vineri, 29 decembrie 2017

Michael Jackson – KIDS WITH A DREAM




Copii animati de un vis








“Multi semeni isi incep cariera la o varsta cand stiu exact ce fac si de ce fac, ceea ce, cu siguranta, nu este si cazul meu. Ei isi amintesc tot ce li s-a intamplat, pe cand eu, pus sa reconstitui toate acele zile care au trecut, nu pot face abstractie de faptul ca, la inceputul inceputului, nu am avut decat cinci ani. Cand esti un copil de pe urma caruia se castiga bani din spectacole, chiar ca nu intelegi mare lucru din ceea ce se intampla in jurul tau. Oamenii mari sunt aceia care iau o multime de hotarari in legatura cu tine, mai ales cand nu esti de fata. Imi amintesc cum cantam cat ma tineau puterile si cum dansam cu nespusa bucurie, cum munceam pana la istovire, poate prea mult pentru un copil.”/ M.J.




“Michael era un copilas, inca se impiedica mergand in scutece, insa dupa ce mancarea era stransa si totul era curatat si sters, Mama se aseza, il punea in leagan si ii canta sa adoarma. "Cotton Fields" a constituit initierea mea vocala si cantecul de leagan a lui Michael. Michael in scutece reprezinta prima mea amintire despre el. Nu-mi amintesc de nasterea lui sau de Mama intrand pe usa, cu el in brate. Noii sositi nu erau un eveniment mare in familia noastra. Aveam cinci ani cand am inceput sa schimb scutecele. Am facut si eu ceea ce au facut toti – am ajutat-o pe mama unde am putut, oferind o pereche suplimentara de maini pentru ce avea sa devina o familie cu noua copii. Michael s-a nascut hiperactiv, cu energie si curiozitate nelimitate. Daca vreunul dintre noi isi lua ochii doar o secunda de la el, se furisa imediat sub masa sau sub pat.

Cand mama pornea, la pretextul nostru, masina de spalat, el topaia si sarea pe loc, in ritm cu vibratiile ei. Sa-i schimbi scutecul pe canapea era ca si cum ai fi incercat sa tii un peste umed – se zbatea, lovea, se intorcea. Arta de a pune un scutec cu ace de siguranta era un test pentru oricare adult, sa nu mai vorbesc de mine care aveam cinci ani si, mai des decat nu, Rebbie sau Jackie veneau in ajutorul meu. Michael avea acele degete extraordinar de lungi si subtiri care imi prindeau degetul mare si niste ochi mari, care spuneau: "Ma distrezi foarte greu, prietene." In ochii mei, totusi, el era fratiorul care avea nevoie de ingrijire. Grija unuia fata de celalalt, ne-a fost insuflata la toti, insa eu m-am simtit protector cu el din prima zi. Poate pentru ca tot ce auzeam in jurul meu era un strigat de felul: "Unde e Michael?"... "Michael e bine?"... "Michael a fost schimbat?" "Da, Mama...l-am gasit...e aici", striga vreunul dintre noi. ”Nu iti face griji. Michael e bine. Michael e bine.”

Contrar imaginii generale ca noi am fi avut o copilarie rece, nefericita, cresterea si educatia noastra a fost plina de dragoste, deoarece Mama ne sufoca cu sarutari si afectiune. Inca mai simtim si azi puterea acestei iubiri. Eram baiatul dragalas al mamei - asa cum era si Michael - si adorarea noastra a devenit o lupta intre mine, el si La Toya, pentru cine ocupa locul ravnit langa mama, stransi la picioarele ei, tinandu-i fusta. Am inca aceasta imagine calda a sosirii ei pe usa din fata, mergand cu greu prin zapada adanca a iernii din Indiana. Statea acolo, stergandu-si picioarele pe covor si scuturand capul acoperit de zapada. Apoi, Michael – puiul care crestea cel mai rapede - se ridica si isi infasura bratele in jurul unui picior, urmat de mine, La Toya, Tito si Marlon. Inainte de a-si scoate haina, isi scotea mainile din buzunare, cu doua pungi de arahide spaniole fierbinti. Intre timp, Jackie si Rebbie pregateau bucataria pentru ca mama sa inceapa sa gateasca, asteptandu-l pe Joseph sa soseasca acasa. Am crescut numindu-l Joseph. Nu Tata. Sau tati. Sau Papa. Doar "Joseph". Asta a fost dorinta lui. In interesul respectului...”

Si anii au trecut…

“Primul nostru spectacol public adevarat, ca grup “Jackson 5”, a fost pe 29 august 1965: ziua in care Michael implinea varsta de sapte ani. Nimeni nu a observat asta la momentul respectiv. Zilele de nastere erau asemanatoare Craciunului: evenimente nesemnificative care nu erau marcate in casa lui Iehova. Dar, cel putin ziua in care Michael a implinit sapte ani a fost putin diferita in sensul ca nu a fost o zi obisnuita si neinsemnata. Evelyn Lahaie, acea doamna care a sugerat pentru prima data numele grupului nostru, ne-a invitat sa participam la un eveniment la moda pentru copii, organizat de ea la centrul comercial Big Top de pe Broadway, 53. Ea era prezentatoare de muzica folk si ne-a anuntat ca fiind "Grupul Muzical Jackson Five, o alta trupa folk tanara si spectaculoasa". Tot ce imi amintesc este ca am vazut o multime de fete tinere si, dupa spectacol, Joseph a spus: "coborati acolo si incepeti sa va vindeti fotografiile".

In ochii nostri, concertul de muzica folk a fost doar o incalzire pentru scena adevarata, cea de la scoala lui Jackie si Rebbie, Theodore Roosevelt High, cateva luni mai tarziu, in 1966. La mall, mama povestea ca vom prezenta spectacole in "locuri mai frumoase“. Scoala organiza un concurs anual de talente, care cuprindea o varietate de spectacole prin tot orasul. Noi, de departe eram cea mai tanara aparitie si abia asteptam sa iesim in fata. In culise, Michael batea incet bongosul pe care inca il mai folosea. Jackie zornaia Maracasul lui si ni s-au mai alaturat doi membri din trupa: Earl Gault, primul nostru tobosar si Raynard Jones, care canta bas la diferite ocazii. Sala de spectacol a scolii era plina pana la refuz. Erau cei care plateau - 25 centi pentru un bilet si aflasem ca vor mai fi si cateva chipuri familiare care abia asteptau sa rada de noi.

Cand Tito s-a dus dupa chitara - a descoperit ca cineva a incercat sa ne saboteze prin dereglarea acordurilor. Sfatul lui Joseph: "Verificati intotdeauna tuning-ul inainte de a continua" – era bine-venit de foarte mult timp. "Cineva nu vrea sa castigati", a spus el, "asa ca, iesiti in fata si aratati-le voi!" Statea in rand cu noi si nu parea nici pe departe la fel de increzator ca noi. Intotdeauna era tensionat inaintea unui spectacol, indiferent daca era vorba de zilele de spectacol sau de anii de inregistrari. In momentele acelea, nu avea nicio contributie si niciun control.

Dar noi nu puteam fi decat bine pregatiti. Cand am iesit, am fost intampinati cu aplauze politicoase. Bucata "My Girl" de la Temptations a fost melodia noastra de deschidere. In perioada cuprinsa intre incheierea aplauzelor si inceperea muzicii, m-am uitat cu curiozitate peste umarul lui Tito, in umbra, la Joseph. Era ingrijorat. Raynard la bas a dat intro-ul cantecului ca deschidere... apoi a intrat Tito la chitara cu melodia... si apoi Jackie cu Maracasul... si Michael cu bongosul sau ... dupa care am inceput sa cant eu.

Momentul nostru s-a creat atunci cand eu am dus vocea intr-un alt ritm Temptations: “Get Ready" cu un tempo crescut. Atunci, Jackie, Marlon si Michael au atacat-o in fata scenei, revigorand-o pentru finalul vocal al lui Michael - "I Got You (I Feel Good)" a lui James Brown. Dupa primul lui verset, multimea era in picioare. M-am uitat in dreapta, dupa aprobarea lui Joseph. Inca era ingrijorat, cu bratele de o parte si de cealalta a corpului. Doar buzele i se miscau, asa cum murmurau versurile, fixandu-l pe Michael. "Eeeeeooowwww!", a strigat Michael. "Ma simt bine..." Cu sunetul sau inalt, asemanator tipatului hienelor, gurile multimii s-au deschis deodata si au tipat si ele. Apoi, in timp ce ne apropiam unii de altii, el i-a facut pe spectatori sa simta cu adevarat acel "I Got The Feeling". A sarit in fata scenei si a inceput sa danseze; un mic dervis care se invartea coregrafic. Avea numai sapte ani.


