Jackson Five - DRUMURI SEPARATE

“Suntem capitanii propriei noastre nave”

"Exista o arhiva neexploatata acolo, undeva. Nu i-am tinut socoteala. Tot ce stiam era ca se resimtea in miile si miile de ore petrecute in studio, plus tot acel timp petrecut pe scena si calatorind prin lume. Ne-a dat cele mai distractive, cele mai memorabile si fericite momente din viata noastra. Daca as putea sa le revendic la o licitatie si sa le recapat astazi, as face-o. Saptamanile de separare au fost cele mai grele din viata mea. Sentimentul de detasare si de singuratate a fost profund. Nu simteam ca mi-am pierdut bratul drept; simteam ca am pierdut fiecare membru."

-“Vreau sa vii fara Hazel”, mi-a spus autoritar Joseph. Conduceam spre ceremonia de absolvire de colegiu a cumnatului meu, Terry, cand telefonul de la masina - o caramida de telecomunicatii montata pe un suport intre scaune – a inceput sa sune insistent. Miracolul acestei tehnologii moderne consta in marele avantaj ca, instantaneu, puteam fi accesibil oriunde si oricand - ideal pentru de a fi chemat la Hayvenhurst, pentru un anunt de moment. La comanda, m-am intors si m-am indreptat spre Encino. S-ar putea ca Joseph sa fi pierdut respectul nostru datorita relatiei sale amoroase, dar cerintele lui au avut totusi o greutate de-a lungul vietii.

In momentul in care am perceput urgenta in cuvintele "fara Hazel", stomacul meu s-a strans. Am stiut instinctiv ca era ziua deciziei Motown. Ce nu am ghicit era ca decizia aceea fusese deja luata. Convenabil, nimeni altcineva nu era acasa cand am ajuns. Nu se auzea nici macar zgomotul unui latrat de caine. – “Sunt in camera mea!” a strigat Joseph. L-am gasit asezat partial pe patul sau, sprijinindu-se de capataiul patului, cu picioarele pe podea. Privirea inflexibila de pe chipul lui spunea: “Sa faci cum iti spun, Jermaine“. Dinaintea lui, erau raspandite pe o plapuma inflorata mai multe contracte deschise la pagina pentru semnatura.

M-am apropiat, am luat-o pe cea cu numele meu pe ea si am vazut ca era un acord cu CBS Records Group. Am inceput sa tremur pe dinauntru. “Vom pleca la CBS Records. Avem nevoie de semnatura ta", a spus Joseph, direct la subiect. A fost o oportunitate incredibila, mi-a spus. “Va veti scrie propriul material si veti avea sansa sa produceti”, a adaugat el. Stia ca fiecare frate dorea sa faca asta. Capul mi se invartea. Ati facut o intelegere in spatele meu? Cand? Cum de mi-au facut fratii mei asta? – “Michael a semnat?” am intrebat eu. “Da!”, a spus el.

A impins catre mine contractul fratelui meu. Ma fixa. L-am lasat pe al meu pe pat. –“Nu semnez”, am spus. Joseph s-a ridicat si s-a indreptat spre mine. Era pentru prima data in viata mea cand imi sfidam tatal si cred ca niciunul dintre noi nu o facuse. Ma uitam la el, lacrimile imi curgeau, si ma intrebam ce s-a intamplat cu loialitatea si integritatea cu care noi fuseseram invatati. Dar, in mintea lui Joseph, familia era principala valoare care trebuia respectata. – “Semneaza”, a spus el. Ma gandeam la sotia mea, Hazel si la socrul meu, dl Gordy, si la tot ce a facut el pentru noi, personal si profesional. Familia Gordy. Familia Motown. La naiba, este vorba tot de familie. – “Voi lua un avocat”, am spus. Si m-am grabit sa ies de acolo.

Joseph a ramas nemiscat. Eu m-am indreptat spre restaurantul din Beverly Hills, unde Hazel inca sarbatorea evenimentul fratelui ei. In timp ce conduceam, confuzia mea cea mai mare era Michael. Il indragea pe dl Gordy si ii era apropiat Dianei Ross. De ce ar parasi el "familia" si s-ar muta la o companie straina? In adancul inimii lui, nu ar parasi Motown la propriul impuls. Eram convins de asta. El a spus altfel in autobiografia sa Moonwalk, desigur: “Stiam ca era timpul sa facem o schimbare, asa ca ne-am urmat instinctele si am avut de castigat cand am decis sa incercam un nou inceput, cu un alt brand...” Din punct de vedere financiar, au avut de castigat.

Cand agentul CBS, Ron Alexenberg, a oferit ceva de genul unei redevente de 20% - in comparatie cu doua procente a lui Motown – impreuna cu un pachet de un milion de dolari, Joseph nu a avut de gand sa refuze si asta i-a permis sa-si reafirme controlul. Dar, ceea ce a tinut ascuns Michael, a fost modul in care a fost obtinuta semnatura sa si adevarul nu a aparut decat in 1984 la "Victory Tour". – “N-aveti idee cat de suparat am fost”, ne-a spus el. “Nu am crezut niciun alt cuvant spus de Joseph dupa aceea.” Pentru a-l ispiti, tata s-a folosit de un vis pe care Michael l-a avut pe tot parcursul vietii. I s-a spus ca daca va semna, va lua cina cu idolul sau Fred Astaire. Cu promisiunea asta, stiu ca Michael ar fi apucat stiloul si ar fi semnat cu nerabdare.

Dar, cina aceea nu a avut loc niciodata si el nu putea crede ca propiul sau tata ii facuse o promisiune pe care nu o putea indeplini. Iar tatal nostru a folosit acea semnatura pentru a ma influenta. Joseph a intentionat in mod clar sa se duca la CBS Records, unde noul presedinte era Walter Yetnikoff, un barbat care, dupa relatarile industriei, l-a facut pe tatal nostru sa para un mic copil. De ce? La aceasta intrebare raspunde chiar el in propria sa autobiografie: “Am creat un echilibru reciproc de teroare intre mine si artistii mei”, scria el in anul 2004. "Am inceput sa ma vad ca o stea. Ca majoritatea stelelor, sentimentul meu de sine era periculos de infatuat. Voiam sa ajung foarte sus. Bautura, drogurile, adularea, puterea corporativa, femeile rapide… au facut din asta o treaba usoara”. 

Nu am putut descrie o imagine mai concludenta a deosebirii dintre dl Gordy si Motown, si domnul Yetnikoff si tot ceea ce a reprezentat Hollywood-ul. Cat despre Joseph, el nu a reusit sa vada ca pe cei de la CBS/ Epic - fara atasamentul emotional la ceea ce am construit noi - nu avea cum sa-i intereseze cu adevarat de noi. Ei vroiau doar sa detina si sa biciuie un cal pursange dovedit.

