Michael Jackson - “EU CAUT LUMEA CARE M-A CREAT...”

“Inainte de a ma judeca, incercati din rasputeri sa ma iubiti
Uitati-va cu adevarat in inima voastra si apoi intrebati-va:

Mi-ati vazut copilaria?” / MJJ

“ETERNUL COPIL"

       “Michael statea alaturi de mine – eu aveam aproximativ 8 ani, iar el abia daca avea 4 - cu coatele pe pervaz si barbia proptita in maini. De la fereastra dormitorului nostru priveam in intuneric vrajiti cum cadea zapada in Ajunul Craciunului, inspirandu-ne amandoura veneratie. Cadea atat de dens si rapid incat cartierul nostru parea teatrul unei lupte ceresti cu perna, fiecare pana plutitoare capturata fiind in ceata clara a unui felinar. Cele trei case de vizavi erau impodobite in cea mai mare parte cu becuri electrice multicolore, insa o anumita familie, sotii White, isi decorase intreaga locuinta cu lumini diafane si, in completare pe gazon, cu un Mos Craciun si cativa reni cu nas stralucitor. Aveau o multime de luminite albe care garniseau acoperisul, margineau poteca si impodobeau ferestrele, incadrand si luminand intermitent cel mai mare brad pe care-l vazusem vreodata.

     Observam toate astea din interiorul unei case fara pom, fara lumini, fara nimic. Casa noastra din Strada Jackson, colt cu Bulevardul 23, era singura fara decoratiuni. Consideram ca era singura din Gary, Indiana, dar mama ne-a asigurat ca, nu, existau si alte case ale altor martori ai lui Iehova, care nu sarbatoreau deloc Craciunul, precum familia doamnei Macon doua strazi mai in sus. Dar informatia aceea nu diminua cu nimic confuzia noastra: am fi putut privi ceva care ne-ar fi facut sa ne simtim fericiti, dar ni s-a spus ca nu este bine pentru noi. Craciunul nu era voia lui Dumnezeu: era comercialism. In perioada premergatoare, pana la 25 decembrie, ne-am simtit de parca am fi fost martorii unui eveniment la care nu am fost invitati si noi inca ii simteam spiritul interzis.

     La fereastra noastra, contemplam totul dinspre o lume rece, gri, in cautarea unui magazin unde totul era viu, vibrant, stralucind de atata culoare; unde copiii se jucau in strada cu noile lor jucarii, calareau biciclete noi sau trageau saniute noi prin zapada. Puteam doar sa ne imaginam cum ar fi fost sa cunoastem bucuria vazuta pe fetele lor. Eu si Michael jucam propriul nostru joc la acea fereastra: alege un fulg de nea sub felinar, urmareste-i coborarea si vezi care se lipeste primul. Observam fulgii albi rostogolindu-se, separati in aer, uniti pe sol, dizolvati intr-unul singur. In noaptea aceea trebuie sa fi urmarit si numarat zeci de fulgi inainte de a ne linisti. Michael privea trist, iar eu acum pot sa ma vad privind spre el de la inaltimea unui copil de 8 ani, simtind aceeasi tristete. Apoi el a inceput sa cante:

   "Clopotei, clopotei, zornaie tot drumul/ O, ce distractiv este sa zbori/ Intr-o sanie trasa de un  cal.." Este prima mea amintire despre auzul vocii lui, un sunet angelic. El a cantat incetisor, astfel incat mama sa nu auda. M-am alaturat si eu si am inceput sa facem armonie. Am cantat versuri din "Silent Night" si "Little Drummer Boy". Doi pustani colindam, in pragul excluderii noastre, cantece pe care le auzisem la scoala, fara sa banuim ca profesia noastra va fi cantatul.