Nu am banuit ca vom fi asa de buni, insa Michael a facut senzatie. Nu a contat faptul ca era vorba doar de scoala noastra locala. Atunci cand esti copil, multimea care tipa este multimea care tipa. In culise, dupa spectacol, am topait cu totii de bucurie, retraind totul. Era ca si cum marcasem un mare gol. Joseph era… multumit. "In general, ati procedat bine", ne-a spus el, "Totusi, mai avem de lucru." Urmatorul fapt pe care mi-l amintesc, este acela ca am fost anuntati castigatori. Am revenit pe scena unde am fost intampinati cu mult mai multe tipete. 

Nu am avut nevoie de aprobarea lui Joseph in seara aceea. Eram pentru prima data castigatori si acesta era un lucru bun dupa standardele oricui. Ne-am dus acasa si am sarbatorit cu inghetata. Joseph s-a indreptat catre un colt fastuos al camerei de zi, in fata unei mici colectii de trofee de baseball, vorbindu-ne despre o alta obsesie a noastra. Aceste trofee erau pastrate ca recuzita pentru a sustine un singur lucru: ca sa fi rasplatit trebuie sa devii cel mai bun.

De la fereastra dormitorului nostru, aveam vedere libera asupra terenului de baseball unde jucam, chiar langa scoala Theodore Roosevelt High. Daca ne-ai fi cerut atunci sa alegem intre visul pentru muzica sau visul pentru sport, cred ca am fi optat pentru baseball. Mai ales Jackie. Ori de cate ori avea probleme cu Joseph si voia sa fuga, intotdeauna noi stiam unde sa-l gasim: in fata tribunelor, aruncand o minge intre mana si manusa. Noi am fi optat in favoarea visului pentru baseball din simplul motiv ca parea mai realist si trei dintre noi erau deja juniori destul de buni.

Jackie era foarte bun, avea oameni care il examinau si presimtea ca un contract era iminent. Baseball-ul era acolo unde ii era si inima, mai mult decat pentru oricare dintre noi. La meciuri, Michael era ca o mini-mascota, asezat in tribune intre Marlon si Joseph, purtandu-si mini tricoul verde-cu-alb, care-i cobora pana la nivelul genunchilor blugilor, mestecand bomboane rosii si aplaudand ori de cate ori unul dintre noi primea mingea.

In calitate de campioni ai concursului de talente de la Roosevelt High, am intrat intr-o alta competitie care ne-a impins impotriva castigatorilor finalisti de la alte scoli din zona. Am castigat si aceasta competitie, iar blitul Gary Post-Tribune a captat triumful si trofeul nostru, in alb-negru, pentru posteritate. Imi amintesc bine acea fotografie cu textura granulata, datorita bandajului urias care acoperea cu un plasture sprancenele mele drepte. Importanta primului loc - acelui prestigiu si acelui trofeu - a devenit evidenta in momentul in care nu am mai castigat. A fost la Horace Mann High, iar motivul pentru care acest fapt mi-a ramas in memorie se datoreaza premiului primit de noi pentru locul doi: un televizor color nou.

Problema era ca Joseph nu a primit pierderea foarte bine, asa ca niciunul dintre noi nu a stiut cum sa se comporte in infrangere. Stiam ca nu era un motiv de bucurie, dar nu parea a fi nici motiv prea mare de dezamagire. Marlon a rupt gheata atunci cand am impachetat si ne-am indreptat catre exterior. "Cel putin, am castigat un televizor color!", a spus el, discutand cu noi cei care presimteam ca vizionarea programelor prin intermediul culorilor unor foite de plastic, va lua sfarsit. Joseph, insa, nu a vazut nicio mangaiere in acel premiu. "Nu exista decat un singur castigator, iar victoria intrecerii inseamna a fi primul, nu al doilea!", a spus el, impartindu-si privirea in mod egal intre noi. Nu ne-am ridicat televizorul color in ziua aceea. Joseph ne spunea ca nu il meritam. Nu existau recompense pentru locul al doilea.


Mi-as fi dorit sa fi arhivat acele vremuri pretioase si sa tin un jurnal sau un album, mai ales acum, de cand Michael nu mai este. O pierdere profunda va face sa intelegeti nostalgia, dorind sa va amintiti fiecare ultim detaliu al oricarei experiente pe care ati avut-o odata. Lucrurile s-au intamplat si s-au miscat atat de repede incat spectacolele si anii s-au imbinat intr-una. In mintea mea, acei ani de inceput ai lui “Jackson 5” sunt un fel de calatorie cu un tren de foarte mare viteza: locurile de pe traseu se pierd vajiind si numai plecarea, destinatia si anumite statii memorabile raman vii.

Intre anii 1966 si 1968, majoritatea weekendurilor au fost consumate pe drumul care ne-a construit reputatia. Am prezentat spectacole in fata unui mix de spectatori: prietenosi, entuziasti, bauti sau indiferenti. De obicei, numai vederea celor cinci copii ce intrau pe scena atragea atentia oamenilor, iar factorul "dragut" era in favoarea noastra, mai ales cu Michael si Marlon in fata. Cea mai placuta senzatie era cand spectacolele noastre insufleteau o multime reticenta.

“Mr. Lucky’s”, taverna principala din Gary, era locul in care ne-am petrecut multe nopti pe saptamana si unde am castigat prima noastra taxa de spectacol: 11 $, impartita intre noi. Michael isi cheltuia partea sa pe bomboane, pe care le impartea cu copiii din cartier. Castiga primul lui salariu si il cheltuieste pe bomboane ca sa le imparta altor copii?", a spus Joseph, furios. Dar cand a ajuns sa "imparta si sa aiba parte", Michael a purtat cel mai stralucitor aur, si asta pentru ca intotdeauna eram incurajati de Mama sa ne gandim la altii si sa facem fapte bune. Intre timp, parintii nostri ne-au sustinut ascensiunea prin investirea intr-o "garderoba".

Uniforma obisnuita era fie o camasa alba, pantaloni clopot negri si o centura rosie, fie un costum stralucitor de culoare verde-padure, cu camasa de-un alb rece. Mama facea toate modificarile costumelor noastre la masina de cusut si o doamna, pe nume Doamna Roach, ne cosea "J5" pe buzunarele de la piept ale sacoului. Imi amintesc acest detaliu pentru ca le-a cusut stramb si simteam ca ceva era imperfect, dar si nerectificabil. Daca nu cantam la “Mr. Lucky’s”, eram la restaurantul “Guys & Gals” sau la “High Chaparral”, in partea de sud a orasului Chicago. Adesea, nu intram pe scena pana la ora 11.30 seara si nu ajungeam acasa pana la ora 2 dimineata, avand scoala a doua zi. Cinci frati erau vesnic adormiti in timp ce se deplasau spre soseaua Jackson Street, la 2300.

Intr-una din noptile cu spectacol, am ajuns in fata unui hotel din Gary si ne-am lamurit imediat de ce orasul nostru avea reputatia unui loc violent, binecunoscut pentru crima. Legenda spunea ca daca ati fi sapat destul de adanc, ati fi gasit radacinile gangsterilor originali - inainte ca bandele sa se extinda la est spre New York. Nu stiam nimic despre asta. Tot ceea ce stiu este ca am descoperit ca fiind "localnic" nu insemna sa ai si imunitate la violenta. Era seara si ne transportam echipamentul inauntru, pe la intrarea din spate, cand Joseph a fost oprit de cinci barbati de 20 de ani. – Nu vrei sa te ajutam? a intrebat unul, apucand un microfon.

Joseph a crezut ca este jefuit, asa ca a refuzat sa renunte la microfon si l-a impins pe individ. Urmatoarele doua sau trei minute s-au derulat repede, deoarece toti au sarit asupra lui iar el a cazut la pamant sub o ploaie de pumni. Michael si Marlon au tipat: "Joseph! Joseph! Nu! Nu! Nu!” Banda a inceput sa foloseasca bastonasele noastre si microfoanele ca arme. Joseph s-a ghemuit ca o minge, si-a acoperit fata cu antebratele si a incasat bataia. Intre timp, Michael s-a dus la cea mai apropiata cabina telefonica de la capatul strazii si a chemat politia. "Nu am reusit sa ajung sus, asa ca a trebuit sa sar sa arunc moneda in fanta", ne-a spus el dupa aceea.