Cand am ajuns la restaurant sa ma intalnesc cu Hazel, domnul Gordy era deja acolo. Se pare ca chipul meu i-a spus totul inainte ca eu sa o fac. A plecat de la masa lui si mi s-a alaturat la bar. Cand i-am spus totul, durerea lui a fost evidenta. – “Ce ai de gand sa faci?” m-a intrebat el. – “Ei spun ca nava Motown se scufunda”, am spus, incapabil sa-l privesc in ochi. Reasigurarile sale, dimpotriva, au fost imediate si a fost suficient de tare incat sa puna in balanta pierderea iminenta pentru Motown. – “Nu vei avea niciun fel de presiune din partea mea. Voi respecta decizia pe care o iei”, a spus el. Iar eu am vrut ca domnul Gordy sa stie unde era inima mea: “Daca nava Motown se scufunda, atunci vreau sa raman, sa o pastrez pe linia de plutire”.

El a crezut in noi cand asta a contat, iar datoria de recunostinta depasea in mintea mea dolarul CBS. Dl Gordy a zambit empatic, s-a ridicat, m-a batut pe umar si mi-a spus sa ma duc acasa si sa ma mai gandesc la asta. O alta discutie avuta cu Joseph si Mama la Hayvenhurst a confirmat faptul ca nimic nu se va schimba. Nici macar fagaduiala dl Gordy – “Vom face tot ce este necesar, vrem doar ca baietii sa ramana la Motown” – nu a contat. Jackson 5 se indrepta spre un nou brand, cu sau fara mine, a spus Joseph.

Mi-a amintit de mantra lui pentru viata: ca familia este cel mai important lucru din lume; ca altii vor veni si vor pleca, dar fratii si surorile si parintii vostri vor fi intotdeauna acolo. Familia – este farul, grupul social de baza, sediul, sanctuarul, Sala Regatului. – “Asadar, ce ai de gand sa faci?” a intrebat el. – “Alegerea mea este cu Jackson 5 la Motown”, am spus. El a explodat. "E sangele meu care curge prin venele tale, nu al lui Berry Gordy!” Am incercat sa rationez. – “Domnul Gordy ne-a adus la Hollywood”, am spus. “El ne-a prezentat lumii. El ne-a pus fripturi pe masa si dantura in gura!”

Mama m-a interupt cu calmitate si mi-a amintit ca noi am mancat fripturi si in Gary si ca chirurgia dentara cosmetica pentru a repara dantura lui Tito si pe cea a lui Jackie “a fost recuperata de dl Gordy de o suta de ori mai mult”. Vroiam cu disperare sa vorbesc cu Michael, dar care era scopul? Exista aceasta tensiune ciudata intre mine si frati acum, iar Joseph avea controlul. Parea inutil. M-am intors la confortul companiei lui Hazel. Fara ea, nu stiu unde as fi fost si ea si-a lamurit pozitia din prima zi. – “Sunt casatorita cu tine, nu cu afacerea tatalui meu,” mi-a spus ea. "Orice vei hotari, te voi ajuta 100%”. Trebuia sa ma gandesc serios si am luat o pauza de la Jackson 5 pentru a ma decide.

Intre timp, Hazel si cu mine ne-am mutat din Bel Air la o ferma din Thousand Oaks, la nord-vest de LA. Era o casa in stilul lui Paul Williams, construita pe 46 de acri, in Hidden Valley, cu 12 cai, 11 caini, rate si lebede intr-un iaz - si un leu de munte in tarcul sau. Am cumparat-o pe Sheba ca pui si ea a fost dovada pasiunii mele pentru animale exotice. Aproape am concurat cu cea a vecinului nostru, Dean Martin – care avea un urs despre care se vorbea in Valley. I-am pastrat multa vreme ascunsi in Hidden Valley.

Ranch-ul nostru era un sanctuar, dar nu exista un loc mai bun pentru a medita decat Oceanul Pacific, asa ca am petrecut ceva timp si la casa noastra de pe plaja din Malibu cu vedere la ocean, sprijinita pe autostrada Coastei Pacificului. Am vazut rasarituri si apusuri de soare o mare parte a "timpului meu de gandire", care mi-a decis viitorul. De fapt, stateam pe plaja intr-una din zile, cand Hazel m-a sunat la telefon. Era tatal ei pe linie. – “Jermaine, a spus dl Gordy, am avut o convorbire cu Michael - te vrea acolo cu el.”

Anterior, fratii mei mai sustinusera spectacol fara mine, intr-un oarecare oras si intr-o anumita zi, dar Michael m-a dorit alaturi de el pentru Westbury Music Fair din Long Island. Potrivit dl Gordy, el a spus: “Te rog, spune-i lui Jermaine sa vina aici. Mi-e dor de el. Imi este greu cand sunt pe scena sa ma uit in stanga si sa nu il vad acolo”. In autobiografia sa, Michael a explicat astfel: “A fost atat de dureros pentru mine... eram dependent de a fi langa Jermaine. Cand am facut primul spectacol fara el, m-am simtit total singur pe scena”... Sfatul dl Gordy a fost fara echivoc: “Este fratele tau”, a spus el. – “Are nevoie de tine. Du-te sa-l sprijini.”

In anul 1992, in mini-serialele de televiziune care prezentau povestea noastra, am fost surprins ratacind pe plaja de pe Coasta de Vest, in timp ce Michael facea spectacol in Est. In alte contexte scrise, biografii au transformat intreaga scena intr-o fictiune. Ce s-a intamplat cu adevarat a fost ca am urcat intr-un avion la New York ca sa ma alatur fratilor. Hazel a ramas acasa, iar eu am fost insotit de cineva de la Motown pentru ca “artistul si interesele dl Gordy sa fie protejate”. In acel zbor, ma tot gandeam cum a ajuns Michael la dl Gordy. A fost un apel curajos care mie imi spunea doua lucruri: (a) Joseph nu stia ce face el; (b) Michael a vrut ca dl Gordy sa stie ca nu a existat nicio intentie rauvoitoare din partea lui, ca el inca mai are increderea si respectul din partea lui Michael.

Anxietatea mea s-a mai linistit numai cand zborul a ajuns la Long Island. Nu-mi pasa ca Joseph ar fi fost pe mine crezand ca ma intorc inapoi. De ceea ce imi pasa, era sa fiu cu fratii mei. Nu am fost imbratisat prea mult cand m-am intors la hotel in dupa-amiaza spectacolului, dar cand Michael m-a vazut, un zambet stralucitor a izbucnit pe chipul sau. Cred ca unele bucurii nu pot fi exprimate. Am vorbit. El a spus ca nu-si putea imagina continuand pe scena fara mine. Eu am spus ca nu-mi puteam imagina viata la Motown fara fratii mei.

