Michael Jackson – GOD’S GIFT

Celor care ajung sa atinga stelele…

“Apoi a sosit momentul neasteptat pentru un "wow": nota de la sfarsit, care a crescut si a rasunat cu perfectiune acustica in tot gimnaziul. Era ca si cum Dumnezeu a ajuns jos intr-o clipa si a spus: "Copilule, iti voi da o voce care este in afara acestei lumi. Acum foloseste-o!”

“Mama Martha a fost mereu prezenta in copilaria noastra, venind intotdeauna sa ne vada de la casa ei din Hammond, East Chicago, la aproximativ 20 de minute distanta. Venea cu cozonac si cu un sarut puternic, care, plantat cu vigoare pe obraz, producea unul dintre acele sunete de lipaiala de buze infundate in piele. Un adevarat ‘mwah’ al bunicii!

Dupa ce am inceput in sfarsit antrenamentul ca un trio, Joseph a fost dornic sa-i arate soacrei ce a creat micro-managementul sau. Ceea ce nu stiam noi era ca Michael era si el insetat sa intre in actiune. Cum audienta formata din toate femeile noastre – Mama Martha, Mama, Rebbie si La Toya (plus Randy de doi ani) – statea sa priveasca, Jackie, Tito si cu mine ne-am aliniat in formatie, gata sa-l facem pe tatal nostru mandru.

Michael statea, ca de obicei, asezat cu bongosul sau, jos pe podea. Cum am terminat introducerea la un cantec al carui nume l-am uitat acum, fetele au inceput sa bata ritmul iar Michael s-a oprit. Apoi, intuind structura melodiei, a inceput spontan sa cante, venind dintr-o parte. Distras, eu l-am impins incercand sa-l fac sa taca. In ceea ce ne priveste, el ne distrugea momentul. Inainte sa observam, Joseph a si oprit inregistrarea. -Nu trebuie sa cante!- am spus, protestand. Mama Martha a sarit in apararea lui. “Lasati-l in pace. Lasati baiatul sa cante daca vrea sa cante! Vrei sa canti, Michael?” Fata lui stralucea. Am stat deoparte pentru a-l lasa sa-si aiba momentul sau de stralucire in fata bunicii, iar Joseph a pornit cu mandrie muzica, pe masura ce fratele nostru mai mic a inceput sa cante.

Ceea ce a interpretat el nu era "Jingle Bells" la o fereastra, de Craciun. Era de o suta de ori mai buna pentru ca era o versiune prelucrata, nu o colinda interzisa. Acesta a fost Michael, timid dar increzator, stiind exact ce are de facut: s-a jucat cu microfonul, a muncit podeaua si a cantat minunat, iar noi eram socati, “Este al naibi de bun!" Nu stiam de unde venea vocea aceea. “Din Rai”, a spus Mama. Privirea plina de uimire, cu ochii larg deschisi a lui Joseph era un tablou demn de luat in seama. In tot acest timp, Michael memorase de pe margine tot ceea ce facuseram noi. Si apoi, Talentul a iesit din ascunzatoarea sa. Pe masura ce toata lumea aplauda, el se simtea la fel de mare ca si fratii sai, si asta era tot ceea ce un fratior voia sa simta. Mama Martha si Mama dadeau din cap cu subinteles una catre cealalta, ca si cum ar fi spus: "Am stiut dintotdeauna ce zace in el".

Nu imi amintesc ca Joseph sa-l fi introdus imediat in grup deoarece existau inca rezerve legate de varsta lui: tocmai ce implinise cinci ani pe 29 august 1963. Dar, dupa cateva saptamani, acest lucru nu a mai avut nicio importanta atunci cand Michael a devenit primul frate ce a interpretat live in fata unei audiente - la gala Asociatiei Parintilor si Profesorilor de la Scoala Elementara Garnett. Era prima aparitie a lui Michael acolo, iar un set de caramizi gri, alungite a devenit prima lui scena.

