Mahatma Gandhi – IN AFRICA DE SUD

Combatant pentru drepturile comunitatii asiatice

"Mai intai te ignora, apoi rad de tine, apoi lupta impotriva ta, apoi castigi” /Gandhi

Personalitate politica remarcabila si renumit lider vizionar si spiritual, Mahatma Gandhi si-a condus cu consecventa si sacrificiu tara in drumul ei spre libertate. Acest mare reformator social-politic a jucat un rol essential in lupta indienilor din Africa de Sud pentru drepturi civile. Victima a incidentelor de discriminare rasiala, Gandhi s-a angajat intr-o cruciada aparte impotriva nedreptatii din Africa de Sud, pe care a continuat-o tot restul vietii. Africa de Sud a fost creuzetul care i-a faurit lui Gandhi identitatea de activist politic si un preludiu important pentru reintoarcerea in India, tara in care a jucat rol determinant in asigurarea independentei fata de guvernarea britanica, in august 1947.

Gandhi a sosit in Africa de Sud in 1893, la varsta de 24 de ani, ca avocat calificat cu misiunea temporara de a actiona intr-un litigiu comercial, in numele unui comerciant indian local. Anii petrecuti in Africa de Sud au avut o influenta considerabila asupra formarii sale ideologice, politice si filosofice. Personalitatea lui Gandhi a inceput treptat sa castige in importanta, cea mai mare realizare fiind unificarea comunitatii indiene eterogene, care cuprindea negustorii si muncitorii nemultumiti.

Conceptele ideologice cu care Gandhi a revolutionat scenariul politic indian au fost modelate in mare masura in Africa de Sud.Notiunea de satyagraha a aparut ca o consecinta a diferitelor influente care au actionat asupra sa. Acolo a citit multe carti religioase despre hinduism si crestinism. Lucrarile lui Henry David Thoreau, Lev Tolstoy, John Ruskin si Ralph Waldo au avut influente semnificative asupra gandirii sale.

Notiunea cunoscuta de miscare non-cooperanta, ca prima arma civila de combatere a tiraniei guvernamentale, a fost discutata de toti acesti scriitori de mare importanta, dar Gandhi a dat forma conceptului practic. El a fost primul care a organizat lupta satyagraha in Africa de Sud. Doctrina satyagraha a implicat rezistenta pasiva si angajament fata de forta adevarului, unde militantii mergeau in marsuri pasnice si se prezentau la arest in semn de protest impotriva legilor nedrepte pe care nu le indeplineau.

A doua arma, miscarea non-violenta - ahimsa, a evoluat la inceput tot in Africa de Sud. Prin acest principiu cardinal al filosofiei gandhiene care a fost absorbit de Jainism si Vaishnavism, Gandhi a aratat intregii lumi cum poate fi folosita non-violenta ca si instrument politic eficient de lupta impotriva nedreptatilor initiate de un guvern opresiv. Pentru Gandhi, ahimsa implica autocontrolul, swarajul sau stapanirea de sine si castitatea. In acelasi timp, a imbratisat o filosofie care dezaproba normele civilizatiei occidentale si concepea reformarea morala a indienilor.

Toate aceste forme de actiune aveau sa devina unele dintre marile instrumente politice ale secolului XX, influentand miscarea negrilor din Statele Unite pentru drepturile civile si pe cea a Congresului National African in primii ani de lupta impotriva apartheid-ului din Africa de Sud. Pentru Gandhi, anii petrecuti in Africa de Sud au reprezentat un capitol important pe calea de a deveni o figura politica de varf a secolului XX.

"Intotdeauna a fost un mister pentru mine cum pot oamenii sa se respecte pe ei insisi atunci cand umilesc alti oameni" / MG

  

Gandhi a ajuns in Durban pe 24 mai 1893 la bordul SS Safari. Chiar daca primise la Londra o diploma in drept, in India el nu a reusit sa-si formeze o cariera de avocat bine platita. Norocul i-a suras atunci cand firma “Dada Abdulla and Company” din Africa de Sud a avut nevoie de un avocat care sa poata vorbi in Gujarati si sa rezolve disputa cu un var care nu platise banii datorati firmei.

La momentul sosirii sale in Africa de Sud, problema imigratiei indiene era deja un subiect fierbinte si, inca de la inceput, el a devenit constient de discriminarea rasiala indreptata impotriva indienilor care traiau in Durban. Muncitorii indieni sosisera in regiunea Natal (acum KwaZulu-Natal) incepand cu anul 1860, pentru a lucra pe plantatiile de zahar si multi dintre ei au ramas acolo din motive economice. Cresterea populatiei indiene a dat nastere unei opozitii crescande din partea colonistilor albi, mai ales atunci cand comerciantii indieni au inceput sa soseasca in provincie.