Dar, treptat, realitatea a devenit clara: in mine, exista hotararea de a-mi mentine pozitia; in el, exista resemnarea unei decizii colective deja luate. Am ajuns incet la acceptare, neintelegand clar cum am ajuns la acest joc final. Nu era altceva decat o strangere de inima. Eu am plans. Michael a plans. Joseph m-a intrerupt si m-a intrebat ce aveam de gand sa fac. – “Nu ma duc pe scena”, am spus. In acel moment, a devenit clar ca sosirea mea a indus in eroare pe toata lumea in a crede ca m-am intors ca sa fiu alaturi de ei in trupa. Era cam o ora inainte de spectacol, iar Joseph era livid. Toti ceilalti frati m-au acuzat ca sunt nedrept. Eu am vrut sa capitulez, sa sar in costum de spectacol si sa apuc cea mai apropiata chitara bas, dar instinctul s-a dovedit mai puternic si m-a tras inapoi.

Imi amintesc altceva, in afara de a sta in picioare si de a-i urmari pe toti plecand intr-un balon care nu ma incadra si pe mine. In timp ce se indrepta spre coridorul hotelului, Michael s-a uitat in urma si tristetea de pe fata lui m-a ucis. Incruntatura lui Joseph a spus totul: “Nu esti cu noi, alegerea ta.” M-am simtit vinovat; m-am simtit ca si cum i-as fi dezamagit pe toti, dar sa merg pe scena mi-as fi inselat fanii. Fratii au ajuns sa-l imprumute pe basistul orchestrei pentru a-i alcatui pe cei cinci din trupa, iar Westbury Music Fair a continuat fara mine. Eu am ramas la hotel si am dormit intr-o camera separata, de unul singur pentru prima oara, parca eram un copil de trei ani, sarac, intr-un spital. Poate tocmai de aceea a durut atat de mult.

In dimineata urmatoare, m-am alaturat fratilor la CBS Records, Manhattan. Odata cu ivirea zorilor, cred ca lui Joseph i s-a trezit optimismul deoarece, atunci cand am auzit strategia pentru renumele nostru, am inteles sensul. Dar, am fost curios sa aud ce au ei de spus. Singura amintire pe care o am este cea a sederii lui intr-un birou ca un om de vanzari A&B, imbracat tot in alb pentru a se potrivi cu dintii lui, subliniind ca el va face acest lucru si ca va face acel lucru si “Va vom face la fel de mari ca si Beatles!”

M-am uitat la Joseph. M-am uitat si la fratii mei. Nimic. Asa ca le-am spus: “Dar, noi suntem Jackson 5. I-am batut deja pe Beatles la No.1.” Toate capetele s-au intors spre mine. – “De doua ori”, am subliniat eu. Asta nu a reusit sa-l deturneze pe omul A&B. El si-a indreptat ingenios pasul in jurul obstacolului fabricat chiar de el insusi si a suflat atat de mult fum pe fundul nostru, incat ne-a iesit pe gura. Dupa aceea, au vrut sa ne duca undeva sa “intalnim cativa oameni”, dar eu m-am ferit de fotografii care misunau in jurul cladirii. Am mirosit eu o poza aranjata, sansa de a-i capta pe toti cei cinci frati impreuna la CBS Records.

Asta era imaginea pe care toata lumea o dorea intr-un moment in care zvonurile despre o despartire erau la ordinea zilei. Am iesit de acolo, mi-am luat ramas bun si m-am indreptat spre LA in acea zi. Cam acesta este modul in care am luat-o pe cai separate. Ani de zile s-a sugerat ideea ca eu am despartit grupul plecand, dar eu nu am vazut asa lucrurile. Nu eu i-am parasit: ei m-au parasit. Au plecat de “acasa” - si voi crede asta pana in ziua in care voi muri. Nu are niciun rost sa revedem legalitatile urate care au urmat, intre Motown, Joseph si CBS.

Am citit ca dl Gordy ar fi primit daune intre 100.000 si 150.000 de dolari. Nu am verificat niciodata cifrele - stiu doar ca s-a dovedit a fi o decizie costisitoare si ca Motown si-a pastrat dreptul de proprietate asupra numelui “Jackson 5”. Asta a insemnat ca fratii mei au devenit cunoscuti ca "The Jacksons". Randy, la 11 ani, a intrat in locul meu. In sase ani, dupa Joseph, am inregistrat mai mult de 400 melodii la Motown si am lansat mai putin de jumatate din acest numar.

Exista o arhiva neexploatata acolo, undeva. Nu i-am tinut socoteala. Tot ce stiam era ca ea se resimtea in miile si miile de ore petrecute in studio, plus tot acel timp petrecut pe scena si calatorind prin lume. Ne-a dat cele mai distractive, cele mai memorabile si fericite momente din viata noastra. Daca as putea sa le revendic la o licitatie si sa le recapat astazi, as face-o.

Saptamanile de separare au fost - pana in iunie 2009 - cele mai grele din viata mea. Sentimentul de detasare si de singuratate a fost profund. Nu simteam ca mi-am pierdut bratul drept; simteam ca am pierdut fiecare membru. Am avut-o pe Hazel, desigur, dar fraternitatea era intrinseca pentru cine eram si pentru tot ce stiam. Cand a fost rupta, am simtit lacrimi in toata fiinta. Ceea ce a facut situatia si mai rea, a fost ca fratii mei nu mi-au vorbit timp de sase luni din anul 1976. Numai mama a mentinut contactul prin telefon, asigurandu-ma ca trebuie doar sa le dau tuturor timp.

Ceea ce am simtit eu, insa, a fost ca o ex-comunicare si am banuit ca Joseph era in spatele ei pentru ca mi-a oprit alocatia saptamanala si cota de redevente - fara indoiala, sa ma invete o lectie despre familie. Ocazional, telefonul din casa suna si Joseph ma intreba: –“Ce faci, Jermaine? Cum traiesti? Ce mananci?” Erau intrebari nebunesti, avand in vedere cat de bine traiam, dar nu am luat niciodata in seama ironiile lui. In realitate, Joseph verifica daca sunt bine si ascundea asta prin atitudinea sa dura. Cel putin asa am citit-o eu.

Hazel povestea ca ma observa cum umblam pierdut si fara tinta timp indelungat, dar acel lucru ramane confuz pentru mine. “Depresia ta a fost cu adevarat urata”, spune ea, ajutandu-ma sa-mi aduc aminte. “Mergeai singur pe plaja. Te plimbai si plangeai, si nu era nimic de facut, nimeni sa te scape din acea gaura. Tot ce am putut sa fac a fost sa iti iau mana in mana mea si sa te las sa plangi”. As vrea sa pot spune ca atacul de melancolie a fost prelungirea traumei, dar nu a fost asa. Stresul a facut ca sa imi cada parul de pe cap, pe o portiune mai mare decat o moneda de 50 pence.