     Asa cum cantam noi, zambetul de pe fata lui Michael era bucurie pura deoarece furaseram o bucata de magie. Am fost fericiti pe moment. Dar apoi ne-am oprit, pentru ca aceasta senzatie temporara ne-a amintit ca noi doi doar ne prefacem ca participam la sarbatoare si dimineata urmatoare va fi ca oricare alta. Am citit de multe ori ca lui Michael nu-i placea Craciunul, bazat pe lipsa celebrarii de catre familia noastra. Acest lucru nu era adevarat. Nu era adevarat din moment ce avea patru ani cand ne-a spus, uitandu-se la casa familiei White: "Cand voi fi mai mare, voi avea si eu lumini. O multime de lumini. Va fi Craciun in fiecare zi. "

    “Mergeti mai repede! Mergeti mai repede!" striga Michael, atingand o prima nota inalta. El statea in fata intr-un carucior de cumparaturi - cu genunchii la barbie - in timp ce Tito, Marlon si cu mine alergam si il impingeam in jos pe Bulevardul  23, eu cu ambele maini pe ghidon iar cei doi frati de-o parte si alta, ca rotile, mergeam in zig-zag si saream pe drum intr-o zi de vara. Maream viteza si inaintam cu forta precum o echipa de bob. In afara de asta, in mintea noastra aveam viziunea unui tren. Gaseam doua, uneori trei, carucioare de cumparaturi de la supermarketul Giants din apropiere si le cuplam impreuna. Giants era la aproximativ trei blocuri distanta, situat dincolo de terenul de sport care se afla in spatele casei noastre, si carucioarele lui erau de multe ori abandonate si imprastiate pe strazi, asa ca erau usor de rechizitionat. Michael era "conducatorul auto."

    Era inebunit dupa trenuletele jucarie Lionel - mici, dar grele modele de motoare si locomotive cu abur, ambalate in cutii portocalii. Si, ori de cate ori mama ne lua cu ea sa cumparam haine de la Armata Salvarii, el intotdeauna se repezea la etaj la sectiunea de jucarii sa vada daca nu cumva cineva a donat vreun set de tren Lionel “secondhand”. Asa ca, in imaginatia lui, carucioarele de cumparaturi au devenit doua sau trei vagoane de cale ferata, iar Bulevardul 23 era partea liniilor de cale ferata. Era un trenulet care mergea prea repede pentru a ridica alti calatori, suierand tot drumul deoarece Michael asigura efectele sonore. Am lovit cu putere franele atunci cand Bulevardul 23 a dat intr-o fundatura, la aproximativ 50 yarzi de spatele casei noastre.

    Chiar daca Michael nu era pe strada noastra sa se joace de-a trenul, era cu siguranta pe covorul din dormitorul nostru comun cu motorul lui nepretuit, Lionel. Parintii nostri nu isi puteau permite sa-i cumpere unul nou, sau sa investeasca intr-un set de trenulet electric complet, cu cale ferata de lungime intreaga, statie si boxe semnalizatoare. Acesta este motivul pentru care visul de a avea un set de tren i-a fost in minte cu mult inainte de visul de a face spectacol.

    Viteza. Sunt convins ca entuziasmul nostru de copii a fost construit pe fiorul vitezei. Orice am facut a implicat sa ne miscam mai repede, incercand sa ne depasim unul pe celalat. Daca tatal nostru ar fi cunoscut gradul setei noastre de viteza, sigur ar fi interzis-o: potentialul de afectare a fost intotdeauna considerat un risc prea grav pentru cariera noastra.

   Odata ce am crescut, plictisiti de trenuri facute din carucioare de cumparaturi, am construit carturi alcatuite din cutii, roti de carucior si scanduri de lemn dintr-o groapa de gunoi din apropiere. Tito era "inginerul" de breasla si avea know-how-ul pentru a monta totul laolalta. El era cel care dezmembra mereu ceasuri si aparate de radio si le reasambla pe masa de bucatarie, sau il privea pe Joseph sub capota Buickului parcat la marginea casei, asa ca stia unde era cutia pentru instrumente a tatalui nostru. Am batut la un loc trei scanduri pentru a confectiona un sasiu cu forma de İ si osia.