Dupa desfiintarea sclaviei, atat barbatii cat si femeile libere au refuzat sa lucreze pentru salariile scazute oferite la fermele de zahar din coloniile britanice din Indiile de Vest. Munca indemnizata era un sistem de munca legata ce a fost instituita dupa eliminarea sclaviei. Muncitorii indemnizati erau recrutati pentru a lucra pe plantatii de zahar, bumbac si ceai si in proiectele de constructii feroviare din coloniile britanice din Indiile de Vest, Africa si Asia de Sud-Est. Lucratorii detasatii (cunoscuti drept "coolies") au fost recrutati din India, China si din Pacific si au semnat un contract in tarile lor pentru a lucra in strainatate pe o perioada de 5 ani sau mai mult. Ei trebuiau sa primeasca salarii, o mica cantitate de pamant si, in unele cazuri, li se promitea intoarcerea acasa odata cu incheierea contractului. In realitate, acest lucru s-a intamplat rareori, conditiile erau dure iar salariile scazute. In cazul refuzului de a se intoarce in India sau de a reinnoi acordul, trebuiau sa plateasca un impozit anual de 3 lire sterline.

Africa de Sud l-a schimbat in mod dramatic pe Gandhi, acolo confruntandu-se cu discriminarea rasiala adresata de obicei negrilor si indienilor. Intr-una din zile, la Tribunalul din Durban, unde se afla in vizita cu Dada Abdulla, angajatorul sau si unul dintre cei mai bogati comercianti indieni din Natal, magistratul european i-a cerut sa-si scoata turbanul. Gandhi a refuzat sub motivul ca in India indepartarea turbanului era un semn al lipsei de respect si a parasit imediat tribunalul. A trimis apoi o scrisoare de protest presei. Incidentul a fost relatat in ziarul local, atragand atentia asupra noului sosit si sentimentului puternic de demnitate personala.

Calatorind de la Durban la Pretoria, a fost aruncat din tren in gara Pietermaritzburg, dupa ce a refuzat sa se mute de la compartimentul de clasa intai la cel de clasa a treia, avand totusi un bilet valabil pentru clasa intai. In acel loc a decis sa ramana si sa lupte impotriva opresiunii rasiale. Activitatea sa non-violenta a inceput la acea data. Cauza respectului uman si onoarea comunitatii indiene au devenit decisive pentru el. Incidentul a jucat un rol major in realizarea viitorului curs al vietii lui Gandhi.

Alta data, deplasandu-se de la Charlestown catre Johannesburg intr-o diligenta, a fost lovit de vizitiu pentru ca a refuzat sa se supuna ordinului acestuia de a calatori pe scara si de a-i ceda locul unui pasager european. Unii dintre pasagerii albi au protestat impotriva acestui atac miselesc, iar vizitiul a fost obligat sa nu-l mai loveasca pe Gandhi, care si-a pastrat locul. In calatoriile sale, a mai suferit si alte privatiuni inclusiv interzicerea cazarii la unele hoteluri.

Situatia indienilor din Transvaal era mai rea decat in Natal. Acestia erau obligati sa plateasca o taxa de vot de 3 lire; nu li se permitea sa detina terenuri in afara locurilor cu destinatie speciala alocate, un fel de ghetou; nu aveau niciun drept electoral si nu li se permitea sa mearga pe trotuar sau sa iasa pe usa dupa ora 9:00 fara un permis special. Intr-o zi, Gandhi, care primise de la procurorul de stat o scrisoare care il autoriza sa iasa in afara orelor obligatorii de program, facea o plimbare obisnuita. Cand a trecut pe langa casa presedintelui Kruger, politistul de serviciu, brusc si fara nici un avertisment, l-a impins de pe trotuar si l-a azvarlit in strada. Un domn care il cunostea pe Gandhi, s-a intamplat sa treaca pe acolo si sa vada incidentul. L-a sfatuit sa actioneze in judecata pe acest om, oferindu-se drept martor. Gandhi a respins insa oferta spunand ca si-a facut regula de a nu merge in instanta pentru o plangere personala.

Toate aceste incidente si multe altele, au constituit un moment de cotitura in viata sa si au condus la activismul sau social de mai tarziu. Fiind pentru prima data martor al rasismului, prejudecatilor si nedreptatii fata de indienii din Africa de Sud, Gandhi a inceput sa puna la indoiala statutul poporului sau si a propriului loc in societate. Chiar dupa cateva saptamani petrecute in Pretoria, a convocat o intrunire unde s-a adresat comunitatii indiene, reclamand conditiile dificile in care traiau.

Gandhi si-a prelungit perioada de sedere initiala in Africa de Sud pentru a-i ajuta pe indieni sa se opuna unui proiect de lege care le refuza dreptul de vot. Desi nu a reusit sa opreasca trecerea legii, campania sa a reusit totusi sa atraga atentia asupra nemultumirilor indienilor din Africa de Sud. Impreuna cu alti indieni, a hotarat formarea unui organism permanent. A fondat Congresul Indian din Natal in 1894 si, prin aceasta organizatie, a modelat comunitatea indiana din Africa de Sud intr-o forta politica omogena. In acelasi timp, a continuat sa lucreze cu asiduitate pentru procesul care-l adusese in Africa de Sud.