Cand Michael a ajuns inapoi, grupul deja fugise iar Joseph era ajutat de administratia hotelului. Era ranit grav: fata ii era zdrobita si deja incepuse sa se umfle. Cineva a alergat sa ia gheata si a folosit-o pentru a-i infasura mana ce o avea fracturata. Avea, de asemenea, si un maxilar rupt. Stand pe bara de protectie din spatele dubei, s-a calmat. Apoi, printr-un ochi si jumatate, ne-a privit: "Sunt in regula." Dupa care, le-a spus lui Michael si Marlon sa-si stearga lacrimile.

- Nu poti sa prezinti un spectacol in acest stat, a spus el.
- Vrei sa mergem mai departe? a intrebat Jackie, neincrezator. "Oamenii sunt aici ca sa va vada - oamenii asteapta sa va vada", a spus el, ridicandu-se cu grija in picioare. "Voi merge la doctor maine dimineata." In noaptea aceea, a trebuit sa ne strangem si sa ne concentram pe spectacolul nostru. Joseph a fost mereu prezent, cu plasturi pe fata, ingrijindu-si mana. Ne-a invatat o alta lectie grea, chiar daca neintentionat: orice se va intampla, spectacolul trebuie sa continue.

Nu-mi amintesc sa imi fi facut in noptile acelea temele de scoala pentru a doua zi dimineata. Mancam cina si ne pregateam pentru spectacol. Temele de casa au fost ceva pe care le ingramadeam in weekend sau le mazgaleam in pat dimineata. Asta s-a intamplat atunci cand copilaria a inceput sa ne fie eclipsata de indatoririle adultilor. Exista intotdeauna un nou spectacol de pregatit, o noua rutina de repetat sau un nou oras de cucerit. In varsta de numai noua ani, Michael trebuia sa creasca repede. Asa cum am facut toti. Acum aveam o profesie, pe cand alti copii nu aveau de facut altceva decat sa se joace tot timpul. Dar, daca ar fi fost altfel, nu ne-am fi putut desparti niciodata ca Jackson 5 si lumea n-ar fi cunoscut niciodata muzica lui Michael. Lucrurile au fost asa cum trebuiau sa fie. Noi am gasit o adevarata bucurie pe scena; asteptam cu nerabdare acest lucru, asa cum ceilalti copii asteptau cu nerabdare orice fel de distractie care sa le aduca bucurie.

Datorita lui “Mr. Lucky's” si “Guys & Gals”, care ne-au oferit o munca regulata, Joseph a renuntat la slujba lui de la fabrica de conserve si si-a redus orele de la Uzina, la schimburi part-time, de zi. Comisioanele noastre nu puteau fi tot atat de bune, dar el si-a pastrat speranta intr-un viitor plin de faima pe care l-a pus la bataie. Mama s-a speriat, evident, dar Joseph a asigurat-o ca totul este sub control. Ea a dat tacuta din cap in acord cu el, dar apoi, cunoscand-o pe Mama, probabil s-a ingrijorat pe cand sa adoarma si s-a rugat de nenumarate ori catre Iehova. Insa, ceea ce ea nu a aflat imediat, a fost ca unele dintre spectacolele de noapte tarzii includeau si stripteoze. Acesta era varieteul spectacolelor din baruri in acele timpuri si, de multe ori, cand ieseam de pe scena, gaseam doamnele jumatate dezbracate, in ciorapi de plasa si bretele, asteptand in flanc.

Daca Craciunul si zilele de nastere erau un pacat in ochii lui Iehova, atunci sa iei parte la o intalnire cu stripteoze erotice echivala cu a sta impreuna cu diavolul, asa incat sa nu-l invinuiti pe Joseph ca nu i-a detaliat Mamei itinerarul nostru exact. Dar meciul s-a jucat intr-o seara, cand un accesoriu din dantela si-a gasit locul intr-unul dintre sacii nostri. Mama a iesit din dormitor, tinand intre degete un mot pentru mamelon. "De unde aveti asta?" Pentru prima data in viata lui, Joseph a fost mut. "Ii tii treji pe copiii nostri toata noaptea cand au scoala de dimineata si ii lasi sa se uite la femei goale? Cu ce fel de oameni se amesteca fiii nostri? Aceasta este viata pe care le-o arati, Joseph!”

Noi, fratii, am privit asemenea incidente in mod diferit. In mintea mea, corpul unei femei era hipnotic si frumos, dar Michael le-a vazut pe aceste femei cum se degradau pentru a tachina barbatii, iar pe barbati tratandu-le ca pe obiecte sexuale. Dar, se holba si el si  chicotea ca si noi, dar impresia de durata s-a format diferit. Isi aducea aminte mereu de o stripteoza oarecare – pe nume Rosie - aruncandu-si chilotii in multime si agitandu-si partile corpului de cum incercau oamenii sa o atinga. Michael isi ascundea intotdeauna ochii. “Awww, omule! Este groaznic. De ce face asta?"

Mama a povestit ca nu a stiut de stripteoze pana cand a citit autobiografia lui Michael. Cred ca asta este versiunea "oficiala" de dragul Salii Regatului. Nu ca obiectiile ei au avut de-a face cu a fi un Martor al lui Iehova. Dupa cum spune ea, ce mama a oricarei credinte ar vrea ca fiii ei tineri sa frecventeze un astfel de mediu atat de tarziu noaptea? Cred ca acolo a fost diferenta cruciala dintre Mama si Joseph. Ea ne privea ca pe fiii ei si adesea ingrijorata de impactul tuturor spectacolelor si calatoriilor, iar pentru Joseph, noi eram in primul rand solisti si in al doilea rand fii. El a considerat orice si totul drept un pas necesar in directia cea buna.

Spectacolul tinut la mijlocul saptamanii nu a fost suficient pentru Joseph. In fiecare weekend ne facea rezervare oriunde gasea o deschidere, ajutat de doi DJ-i din Chicago, Pervis Spann si Rodney Jones. Ei au actionat ca promotori ai clubului nostru si au fost agenti de rezervare si pentru BB King si Curtis Mayfield, dar activitatea lor principala era in direct la Radio WVON din Chicago, cel mai ascultat post din Gary. Pervis si E. Rodney au stimulat muzica soul foarte mult, asa ca promovarea noastra era in maini bune: radio-ul negru era singura cale abordata pentru a fi observati atunci. Daca eram "inauntru" la WVON, eram pe radarul industriei locale de inregistrare.

Pervis, care purta mereu o palarie tip fedora gri-cu-negru, ne-a stimulat spunandu-le oamenilor: "Asteptati sa vedeti cum interpreteaza acesti copii"! Joseph blestema ocazional cecurile lui Pervis, dar ce Pervis nu a avut prin fiabilitate financiara, s-a compensat prin raspandirea cuvantului. El si Rodney Jones au fluturat steagul nostru ca nimeni altcineva. Ca rezultat, ne-am ingramadit noi cinci si instrumentele noastre, in camioneta VW a lui Joseph, in timp ce Mama si Rebbie au ramas acasa cu La Toya, Randy si Janet. Un timp, am vazut mai mult scoala si interioarele cluburilor si teatrelor, decat am facut-o intre cei patru pereti ai casei noastre.

Omnibusul turistic VW avea doua scaune in fata, iar scaunele de mijloc au fost scoase pentru a face loc amplificatoarelor, chitarelor, tamburului si altor echipamente. In spate era si o bancheta, dar stateam si dormeam oriunde ne puteam sprijini trupurile, folosind tamburul drept capota. Nu puteam fi impachetati mai strans, dar calatoriile erau pline de glume, ras si cantece. Dupa cum ne coordona Joseph, noi fratii aveam intregul spectacol in capul nostru, fara niciun dubiu. “In aceasta privinta, nu uitati sa ne intoarcem la acest cuvant...” spunea Jackie. Sau Tito: "La inceputul podului, tineti minte, ridicati-va mainile in sus". Sau Michael: "Jackie, tu vei merge la un capat al scenei, iar eu voi fi la mijloc. Marlon, du-te de cealalta parte…" In felul acesta ne pregateam noi pe drum: vorbind. Nu conta ca aveam varste cuprinse intre sapte si optsprezece ani: nu era superioritate in rang.