M-am dus sa consult un dermatolog si un “medic pentru emotii” si amandoi au intrebat daca a existat vreo trauma recenta in viata mea. Probabil ca am gasit singurii doi specialisti de la Hollywood care nu citisera ziarele. Dar fanii nu au ratat nicio ocazie si s-au grabit sa ma ostracizeze. In mai multe ocazii, fanii lui Jackson 5 ma abordau in public si-mi spuneau: “Nu vreau autograful tau. Ai parasit grupul - ti-ai tradat fratii!” Lasati-ma sa va spun, cand ai cunoscut doar adulatie si lauda si i-ai indragit pe acei fani, genul acesta de remarca a fost ca un uppercut greu in maxilar.

Partea buna la perioada intunecata ca artist este ca, uneori, aceste stari sufletesti pot fi traduse in cantec si asta a fost prima mea experienta de singuratate care m-a inspirat sa scriu piesa “Lonely Won’t Leave Me Alone” (Singuratatea nu ma lasa in pace), lansata pe albumul meu Precious Moments, in 1986. Dar cred ca piesa care vorbeste cel mai bine despre acea perioada si despre anii care au urmat este “I’m My Brother’s Keeper” (Sunt pazitorul fratelui meu). Mi-am transmis durerea catre acel cantec, ca la una din acele pagini vechi de jurnal pe care le-ai scris cand erai copil: “Au trecut cinci ani sau mai mult de cand am cantat cantecul nostru/ Si ma intreb de ce ne-a luat atat de mult/ Prin toata durerea si lacrimile pe care le-am plans/ Visul nostru nu a murit niciodata in noi”... Tot ceea ce va pot spune este vedeti-l pe YouTube. Va fi intotdeauna piesa care imi aminteste de divizarea Jackson 5.

Intr-o dupa-amiaza, Hazel s-a hotarat sa ma scoata din casa si sa ma duca la ceva cumparaturi pe Rodeo Drive, Beverly Hills. In timp ce ne aflam afara, ne-am lovit de barbatul din dreapta lui Barry White, Gene Page - compozitorul si producatorul a carui atingere si aranjamente abile stau la baza celor mai multe melodii ale lui Barry. In seara aceea, Barry avea o petrecere, iar Gene a fost cel care ne-a invitat. Ar fi una dintre cele mai semnificative introduceri din viata mea. Barry locuia in Sherman Oaks, iar gradina sa vasta - toata densa si tropicala, cu o cascada uimitoare - era plina de oaspeti si de nume din industrie.

Cred ca ambele parti si-au dat seama ca puteau gestiona mai bine problemele, dar am pus politica noastra artistica la o parte, de dragul familiei. Si, in afara de asta, fiind un oaspete constant la domeniul Hayvenhurst, mi-am dat seama ca, desi lucrurile s-au putut schimba in jurul nostru, nimic nu s-a schimbat insa intre noi. Am gasit chiar loc pentru a rade. Michael a interpretat un demo al lui The Jacksons si eu am ascultat cu atentie, parand serios. “Ei bine... Doar un singur lucru lipseste”, am zis. “Ce? De ce crezi tu ca este nevoie?” – “De vocea mea.” Doar o parte din mine glumea. Sentimentul meu de detasare era si vocal.

Lui Michael ii placea nespus viata pe plaja si la ferma. Statea in linistea de la Hidden Valley si in briza oceanului din Malibu si spunea acelasi lucru in ambele parti: “Sa nu vinzi niciodata acest loc.” Intimitatea retrasa a acestor locuri l-a atras. Asta a fost, probabil, ceea ce i-a atras si pe vecinii mei: actorii Ryan O'Neal (patru porti mai in jos) si Beau Bridges (imediat poarta urmatoare). In timpul alergarilor mele de dimineata pe plaja, obisnuiam sa-i fac cu mana fiicei lui Ryan, Tatum, in timp ce statea pe terasa.

Era o copila de 13 ani, care castigase un Oscar la varsta de 10 ani pentru cea mai buna actrita in rolul secundar din Paper Moon. I-am spus lui Michael ca “aceasta fata cu adevarat frumoasa” traieste in apropiere si, coincidenta, a inceput sa se arate la casa de pe plaja tot mai mult la sfarsitul de saptamana. Dar iata ironia: si-au fluturat mana unul la celalat, dar nu au vorbit niciodata pana cand nu s-au intalnit intr-un club de pe Sunset Strip. – “Este menit sa fie”, am glumit eu. ”Nu e nimic, suntem doar prieteni”, a raspuns el, incercand sa minimizeze importanta acestui fapt. Dar, din vizitele lui Tatum la Hayvenhurst, era evident ca se iubeau.

Ea, in mod clar era puternic atrasa de el, iar el era tulburat de prezenta ei, dar Michael era intotdeauna precaut cand si unde o vedea. Nu imi amintesc sa fi fost o singura vizita la Malibu cand el sa fi parasit casa ca sa o vada sau sa se intalneasca cu ea pe plaja. Pare ciudat, dar simtul intimitatii si discretiei lui Michael, chiar si printre fratii sai, era notabil. Sunt constient de faptul ca Tatum s-a distantat public de a fi fost iubita din copilarie a lui Michael, si nu cred ca fratele meu a sugerat vreodata ca au impartasit o aventura de iubire inflacarata si pasionala. Nu a fost altceva decat dragoste tinereasca. Dar ceea ce conteaza este ca, in inima si mintea fratelui meu, Tatum a fost prima lui iubita.

In ziua independentei Americii din 1977, Michael a fost cu mine la casa din Malibu, sa se bucure de gratarul lui Hazel. In timp ce ea pregatea festinul, la apus, el s-a hotarat sa intre in ocean. L-am privit de pe terasa - avea plaja pentru el insusi - sprintand pe panta, in pantaloni scurti si sarind in valurile de rupere. Hazel mi-a cerut sa o ajut cu ceva in bucatarie. Am ignorat-o. Eram prea ocupat sa-l privesc pe Michael in timp ce soarele incepea sa apuna. Ceva mi-a spus sa-mi tin ochii pe el, acolo, in lumina slaba, in spuma formata de valuri, de unul singur, cam cinci case jos. Vedeam valurile si apoi capul lui saltand... valurile... capul lui saltand. Arata ca o foca.

Focuri de artificii au inceput sa fie trase spre cer, de undeva din jurul Malibu Pier, dar mi-am tinut ochii pe Michael. Astept. Unde este? Cerul la apus stralucea cu licariri de alb, cand au inceput sa pocneasca. Nu-l vad. Nu-l vad. Apoi am alergat, descult, pe trepte in jos spre ocean, strigand numele lui. L-am prins miscand din labele de cauciuc in apa adanca pana la genunchi. Gafaia dupa aer, respirand superficial si rapid. L-am scos din apa, pe nisip.

L-am ajutat sa urce incet treptele de pe plaja si l-am dus, plin de umezeala, in scaunul pasagerului din Mercedes, inainte de a rupe recordul de viteza pe autostrada Pacific Coast si a ne indrepta spre Spitalul de Urgenta Malibu. Am intrat si iesit din trafic, cu piciorul apasand pedala. In dreapta mea, Michael nu spunea nimic, fixat pe scaun, cu fata gri. La spital, s-a dovedit ca avea pleurezie. Dupa cateva ore, a fost eliberat si l-am dus inapoi la mine. – “A fost cea mai infricosatoare calatorie din toate timpurile, a spus Michael, in timp ce ne indreptam spre casa. – “Da, dar m-ai ingrijorat si tu”, am spus eu. – “Nu, Erms! a spus el. “Conducerea ta! A fost mai inspaimantatoare decat a fi in apa!”