In ianuarie 1897, cand Gandhi s-a intors dintr-o scurta calatorie in India, un grup de albi l-a atacat si a incercat sa-l linseze. Tributar valorilor sale personale care i-au format si campaniile ulterioare, el a refuzat si de data aceasta sa faca acuzatii impotriva vreunui membru al grupului, declarand ca unul din principiile sale este sa nu solicite intr-o instanta de judecata despagubiri pentru un rau personal.

"Cand pierd speranta, imi amintesc ca de-a lungul istoriei calea adevarului si a iubirii a castigat intotdeauna”/ MG

La un an dupa sosirea in Africa de Sud, instanta a decis in favoarea clientului sau, iar Gandi a negociat cu mare succes o solutionare amiabila a litigiului prin renegocierea termenilor dintre Dada Abdulla si varul sau. Gandhi se pregatea sa se intoarca in India pentru totdeauna. In ajunul plecarii sale, insa, Abdulla a gazduit o petrecere de adio pentru el la casa sa de pe strada Gray din Durban. Acolo s-a vorbit de un proiect de lege inaintat Consiliului din Natal, proiect care elimina indienii de la votul electoratului.

Oaspetii, in mare parte negustori indieni, au facut apel la Gandhi sa ramana si sa lupte impotriva legislatiei in numele lor, oferindu-se sa-i plateasca un onorariu anual pentru a face acest lucru. Gandhi scria mai tarziu: "Petrecerea de adio s-a transformat intr-un comitet de lucru ... astfel, Dumnezeu a pus bazele vietii mele in Africa de Sud si a semanat samanta luptei pentru respectul de sine national". Inainte de sosirea noptii, a intocmit o petitie si a infiintat o comisie temporara. In termen de o luna, s-au strans peste 10.000 de semnaturi, care au fost prezentate secretarului colonial, Lord Ripon, care a pus temporar proiectul de lege deoparte. Cu toate acestea, in 1896 a fost adoptata legea care excludea de la vot alegatorii care nu erau de origine europeana.

Pentru abrogarea sau stoparea legilor nedrepte, Gandhi si-a continuat timp de 20 de ani cruciada. Ca parte a luptei sale, el a redactat memorandumuri, a distribuit petitii, a scris la diferite ziare. Activitatile din Africa de Sud i-au permis sa castige imaginea de protector al drepturilor civile indiene si de important lider politic. Comitetul de lucru infiintat in acea noapte a evoluat in cele din urma in Congresul Indian din Natal, care a ajuns forta motrice din spatele campaniilor satyagraha intre anii 1906 si 1913. Astfel, implicarea, filozofia si influenta politica a lui Gandhi au crescut an, de an, atragand mania populatiei albe din Natal. In 1903, s-a hotarat sa-si indrepte afacerile juridice catre Johannesburg, unde a castigat statut de combatant pentru drepturile comunitatii asiatice.

  

“Daca ne-am putea schimba, si tendintele in lume s-ar schimba"/ MG

 In 1896, Gandhi s-a intors in India, unde s-a adresat indienilor in cadrul mai multor intruniri, cu privire la situatia jalnica a compatriotilor sai din Africa de Sud. De asemenea, a hotarat sa-si duca familia cu el in Africa de Sud si astfel a plecat din Bombay la bordul SS Courtland insotit de sotia Kasturba si fiii, Harilal si Manilal. In absenta lui, sentimentul anti-indian a crescut in Natal, unde exista deja un lobby intens al guvernului pentru a impiedica imigratia indiana. De asemenea, ziarul local, The Natal Mercury, a publicat un articol despre "Pamfletul verde" al lui Gandhi, publicat de el in India, in care el detalia abuzurile cu care se confruntau indienii din Africa de Sud.

Ca urmare, atunci cand nava SS Courtland si o alta nava, SS Naderi, s-au apropiat de Durban, au fost impiedicate sa acosteze sub motivul carantinei datorate unei contaminari in Bombay. Adevarul este ca sentimentele locale se amplificasera, iar zvonistica explodase in jurul calatorilor indieni de la bordul celor doua nave care intentionau sa "invadeze" Natal-ul. Dupa 20 de zile petrecute pe mare, celor doua nave li s-a permis in cele din urma sa acosteze pe data de 13 ianuarie 1897, ceea ce a dus la aparitia unei revolte din partea albilor. A trebuit sa intervina procurorul general pentru a calma multimea. Gandhi a asteptat la bord, timp in care sotia sa si fiii sai au debarcat in siguranta. Insa, dupa-amiaza tarziu, in timp ce incerca sa paraseasca zona, a fost atacat fizic de multime.