       Am fixat in cuie carlinga deschisa –o cutie patrata de lemn- in partea de sus, am luat apoi cablul de la un rand de haine pentru mecanismul nostru de directie, ridicandu-l peste rotile din fata, considerate ca si frana. Fireste, roata noastra de viraj era la fel de stransa ca un tanc petrolier, asa ca noi calatoream intotdeauna doar in linie dreapta. Aleea larga, accesibila la partea din spate a casei noastre - cu un rand de curti pline cu iarba pe o parte si cu un gard de sarma de cealalta parte, era pista noastra de curse, unde se vorbea numai despre "curse". Improvizam de multe ori impreuna doua carturi, cu Tito impingandu-l pe Marlon si cu mine impingandu-l pe Michael intr-o cursa scurta de 50 yarzi. Exista intotdeauna acel sentiment de concurenta intre noi: cine ar putea merge mai repede, cine ar fi castigatorul.

     “Du-te, du-te, du-te, du-te!" tipa Michael, aplecat in fata, indemnandu-ne sa fim pe primul loc. Pe de alta parte, Marlon ura sa piarda, asa ca Michael avea intotdeauna o concurenta acerba. Marlon era baiatul care nu intelegea deloc de ce nu isi putea intrece propria umbra. Pot sa mi-l imaginez acum, sprintand prin mijlocul strazii, uitandu-se in jos la partea sa, cu o determinare feroce pe fata care trecea chiar in exasperare atunci cand nu putea pune spatiu intre el si umbra agatata de el. Impingeam aceste carturi de-a lungul strazii pana ce consolele metalice scartaiau, iar rotile se curbau sau cadeau, cu Michael inclinat pe partea lui si cu mine razand atat de tare pana ce nu mai puteam suporta.

     Caruselul din curtea scolii era o alta plimbare emotionanta. Te lasai pe vine in centrul bazei de metal, te tineai strans de montantii de fier si-ti lasai fratii sa-l roteasca cat de repede puteau."Mai repede! Mai repede! Mai repede!" tipa Michael, cu ochii strans inchisi, chicotind tare. El obisnuia sa incalece montantii, ca si cum ar fi fost pe un cal, rotindu-se jur-imprejur si iar imprejur, si iar imprejur. Cu ochii inchisi. Cu vantului in fata. Cu totii visam calatorii cu trenul, curse de carturi si invartiri pe un carusel real la Disney Land.

     Pe domnul Long il stiam inainte de a fi auzit de Roald Dahl (scriitor de carti pentru copii). Pentru noi, el era afro-americanul Willy Wonka originalul (personaj din cartea pentru copii “Charlie si fabrica de ciocolata” de Roald Dahl). Acest om magic –par alb, infatisare uscativa, piele tabacita inchisa la culoare - impartea bomboane de la casa lui pana la blocul urmator, pe Bulevard 22, in drum spre scoala noastra elementara, la capatul indepartat al strazii Jackson.

    Multi copii au batut drumul pana la usa domnului Long deoarece fratele lui mai mic mergea la scoala noastra. Sa-l cunoastem pe Timothy insemna sa avem o afacere buna, doi pana la cinci centi fiind un pret bun pentru o punga maro mica plina cu lemn dulce, sireturi pentru pantofi, Lemonheads, Banana Split – spuneai ce doresti, el le avea pe toate frumos intinse pe patul lui de o persoana, in camera din fata. Domnul Long nu zambea, nici nu spunea foarte multe, dar noi ne uitam cu nerabdare sa-l vedem in diminetile de scoala. El intelegea comenzile noastre si ne umplea supus pungile. Michael iubea mult bomboanele si acel ritual de dimineata ii insenina inceputul fiecarei zile. Cum primeam banii, este o cu totul alta poveste pe care o voi rezerva pentru mai tarziu.