Fiecare dintre noi eram cotat ca egal, iar Michael, cel mai tanar, era probabil cel mai voios si mai creativ. Nu era vorba numai de felul in care mergea, care-l facea sa para mai in varsta decat anii pe care-i avea, dar si de felul in care vorbea. Potrivit indrumarii lui Joseph, concentrarea noastra trebuia sa fie plina de pasiune, insa un baiat ca Michael avea ceva in plus. El adauga o anumita dinamica, care oferea coregrafiei noastre acea energie extraordinara si apoi, in mijlocul spectacolului, se lansa in propria-i sectiune freestyle, care ducea lucrurile la un cu totul alt nivel, ca mai apoi sa se incadreze fara probleme inapoi in rand. Stiam cand era pe punctul de a realiza asta, pentru ca, de cum incepea muzica, se intorcea spre mine si imi facea cu ochiul.

Michael aparea si ca o persoana pusa pe glume. Daca unul dintre noi adormea cu gura deschisa, rupea o bucata de hartie, scria ceva prostesc ca "respiratia mea miroase", o atingea cu un deget umed si apoi o fixa pe buza inferioara a celui care dormea. Gasea aceasta isprava extrem de hilara. Daca nu era vorba de buze, era vorba de mancarimea pudrei pulverizata pe pantaloni sau pe o pernita moale asezata pe un scaun. Michael isi adjudeca rolul de mucalit principal al grupului.

In vara anului 1966, am calatorit 1.500 kilometri spre Arizona - oprindu-ne doar pentru combustibil - pentru a da un spectacol la Old Arcadia Hall din Winslow, langa Phoenix, pentru ca Papa Samuel locuia in apropiere si voia sa ne arate tuturor celor de acasa. A insemnat sa conducem inclusiv vineri noaptea spre sambata, sa sustinem spectacolul in noaptea aceea, apoi sa ne intoarcem ca sa ajungem acasa duminica, dupa miezul noptii, pentru scoala avuta a doua zi. Michael nu a ras prea mult in acea calatorie chinuitoare si lunga. Ceea ce-mi amintesc cu intensitate este ca el statea in fata cu Joseph si, la un moment dat, s-a tras, si-a pus mainile pe fata si a inceput sa-si frece viguros obrajii. Ochii i s-au umezit. M-a surprins privindu-l. “Sunt doar obosit”, a spus el. I-a luat cinci minute si am pornit din nou la drum.

In tot acest timp, am avut un tobosar nou, pe nume Johnny Jackson si, in ciuda a ceea ce marketingul a afirmat mai tarziu, el nu ne era verisor si nici alta ruda indepartata. Numele sau de familie era doar o coincidenta fericita pe care viitorii publicisti au speculat-o. L-am gasit pentru ca frecventa impreuna cu Jackie scoala Theodore Roosevelt High iar un profesor de muzica l-a recomandat. In varsta de aproximativ 14 ani, era un baiat micut, vioi, entuziast, cu un zambet obraznic. Era cel mai bun tobosar tanar pe o raza de cateva mile, la fel de increzator in talentul sau precum era Michael in dansul sau. Johnny avea un back-beat grozav si un picior puternic, iar sincronizarea sa era deosebita. Obisnuia sa loveasca tobele asa de tare incat noi sa simtim ritmul venind prin picioarele noastre de pe scena. Johnny ne-a ajutat sa facem sunetul. O alta completare la "familie" a fost cel mai simpatic om, Jack Richardson, prieten al lui Joseph. A sosit ca sofer desemnat, pentru ca milele nesfarsite devenisera prea multe pentru tatal nostru.

Jack avea sa ramana cu noi ani de zile si sa devina o parte integranta a echipei. Orele lui in fata volanului, fara sa se planga, aratau cata incredere avea el in noi. Oriunde am fost invitati - Kansas City, Missouri, Ohio - Jack a sarit cu entuziasm. Calatoriile maraton erau importante, spunea Joseph, pentru ca "trebuie sa apelati atat la publicul alb cat si la publicul negru." Era hotarat sa construiasca pentru noi o baza interrasiala a fanilor, intr-un moment in care miscarea drepturilor civile era la apogeul ei. Ca si copii, culorile rasiale nu ne deranjau. Nu conta pentru noi daca fetele din multime erau negre sau albe si nu ne afecta felul in care prezentam spectacolele. Reactia audientei era intotdeauna aceeasi - ne iubeau.

Toate discutiile despre afaceri nu ne interesau: pur si simplu saream in duba, ne faceam aparitia pe scena si tineam spectacolul. Asta era tot ce ne interesa. Pe masura ce noi rataceam, dupa spectacol, prin diferite locatii si hoteluri, Joseph era ocupat si grabit, in numele nostru, sa stranga maini si sa faca relatii. Tot ce doream noi era sa ne intoarcem acasa dar, pe de alta parte el aducea unele "contacte" noi, iar noi trebuia sa nu ne aratam nemultumirea, sa ne aranjam fetele si sa zambim. In timp ce noi ne straduiam pentru renume, Joseph parea sa nu se descurajeze. Spunea ca daca Stevie Wonder a reusit, atunci si copiii lui ar putea s-o faca.

Si apoi a venit speranta, in prezenta unui chitarist pe nume Phil Upchurch, pe care l-am intalnit dupa un spectacol din Chicago. Joseph ne-a povestit cu entuziasm cum acest artist lucrase deja cu Woody Herman, Curtis Mayfield si Dee Clark. In 1961, lansase un single, "You Can not Sit Down", care s-a vandut in mai mult de un milion de exemplare. “Acum, va lucra cu voi pentru o banda demo”, a anuntat Joseph. Era o afacere buna, deoarece Phil era un instrumentist influent pe scena din Detroit iar noi ne-am bucurat. Michael s-a desprins de entuziasmul nostru si l-a imbratisat pe Phil in jurul picioarelor.

"Te rog, poti sa-mi dai un autograf?" Phil, care nu avea mai mult de 25 de ani, a scos o bucata de hartie din sacou si si-a pus rapid semnatura. Tot drumul spre casa, Michael s-a uitat la autograf ca la un premiu. Ceea ce imi place la povestea asta sunt scrierile sale ulterioare. Decenii mai tarziu, Phil i-a scris lui Michael cerandu-i un autograf. El a primit insa mai mult de atat - a fost invitat sa cante la chitara pentru "Working Day & Night" din primul album solo al lui Michael, Off the Wall. 


Intorsi in Gary, in 1967, Mama era mai mult preocupata de cine va plati studioul si copiile benzilor. “Eu, a raspuns Joseph”. “Platile abia incep”, i-a spus el din nou. "Big Boy" a fost primul nostru single lansat in anul 1967. Potrivit compozitorului Gordon Keith, care era partenerul nostru, s-au vandut aproximativ 50.000 de exemplare in intregul Midwest si New York. Am facut chiar si cele mai bune single Top 20 in revista Jet. Dar cel mai important moment a fost cand Radio WVON l-a difuzat pentru prima data. Ne-am adunat in jurul radioului, crezand cu greu ca vocile noastre ieseau din acea cutie. Era ca si cum ati facut o fotografie de grup si primul lucru pe care-l faceti este sa va regasiti in ea si sa vedeti cum aratati. Asa a fost cu radioul – ne-am ascultat propriile noastre voci in cadrul armoniilor si a unor “oohs” de fundal. Am muncit al naiba de greu in living si, deodata, am fost transmisi catre cea mai mare parte din Gary si Chicago; eram extaziati.

Cu inimile setate pe performanta, invatamantul universitar ni se parea irelevant. Era greu sa ne miscam cand stiam ca fundamentul nostru in viata va fi scena - si stiam ca si Joseph stia asta. Scoala m-a facut sa ma simt trist pentru ca ne-a impartit. Ne-a trimis pe cai separate in diferite sali de clasa sau, in cazul lui Jackie si Tito, la diferite scoli. Ma simteam nelinistit fara fratii din jurul meu. Spun "fratii" pentru ca nu eram doar frati, eram o echipa. Ma trezeam uitandu-ma la ceas, asteptand pauza in care eu, Marlon si Michael ne puteam reuni. Profesorii au confundat apatia mea cu un fel de comportament bun, asa ca am devenit in mod implicit un rasfatat al profesorilor.