A sosit insa politia care l-a escortat pe Gandhi "insangerat, dar nu inclinat". Mai tarziu, supraveghetorul Alexander a elaborat o metoda pentru a-l scoate deghizat afara din cladirea in care se refugiase si a-l indeparta de multimea persistenta care urla inca impotriva lui. Vestea atacului s-a raspandit cu rapiditate, motiv pentru care, Joseph Chamberlain, secretarul de stat pentru colonii, a poruncit imediat urmarirea penala a atacatorilor.

"Un om al adevarului trebuie sa fie si un om caruia ii pasa" / MG

  

Pe 17 octombrie 1899 (la cateva zile dupa izbucnirea razboiului anglo-bur), Gandhi a convocat o intrunire pentru a putea convinge indienii sa se inscrie intr-un corp de ambulanta voluntar, sustinand ca nu-si vor putea cere drepturile ca cetateni britanici daca nu erau dispusi sa-si arate loialitatea fata de Imperiu. Corpul de Ambulanta Indian din Natal cuprindea 300 de indieni liberi, dintre care "treizeci si sapte erau considerati conducatori" de catre cei 800 de muncitori (aflati pe plantatii la munca fortata) suplimentari de pe plantatiile de zahar. Corpul de Ambulanta Indian era una dintre putinele unitati medicale ce serveau negrilor sud-africani raniti, iar Gandhi s-a numarat printre cei care au ingrijit ranitii la Spioenkop, in Natal.

Batalia sangeroasa de la Spioenkop, care a avut loc pe 23 si 24 ianuarie 1900, a fost un efort pentru a pune capat asediului de 118 de zile al orasului Ladysmith de catre Buri. Printre personajele celebre prezente la Spioenkop au fost Sir Winston Churchill (corespondent de razboi la vremea respectiva) si viitorul prim-ministru al Transvaal, generalul Louis Botha, sub a carui guvernare a fost adoptata legislatia anti-indiana. Gandhi si alti membri ai Corpului de Ambulanta Indian au primit medalii de razboi pentru "cavalerismul" lor din acea zi si loialitatea fata de regina. Nu a fost singura data cand Gandhi i-a ajutat pe bolnavi. Cand Johannesburgul a avut un focar de ciuma bubonica in 1904, el a ajutat la infiintarea unui spital de urgenta si ingrijire a victimelor in districtul Newtown, care ulterior a fost distrus.

In 1901, Gandhi a trebuit s-a se intoarca din India, unde se afla in momentul acela, pentru a pleda cazul indienilor in fata lui Joseph Chamberlain. Indienii sperau ca acesta sa poata fi convins sa faca ceva in privinta cresterii prejudecatilor rasiale. Gandhi nu a reusit insa sa castige intelegerea lui Joseph Chamberlain. El si-a dat seama ca serviciul de ambulanta indian fusese uitat in totalitate. Tuturor indienilor care fugisera din Transvaal in Nathal in timpul razboiului, nu li se mai permitea sa se intoarca la casele si afacerile lor, decat printr-un permis special care nu era asa usor de obtinut. 

Acesta a fost si momentul in care Gandhi s-a decis sa duca o viata de celibat si sa-l citeasca pe Ruskin. In timpul celei de-a doua etape de sedere din Africa de Sud, Gandhi a adoptat un mod simplu de trai, renuntand la standardele generoase de viata. 

Cartea "Pana la ultimul" am tradus-o mai tarziu in Gujarati, intituland-o "Sarvodaya" (bunastarea tuturor). Consider ca am descoperit unele dintre cele mai profunde convingeri ale mele reflectate in aceasta renumita carte a lui Ruskin, in asa fel m-au capturat si m-au facut sa-mi transform viata!” /Gandhi

Nota: John Ruskin (1819-1900) – reputat istoric si critic de arta si arhitectura al Marii Britanii in secolul al XIX-lea. Din anul 1857, odata cu livrarea la Manchester a unei serii de prelegeri intitulata "Economia politica a artei", Ruskin si-a schimbat cariera si munca de la critic de arta la cea de critic social. Cartea sa favorita este "Unto This Last" care ataca ipotezele fundamentale ale economiei politice si, in special, conceptul de "om rentabil". In primul rand, conceptul identifica doar nevoile materialiste si de baza ale fiintelor umane si neglijeaza importanta unor valori si nevoi morale mai inalte. Concluzia puternica pe care Ruskin o creioneaza in carte este ca bogatia reala nu se afla in bani sau aur. Bogatia reala este viata, deoarece numai oamenii care lucreaza cu natura pot crea acele valori folositoare necesare pentru a sustine si promova viata. Economia gandhiana se bazeaza pe critica facuta de John Ruskin economiei politice.