     Fiecare isi proteja pungulitele de hartie maro cu bomboane, ca pe aur si, intorsi acasa in interiorul dormitorului nostru, toti aveam diferite ascunzisuri pe care fiecare frate incerca sa le gaseasca. Ascunzatoarea mea era sub pat sau saltea, si mereu eram prins, dar Michael isi ascundea bunul undeva departe pentru ca noi niciodata nu l-am gasit. Ca adulti, ori de cate ori ii aminteam de acest lucru, el chicotea asa, spre a ne aduce-aminte. Acesta este felul in care a ras Michael de-a lungul intregii sale vieti: o combinatie de chicotit, nechezat, hlizit; intotdeauna timid, mereu constient de sine.

      Lui Michael ii placea sa se joace de-a magazinul: si-a facut tejgheaua lui prin asezarea unei scanduri peste un teanc de carti, apoi o fata de masa, iar apoi si-a intins bomboanele. Acest "magazin" era montat in usa dormitorului nostru, sau pe partea cea mai de jos a patului supraetajat, cu el ingenunchiat in spate, asteptand comenzi. Tranzactionam unul cu altul, schimband sau folosind maruntis pastrat de la dl. Long sau monede de cinci centi gasite pe strada.

      Dar, Michael era destinat sa fie un artist, nu un om de afaceri priceput. Acest lucru a parut evident atunci cand, intr-o dupa-amiaza, tatal nostru l-a intrebat de ce a venit tarziu acasa de la scoala. "Unde ai fost?" a intrebat Joseph.

"M-am dus sa iau niste bomboane", a spus Michael.

"Cat ai platit pentru ele?"

"Cinci centi."

"Cu cat ai de gand sa le revinzi?"

"Cinci centi."

Joseph i-a ras una peste cap."Nu re-vinzi ceva la acelasi pret cu care il cumperi!"

    Tipic pentru Michael: intotdeauna prea cinstit, niciodata suficient de nemilos. "De ce nu pot sa-l dau cu cinci centi?" a intrebat el, in dormitor. Logica era pierduta pentru el si era suparat pentru lovitura nemeritata peste cap. L-am lasat pe pat, bolborosind sub propria respiratie ca el si-a sortat bomboanele in gramezi, fara indoiala in mintea lui el jucandu-se inca de-a magazinul. Cateva zile mai tarziu, Joseph l-a gasit in curtea din spate, daruind bomboane de-a lungul gardului de sarma altor copii de pe strada. Copii care erau mai putin norocosi decat noi si care-l asaltau. "Cu cat le vinzi?" a intrebat Joseph. "Nu le-am vandut. Le-am dat gratis."

     La o mie opt sute de mile departare si mai tarziu cu peste 20 de ani, l-am vizitat pe Michael la ferma sa, Neverland Valley, in regiunea Santa Ynez din California. Isi  cheltuise timp si bani transformand vastul sau domeniu intr-un frumos parc tematic, iar familia s-a dus sa-i vada lumea finalizata. Neverlandul a fost intotdeauna descris drept creatia ciudata a "unei imaginatii salbatice", cu sugestia potrivit careia doar iubirea fata de Disney ar fi fost unica inspiratie. Elementele acestea ar putea fi corecte, dar adevarul merge mult mai profund, iar asta am stiut-o imediat dupa ce am vazut cu ochii mei ceea ce construise el.