Eram unul dintre acei elevi norocosi care nu trebuiau sa se straduiasca prea mult ca sa obtina gradele B. Drept urmare, mi s-au incredintat diferite comisioane - sa duc acest lucru sau sa aduc acel lucru. Am folosit aceste "runde cu servicii" ca o scuza pentru a mai face un ocol prin clasa lui Michael, doar pentru a ma asigura ca totul era in regula. Stateam pe coridor – privind liber in clasa lui, prin usa intredeschisa, intr-o pozitie din care profesoara nu ma putea observa - iar el, intotdeauna era concentrat, se apleca sa scrie sau avea ochii fixati pe tabla. Colegul care sedea langa el ma vedea mai intai si il atentiona cu cotul. Ochii lui se indreptau de la mine la profesoara - niciodata nu-i placea sa intre in necazuri. Cand ea isi intorcea spatele, el imi transmitea un gest rapid.

Mama era intrigata ca il verificam, dar, in mintea mea, eram doar fratele mai mare care isi verifica fratele mai mic. Imi faceam datoria. Michael s-a adaptat mai bine la scoala decat am facut-o eu. Setea lui de cunoastere era mult mai mare decat a oricaruia dintre noi. El era acel copil curios care intreba: "De ce? De ce? De ce?" Si, de fiecare data, asculta si inregistra orice detaliu. Sunt sigur ca in capul lui exista un cip de inregistrare incorporat pentru date, fapte, figuri, versuri si miscari de dans. Intotdeauna mergeam la Michael la scoala; el, intotdeauna alerga acasa.

Drumul de la scoala acasa reflecta dinamica copilariei noastre, aratand cine era cel mai apropiat fata de cine. Michael si Marlon alergau ca Batman si Robin. Pe strada sau pe pista de atletism, Michael il provoca intotdeauna pe Marlon la curse - si intotdeauna il intrecea la sprint. Marlon ura sa fie batut ... si apoi il acuza pe Michael ca ar fi trisat si  incepeau sa se lupte, iar Jackie trebuia sa-i desparta. Intotdeauna il intrebam pe Michael de ce lucrurile trebuiau sa ia o turnura urata. "Am castigat corect si cinstit!", spunea el, bosumflat. Energia lor combinata era neobosita, alergand mereu in jurul casei, inauntru si afara, tipand, razand, strigand. Actiunea asta, repetata, o distra de multe ori pe mama, in timp ce incerca sa pregateasca cina.

Ea se invartea dupa ei, ii apuca in mijlocul alergarii de brate si le spunea: “Baieti, trebuie sa va calmati!” Si ei o faceau… timp de aproximativ 20 de minute. Apoi, se infiintau la fereastra dormitorului nostru, jucandu-se de-a "Armata": doua cozi de matura erau scoase pe fereastra si "impuscau" trecatorii. Tito si cu mine eram fiecare umbra celuilalt, iar mama ne imbraca in acelasi fel, lasandu-ne hainele ca si garderoba pentru fratii nostri mai mici. Obisnuiam sa facem pe sefii lui Michael si Marlon, spunandu-le sa obtina anumite chestii pentru noi, sa faca asta si sa faca ailalta, dar aveam grija sa-l lasam pe Jackie in spatiul sau, pentru ca era mai in varsta si mai capricios, iar Randy era fratiorul nostru mai mic, inca curios pentru orice.

Dintre noi toti, cei din afara familiei cu greu si-au dat seama ca Michael a trait numai in doua locuri: in intimitatea casei noastre si pe scena. Avea atata energie si se concentra atat de bine cand a venit la Jackson 5; nici un alt copil nu ar fi putut sa fie atat de sigur si sa arate atat de impozant precum el. Sa-l urmaresti pe scena insemna sa asisti la o manifestare a increderii in sine suprema, precoce, dar la locul de joaca al scolii parea retras atunci cand trebuia sa vorbeasca.

Unul dintre cei mai apropiati amici ai lui Michael era un baiat pe nume Bernard Gross. El ne era apropiat la amandoi, dar Michael il placea foarte mult. Credea ca "e ca un ursulet de plus" – cu totul bucalat si rotund, unul care se inrosea cand radea. Era de aceeasi varsta cu mine, dar la aceeasi inaltime cu Michael, si cred ca Michael aprecia faptul ca un copil mai mare dorea sa fie prietenul lui. Bernard era cel mai frumos baiat. Cu totii il apreciam deoarece era crescut de o mama singura si noi ne straduiam sa intelegem cum putea sa simta singuratatea de a fi un singur copil. Cred ca acesta era motivul pentru care noi l-am imbratisat ca pe un prieten rar; un outsider in calitate de membru onorific al clubului fratilor Jackson.

Lui Michael nu-i placea cand Bernard plangea. Ura sa il vada suparat pentru orice si, atunci cand o facea, Michael plangea impreuna cu el. Fratele meu a dezvoltat empatie si sensibilitate de la o varsta frageda. Dar si Bernard simtea tot la fel pentru noi. Odata, Joseph mi-a spus sa ies in zapada sa cumpar niste Kool-Aid din magazin si am refuzat. El m-a lovit de mai multe ori de-a lungul capului cu o lingura de lemn. Am plans tot drumul pana acolo si tot drumul inapoi. Bernard a mers si el cu mine ca sa ma faca sa ma simt mai bine. “Joseph ma sperie”, a spus el. “Ar putea fi mai rau. Ar putea fi si mai rau. Poti sa nu ai tata deloc”, am gandit eu.

Una dintre cele mai mari forte educationale muzicale in viata lui Michael a fost aparitia grupului “Sly and The Family Stone”. Am fost inspirati sa-l ascultam de Ronny Rancifer, noul nostru keyboardist recrutat de la Hammond, East Chicago. Spiritul sau plin de viata adauga o atmosfera joviala pe drum si el, impreuna cu Michael si cu mine, visam sa scriem o melodie impreuna. De aceea ne-a facut sa aruncam o privire la fratii Sly si Freddie Stone, keyboardistul sora Rose si restul puternicului grup al celor sapte care au explodat in 1966/7 si ale caror postere le-am facut loc in dormitorul nostru, alaturi de cele ce-i reprezentau pe James Brown si Temptation.

Cu pantaloni stramti, camasi stridente, modele psihedelice si coafuri voluminoase Afro, acest grup a reprezentat o explozie vizuala si ne-a placut totul la cantecele lor, versurile inspirate din teme de dragoste, armonie, pace si intelegere, asa cum erau reprezentate de hitul lor din 1968, “Everyday People”. Ei au adus lumii o muzica care era inaintea timpului ei: R&B se contopea cu Rock care se contopea cu Motown. Michael credea ca Sly era ultimul interpret si l-a descris ca pe un "geniu muzical". “Sunetul lor este diferit si fiecare dintre ei este diferit. Sunt impreuna, dar si puternic independenti. Imi place asta!", spunea el. Ca si noi, Michael a inceput sa simta ca ne putem acomoda credintei lui Joseph. Am lansat un singur single sub marca Steeltown, “We Don’t Have To Be 21 To Fall In Love” (Nu trebuie sa fim 21 indragostiti), insa noi doream mai mult decat un succes regional.

Vara, ne culcam cu fereastra dormitorului deschisa pentru a simti briza racoroasa a noptii, insa Joseph era ingrijorat pentru ca locuiam intr-o zona cu criminalitate mare. Ceea ce nu a stiut pana cand am mai crescut, era faptul ca motivul principal pentru care  lasam fereastra deschisa era accesul pe timpul zilei cand vroiam sa scapam de scoala. Michael se comporta prea bine pentru a lua parte la astfel de lucruri, dar cand nu ma simteam bine in clasa, ieseam pe usa din fata, ma departam de multime, ma ascundeam si reveneam acasa prin fereastra. Ma ascundeam in dulap - ascunzatoarea folosita de noi - si stateam acolo, sau dormeam, cu un stoc de bomboane sau de sandvisuri cu salam. Tito si cu mine foloseam acest spatiu ca ascunzatoare de ani de zile. Cand venea timpul sa ma intorc acasa “de la scoala”, ieseam din dulap, saream afara pe fereastra si ma intorceam in casa pe usa din fata.