"Unul dintre obiectivele unui ziar este sa inteleaga sentimentul popular si sa-i dea expresie; altul este sa trezeasca intre oameni anumite sentimente dorite; iar al treilea este sa expuna fara teama defectele populare"/ MG

  

Gandhi a inteles nevoia de a-si transmite mesajul prin scris si asa a infiintat revista saptamanala “Opinia Indiana”, care a aparut pentru prima data pe 6 iunie 1903. Ea a fost publicata initial in patru limbi (Gujarati, Hindi, Tamil si engleza) si a fost un purtator de cuvant important pentru comunitatea indiana. Gandhi a scris el insusi multe articole si mai tarziu a declarat ca, fara aceasta publicatie, satyagraha ar fi fost imposibila. Ziarul a ajutat si la gasirea cuvantului satyagraha prin organizarea unei competitii care a invitat cititorii sa sugereze un nume pentru campaniile de rezistenta pasiva.

In 1904, editura a fost relocata Asociatiei Phoenix a lui Gandhi, care era intemeiata pe un sistem comunal inspirat de cartea “Unto This Last” (Pana la ultimul) a lui John Ruskin, care sublinia increderea in sine si valoarea muncii pe camp pentru binele comun. In afara de presa, in asociatie mai era si o clinica, scoala si case. La Phoenix, Gandhi a publicat prima sa carte, "Indian Home Rule" (Regulamentul intern indian) in limba engleza si "Hind Swaraj" in Gujarati. Scrisa intr-o calatorie maritima de la Londra la Cape Town, aceasta stabilea viziunea sa politica pentru India si filosofia sa morala, inclusiv principiul armoniei inter-religioase. Desi a fost interzisa atat in India, cat si in Regatul Unit, cartea a circulat liber in Africa de Sud. Al doilea fiu al lui Gandhi, Manilal, a fost editorul cel mai longeviv in serviciul “Opiniei Indiene”, intre 1920 si 1956.

"Viata mea este mesajul meu" / MG

In 1906, guvernul Transvaal a promulgat o noua lege obligatorie de inregistrare a populatiei indiene din colonie. La o intrunire de protest de masa desfasurata la Johannesburg pe 11 septembrie, Gandhi a adoptat pentru prima data metodologia sa aflata in continua evolutie, satyagraha (devotament fata de adevar) sau protest non-violent, invitandu-i pe indienii sai sa sfideze noua lege si, pentru a face acest lucru, sa sufere pedepsele mai degraba decat sa reziste prin mijloace violente. Ideea a fost acceptata, ceea ce a condus la sapte ani de lupta, timp in care mii de indieni au fost inchisi (inclusiv Gandhi), biciuiti, chiar impuscati pentru ofensare, refuzul inregistrarii, arderea permiselor de inregistrare sau angajarea altor forme de rezistenta non-violenta. Chiar daca s-a reusit reprimarea protestatarilor indieni, protestele publice rezultate din metodele dure aplicate manifestantilor pasnici de catre guvernul sud-african l-au fortat in sfarsit pe generalul sud-african Jan Christiaan Smuts sa negocieze un compromis cu Gandhi. Ideile acestuia au prins contur si conceptul Satyagrahei s-a maturizat in timpul acestei lupte.

Intrunirea de masa care a avut loc la Teatrul Empire din centrul Johannesburg si care insuma 3000 de persoane, a fost un semnal de protest impotriva Ordonantei de Modificare a Legii Asiatice iminente din anul 1906. Una dintre rezolutiile adoptate la intrunire a fost ca in lipsa tuturor celorlalte posibilitati, inclusiv a unei delegatii la Londra condusa de Gandhi, indienii sa aleaga mai degraba inchisoarea decat sa se supuna legii in cauza. Dar guvernul a adoptat legea cateva saptamani mai tarziu si in octombrie, acelasi an, Gandhi a plecat in Anglia pentru a adresa petitii autoritatilor. Desi guvernul britanic a interzis legea, totusi i-a permis generalului Louis Botha, prim-ministru al Transvaal (care primise recent autoguvernarea), sa readuca in 1907 legea sub forma Actului de Inregistrare Asiatic din Transvaal.

Prima lupta satyagraha pe care Gandhi a lansat-o in Africa de Sud a fost impotriva adoptarii legii Actului de Inregistrare Asiatic de catre guvernul Transvaal, in 1907, care impunea tuturor barbatilor asiatici din Transvaal, inclusiv copiilor peste opt ani, sa fie amprentati si sa poarte un permis de trecere. Realizand ca tehnicile sale de rugaciuni si petitii au devenit ineficiente, tactica rezistentei pasive a aparut ca o noua metoda de a opune rezistenta. Gandhi a cerut comunitatii indiene sa nu se supuna legii si sa recurga la pichetarea birourilor importante, cum ar fi birourile de autorizare. In luna ianuarie 1908, Gandhi si alti satyagrahisti au fost inchisi. In urmatorii sapte ani, protestatarii au fost inchisi, biciuiti si chiar impuscati pentru refuzul de a se inregistra sau pentru arderea permiselor si angajarea in alte forme de rezistenta impotriva legii.