      Amintirile din copilarie au fost aduse la viata printr-un flashback gigant: luminile albe ale Craciunului garniseau intreg trotuarul, poteca, copacii, scheletul si jgheaburile conacului sau englezesc stil Tudor. Le aprindea pe tot parcursul anului pentru a se asigura ca "era Craciun in fiecare zi." Un tren imens cu abur alerga intre magazine si cinematograf, iar un tren in miniatura facea turul circumferintei proprietatii, prin gradina zoologica. In casa principala – prin usi, treceai de urarea de bun venit, majordomul model in marime naturala cu tava, in sus pe scara larga si jos pe coridor - unde era camera de joaca. In interior, dincolo de Supermanul si Darth Vader-ul in marime naturala de la usa, era o masa uriasa ce domina camera. Pe ea, un set de trenuri de epoca Lionel functiona intruna, doua sau trei trenuri calatorind pe linia ferata cu luminile aprinse, in cadrul unui peisaj macheta cu dealuri, vai, orase si cascade.

       In interiorul si in afara casei, Michael construise el insusi cel mai mare set de tren electric ce ti l-ai imaginat vreodata. Afara, mai exista si o pista profesionala completa de carturi, cu sicane si curbe stranse, iar caruselul, un frumos carusel cu cai ornati, se invartea pe muzica. Exista si un magazin de dulciuri, unde totul era la liber si un pom de Craciun aprins tot timpul anului.

In 2003, Michael spunea ca a dezvoltat ferma "pentru a crea tot ce eu nu am avut ca si copil." Era si pentru relaxarea de care el s-a bucurat prea putin timp, reconstruindu-l intr-o versiune exagerata. El insusi s-a numit un "fanatic fantezist", iar acesta a fost fantezia lui vesnica. Neverlandul ne-a adus inapoi zilele pierdute, pentru ca acesta este modul in care si-a perceput el copilaria - ca o persoana pierduta; un copil interior ratacind in jurul trecutului sau, cautand sa se reconecteze cumva la el in viitor.

      Un prieten, un nepot si cu mine am luat ATV-uri quad pentru a explora cei 2700 de acri ai domeniului Neverland care parea fara sfarsit, ruland dincolo de tot acel orizont verde presarat cu arbori de stejar. Un drum incins, plin de praf, ne-a urcat pe cel mai inalt varf, departe de zona dezvoltata si pe un platou ce ne oferea o perspectiva de 360 de grade. Ochii au scanat totul - proprietatea, parcul tematic, lacul, roata Ferris, trenurile, spatiile verzi si m-au umplut de veneratie si mandrie. Priveste ce ai creat, i-am spus fratelui meu in gand si i-am repetat-o mai tarziu personal.

"Un ultim loc unde poti gasi fericirea", mi-a spus el.

  Mai tarziu, perceptia deformata a Neverlandului a aratat modul in care Michael a fost judecat dupa aprecierea superficiala a lumii sale si, in multe alte cazuri, dupa reclamatiile altora. Acolo pareau sa fie mereu doar judecati sinistre despre el si ferma lui, fara nici o incercare de a descoperi mai complexul "de ce?" La fel ca pe fiecare, trecutul lui l-a modelat. Dar faima - mai ales statutul de star atribuit fratelui meu – a zidit o bariera publica la fel de mare ca si un baraj in fata nevoii sale de a fi inteles. Dar, pentru a-l intelege, trebuie sa umblam in locul lui si sa intelegem viata din perspectiva lui. Asa cum spunea Michael in 2003, intr-un mesaj pentru fanii lui, prin intermediul Ed Bradley de la CBS: "…Daca chiar vreti sa ma cunoasteti cu adevarat, este un cantec scris de mine. Se numeste "Childhood" Este un cantec pe care oamenii ar trebui sa-l asculte…"

    Constientizarea sincera a lui Michael ca era un adult care privea lumea cu ochi de copil este reflectata in versurile: "Oamenii spun ca sunt ciudat pentru ca imi plac astfel de lucruri elementare, dar mi-ai vazut  copilaria...?" Este felul lui de a spune:

 Acesta este felul in care am fost creat. Acesta sunt eu!