In cele din urma Joseph s-a saturat sa ne spuna de fereastra deschisa. Intr-o noapte, a asteptat pana ce am adormit, a iesit afara si a intrat prin fereastra, purtand o masca urata, infricosatoare. In timp ce aceasta silueta mare a coborat in dormitorului nostru mai intai cu picioarele, cinci baieti s-au trezit si au tipat de au sculat toata casa. Michael si Marlon se tineau unul de altul, nemaipomenit de speriati. Joseph a aprins luminile si si-a scos masca: "As fi putut fi altcineva. Acum, feriti-va!”

Ulterior, in acel dormitor au existat cateva cosmaruri, mai ales in mijlocul patului, dar sugestia pe care unii o sustin ca Michael a fost profund traumatizat si speriat de acest eveniment, este ridicola. Joseph obisnuia sa poarte mereu masti pentru a face ca senzatiile tari sa iasa din intuneric, sa urce in spatele nostru sau sa puna un paianjen fals sau un sarpe de cauciuc in pat, mai ales la Halloween. Nouazeci si noua la suta din timp, descoperind fiorul infricosator, Michael il gasea hilar. Daca cineva a fost afectat de noua politica de a inchide fereastra, acela am fost eu: s-a fortat astfel o imbunatatire a prezentei mele la scoala.

Joseph ne-a introdus in concursul de talente al Teatrului Regal din Chicago si am castigat fara greutate. Am continuat sa ne intoarcem si am continuat sa castigam, luand distinctii pentru trei duminici consecutive. In acele zile, recompensa pentru un astfel de hat-trick (trei succese consecutive intr-o perioada limitata) era sa fii invitat inapoi pentru un spectacol de seara platit si astfel ne-am vazut impartind un proiect cu Gladys Knight & the Pips, semnat recent de Motown Records. La repetitii, eram in mijlocul rutinei noastre, cand m-am uitat in rand sa gasesc privirea obisnuita a lui Joseph, insotita de privirea neobisnuita a lui Gladys Knight. Asa cum spunea ea, “am auzit unele voci interpretand, am sarit si am intrebat: Cine sunt?" Cand am iesit de pe scena, Joseph ne-a spus ca vrea sa ne intalneasca in salonul ei.

Era o mare afacere pentru noi, deoarece ea si Pips erau in voga, dupa ce intrasera in topurile din anul precedent cu hit-ul nr.2: “I Heard It Through The Grapevine" (Am auzit-o prin vita de vie). Am intrat in camera ei, condusi de Joseph. Nu stiu ce trebuie sa fi crezut atunci cand au intrat cinci frati timizi, tinand cont de interpretarile care i-au atras atentia. Michael era atat de mic incat, cand s-a asezat pe canapea, picioarele i s-au leganat intr-una.

 “Tatal vostru mi-a spus ca voi baietii aveti un viitor mare inaintea voastra", a spus ea. Am incuvintat din cap. Gladys s-a uitat la Michael. - Iti place sa canti? - Da, a spus Michael. Ea ne-a privit si pe ceilalti patru. Cu totii am dat din cap. "Baietii ar trebui sa fie la Motown!" A fost noaptea in care Joseph a intrebat-o pe Gladys daca ar putea gasi pe cineva de la Motown sa vada unul dintre spectacolele noastre. Ne-a promis ca va face aceasta solicitare si nu putea fi mai sincera. Acasa, Joseph i-a spus mamei ca era doar o chestiune de timp inainte ca telefonul sa sune. Dar nu a facut-o niciodata.

Dupa cum s-a dovedit, Gladys s-a tinut de cuvant, pentru ca am aflat mai tarziu ca l-a contactat pe Taylor Cox, un executiv de la Motown, dar nu a existat niciun interes mai sus de el. Berry Gordy, fondatorul marcii, nu cauta un grup de copii. Facuse asta cu Stevie Wonder si nu-si dorea o alta durere de cap pentru a angaja tutori sau pentru restrictiile Comitetului pentru Educatie asupra orelor de lucru.

Intre timp, Joseph ne-a tinut pe drum iar noi ne-am mentinut conectati la Teatrul Regal, Teatrul Uptown, Philadelphia sau Teatrul Howard, Washington DC. Drumul ne-a dus catre "Circuitul Chitlin" - nume colectiv acordat la o multime de locuri de intalnire din sudul si estul tarii, care prezentau mai ales spectacole noi, afro-americane. Acestia au fost "anii nostri de slefuire", cand scena profesionala ne-a educat in ceea ce priveste interpretarea live. In tot acest timp, noi am continuat sa tinem spectacole si sa ne perfectionam.”
 
Traducere din capitolul “Just kids with a dream” (si o parte din “2300, Jackson Street”)
 You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

                                                   



De cate ori poarta aducerii–aminte se intredeschide, talmacesc cu bucurie si patrund in tainele cartii al carei titlu perfect este ”Tu nu esti singur”… Tu nu esti singur… O invitatie inauntrul adevaratului caracter al unui om, in intuitiile personale si aspiratiile care i-au pus, pas cu pas, talentul in valoare, in cele mai intime ganduri ale sale. Este o raza de lumina binecuvantata ce se revarsa asupra persoanei din spatele statutului de superstar, a identitatii ce a zabovit prea mult timp in umbra. O carte care ne povesteste despre bucuria simpla pe care numai fratii o pot impartasi, ca frati adevarati, despre munca asidua si placerea neobisnuita de a simti pana la identificare muzica si dansul, de a se depasi pe ei insisi, de a-si urma visurile, de a capata puterea sa se desprinda de influentele negative venite din partea celor care au urmarit sa distruga, de-a lungul intregii vieti, prin confuzie si culpabilizare, structura sufleteasca a omului, icoana lui cea mai de pret. Este vorba de bucuria si amintirile care ii leaga de trecutul petrecut impreuna si alaturi de cel care nu mai este.

Suntem invitati, cu multa maiestrie si onestitate, intr-o lume pe care nu avem cum sa o cunoastem altfel, decat intorcandu-ne in timp… pentru ca aceasta povestire este cu adevarat o intoarcere in timp a celor carora le este dat sa retraiasca clipa, chiar si atunci cand aceasta clipa nu le apartine… O fraza, un cuvant, un gand, un gest sau o dorinta… cand sunt atat de bine cunoscute, intelese, traite, visate impreuna si alaturi de cei cu care ai copilarit si impartit bucuria repetitiilor, spectacolelor, perfectionarii continue, a rasetelor, lacrimilor si amintirilor… transforma prezentul intr-un trecut magic ce se vrea a fi retrait cu intensitate.

Redevenim copii… Sunt momente atat de pline de spiritul si jocurile nastrusnice ale copilariei, momente in care simtim prietenia, sufletul si iubirea care domneste in casa din Gary, Indiana, de unde razbate muzica si credinta… Simtim freamatul sarbatorilor de iarna si magia zilelor de Craciun atat de mult dorite, dar interzise prin credinta. Suntem noi, eroii unor intamplari adevarate, noi cei carora ne place atat de mult sa cantam si sa dansam, sa oferim lumii bucuria spectacolului si dorinta de afirmare si depasire. Suntem noi, cei carora Dumnezeu ne-a daruit talentul rar, extrem de rar, de a transmite celorlati iubire, atat de multa iubire, neacceptat de multa iubire, onestitate si candoare, si bucurie...si tot ceea ce inseamna implicare si multumire fata de munca facuta cu daruire, fata de simtamintele de neegalat percepute prin muzica si calitate sufleteasca, de oamenii din intreaga lume. Pentru ca ceea ce conteaza in arta, este sa vibrezi tu insuti si sa ii faci si pe ceilalti sa vibreze impreuna cu tine.

Invitatia catre acest trecut ne aminteste cu fiecare cuvant in parte: Acesta este Michael Jackson - omul, nu legenda - prin ochii unuia dintre fratii sai. Pentru ca, asa cum afirma insusi acest frate: "Acesta este adevarul asa cum il stim. Am citit atat de mult despre ceea ce cred oamenii ca stiu despre Michael, dar aici este vorba despre ceea ce s-a intamplat cu adevarat.”

Sa le multumim, pe aceasta cale, acelora care cred in Adevar, axa centrala a existentei si a relatiilor interumane!





miercuri, 27 decembrie 2017

GANDURI DE CRACIUN





Este ultima zi de Craciun din acest an...
si prima zi de Craciun din anii care vor urma!