Un alt moment crucial pentru miscarea satyagraha a fost pe 16 august 1908, cand Gandhi i-a incurajat pe cei prezenti sa isi arda documentele de identitate, in afara Moschei Hamidia din strada Jennings, Fordsburg. Mai mult de 2000 de documente au fost arse intr-un cazan din afara moscheii. Aceasta actiune este considerata pe scara larga ca fiind precursorul campaniilor anti-permise ale Congresului National African din anii 1950 (si a campaniilor de ardere a draft-cardurilor de chemare pentru inrolare, in timpul marsurilor organizate impotriva razboiului din Vietnam).

O alta campanie majora de satyagraha a fost initiata in 1913, in semn de protest fata de refuzul statului de a recunoaste casatoriile hinduse si musulmane. Femeile indiene s-au alaturat si ele luptei satyagraha, urmare hotararii pronuntate de Curtea Supreme care anula toate casatoriile musulmane, hinduse si zoroastrene. In timpul acestei campanii, sotia lui Gandhi, Kasturba, a fost arestata la granita de la Volksrust, in timp ce incerca sa treaca granita in Transvaal cu trenul, impreuna cu un grup de femei, in semn de protest fata de declararea invaliditatii casatoriilor lor.

In semn de protest fata de taxa de 3 lire impusa indienilor ex-angajati, Gandhi a condus un grup considerabil de muncitorii grevisti dincolo de frontiera Transvaal, de-a lungul liniei de cale ferata Durban-Johannesburg. Acest mars (un precursor al faimosului Mars al Sarii din India din 1930) a inceput pe 6 noiembrie 1913 si avea in randurile sale 127 femei, 57 copii si aproximativ 2000 de barbati. Gandhi a fost arestat si eliberat pe cautiune de trei ori. Actiunile de protest din anul 1913 l-au determinat pe generalul Jan Smuts sa creeze o comisie pentru a investiga nemultumirile indienilor, care s-a incheiat in cele din urma cu adoptarea Legii Privind Scutirea Indienilor. S-a pregatit astfel calea pentru intoarcerea lui Gandhi in India, dupa ce atinsese o piatra de hotar majora pentru indienii din Africa de Sud.

Ca urmare a politicii "sange si fier" adoptata de guvernul Africii de Sud,doi barbati crestini, Pearson si C.F. Andrews au fost trimisi sa-l ajute pe Gandhi. Aceasta initiativa a fost luata de Gopal Krishna Gokhale, unul dintre cei mai proeminenti politicieni indieni. Viceregele Indiei, Lordul Harginge, a criticat politicile drastice ale guvernului sud-african. Sub presiunea Londrei, au inceput negocierile dintre guvernul sud-african si Gandhi. In cadrul acordului care a fost in cele din urma incheiat, s-au facut anumite concesii.

Cele 13 impozite aplicate muncitorilor angajati anterior au fost in final desfiintate, casatoriile efectuate conform obiceiurilor indiene au primit acceptarea legala, iar certificatul de domiciliu cu amprenta degetului mare al titularului, a fost suficient pentru a permite intrarea in Africa de Sud. Cu toate aceste realizari semnificative in spatele sau, Gandhi s-a intors in sfarsit in India si, intr-o perioada scurta de timp, a devenit liderul nationalismului indian.

Atat de puternica a fost forma de rezistenta non-violenta, satyagraha, incat Gandhi care a parasit Africa de Sud in 1914, a descris-o ca fiind "poate cel mai puternic instrument de pe pamant". Cuvintele profetice au fost confirmate, nu in ultimul rand in Africa de Sud, unde au existat multe cazuri de marsuri pasnice impotriva apartheidului.

  

Nota: “Sange si fier”(in germana: Blut und Eisen) este titlul discursului ministrului Prusiei Otto von Bismarck din 1862 cu privire la unificarea teritoriilor germane. El a incheiat discursul cu urmatoarea afirmatie: "Pozitia Prusiei in Germania nu va fi determinata de liberalism, ci de puterea sa… Nu prin hotarari si decizii majoritare se vor hotari marile intrebari ale zilei - aceasta a fost marea greseala a anilor 1848 si 1849 - doar prin fier si sange (Eisen und Blut).”Asa a ajuns Bismarck sa fie cunoscut drept "cancelarul de fier". Expresia a fost popularizata mai mult ca si “Blut und Eisen” (Sange si Fier) si a ajuns simbolica pentru politica de razboi bismarckiana si pentru oricare alta "politica a puterii". 

"A deposeda un om de libertatea naturala si a-i refuza confortul obisnuit al vietii este mai rau decat infometarea corpului; este infometarea sufletului, locuitorul din trup"/ MG

Intre 1908 si 1913, Gandhi a fost condamnat in Africa de Sud la patru termene de detentie in timpul campaniilor satyagraha; el a servit un total de sapte luni si zece zile din aceste sentinte in inchisorile din intreaga tara. In luna iulie 1907, Republica Bura din Transvaal a inceput sa inregistreze indienii, declansand prima campanie in care Gandhi si alti compatrioti au refuzat in mod activ sa se inregistreze si sa-si ia amprentele digitale desi au ramas in Transvaal.