     Multi oameni au incercat sa priveasca prin fereastra copilariei noastre si sa vada dincolo de defaimarile mass-mediei si de personalitatea unui superstar pop. Dar eu simt ca voi trebuie sa fi trait si impartasit asta, sa cunoasteti si sa intelegeti cu adevarat asta. Deoarece lumea noastra a fost o lume unica, ca frati si surori sub acoperisul unei mari familii. A fost acolo, intr-o casa mica de pe Strada Jackson - denumita astfel dupa presedintele Andrew Jackson, nu dupa noi care am impartit amintirile, visul si muzica. Este aici, unde incep povestile noastre si versurile lui si unde, sper eu, poate fi gasita o mai buna intelegere a cine a fost Michael cu adevarat.”

You Are Not Alone, Michael 
Through a Brother's Eyes 

by Jermain Jackson
 - Capitolul I – Eternal Child

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

A.F.

     

       Ani de-a randul, Michael si-a cautat universul pierdut al copilariei de a carui muzica nu s-a bucurat indeajuns; acel univers dorit obsesiv, dar refuzat sistematic prin munca istovitoare, plina insa de daruirea si bucuria creatiei pentru muzica si dans. Aceasta a fost crucea pe care Michael si-a purtat-o dureros “prin drumurile intortochiate ale memoriei”. In toata aceasta durere, aceasta agonie, aceasta isterie care a insemnat lumea din umbra a spectacolului, dar si lumea de dincolo de spectacol, cea a prietenilor, a familiei, a mass-mediei, a chipurilor bantuite, o lume plina de satisfactie, dar si de minciuna si tradare, USA SUFLETULUI I-A RAMAS INTREDESCHISA CATRE INOCENTA, catre noncomformismul si puritatea acesteia, catre iubirea fata de lucrurile ei simple, catre spontaneitatea si lumina ei, catre nectarul inimii de copil.

“Eu caut lumea care m-a creat…O caut in zbaterea sufletului meu”

   Manat de o chemare launtrica, a incercat sa-si intrezareasca umbra ce-l urmarea tot timpul, atragandu-l obsesiv. De-a lungul intregii vieti si-a cautat COPILARIA, acea parte adormita sau sechestrata in adancimile inconstientului. Printr-un efort perseverent de a deveni intreg, spiritul sau a cautat oglinda care sa reflecte acea parte ce trebuia trezita sau activata. Si a gasit-o in sufletul luminos al copiilor, in inocenta lor. In adancimile si sinceritatea ochilor lor, si-a gasit tinta cautata: propriul suflet. Si-a regasit in sfarsit celalalt “eu” care nu era altul decat minunatul sau suflet de copil. Acest “eu interior” l-a ajutat pe Michael sa depaseasca multe momente negre din viata. A fost ca un nimb de puritate, de caldura sufleteasca, de candida lumina care l-a intors catre el insusi, catre o viata noua, catre o muzica noua.

      Asa cum el insusi spunea, de fiecare data sa iti asculti inima de copil si sa intelegi ca “ritmul ei trepidant este cel mai intelept mesaj de viata, un mesaj fara cuvinte care spune: “Traieste, fii, misca-te, bucura-te!”

    Poate de aceea s-a regasit atat de bine pe sine in melodia “Childhood”, sau in "You are My Life". Dar si in “Lost Children”, melodie destinata nu numai copiilor pierduti, fara acasa, ci si copilului din noi al carui zambet a fost stins pentru totdeauna de ura celor care nu i-au inteles sinceritatea, sclipirea si bunatatea inimii...

Exista un sentiment cald, binefacator, care-l implineste atat pe copil cat si pe omul matur, care ii reda increderea in el insusi, il readuce catre originile pe care nu le cunoaste. Fara acest sentiment suntem copii pierduti, insingurati, dezradacinati, fara acel cineva care sa ne intinda mana, sa ne iubeasca dezinteresat, sa ne mangaie, sa ne inteleaga. Suntem, sufleteste, copiii nimanui. Indiferent cat am darui, suntem “lost children” ai propriei noastre vieti…