Intr-una din zile, m-am intors la Hayvenhurst unde l-am gasit pe Muhammad Ali, cel mai mandru negru din toata America, in bucatarie cu Michael si Mama. Fratii il intalnisera in culise, la un eveniment cu toate stelele, organizat in onoarea sa in anul 1975. Si astfel a inceput o asociere fericita cu familia, in special cu Michael. Ali era cel mai dragut si mai prietenos dintre toti barbatii, exact ca unul dintre acei unchi jucausi pe care abia astepti sa-l vizitezi. De fiecare data cand ne vedea, primul lucru pe care il facea topaia si sarea prin salon, ghemuindu-se si ridicandu-se.

Apoi, facea unul dintre acele chipuri pe care obisnuia sa le afiseze impotriva lui Joe Frazier: aratand cu totul frumusel, ochii mari, muscand buza, inclinand usor capul. Ne privea direct in ochi, fixandu-se in spatiul dintre urechile noastre. Si, inainte ca el sa realizeze, unul dintre noi isi inchipuia ca boxeaza cu umbra lui. Aura lui era timida, dar magnetica, prezenta sa puternica, dar binevoitoare. Nu exista la el niciun indiciu de "celebritate". Ali pe care il vedeai jubiland si facand glume la televizor, era Ali, cel care ne vizita casa. Vorbea atat de repede si cu atata entuziasm, incat pasiunea lui devenea contagioasa. Liniile poetice pe care el le oferea presei, le lansa si intr-o conversatie naturala.

Vorbea in sunete. Discursul sau avea un asa ritm incat, daca ai fi pus muzica la el, ar fi putut fi primul rapper al Americii. Ne spunea ca viata era un joc al mintii. Ca nimeni nu patrunde in ring fara o strategie, spunea el, si fiecare dintre noi are o lovitura egala in maretie. Negru sau alb. Bogat sau sarac. “Sa va spuneti in fiecare zi ca sunteti cei mai buni, sunteti cel mai mari, nimeni nu va poate bate. Spuneti-va ca aveti de gand sa iesiti din aceasta lume”, spunea el. “Fiti cei mai buni. Deveniti asta. Credeti in asta”. Ali a pus grinzi de otel in spatele tuturor lucrurilor despre care parintii ne invatasera. Michael il iubea pe Ali datorita pasiunii comune pentru magie.

Odata, eram afara in gradina - fotograful Howard Bingham era si el acolo - iar Ali ne-a facut sa ne retragem in timp ce el statea lateral intr-un colt. Dupa care, el s-a deplasat pe un inch (2,54 cm) de aer. Plutea ca un fluture. “Fa-o din nou! Fa-o din nou!” a strigat Michael, fara sa-si ia ochii de la miscarea picioarelor. Ali a repetat figura din nou. – “Cum faci asta, mai omule?” – “Multa concentrare, multa magie!” a spus el. Destul de curand, Ali avea sa transmita arta levitatiei cand fratele meu i-a vizitat frumoasa casa din Hancock Park. Michael s-a intors de la prima vizita vorbind pe nerasuflate despre fotografiile marite la maxim ale atacurilor lui Ali si despre centurile sale incadrate pe pereti. Michael s-a dus acolo sa invete magia si sa practice diferite trucuri. Magia lor i-a distrat pe amandoi ore intregi, dar eu stiu ca fratele meu a invatat mult mai mult despre filozofiile lui Ali despre viata, religie, pasiunea lui pentru muzica - Jackie Wilson si Little Richard - si ce a facut pentru a fi un showman. 

Ulterior, i-am vizitat casa pentru un alt motiv: a treia sotie, Veronica Porsche, psiholog. Incepusem sa iau lectii de actorie la Scoala de actorie Milton Katselas din Beverly Hills, de doua ori pe saptamana. Era parte din dorinta mea pe termen lung de a fi director de film, iar dorinta ei era sa joace in film. Intotdeauna ajungea imaculat imbracata pentru monologurile minunate pe care le interpreta. Ce m-a surprins cel mai mult la ea a fost faptul ca si-a adus propriile ei elemente de recuzita. Nu intr-o punga, ci intr-un camion. Daca m-am indoit vreodata de zelul ei de a reusi, aceasta indoiala a luat sfarsit cand un camion a tras in fata casei si un tip a inceput sa descarce canapele, scaune, mese si lampi. A fost ceva sa vezi sotia celui mai mare showman aruncand, cu aceasta ocazie, tot ce avea in casa.

In acele timpuri, admiratia lui Ali pentru Malcolm X il fascina pe Michael. De fapt, ne-a fascinat pe toti, in special pe prietenul nostru de scoala, John McClain, dar si pe mine, pentru ca noi eram cei mai militanti in acel moment. Motown ne-a cerut sa nu mai vorbim public despre felul in care liderul de culoare Malcolm X a luat masuri impotriva prejudecatilor - intrebarile despre "puterea neagra" erau restrictionate - dar noi am salutat in particular lupta sa pentru justitia neagra. 

Nu voi uita niciodata acel interviu de televiziune extraordinar pe care Ali l-a facut cu fratii in 1977, cand a vorbit despre recenta sa vizita la Casa Alba. “Imaginile pe care le-am vazut pe perete mi-au lasat o singura impresie: este intr-adevar Casa Alba. Este alba Casa Alba”, a spus el, inainte de a se corecta si a adauga: “Oh, totusi am vazut si un bucatar negru! Intr-o zi,” a adaugat Ali, “ii vor putea permite si unui negru sa fie ceva mai mult decat un slujitor acolo”.

Muhamad Ali a fost un musulman dedicat cauzei si un organizator foarte activ si a introdus in viata noastra subiectul Natiunii Islamice. In acelasi fel in care Michael se interesa de credinta evreiasca a Rosei Fine, dorea sa exploreze si credintele lui Ali care l-au determinat sa citeasca despre Malcolm X, Asociatia Nationala pentru Progresul Oamenilor de Culoare (NAACP) si Natiunea Islamica (NOI).

El a impartasit admiratia mentorului sau cu privire la spiritul de armonie, dragoste si pace al NOI. Michael l-a privit pe Ali ca pe un model personal si profesional, dar ma indoiesc ca a apreciat vreodata cat de mult admiratia era reciproca. In anul de dupa moartea fratelui meu, Ali i-a adus un omagiu. El a fost intrebat de unde si-a luat puterea de a lupta impotriva sindromului Parkinson si el a raspuns: “Cand oamenii ma intreaba asta, le spun ca ma uit la omul pe care Michael Jackson il vede cand se uita la omul din oglinda”.