Sala de gimnastica a scolii era plina cu scaune pliante din lemn si se resimtea ca toata comunitatea venise sa vada interpretarea copiilor localnici. Stand impreuna cu mama Martha si bunicul Samuel, am aflat ca trebuie sa cante clasa lui Michael iar ca lui i s-a cerut sa faca un solo. Simtiseram noi ca pentru el era o afacere importanta deoarece, in aceeasi dimineata parasise casa in camasa albastra incheiata pana la gat si pantaloni eleganti, nu in tricoul si blugii lui obisnuiti. Cantecul ales a fost "Climb Ev'ry Mountain" din muzicalul The Sound of Music al lui Rodgers & Hammerstein, 1959, (care va deveni unul dintre filmele preferate de-a lungul timpului).

Michael nu a facut mare tam-tam pentru lucrul acesta si nu mi-l amintesc repetand solo-ul acasa, dar probabil asta vorbeste despre siguranta de sine afisata pentru prima data: un baiat ce progresa, avand ceva in capul lui, pana in momentul executarii. Ceva ce a facut toata viata sa. De indata ce a ajuns la locul sau, profesoara de pian a dat din cap iar Michael a facut un pas inainte. Mama si-a strans poseta in poala cu ambele maini iar eu nu stiam ce sa fac: sa mor de jena sau sa-l pretuiesc ca fiind al meu. N-ar fi trebuit sa ma ingrijorez deloc. El a facut tot ceea ce ne-a invatat tata. Apoi a sosit momentul neasteptat pentru un "wow": nota de la sfarsit, care a crescut si a rasunat cu perfectiune acustica in tot gimnaziul. Era ca si cum Dumnezeu a ajuns jos intr-o clipa si i-a spus: "Copilule, iti voi da o voce care este in afara acestei lumi. Acum foloseste-o!”

Michael era foarte energic, miscandu-se pe scena cu incredere. Nu el era cel care urma indrumarea profesoarei, ca majoritatea copiilor, ci ea il urma pe el. Ceea ce a uimit pe toata lumea a fost ca a cantat atat de inalt. Pe acea nota finala, toata lumea s-a ridicat si a aplaudat. Chiar si profesoara de pian era sus, aplaudand mai repede decat am vazut vreodata pe cineva aplaudand. Acesta este fratele meu! am gandit. Mama plangea. Chiar si Papa Samuel era sufocat. La naiba, Michael, chiar l-ai facut pe Papa Samuel sa planga!

Banuiesc ca era exact momentul in care energia lui Michael era blocata pe intentia sa de a distra, de a simti vuietul aplauzelor si de a vedea reactia pe care a creat-o. Stiam ca vreau sa fiu alaturi de el, simtind acelasi lucru. Dupa acea zi, grupul nostru muzical a ajuns la cinci membrii. Michael a fost cooptat si asa a fost si Marlon. Nu pentru ca ar fi demonstrat ceva exceptional, ci pentru ca Mama nu voia ca el sa ramana pe dinafara. “O sa-l zdrobiti daca nu-l includeti in grup, Joe”, spunea ea. S-a scris, de-a lungul anilor, ca eu as fi fost intr-un fel ranit sau gelos fata de includerea lui Michael in grup,dar nu eram; nu exista nimic pentru care sa fiu gelos. Eram un grup fara nume, care nici macar nu iesise din sufrageria noastra, asa ca nu exista niciun motiv de ingrijorare.

Nu exista decat armonie entuziasta intre frati. Obisnuiam sa ne culcam in paturile noastre, imaginandu-ne ca suntem stele. Cantatul nostru de dimineata era acum un tel. Cand coboram din pat canta un frate, altul intra si el, apoi altul si, inainte de a realiza, aveam armonie in trei parti. Existau note pe care eu nu le puteam atinge si, dintr-o data, Michael le atingea cu usurinta. Baiatul asta era ca o pasare. Gasea octave de a caror existenta eu nici nu stiam si tatal nostru era impresionat. Ai putea spune ca il privea pe Michael drept bonusul neasteptat al planului sau de joc. Singurul lucru care lipsea acum era un nume potrivit pentru grup.