Nimic altceva nu este mai linistitor, nimic altceva nu poate aduce mai multa magie si bucurie in sufletul nostru, decat glasul celor dragi in noaptea de Craciun. Frumusetea Craciunului o porti in suflet ca pe o binecuvantare ancestrala, ca pe o dorinta venita din timpurile pe care le-ai trait… sau ca pe o nazuinta mereu ravnita, purtata prin spatiile pe care le-ai strabatut. In ea este miracolul nasterii tale, magia copilariei, inocenta ta; este blandetea din glasul mamei sau din cel al bunicilor ale caror povesti, venite parca de peste timp, au creeat lumea de basm a efemerei noastre treceri prin lume. Toate aceste lucruri nu ai cum sa le uiti, nu ai cum sa le pierzi. Ele fac parte din tine, din fiinta ta.

Glasul intelept si incarcat de ani al Mosului este cel care redesteapta emotii, trairi care, odata cu darurile primite, revin cu intensitate. In fiecare an, seara magica de Craciun soseste odata cu glasurile cristaline ale colindatorilor si se pierde in noaptea instelata, odata cu clinchetul tot mai indepartat al zurgalailor.

De fiecare data, insa, ramanem cu magia acestui loc numit Pamant si, mai ales, cu aceea a nasterii lui Iisus... Un fapt care a fiintat in noi, acolo unde s-a nascut credinta, unde spiritul darniciei si bunatatii sufletesti a dainuit prin iubire si pasiune, prin intelegere si armonie, prin cuvintele Lui pline de intelepciune si har divin. Sarbatorim unul dintre cele doua momente ale anului, in care valorile perene adevarate sunt reconsiderate. Venit din Univers, Pamantul a insemnat pentru Iisus acel loc binecuvantat numit "acasa", locul tainic din suflet unde s-a regasit si de unde avea sa impartaseasca tuturor, adevarata iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. Existenta Lui este unul dintre cele mai frumoase daruri de Craciun primite vreodata!   


In zilele Craciunului se faureste o lume nepanteana, in care renastem, ne detasam de lumea rea, anosta, catre o lume plina de savoare, de-o incredibila frumusete, in care totul e unic, in care iubirea, increderea, onestitatea, sensibilitatea sufleteasca sunt “fluturi de lumina” ce isi etaleaza ca intr-un joc copilaresc, frumusetea vie, multicolora.

Este o lume feerica in care, din adancul interior, sufletul isi desface in bucurie deplina, petalele catre lumina. In interiorul acestui suflet este un templu, un altar in fata caruia ingenunchez; acolo ma rog si-ti multumesc Tie, pentru infinitele clipe de veghe, pentru muzica tacuta a inimii Tale! Ma aplec cu bucurie in fata Frumusetii Tale Eterne pe care o vad si o simt pretutindeni, ca parte a Creatiei si Iubirii universale …

Nu stiu daca ziua magica a trecut sau daca ea este inca prezenta numai in sufletul meu! Imi este drag pomul de Craciun care inca mai straluceste si raspandeste vraja pentru copilul care salasuieste in mine. Ii simt durerea neimplinirii si bucuria sperantei pentru anii care vin. Vor fi, oare, ani mai buni pentru toti acei copii ai Tai, care au asteptat plini de speranta, clipa?...

Afara, pare sa ninga ultimii fulgi de ramas-bun si primii fulgi de bun-venit. Este atat de plina de stele aceasta noapte! In vis, totul este posibil, chiar si luna care straluceste printre miile de sperante si stelute argintii, care acum ning, ning intr-una... a disperare. Aninat de-un colt al ei, Mosul priveste gales, inlacrimat si trist, adancul a milioane de inimi… El stie ca au mai ramas atatea dorinte de implinit… si toate in speranta unei lumi mai bune, mai drepte...







In linistea Craciunului care a trecut si in veselia copilareasca a celui care va veni, 


Sa va fie viata plina de bucurii, sanatate si impliniri, ganduri pure - veselie de copii, in libertate si dreptate, in adevar si lumina!











miercuri, 29 noiembrie 2017

UN GAND PENTRU ROMANIA!




La Multi Ani, voua tuturor!...




„Ne apropiem de o mare sarbatoare. Sa nu radeti de mine. Eu sunt o romanca adevarata. Iubesc Romania. Mi-e drag pamantul acesta. Niciodata nu mi-a fost drag sa ma duc in alta parte. Iubesc Romania si va rog si pe voi sa va ganditi la viitorul ei. E pacat. Tara asta e minunata, poporul asta e plin de talent. Faceti-l mai fericit…
Si daca dumneavoastra veti crede in bucuria noastra, si viata va fi mai frumoasa!
La Multi Ani, voua tuturor! Si, hai sa ne unim in bine! Hai sa ne unim in ganduri bune pentru viitor! La Multi Ani!”

- Un ultim gand al Stelei Popescu a fost pentru Romania! Se cade, ca acest gand de bine pentru tara noastra ospitaliera, pentru poporul acesta minunat, care si-a vazut stralucirea spiritului strabatand momentele grele ale istoriei sale, pentru plaiurile noastre mioritice, incomparabil de frumoase si de primitoare, sa ramana scris in constiinta noastra, a tuturor, pentru totdeauna!...


… draga doamna Stela,
aceasta pagina va este inchinata dumneavoastra!






Desteapta-te, romane!
       Versuri Andrei Muresan
       
Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte,
In care te-adancira barbarii de tirani!
Acum ori niciodata croieste-ti alte soarte,
La care sa se-nchine si cruzii tai dusmani!

Acum ori niciodata sa dam dovezi la lume
Ca-n aste maini mai curge un sange de roman,
Si ca-n a noastre piepturi pastram cu fala-un nume
Triumfator in lupte, un nume de Traian!

Priviti, marete umbre, Mihai, Stefan, Corvine,
Romana natiune, ai vostri stranepoti,
Cu bratele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viata-n libertate ori moarte!” striga toti.

Preoti, cu cruce-n frunte! caci oastea e crestina,
Deviza-i libertate si scopul ei preasfant.
Murim mai bine-n lupta, cu glorie deplina,
Decat sa fim sclavi iarasi in vechiul nost’ pamant.



Doamne, ocroteste-i pe romani

Doamne, nu uita de noi
Suntem saraci, plini de nevoi
Doamne, ocroteste-i pe romani

Suntem saraci si plini de-amar
Plansu' nostru-i in zadar
Doamne, ocroteste-i pe romani

Saraca tara bogata
Mult ai trait suparata
Doamne, ocroteste-i pe romani

Ne-o umplut amaru crud
Plansul nostru-i tot mai surd
Doamne ocroteste-i pe romani

Transilvania mea sfanta
De mult ai fost tu dorita
Doamne, ocroteste-i pe romani

Da-i al nost Ardealul sfant
De cand suntem pe pamant
Doamne, ocroteste-i pe romani

Da-i al nost Ardealul sfant
Cat om mai fi pe pamant
Doamne, ocroteste-i pe romani
 



Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie
                                     Versuri Mihai Eminescu
                           
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mandri aste le nutresc;
Caci ramane stanca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormantul
Spada ta de sange dusman fumegand,
Si deasupra idrei fluture cu vantul
Visul tau de glorii falnic triumfand,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Cand s-aprinde sacru candida-i valvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazand,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Cand cu lampa-i zboara lumea luminand,
El pe sanu-ti vergin inca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il strange-n brate, tu ii fa altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!



Acolo este tara mea
      Versuri Ioan Nenitescu
   
Acolo unde-s nalti stejari
Si cat stejarii nalti imi cresc
Flacai cu piepturile tari,
Ce moartea-n fata o privesc;

Acolo, unde-s stanci si munti,
Si ca si muntii nu clintesc
Voinicii cei cu peri carunti
In dor de tara stramosesc;

Si unde dorul de mosie
Intotdeauna drept a stat
Si barbateasca vitejie
A-mpodobit orice barbat;

Acolo unde intalnesti
Cat tine tara-n lung si-n lat
Batrane urme vitejesti
Si osul celor ce-au luptat;

Si unde vezi mii de mormane
Sub care-adanc s-au ingropat
Multime de ostiri dusmane,
Ce cu robia ne-au cercat;

Acolo este tara mea
Si neamul meu cel romanesc!
Acolo eu sa mor as vrea,
Acolo vreau eu sa traiesc!