Mi-l amintesc pe Michael, in varsta de cinci ani, boxand cu Marlon in camera de zi din Gary, in timp ce Muhamad Ali il punea la podea pe Sonny Liston si mi-as dori sa pot calatori inapoi in timp pentru a-i spune tanarului Michael ca intr-o zi va boxa in joaca cu Ali in persoana, invatand magie, incredere in sine si curaj - si ca el il va inspira cu muzica lui pe Ali. “Destinul”, i-as mai spune, “Acesta este destinul tau - si este doar inceputul.”

"Ce naiba ti s-a intamplat?", l-am intrebat pe Michael, cand am intrat pe usa de la Hayvenhurst, intr-o dupa-amiaza, si i-am vazut nasul si obrajii acoperiti cu bandaje. Arata ca si cum ar fi facut 10 runde cu Ali. Michael parea stanjenit, iar privirea pe care mama mi-a aruncat-o a sugerat ca intrebarea mea era insensibila. A alunecat si a cazut langa barul din camera de zi, mi-am spus eu. Si-a spart nasul. Totul a fost asa cum a fost. Nu m-am indoit ca a cazut, dar rinoplastia care a urmat a constituit inceputul mai multor faze ale chirurgiei plastice de-a lungul anilor, pe care lumea parea sa le observe. Asa cum fratele meu pastrase in secret trauma acneei, tot asa a tinut in secret operatia.

Nu erau treburile mele, dar totusi oamenii se asteaptau ca fratii sa-si indice fiecare cusatura si fiecare cicatrice mentionand momentul, data si locul. Poate ca unele familii sunt mai intime in ceea ce priveste cunostintele medicale ale fiecaruia, dar nu si a noastra. Dar, chiar si cand am aflat ca a avut o operatie la nas, asta nu m-a surprins. Este greu sa fii surprins de ceva care este obisnuit la Hollywood. Orasul reflecta pur si simplu educatia noastra: imaginea este totul. In plus, am inteles necesitatea lui Michael pentru interventie chirurgicala, deoarece marimea nasului l-a facut sa se simta nefericit atata timp.

Ce nu am inteles niciodata au fost acele sugestii nebunesti ca el ar fi facut chirurgie plastica pentru ca dorea “sa faca orice ca sa nu semene cu Joseph”. Am impartit o oglinda cu Michael multi ani de zile si chipul lui a impodobit nenumarate coperte de reviste. Cum poate cineva sa creada ca el seamana cu tatal nostru, ramane nebuloasa pentru mine. Principalul lucru era ca operatia lui Michael il facea pe el sa se simta mai bine cu el insusi si, intre cariera sa solo si momentul de acum, a avut interventii chirurgicale care i-au oferit un nas mai subtire si o barba cizelata. Personal, eu nu am putut sa vad de ce facea media atata agitatie pe chestia asta.

Scindarea noastra in timp ce eram Jackson 5 a fost un catalizator al schimbarii si cred ca perioada de la The Jacksons a fost numai o faza de tranzitie pentru Michael, intre pastrarea securitatii grupului si decizia grea de a-l parasi. Privind in urma, talentul sau imens era doar in asteptarea momentului potrivit. Cand CBS Records a plasat fratii cu producatorii si scriitorii Kenny Gamble si Leon Huff, acestia au perfectionat si slefuit cunostintele pe care Michael le acumulase la Motown. Tot Michael spunea ca atunci a invatat din ce in ce mai mult despre anatomia unui cantec.

Combo-ul Gamble-Huff (o trupa mica de jazz, rock sau pop) a orchestrat ceea ce era cunoscut sub numele de Philly International Sound. Acest soul-funk - greu pe corzi si tare pe batai - era, in cuvintele lor, "frunza care a trecut peste Detroit si a aterizat in Philly". Daca cunosti melodiile “If You Don’t Know Me By Now” ale lui Harold Melvin si Blue Notes, si "Me & Mrs Jones" ale lui Billy Paul sau “Ain’t No Stopping Us Now” ale lui MacFadden si Whitehead, le-ai ascultat calibrul. Asa ca fratii mei s-au indreptat spre est pentru a face muzica in Philadelphia, nu departe de radacinile lui Motown.

In acest mediu propice de colaborare, Michael si fratii au prosperat in calitatea lor de compozitori si producatori si au lansat o muzica pop deosebita. Primele doua albume nu au luat avant, continuand lupta pe care am experimentat-o ​​impreuna. Schimbarea sanselor a venit insa cu al treilea album, Destiny, care s-a indepartat de sunetul Philly si a fost rodul unei colaborari de grup, scris de fratii insisi. S-a repozitionat cu dublu platina, justificand astfel dorinta lor indelungata de autonomie creativa.

Albumul a dat single-uri precum: "Enjoy Yourself", care a ajuns pe locul 6 in Billboard Hot 100, "Show Your Way To Go"- primul lor UK No.1- si "Shake Your Body", care a mers pe locul 7 in SUA si s-a vandut in peste doua milioane de exemplare. "Blame It On The Boogie" – coverul unui cantec lansat pentru prima oara de un englez numit, ironic, Mick Jackson - a intrat si el in graphic, gasindu-si audienta pentru Top 10 in Marea Britanie.

A existat si un program special TV: "The Jacksons" cu Janet, La Toya si Rebbie pe CBS, dar Michael s-a plans in particular in privinta comediei scenarizate si a rasetelor preinregistrate. Era tot vodevil, dar in loc sa se limiteze la un colt linistit din Vegas, era difuzat in toata America. Michael era ingrijorat ca supraexpunerea i-ar putea pune in pericol cariera muzicala. Noi intotdeauna am spus ca prea multa televiziune ar putea sa consume un artist ca un bec lasat sa arda prea mult timp. 

Cat despre mine, viata fara frati a fost o adevarata verificare a realitatii. Motown a pus totul in productia albumului meu denumit "My Name Is Jermaine", dar nu a fost in spatele promovarii lui atat de mult cat ar fi putut. Avea si alte prioritati, precum Stevie Wonder, Marvin Gaye si Diana Ross. Prea mult pentru suspiciunile tuturor in ce ma priveste, ca "fiu favorit" in devenire. Aceasta realitate a lovit casa cel mai greu in 1982, cand piesa "Let Me Tickle Your Fancy" a ajuns pe locul 17 in SUA si a purtat simbolul cu punct rosu al Billboard, ceea ce a insemnat ca era un “glont” setat sa urce.