M-am intrebat adeseori prin cate nume au trecut parintii mei inainte sa fie de acord cu ultimele noua. Nu ca asta a avut importanta in cele din urma, pentru ca alegerea lui "Sigmund Esco" pentru primul lor fiu s-a transformat in "Jackie", cand Papa Samuel a crezut ca este usor sa se refere la el ca la un "baiat Jackson", apoi lenea l-a redus mai mult. Si "Tariano Adaryl" a devenit "Tito", pentru ca era mai usor pentru noi toti. Am fost mereu curios ca si copil de felul in care gustul celor doi putea merge de la exoticul “Jermaine LaJuane" la "Michael Joe". De undeva, si mai ales dupa moartea lui Michael, a aparut un zvon ca numele sau de mijloc era Joseph. Poate acest mit prefera replica cu numele tatalui nostru, deoarece crossover-ul citeste mai bine despre un tata si un fiu care nu se inteleg. "Joe" era numele de mijloc, asa cum a fost inregistrat in certificatul de nastere.

Primul sau nume era cat pe-aci sa fie "Ronald", la sugestia mamei Martha, dar mamei nu i-a placut. Michael a fost cel de-al saptelea copil cu sapte litere in prenumele lui si "7" a fost numarul lui favorit. Deci, numeric, numele lui este "777". Acesta era potul cel mare de acolo. Norocosul cu numarul 7. Un numar care apare o singura data in Biblie. Poti citi multe intr-un nume. Aceasta este puterea vocii si a interpretarii lui, povestea pe care o poate spune si amintirile pe care le poate evoca. Iar "7" era esential pentru identitatea sa. Purta jachete cu "7" cusut pe brat.Cand a facut-o pe hartie, "7" a fost etichetat peste tot. Dar ceea ce lumea nu a vazut niciodata erau schitele sale in creion de mai tarziu pentru o garnitura de mobilier pe care o avea in minte. Desenase scaune capitonate sub forma de tron, cu "7" sculptat in centrul cadrului de stejar sub scaun, asezat intr-un design complicat, floral.

Cred ca toate denumirile pe care le-am avut in vedere de-a lungul anilor, titluri de cantece, titluri de albume si nume pentru copiii nostri, toate au fost in cautarea unui singur nume care sa sune bine. Primul nostru nume pentru grup ar fi putut fi mult mai rau. O doamna a sugerat ca avem nevoie de ceva fantezist cum ar fi ‘El Dorados’. Eram in pericol de a-l face sa sune ca un Cadillac nenorocit. Din fericire, ideea a fost anulata cand am descoperit ca mai exista o alta formatie din Chicago cu acelasi nume. Joseph voia “Jackson” ca denumire, dar trebuia sa fie atragator. Parintii nostri vorbeau despre "The Jackson Brothers 5" si acesta a fost concurentul principal pana cand mama a avut o conversatie cu o doamna localnica, numita Evelyn Lahaie, care a spus: "Este prea complicat. De ce nu-i numiti Jackson 5?"  Doamna Lahaie frecventa "Scoala de bune maniere a lui Evelyn” pentru fetele localnice din Gary si parea ca stie cate ceva despre imagine, asa s-a nascut Jackson 5. Pe hartie, cel putin.

Intre 1962 si vara anului 1965, Joseph a continuat sa ne imbunatateasca interpretarea pana cand a simtit ca suntem pregatiti. Ne-a stabilit un program de repetitie: in serile de luni, miercuri si vineri, incepand cu ora 4.30 dupa scoala si repetam non-stop pana la sapte sau uneori noua seara. La inceputul anilor '60, formatia Temptations s-a separat pentru a deveni cele mai noi modele ale noastre. In ochii lui Joseph, vocea grava dar rafinata a lui Dave Ruffin, cu prezenta sa scenica, a pus baza a ceea ce doream noi sa realizam. Insa, Joseph nu se astepta ca noi sa-l egalam, se astepta sa fim mai buni ca el. Temptations, cu toata maretia lor, reprezentau nivelul subsolului in standardele tatalui nostru. Existau grupuri peste tot in America, care incercau sa fie urmatorii Temptations, spunea el. "Voi nu veti fi urmatorul, veti fi mai buni!"