Veniti romani, sa cerem dreptul

Veniti romani, sa cerem dreptul,
Sa spunem tot ce-avem in noi,
Caci libertatea este sfanta,
Si Dumnezeu este cu noi.

Cu Dumnezeu de-acum 'nainte,
Munteni si Moldovenei si Moti,
Un drum avem peste morminte,
Un steag ne-acopera pe toti.

Cand il privesc cu-nfiorare,
El nu e-nselator miraj,
E steagul nostru, steagul care,
A fluturat in vant la Blaj.

Dreptatea e a lui stapana,
Pe steagul nostru scrie sfant,
Caci pe Campia Libertatii,
A fluturat c-un singur gand.



Vin romani la Alba, iar

Se inalta pana sus la ceruri
Cantecul ce vine din Ardeal.
Glasurile de romani rasuna,
Sunt romani, veniti la Alba iar.

Vin romanii, vin la Alba iar,
Vin la Alba iar.

Frati romani din cele patru unghiuri,
Fruntea ti-o ridica acuma sus,
Ca din somnul greu, somnul de moarte,
Inviat-ai ca Iisus

Vin romanii, vin la Alba iar,
Vin la Alba iar.

Toti romanii-si dau mana cu mana
Si intind o hora in Ardeal.
Hora-i mare si cuprinde tara,
Soarele rasare din Ardeal

Vin romanii, vin la Alba iar,
Vin la Alba iar.


Tu, Ardeal 

Tu Ardeal, tu Ardeal, iti suntem osteni, 
Templu sfant, templu sfant, muntii Apuseni.

Ca tu ne esti vatra si din piatra-n piatra,
E taria unui neam de moti,
Asta-i tara noastra, noi nu stam in gazda,
Horea nostru-i risipit pe roti.

Ne-au furat barbarii, ne-au lovit mai marii,
Dar avem in piepturi sapte vieti.
Ne vibreaza-n sange, pan' la Putna plange,
Clopotul ce bate la Rameti.

Unde-i Avram Iancu, sa mai franga rangul,
Celor ce Ardealul vor pustiu.
Iata ca rasare, Iancu din oricare,
E-n puterea fiecarui fiu.

Nu vrem razbunare, dar atat ne doare,
Ca se pierde amintirea-n val.
Tara da-i tarie, unei maini sa scrie,
Biblia batranului Ardeal.

Pentru aceasta tara, poate sa si moara,
Fiecare dintre noi razand.
Restul e dorinta, de ingaduinta,
Si sa fie pace pe pamant.

Nu uitati aceasta, dreapta ne e brazda,
Ce-am lucrat cu ale noastre maini.
Fiecare munte stie aici sa cante,
Imnul "Desteptati-va romani".


Din Tara Motilor 

Din tara Motilor noi am venit, unde Iancu a trait.
Caci luptatori de frunte suntem noi si vita de eroi, de bravi eroi.
Caci luptatori de frunte suntem noi si vita de eroi.

Unde-au fost trasi pe roata de dusmani, Horea, Closca si Crisan

Caci luptatori de frunte suntem noi si vita de eroi, de bravi eroi.
Caci luptatori de frunte suntem noi si vita de eroi.

La Tebea motu Iancu e-ngropat, pentru neam el a luptat,
Caci luptatori de frunte suntem noi si vita de eroi, de bravi eroi.
Caci luptatori de frunte suntem noi si vita de eroi.

Nu vom ceda o palma de pamant, chiar de vom intra-n mormant,
Caci luptatori de frunte suntem noi si vita de eroi, de bravi eroi.
Caci luptatori de frunte suntem noi si vita de eroi.



Asa-i romanul

Asa-i romanu' cand sa-nveseleste, 
Ca si stejaru' cand inmugureste,
Asa-i romanu' cand este iubit,
Ca si stejaru' cand e inverzit.

Tara-i manoasa si in fericire,
Poate oricine sa traiasca-n ea
Si-a mea mandruta ce o am pe lume
E tot ce am mai sfant in ea.

Traiasca tara, patria mama,
Traiasca toate cate sunt in ea
Traiasca toate cu mic, cu mare
Si a mea mandra ce o iubesc tare.

O rugaciune, catre ceruri zboara,
O rugaciune, catre Dumnezeu,
Ma rog acuma pentru a mea tara,
Si pentru tine, sfant poporul meu.


Ma rog acuma pentru a mea tara,
Si pentru tine, sfant poporul meu.



Noi suntem romani

A sosit ziua dreptatii
Ziua sfanta a libertatii
Tot romanul veseleste
Romania intinereste


Ardelean, copil de munte
Ia, ridica-ti a ta frunte
Si te-nsufla de mandrie
Ca esti fiu de Romanie

Moldoveanul si munteanul
Sunt frati buni cu ardeleanul
Trei romani plini de putere
Ca romanu-n veci nu piere

Hai, romani, lumea ne vede,
Romania-n noi se-ncrede
Ca de-acum romanu-n lume
Va fi vrednic de-al sau nume

Noi suntem romani
Noi suntem romani
Noi suntem aici
In veci stapâni

Noi suntem romani
Noi suntem romani
Noi suntem urmasi
De-ai lui Traian



Treceti batalioane romane Carpatii

Un cantec istoric ne-aduce aminte
Ca fratii in veci vor fi frati
Un cantec de lupta, batran ca Unirea
Voi compatrioti ascultati.

Treceti batalioane romane Carpatii
La arme cu frunze si flori
V-asteapta izbinda, v-asteapta si fratii
Cu inima la trecatori

Ardealul, Banatul, Crisana ne cheama
Nadejdea e numai la noi
Saruta-ti copile parintii si fratii
Si-apoi sa mergem la razboi

'Nainte! 'Nainte spre marea Unire,
Hotarul nedrept sa-l zdrobim
Sa trecem Carpatii, ne trebuie Ardealul
De-o fi sa ne-ngropam de vii.

Cu sabii facuram Unirea cea mare
Spre Alba cu totii porneam
Toti oamenii tarii semnau intregirea,
Vointa intregului neam.

Cu totii eram regimente romane:
Moldova, Muntenia, Ardeal
Fireasca unire cu patria muma
Ne-a fost cel mai sfant ideal.

Aceasta-i povestea Ardealului nostru
Si-a neamului nostru viteaz.
Istoria-ntreaga cu lupte si jertfe
Traieste-n unirea de azi.

Dreptatea si pacea vegheaza Carpatii
Si tara e frunza si flori
A noastra-i izbinda, ai nostri sunt fratii
Traiasca in veci trei culori.

Vrem liniste-n tara si pace in lume
Dar daca-r veni vreun blestem
Carpatii si fratii sari-vor ca unul
Urmand comandantul suprem

Treceti batalioane romane Carpatii
La arme cu frunze si flori
A noastra-i izbinda, ai nostri sunt fratii
Traiasca in veci trei culori.



Patriotismul
Versuri Tudor Gheorghe

Patriotismul nu-i bratara sau papion sau palarie
Sa-l porti sau nu,
Sa ti se para ca-ti vine sau nu-ti vine tie.
Te nasti cu el, ti-e-n datul sortii,
N-ai cum sa-l lepezi dupa tine.

Il porti ca pe-o camas-a mortii,
Nu-l cumperi de la curti straine.
Ca de vandut n-ai cum sa-l vinzi.
E-un fel de suferinta crestata dureros
Pe grinzi, de suflet vechi si de credinta.

Aud si vad, citesc si tac
Cuprins de-o sila ancestrala,
Plang de rusine c-am fost dac
Si c-am ajuns acum zabala
In gura stirb-a nu stiu cui,
Care-mi molfaie mandria
Si-mi bate lacrimile-n cui,
Si-mi rastigneste poezia.

Spune, pentru cine vrei parinte
Sa taiem vitelul cel mai gras,
Dintre fiii tai, ce-l mai cuminte
N-a fugit in lume, a ramas.
Sa-ti pazeasca turmele pe dealuri,
Poamele sa-ti stranga din livezi,
Viile sa-ti apere de grauri
Si n-ai ochi iubirea sa i-o vezi.




                                              LA MULTI ANI, ROMANIA!
                   LA MULTI ANI, ROMANI!