Dar, Motown nu a exploatat impulsul. Cantecul a pierdut “glontul” si a inceput sa cada. Imi amintesc cum rataceam in jurul Londrei la acel moment, simtindu-ma deznadajduit si parasit. Cel mai notabil succes in grafic la Motown a fost cu "Let's Get Serious", care a atins No.9 in Billboard Hot 100 si No.1 in topurile americane R&B in 1980, inainte de a castiga o nominalizare la Grammy pentru cea mai buna interpretare vocala R&B. Oamenii spuneau ca o nominalizare este agreabila, dar tot ce auzeam era vocea lui Joseph care imi aducea aminte ca cel care conteaza este castigatorul. Oricat de tare am incercat de-a lungul anilor, nu a fost niciodata la fel fara fratii mei. Nu am regretat respectarea principiilor mele. Am regretat doar noua realitate.

In realitate, nici eu, nici The Jacksons nu am reusit sa recucerim magia si inaltimile lui Jackson 5. In acest sens, ne-am urmarit propriile umbre pentru mult timp, pana la sfarsitul anilor saptezeci si inceputul anilor optzeci. Eu am continuat inregistrarea, dar, de asemenea, am hotarat sa-mi canalizez energiile pentru a deveni producator sub conducerea domnului Gordy. – “Gaseste-le, semneaza-le, gandeste-le si resemneaza-le,” spunea el mereu. Aveam propriul birou si un serviciu pentru a gasi si produce noi talente. Impreuna cu Hazel am produs in Stephanie Mills, Switch si DeBarge. Daca nu am prosperat exact in topuri, am evoluat in spatele scenei.

Michael isi compara cariera cu avionul prezidential american, Air Force One, un 747 ca nici un altul, cautand sa decoleze si sa calatoreasca exclusiv in propriul sau coridor de zbor. In mintea lui, avionul era "imperiul"lui. Trebuia sa fie aerodinamic. Avea nevoie sa cunoasca fiecare pasager pe care il purta si fiecare parte de lucru. El era "pilotul care zbura solo". Aceasta a fost o analogie pe care el a schitat-o pe hartie ca plan principal inca din 1978. Ii placea ideea de a merge 100% solo cu mult inainte de o face.

Dar, daca decizia suprema de a ramane singur a fost oarecum mai dificila pentru mine, pentru el a fost chinuitoare. El era un om cu suflet nobil, un om care a urat ideea de confruntare sau de a provoca suparare altora. In studio, instinctul lui creator l-a impins spre o insistenta blanda, dar hotarata, iar in viata sa personala, a preferat sa puna capul in nisip si sa spere ca o problema se va rezolva de la sine. In inima sa, el stia ca ii purta pe cei de la Jacksons, care aveau greutate in luarea deciziei. 

Dupa opinia mea, doi factori cheie i-au condus gandirea catre o cariera solo. In primul rand, fratii au plecat de acasa unul cate unul. Marlon s-a casatorit cu fata lui Carol si Randy s-a mutat la varsta de 17 ani, pentru a-si gasi independenta. Michael - atat de obisnuit cu confortul fratilor in jurul lui - a ramas la Hayvenhurst cu mama, Joseph, Janet si La Toya. Rebbie a observat situatia, spunand ca “el era nemultumit de fratii sai care se mutasera din casa si nu a vazut ca se poate construi eficient pe acea temelie muzicala puternica creata de ei, chiar daca fratii nu au ramas concentrati 100%”.

In al doilea rand, Michael era casatorit cu munca sa si il nedumerea faptul ca noi le puteam permite femeilor sa apara intre noi si muzica noastra. Pentru mine, ecoul conditionarii lui Joseph nu se pierduse. Insa, pasiunea si partenera lui Michael erau muzica: pur si simplu el nu avea nicio camera in viata sa pentru o femeie. In spatiul fratesc, se obisnuise sa ramana singur. Cu cat mai mult timp petrecea singur, cu atat mai mult solo-ul ii parea mai putin strain. Iar forta de propulsare era Diana Ross. Era la urechea lui, spunandu-i ca trebuie sa urmareasca ce doreste, sfatuindu-l cum sa-si foloseasca numele sau, nu numele de familie, facandu-l sa creada in exemplul ei de a parasi Supremes.

Unul dintre cei mai tari discipoli din jur - si un mentor pe care l-a adorat – i-a spus lui Michael ca, daca el dorea sa fie cel mai bun, trebuia sa sara ... si sa zboare. Cel putin, asa mi-a fost transmis mesajul. A fost un sfat de schimbare a vietii, emis la New York pe setul de adaptare a filmului muzical “The Wiz”. In acel film, Diana a interpretat-o ​​pe Dorothy, iar Michael a jucat in rolul “Sperietoarei”. Domnul Gordy i-a oferit acest rol, dupa ce Motown a dobandit drepturile de film, dovedindu-si lipsa de dusmanie dupa scindare. Initial, socrul meu a fost nesigur de modul in care va reactiona Michael la abordarea sa.

Eram la ferma cand m-a sunat: – “Iti bati joc de mine?” i-am spus eu. “Lui Michael ii place Vrajitorul din Oz! Este exact ceea ce isi doreste! Trebuie sa joace rolul acesta!” Rolul a fost intre el si vedeta de la Broadway, Ben Vereen (care, l-a jucat pe Vrajitor in muzicalul Wicked din 2005), dar Michael a castigat rolul, dupa ce i-a impresionat pe cei de la Universal. In cele din urma, filmul a esuat, dar Michael a primit laude si cea mai mare apreciere a venit din partea regizorului Sidney Lumet, care a spus: “Michael este cel mai talentat tanar pe care-l avem de la James Dean – e un actor stralucit, dansator fenomenal, unul dintre cele mai rare talente cu care am lucrat vreodata. Nu este nicio exagerare.”

Intreaga experienta a aprins o alta dorinta inauntrul lui Michael: sa se implice mai mult in filme. De asemenea, filmul l-a adus foarte aproape de Diana. Devotamentul lui fata de zeita noastra din Motown s-a dezvoltat dintr-o adiere adolescentina intr-o infatuare a unui tanar. Cred ca este corect sa spun ca, in mintea lui, Diana era prima femeie de care era indragostit. Intotdeauna m-am intrebat daca ea simtea pentru el la fel cum simtea el pentru ea sau daca il vedea ca pe baietelul pe care il intalnise prima data. Michael considera ca ea nu il mai vede ca pe un baietel, ci ca pe un barbat si un artist respectat.

Ei au avut acel gen de prietenie adevarata, care exista rareori la Hollywood si cred ca acest lucru a pretuit el cel mai mult. In ceea ce priveste cat de intimi au devenit ei cu adevarat, aici, muzica lui - aproape intotdeauna semi-autobiografica - ar trebui sa ne vorbeasca de la sine. Ascultati versurile de la “Remember the Time”, lansat in 1992. Acest cantec a fost, asa cum mi-a spus chiar Michael, scris cu Diana Ross in minte; o mare dragoste care, in ceea ce-l priveste, i-a scapat.

Michael nu a spus niciodata ca se simte singur la Hayvenhurst fara frati. A ascuns bine asta, chiar daca a trait sub acelasi acoperis ca parintii si surorile mele. Cred ca nimeni dintre noi nu a stiut ca a fost “una dintre cele mai dificile perioade din viata sa” sau cat de “izolat” s-a simtit el, pana in clipa in care am citit autobiografia sa. Desigur, el a construit o legatura speciala cu Janet si ea a devenit umbra lui virtuala. Asemanarea dintre cei doi era uneori stranie.