El isi ilustra punctul de vedere cu o mana in aer pentru a arata unde trebuie sa tintim. “Noi nu va vrem aici,” spunea el, punand mana dreapta la nivelul taliei. “Noi va vrem aici” –deasupra capului– “Si cand sunteti aici, va dorim aici!” -doua degete deasupra capului-. “Tindeti mai sus ... munciti mereu pentru mai mult ..." El nu dorea ca reactia audientei sa fie "Hei, au fost mai buni decat o multime de copii!" El voia ca reactia sa fie:"Wow - cine sunt ei?" Am realizat acest lucru prin crearea unei performante care sa atraga emotiile publicului, spunea el. “Cand toti va privesc, ii controlati si ii aduceti in lumea voastra. Vindeti versurile. Faceti-i sa stea si faceti-i sa strige.” Cinci baieti, niciunul dintre noi inca adolescent, ne-am intrebat in particular cum i-am face vreodata pe oameni sa strige.

Cand spala vasele, Mama Martha putea sa stoarca ultima picatura de apa dintr-un servet de ceai umed. Daca nu credeai ca ar mai exista inca o picatura ramasa, iti dovedea ca te inseli amarnic. Joseph era la fel cu noi. Si, dupa ce ne-am vazut interpretand impreuna, am inteles mai bine – si de atunci am imbunatatit si mai mult, mai ales Michael. Cand tata ne spunea sa alunecam intr-un anumit fel, sau sa cadem in genunchi, sau sa aratam o anumita expresie, noi adaugam mai mult. Am urmarit si am invatat din interpretarile trudite ale lui Dave Ruffin si din sufletul indurerat al lui James Brown. Cand Jackson 5 a luat fiinta, multi oameni au spus ca limbajul trupului si emotiile lui Michael ii contrazic anii pe care-i avea.

Se vorbea -atunci ca si acum- ca era un suflet in varsta care atingea simtaminte pe care nu le putea cunoaste, ca sa nu mai vorbim sa le inteleaga, ca si copil. Oamenii chiar sugerau ca acest lucru arata cat de repede a fost nevoit sa creasca. Adevarul este mai simplu: nu era altceva decat un alt copil care imita adultii. Michael a fost un maestru al imitatiei, asa cum a fost indrumat de Joseph - profesorul nostru de teatru. De fiecare data cand un cantec necesita suferinta sau durere, el ne spunea: "Aratati-o pe fata voastra, faceti-ma s-o simt..." Michael cadea in genunchi, isi apasa inima si privea …indurerat. “Nu. NU!” spunea cel mai dur critic al nostru. “Nu pare real. N-o simt.”

Michael studia emotiile pe chipurile celorlalti in acelasi stil microscopic cum studia cantecul si dansul. Daca il intreabai ce face, el repeta mecanic dupa tata: "Vand versurile..." Antrenamentul sau a inceput sa se concentreze mai mult pe spectacolul cerut, asa ca interpreta inregistrarile lui James Brown, de aceasta data descompunand muzica in miscari de step si dans. Sau urmarea un film cu Fred Astaire, culcat pe covorul din camera de zi in fata televizorului, cu barbia in maini. El nu nota; el doar privea coplesit si absorbea ca un burete. Daca vreodata era in pat si Joseph era la lucru, iar James Brown sau Fred Astaire aparea la televizor, mama intra in dormitorul nostru. "Michael", soptea ea, "James Brown este la televizor!" Lumea lui Michael se oprea in loc fie pentru James Brown, fie pentru Fred Astaire. El idolatriza chiar si pamantul pe care dansau ei.