Gandhi a fost arestat pentru prima data pe 27 decembrie 1907 pentru ca nu s-a inregistrat si a ramas in Transvaal. Cand a aparut in fata judecatorului la inceputul lunii ianuarie 1908, a cerut sa i se dea cea mai mare sentinta posibila si a fost trimis in inchisoarea Vechiul Fort de pe Dealul Constitutiei din Johannesburg, cu o sentinta de doua luni. Pe masura ce protestul a continuat, numarul de prizonieri indieni a crescut la circa 155, iar autoritatile au trebuit sa puna corturi in curte pentru a-i gazdui. Acolo, Gandhi a ales sa se alature compatriotilor sai, dormind in aer liber.

Gandhi a fost eliberat din Vechiul Fort dupa o intalnire cu generalul Jan Smuts (secretar colonial si secretar al educatiei in guvernul Primului ministru Louis Botha), in cadrul careia a fost de acord sa incurajeze inregistrarea voluntara in schimbul caderii legislatiei. Atunci cand Smuts nu si-a pastrat cuvantul, campania satyagraha a castigat in intensitate si a continuat sub diferite forme in anii care au urmat. Gandhi a mai petrecut ceva timp in inchisoare la Volksrust si Pretoria, iar sotia sa, Kasturba, a fost detinuta la Pietermaritzburg.

“Va schimbati viata schimbandu-va inima"/ MG

Prin prietenii pe care i-a avut in Africa de Sud, Gandhi a inlaturat limitele religioase si rasiale. Unul dintre cei mai apropiati prieteni a fost partenerul sau juridic Henry Polak si sotia lui, Millie Polak, la a carui casatorie a fost martor in Johannesburg. In acest cuplu englezesc, Henry era evreu radical iar Millie o feminista crestina. Pentru un timp, cuplul a trait in aceeasi casa cu Gandhi, sotia Kasturba si cei patru fii ai lor.

Gandhi a fost apropiat si de primul sau biograf, reverendul Joseph Doke, un baptist care l-a ajutat sa-si recapete sanatatea dupa un atac in care a fost acuzat ca a vandut cauza indiana atunci cand a incheiat acordul cu generalul Jan Smuts (asa-numitul compromis Smuts).

O alta persoana importanta in viata sa a fost secretara, Sonja Schlesin, o rusoaica - evreica, devotata cauzei satyagraha, care si-a mobilizat sprijinul prin pastrarea filelor Fondului de Rezistenta Pasiva si chiar a transportat mancare si mesaje detinutilor cu bicicleta. In 1909, Schlesin devine secretara Asociatiei femeilor indiene din Transvaal deoarece nu existau femei indiene educate care sa poata ocupa pozitia. Gandhi a plecat la Londra in acelasi an, lasandu-si cu incredere afacerile in sarcina Soniei Schlesin. Ea a fost insarcinata cu sume mari de bani si incredere pentru a lua decizii executive in ciuda varstei de 21 ani.

Dar, dintre toate aceste prietenii, asocierea lui Gandhi cu arhitectul german-evreu Hermann Kallenbach a fost cea mai stransa. Timp de un an, cei doi au impartit o casa (proiectata de Kallenbach pentru Gandhi) in Johannesburg si au corespondat regulat chiar dupa ce Gandhi s-a intors in India. Kallenbach a fost acela care in 1910 i-a donat lui Gandhi o bucata de pamant de 4 000 de metri patrati la periferia Johannesburgului, pentru a functiona ca Ferma Tolstoi pentru satyagrahis.

Atat nuvelista Olive Schreiner, care a scris “Povestea unei Ferme Africane” cat si fratele ei, politicianul liberal WP Schreiner, l-au admirat foarte mult pe Gandhi. Olive a insistat sa-l intalneasca pe Gandhi la bordul unei nave din Cape Town, cand acesta pornea catre Londra. Si-au strans mainile in public, un gest indraznet la vremea aceea, care a fost remarcat in ziare. Prin prietenul lor comun, Hermann Kallenbach, au devinit prieteni, iar dupa ce Gandhi a plecat din Africa de Sud, cei doi s-au intalnit ocazional in Londra, unde locuisera in anul 1914. Schreiner a adoptat idealul non-rasismului chiar cu un pas inaintea vremurilor, sugerand ca "toate persoanele nascute in tara sau cele care locuiesc permanent aici, ar trebui sa fie una in ochii statului", indiferent de rasa. Idealurile ei aveau sa devina realitate optzeci de ani mai tarziu, in 1994, cand au avut loc primele alegeri democratice din Africa de Sud.

“Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume”/ Gandhi

Gandhi si Kallenbach au impartasit un interes reciproc in lucrarile lui Lev Tolstoy, care s-a lasat de alcool, tutun si carne mai tarziu si s-a intors la o viata simpla ca sa lucreze campul si sa prelucreze lemnul. La fel ca si Gandhi, Tolstoi si-a asumat  juramantul de celibat.

Pe 30 mai 1910, prietenul Kallenbach a donat Ferma Tolstoi lui Gandhi drept domiciliu pentru satyagrahis, unde avea sa locuiasca fara chirie si sa traiasca de pe urma pamantului. Primii locuitori ai fermei au fost Gandhi, cel de-al doilea fiu al sau, Manilal si Kallenbach, cel care a supravegheat lucrarile de constructie ce includeau si o scoala. Ferma gazduia 50 de adulti si 30 de copii din intreaga diviziune religioasa si rasiala, incluzand tamili, hindusi, crestini, musulmani, africani si parizi (parizii care inseamna "persani", sunt descendenti din Zoroastrienii persani ce au emigrat in India pentru a evita persecutia religioasa musulmana. Adepti ai profetului iranian Zoroaster).

Intr-o scrisoare trimisa cu doua luni inainte de moarte, Tolstoi ii scria lui Gandhi: "Munca voastra in Transvaal, ce pare a fi departe de centrul lumii noastre, este pana acum cea mai fundamentala si cea mai importanta pentru noi". Pentru perioada petrecuta la ferma, Gandhi isi incepea ziua cu munca fizica si preda la scoala.

"Singurul tiran pe care il accept in aceasta lume este "vocea inca slaba" din mine. Si chiar daca ar trebui sa ma confrunt cu perspectiva de a fi intr-o minoritate, cred cu umilinta ca as avea curajul de a fi in minoritatea celor deznadajduiti”.

  

In Africa de Sud, Gandhi a inaintat mai multe petitii generalului Jan Smuts (secretar colonial in guvernul generalului Louis Botha) si, cu toate ca erau adversari politici, au manifestat respect reciproc unul fata de celalalt. Pentru Smuts, Gandhi a fost cumva ca un ghimpe in coasta si nu a fost nemultumit cand si-a vazut adversarul indian parasind tarmurile Africii de Sud in 1914. Cei doi s-au intalnit pentru prima data in aprilie 1907 cand Gandhi a condus delegatia ce avea sa ridice problemele referitoare la legislatia iminenta care impunea inregistrarea indienilor. In timp ce in urma acestei intalniri nu s-a obtinut nici un rezultat, Smuts l-a chemat din nou pe Gandhi in luna februarie a anului urmator primei perioade de arest a lui Gandhi.

De data aceasta, cei doi au ajuns la ceea ce s-a numit "compromisul Smuts", prin care Gandhi a fost de acord sa incurajeze inregistrarea voluntara numai in schimbul abrogarii legislatiei. Dupa cum s-a dovedit, acordul (asa cum l-a inteles Gandhi) nu a avut loc. Cand cei doi barbati s-au intalnit din nou in luna iunie a aceluiasi an, a devenit clar ca legea nu va fi abrogata si liniile de lupta vor fi redesenate. Dupa incidentul arderii permiselor (autorizatiilor de trecere) la Moscheea Hamidia din Fordsburg pe 16 august 1908, Gandhi a fost citat la Pretoria pentru o intalnire la nivel inalt cu Smuts, Botha si altii. De aceasta data, s-au acordat si alte concesii, dar nu erau suficiente pentru a opri campania satyagraha.

In cele din urma, Smuts a supravegheat aprobarea Legii pentru Scutirea Indienilor, care a fost adoptat in 1914. Conform acestui act s-a scos taxa de 3 lire impusa indienilor, au fost recunoscute casatoriile obisnuite (un drept pentru care a protestat si a fost arestata sotia lui Gandhi, Kasturba), iar indienii aveau voie sa se miste liber in Transvaal. La 30 iunie 1914, cei doi barbati au semnat un pact care a pus capat campaniei satyagraha din Africa de Sud. Avand o victorie majora, Gandhi a decis sa se intoarca în India (prin Regatul Unit). Acolo trebuia sa-si conduca tara natala spre independenta fata de dominatia britanica, folosind experienta politica pe care o castigase in Africa de Sud.

Un semn al respectului dintre Smuts si Gandhi ramane sub forma unei perechi de sandale rezistente pe care Gandhi i le facuse lui Smuts prin comunitatea Phoenix, pe timpul inchisorii. Mult mai tarziu, cand Gandhi a implinit 70 de ani, Smuts i-a intors aceste sandale cu o nota prin care spunea: "Am purtat aceste sandale de multe ori vara, chiar daca simt ca nu sunt vrednic sa stau in pantofii unui om atat de insemnat.”

http://gandhi.southafrica.net/?section=introduction-gandhi-in-south-africa

http://nvdatabase.swarthmore.edu/content/indians-south-africa-wage-satyagraha-their-rights-1906-1914