Janet, desi baietoasa, era versiunea feminina a lui Michael in multe privinte: sensibila, blanda, curioasa, socialmente fragila, dar puternica si plina de bunatate. Dar, nu era intotdeauna prin preajma, pentru ca abilitatile ei de actrita i-au adus un rol in CBS sit-com Good Times, interpretand-o pe Penny, rol care o solicita in cele mai multe zile, de la ora noua la cinci. Michael o avea insa intotdeauna pe La Toya. Si ei erau apropiati. El isi adora surorile. Fara ele, ar fi fost complet pierdut.

Dar, cred ca este ceva referitor la a fi frati, pe care doar un frate il poate cunoaste. Si banuiesc ca aceeasi detasare care m-a lovit pe mine, l-a lovit si pe el. Poate ca ne-am dat seama impreuna ca nu avem prieteni adevarati in afara industriei. Nu am avut niciodata. Nu in Gary. Nu in Los Angeles. Ritmul de viata, numeroasele programe si nenumaratele noastre visuri au stat in calea formarii adevaratelor legaturi. “Prietenia” a fost un cuvant pe care l-am auzit, dar nu l-am inteles cu adevarat niciodata. Atunci cand se plictisea, Michael ii spunea mamei ca merge la o plimbare pe strada si cred ca ea presupunea ca iesea sa-si limpezeasca capul.

Bulevardul Ventura este cea mai lunga artera de la est la vest, care leaga Valea San Fernando de Hollywood si el nu trebuia decat sa faca stanga in afara portilor si sa mearga mai putin de un bloc, pentru a ajunge la rascrucea de langa supermarketul local. Michael nu devia acolo pentru a-si limpezi capul: mergea sa-si gaseasca prieteni – “sa intalnesc oameni care nu stiau cine sunt... vroiam sa intalnesc pe cineva din cartier.” Numai dupa cativa ani am vorbit despre acest lucru. “De ce nu m-ai sunat pe mine? Sau pe ceilalti frati?” am intrebat eu. – “O aveai pe Hazel. N-am vrut sa te deranjez”, a spus el. 

Asa era Michael: ii era teama sa se confrunte cu o neplacere sau sa tulbure planurile altcuiva. Sau, poate era asa, pentru ca inainte noi nu am avut niciodata nevoie sa ne organizam impreuna, asa ca ideea unei intalniri neprogramate era straina printre frati. Oricare ar fi motivul, nu a fost pentru prima data cand Michael a fost intr-o situatie grea si nu a reusit sa ajunga la familia sa. A preferat sa sufere in liniste, sa plece si sa-si caute raspunsurile la un strain. Parca ar fi vrut sa intre intr-o relatie unde critica era deschisa. Nu ca o astfel de speranta ar fi fost realista.

Dupa cum imi povestea el, traficul se oprea doar pe bulevardul Ventura cand soferii il vedeau pe “Michael Jackson!” plimbandu-se pe strada. Soferii isi coborau ferestrele, ii cereau autograful si il fotografiau. Imi pot imagina tristetea sa, atunci cand asteptarile i s-au indreptat impotriva acelei realitati. In curand, Michael a realizat ca adevaratul sau sine era invizibil; ceea ce vedeau oamenii era imaginea lui Michael Jackson. Acesta este efectul faimei: ea il eclipseaza pe adevaratul sine si cineva ca fratele meu nu a avut nicio sansa de a fi “vazut” pentru cine era el cu adevarat ca si persoana privata. Din ziua aceea, prietenii sai au trebuit sa provina dintr-un grup eclectic (eterogen) de nume Hollywoodinene.

A fost un eveniment fericit pentru Michael sa joace in The Wiz, pentru ca maestrul lui de partitura muzicala a fost Quincy Jones, care a devenit producatorul primului album solo al lui Michael, Off the Wall, in 1979. Michael auzise de Quincy inainte de The Wiz, deaorece Quincy avea un grup bine-cunoscut de concerte numit Wattsline si conducea si un atelier in LA pentru artisti necunoscuti. Cand a fost de acord sa lucreze cu fratele meu, el a spus: “Daca poate sa-i faca pe oameni sa planga atunci cand canta despre un sobolan, sigur are ceva special!” Initial, acest album a fost privit ca un alt proiect solo sub umbrela grupului, ca mai inainte, si Michael, in cele din urma, avea sa-si ia materialul sau in turneul Triumph Tour al lui Jacksons, ca al patrulea lor album.

Nu stiu sincer daca a socotit, pe baza performantelor albumelor anterioare, ca ar fi un succes, dar factorul Quincy a schimbat totul. El si Michael s-au dovedit a fi o echipa minunata, ca mana in manusa. Quincy a ajutat la extragerea si modelarea ideilor lui Michael; mestesugarul creativitatii sale. Impreuna, au cizelat sunetul de semnatura a lui Michael si, in cele din urma, au vandut aproape opt milioane de exemplare in Statele Unite, realizand doua No. 1 in Billboard Hot 100, cu “Rock With You” si “Don’t Stop Till You Get Enough”, acesta din urma castigand un premiu Grammy pentru cea mai buna performanta vocala R & B (masculin).

Dar, Michael nu a sarbatorit acel premiu Grammy, ci a plans. El a urmarit ceremonia la domiciliu si s-a simtit zdrobit ca nu a castigat Recordul Anului. Pentru un album care a fost imbratisat de industrie, critici si fani, un Gramophon de Aur nu se potrivea deloc cu sperantele sau asteptarile sale. Se simtea umilit, nu onorat; el a simtit ca munca sa substantiala a fost in mare parte neglijata, dar acest lucru nu l-a invins. L-a facut mai infometat si a adoptat atitudinea “le voi arata eu”. El s-a hotarat sa “ajunga dincolo de” si sa-si indrepte privirile spre dominatie, o gramada de premii Grammy, si sa creeze “cea mai vanduta inregistrare din toate timpurile”.

A fost o mare ambitie pe care avea sa si-o scrie pe oglinda din baia de la Hayvenhurst: "THRILLER! 100 MILIOANE DE VANZARI... VINDUT INTREG STOCUL". A fost o dorinta condusa de conditionarea sa de a nu fi niciodata al doilea cel mai bun, si motivata de aceeasi dorinta cu care a promis ca va avea numele in Cartea Recordurilor. Michael stia si de ce ar fi nevoie pentru a ajunge acolo. Concentrare. Dedicare. Determinare. Perseverenta. A scris aceste cuvinte peste tot. In varsta de 21 de ani, el a hotarat sa-si asume responsabilitatea vietii sale.”

  

“You Are Not Alone, Michael”/ Capitolul Separate Ways/ de Jermaine Jackson