Aveam un televizor Zenith alb-negru… Am incercat sa-i facem imaginea "color" prin adaugarea uneia din acele folii de plastic transparente, care se putea fixa pe ecran in timpul zilei. Avea o nuanta albastra in partea de sus pentru cer, un bronz galben ca strat de mijloc pentru pielea oamenilor si verde la partea de jos pentru iarba. Trebuia chiar sa ne folosim imaginatia atunci cand ne uitam la televizor. El a devenit unealta lui Michael pentru a memora totul. Daca vedea pe cineva facand o miscare, el o canaliza, ca si cum creierul lui ar fi trimis imediat un semnal corpului sau. Se uita la James Brown si a devenit James Brown junior. Se misca cu o finete care a fost fluida inca de la inceput. De la inceput, a fost un barbat care dansa in corpul unui copil. Era ceva innascut. Si-a stiut intotdeauna partea si nu a intrebat niciodata unde ar fi trebui sa fie.

Increderea sa ne-a dat si noua incredere. Joseph si-a retras vechea chitara si m-a pus la bas. La fel ca si Tito, nu citisem in viata mea o foaie de muzica, dar am ascultat-o si interpretat-o. Nici unul dintre noi nu intelegea notele sau acordurile sau ceva de genul asta. Inca nu as sti ce sa fac cu foaia de muzica daca mi-ai pune una in fata. Notele de pe hartie –o instructiune scrisa- nu au sentiment. O ureche muzicala vine insa din inima. Luati-l pe Stevie Wonder - orbirea lui dovedeste ca interpretarea vine din inima. De exemplu, Michael si cu mine ne imparteam adesea vocile prin alternarea versurilor, insa el era foarte apreciatul lider al grupului. Ne aliniam in camera de zi asa cum ne-am fi aliniat pe scena. In fata publicului, eu eram la extrema stanga si bas, Michael la dreapta mea, apoi Jackie, Marlon - care era de aceeasi inaltime ca Michael - si Tito la extrema dreapta cu chitara. Cu Tito si cu mine pozitionati la capat iar Jackie ca cel mai inalt la mijloc, sedeam simetric ca cinci bare pe un egalizator.

Dar noi nu eram singurul grup constituit in Gary: visele se repetau in multe alte case, datorita pietei spirituale ce inmugurea in apropiere de Chicago. Existau cateva cvartete prin frizeriile de mai jos, insa genul artistic era in intregime despre rutinele coregrafice. Dar noi am simtit intotdeauna ca exista efectic ceva unic la noi, nu doar in mintea lui Joseph. Viata ca frati ne-a adus o sincronicitate si o relatie afectiva instantanee pe care alte grupuri nu le aveau. Aceasta unitate a fost in avantajul nostru si ma indoiesc ca altcineva din toata America avea un antrenor atat de pasionat ca Joseph.

Oamenii se intereseaza de presiunea si povara pe care trebuie sa le fi simtit noi, dar noi nu le-am simtit. Nu exista nici un fel de teama de esec, deoarece Joseph ne-a facut sa ne imaginam si sa credem in succes: “imaginativi-l, vedeti-l, credeti-l, faceti-l sa se intample.” Dupa cum spunea Michael intr-un interviu acordat revistei Ebony din 2007: "Tatal meu a fost un geniu atunci cand vine vorba de felul in care ne-a invatat: prezentarea in fata publicului, cum sa lucram cu publicul, anticiparea a ceea ce urma sa facem in continuare, sa nu lasam vreodata publicul sa stie daca suferim sau daca ceva nu merge bine. Era uimitor in privinta asta!”

Intr-o zi, Joseph ne-a facut sa stam la un metru distanta de perete, cu mainile ridicate la orizontala. In timp ce stateam noi in aceasta pozitie, degetele ne picau doar la cativa centimetri de perete. “Puteti sa-l atingeti,” spuse Joseph. “Cum putem? Degetele noastre nu sunt destul de lungi ... este imposibil ",am strigat. “Puneti-va in cap ca puteti atinge acel zid!” Aici a inceput o alta lectie mentala a lui Joseph: aceea ca mintea este mai puternica decat fizicul. “Credeti ca puteti atinge zidul!” spunea el. “Cand considerati ca ati atins limita, tindeti la mai mult. Vizualizati atingerea tintei. Imaginati-va ca atingeti peretele.” Michael statea pe varful picioarelor si se  sforta sa ne depaseasca pe toti. Asta ne-a facut sa chicotim. El era cel mai mic baiat, dar tot el voia intotdeauna sa fie primul si cel mai rapid.

Daca Joseph a avut vreo indoiala cu privire la influenta sa asupra carierei lui Michael, atunci acea indoiala a disparut cand Michael si-a pus amprenta pe Hayvenhurst in anul 1981. Batut in cuie pe un perete exterior al vechiului sau studio, ramane un semn pe un fundal albastru pal si cu cuvinte mari: "Cei Care Ajung sa Atinga Stelele".

…………………………..

Pe gazonul dintre fereastra dormitorului nostru si Bulevardul 23, era un copac. In timpul vanturilor puternice si a avertismentelor de tornada ce strabateau Indiana, eu si Michael priveam pe fereastra sa vedem cat de puternic era acel copac. Era fascinant sa observam la nesfarsit lupta dintre Mama Natura si musculatura arborelui nostru. Se apleca si se indoia, se ridica si se lasa brusc in jos, dar niciodata nu a fost rupt sau dezradacinat. In opinia mea, copacii cei mai puternici reprezinta familia: parintii sunt trunchiul - asigurand stabilitate - iar ramurile sunt copiii, germinand viata noua in diferite directii. Dar toti apartin aceluiasi copac din aceeasi samanta: mereu rezistenti, indiferent de vremea careia trebuie sa-i faca fata.

Odata am impartasit aceasta analogie lui Michael, iar el a transpus-o pe o placa la Neverland. Fusese inspirat, fara indoiala, de ceea ce ne spunea Joseph noua ca si copii, ca radacinile familiei noastre erau la fel de adanci si legate ca ale unui copac. Pentru parintii nostri, ambii provenind din familii destramate, era foarte importanta o familie solida. Razboiul dintre propriii parinti era ceva ce Joseph nu dorea sa repete. Parintii mamei au divortat dupa ce au plecat din Alabama in Indiana: mama a mers sa locuiasca impreuna cu tatal ei, Papa Prince, iar sora ei, Hattie, cu mama ei, Mama Martha. Mama si Joseph au promis sa intemeieze o familie si sa ramana impreuna, predicandu-ne ca nimeni si nimic nu trebuie sa apara vreodata intre noi.

Inainte ca Jackson 5 sa devina public, Joseph ne-a scos afara din casa pentru a ne da o ultima lectie de cum sa ne purtam de grija in viata. Ne-a condus la copac. Erau tot felul de crengute rupte in jurul lui si s-a aplecat sa adune sase, mai mult sau mai putin egale. Ne-a cerut sa ne adunam in jurul lui si sa ii acordam atentie. Ne-a reamintit de coeziune si intotdeauna sa ne cautam unul pe altul.

Apoi a despartit o ramura de restul si a rupt-o in jumatate.“Ei pot sa distruga pe oricare dintre voi cand sunteti separati,” ne-a spus el, lasand in mana cinci crengi groase. Le tinea foarte strans, una langa alta, incercand sa le rupa jumi-juma intre maini si peste genunchi. A incercat el cat a putut, cu stransoarea unui laminatorist, nu a reusit... “dar cat timp ramaneti impreuna, sunteti de neinfrant", a adaugat el.

                                                                Fragment din capitolul “God’s Gift”

                                                         “You Are Not Alone”/ de Jermaine Jackson

“Iar scopul meu in viata este acela de a oferi lumii ceea ce am fost norocos sa primesc: extazul divin prin contopirea dintre muzica si dans. Acesta este scopul meu, motivul pentru care ma aflu pe acest pamant.”/ M. J.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Muzica si dansul… doua dintre cele mai frumoase forme de exprimare prin arta, sunt daruri divine. Sunt daruri cu care te nasti, cu care esti inzestrat pentru a transmite sentimente de bucurie si multumire intr-un mod deosebit, intr-un “altfel de mod”, intregii omeniri. Sa ai un astfel de talent si sa nu il folosesti prin cea mai frumoasa forma de exprimare, arta, in scopul promovarii pacii, iubirii, salvarii planetei de la distrugere, sentimentelor de gratitudine fata de darurile cu care Dumnezeu ne-a inzestrat, ar fi un act de nerecunostinta fata de ceea ce ni s-a oferit pentru a transmite.

Toata viata, Michael a vorbit prin cantecele sale despre dragostea fata de Dumnezeu, de toleranta, intelegere intre oameni, frumusete si puritate, pace, inlaturarea barierelor rasiale, despre cum putem vindeca lumea si planeta sau cum putem ajuta copiii. Videoclipurile sale nu au avut scene obscene si de promovare a violentei; nu a fost necesar sa astupam ochii copiilor pentru a nu le viziona. Lumea noastra a fost lumea pe care a iubit-o atat de mult si pe care a crezut ca o poate salva prin muzica si dans si, in nici un caz, nu si-a dorit ca prin asta sa blasfemieze preceptele religioase. Prin muzica sa, a spus “NU!” unei lumi in care scandalul este cel care atrage masele, in care razboiul este una dintre solutiile odioase de procurare a banilor, in care oamenii sunt mai utili daca sunt bolnavi, o lume in care manipularea si dezinformarea sunt tot mai mult folosite ca instrumente de distrugere a adevarului.

Arta inseamna armonie. Ea este hrana si mangaiere sufleteasca. Indiferent cat a avut de indurat Michael in viata, el nu si-a transformat arta in otrava pentru sufletul altora. Arta nu este arta atunci cand justifica razbunarea, vendetta, orgoliul, instigarea, crima, blasfemia, minciuna. Arta nu este arta atunci cand devine un instrument de hartuire psihica. Prin arta sa, omul s-a eliberat, a inflorit, a renascut spiritual. Lumina transmisa de el a dus la vindecare sufleteasca si la speranta in vindecare trupeasca. A fost medicamentul, apa vie de care omul a avut nevoie pentru a se insanatosi. Sentimentul de iubire, de afinitate si apropiere, de pace interioara a reverberat in toate inimile indiferent de rasa, religie, cultura, stare sociala, nivel educational. Prin modestie, gand si cuvant, a daruit fiecaruia tot ceea ce a avut mai bun in el. A sadit sentimentul de iubire simpla, nerevendicata, libera… acela de impacare a omului cu el insusi si cu cei din jurul sau. 

Artistul este cu adevarat artist si arta sa este cu adevarat arta atunci cand, imbinate, alcatuiesc “o treapta mai sus, catre Dumnezeu”. Doar in acele momente regasim in ea spiritualitatea care ne hraneste sufletul si ne apropie de divin.

     ~~~~~~~~~~~~~~~~~~    

                                                                                                                                                                    
  

"Sunt angajat artei mele si cred ca toata arta are ca scop final uniunea dintre material si spiritual, uman si divin. Cred ca tocmai acesta este motivul existentei artei si motivul a ceea ce fac eu. Si ma simt norocos in a fi acel instrument prin care curge muzica... In adancul meu simt ca lumea in care traim este intr-adevar o mare, uriasa, monumentala orchestra simfonica. Cred ca in forma sa primordiala, toata creatia este un sunet si nu este un sunet pur si simplu la intamplare, ea este muzica"/ Michael Jackson