Michael Jackson – GOD’S GIFT

Celor care ajung sa atinga stelele…

“Apoi a sosit momentul neasteptat pentru un "wow": nota de la sfarsit, care a crescut si a rasunat cu perfectiune acustica in tot gimnaziul. Era ca si cum Dumnezeu a ajuns jos intr-o clipa si a spus: "Copilule, iti voi da o voce care este in afara acestei lumi. Acum foloseste-o!”

“Mama Martha a fost mereu prezenta in copilaria noastra, venind intotdeauna sa ne vada de la casa ei din Hammond, East Chicago, la aproximativ 20 de minute distanta. Venea cu cozonac si cu un sarut puternic, care, plantat cu vigoare pe obraz, producea unul dintre acele sunete de lipaiala de buze infundate in piele. Un adevarat ‘mwah’ al bunicii!

Dupa ce am inceput in sfarsit antrenamentul ca un trio, Joseph a fost dornic sa-i arate soacrei ce a creat micro-managementul sau. Ceea ce nu stiam noi era ca Michael era si el insetat sa intre in actiune. Cum audienta formata din toate femeile noastre – Mama Martha, Mama, Rebbie si La Toya (plus Randy de doi ani) – statea sa priveasca, Jackie, Tito si cu mine ne-am aliniat in formatie, gata sa-l facem pe tatal nostru mandru.

Michael statea, ca de obicei, asezat cu bongosul sau, jos pe podea. Cum am terminat introducerea la un cantec al carui nume l-am uitat acum, fetele au inceput sa bata ritmul iar Michael s-a oprit. Apoi, intuind structura melodiei, a inceput spontan sa cante, venind dintr-o parte. Distras, eu l-am impins incercand sa-l fac sa taca. In ceea ce ne priveste, el ne distrugea momentul. Inainte sa observam, Joseph a si oprit inregistrarea. -Nu trebuie sa cante!- am spus, protestand. Mama Martha a sarit in apararea lui. “Lasati-l in pace. Lasati baiatul sa cante daca vrea sa cante! Vrei sa canti, Michael?” Fata lui stralucea. Am stat deoparte pentru a-l lasa sa-si aiba momentul sau de stralucire in fata bunicii, iar Joseph a pornit cu mandrie muzica, pe masura ce fratele nostru mai mic a inceput sa cante.

Ceea ce a interpretat el nu era "Jingle Bells" la o fereastra, de Craciun. Era de o suta de ori mai buna pentru ca era o versiune prelucrata, nu o colinda interzisa. Acesta a fost Michael, timid dar increzator, stiind exact ce are de facut: s-a jucat cu microfonul, a muncit podeaua si a cantat minunat, iar noi eram socati, “Este al naibi de bun!" Nu stiam de unde venea vocea aceea. “Din Rai”, a spus Mama. Privirea plina de uimire, cu ochii larg deschisi a lui Joseph era un tablou demn de luat in seama. In tot acest timp, Michael memorase de pe margine tot ceea ce facuseram noi. Si apoi, Talentul a iesit din ascunzatoarea sa. Pe masura ce toata lumea aplauda, el se simtea la fel de mare ca si fratii sai, si asta era tot ceea ce un fratior voia sa simta. Mama Martha si Mama dadeau din cap cu subinteles una catre cealalta, ca si cum ar fi spus: "Am stiut dintotdeauna ce zace in el".

Nu imi amintesc ca Joseph sa-l fi introdus imediat in grup deoarece existau inca rezerve legate de varsta lui: tocmai ce implinise cinci ani pe 29 august 1963. Dar, dupa cateva saptamani, acest lucru nu a mai avut nicio importanta atunci cand Michael a devenit primul frate ce a interpretat live in fata unei audiente - la gala Asociatiei Parintilor si Profesorilor de la Scoala Elementara Garnett. Era prima aparitie a lui Michael acolo, iar un set de caramizi gri, alungite a devenit prima lui scena.

Sala de gimnastica a scolii era plina cu scaune pliante din lemn si se resimtea ca toata comunitatea venise sa vada interpretarea copiilor localnici. Stand impreuna cu mama Martha si bunicul Samuel, am aflat ca trebuie sa cante clasa lui Michael iar ca lui i s-a cerut sa faca un solo. Simtiseram noi ca pentru el era o afacere importanta deoarece, in aceeasi dimineata parasise casa in camasa albastra incheiata pana la gat si pantaloni eleganti, nu in tricoul si blugii lui obisnuiti. Cantecul ales a fost "Climb Ev'ry Mountain" din muzicalul The Sound of Music al lui Rodgers & Hammerstein, 1959, (care va deveni unul dintre filmele preferate de-a lungul timpului).

Michael nu a facut mare tam-tam pentru lucrul acesta si nu mi-l amintesc repetand solo-ul acasa, dar probabil asta vorbeste despre siguranta de sine afisata pentru prima data: un baiat ce progresa, avand ceva in capul lui, pana in momentul executarii. Ceva ce a facut toata viata sa. De indata ce a ajuns la locul sau, profesoara de pian a dat din cap iar Michael a facut un pas inainte. Mama si-a strans poseta in poala cu ambele maini iar eu nu stiam ce sa fac: sa mor de jena sau sa-l pretuiesc ca fiind al meu. N-ar fi trebuit sa ma ingrijorez deloc. El a facut tot ceea ce ne-a invatat tata. Apoi a sosit momentul neasteptat pentru un "wow": nota de la sfarsit, care a crescut si a rasunat cu perfectiune acustica in tot gimnaziul. Era ca si cum Dumnezeu a ajuns jos intr-o clipa si i-a spus: "Copilule, iti voi da o voce care este in afara acestei lumi. Acum foloseste-o!”

Michael era foarte energic, miscandu-se pe scena cu incredere. Nu el era cel care urma indrumarea profesoarei, ca majoritatea copiilor, ci ea il urma pe el. Ceea ce a uimit pe toata lumea a fost ca a cantat atat de inalt. Pe acea nota finala, toata lumea s-a ridicat si a aplaudat. Chiar si profesoara de pian era sus, aplaudand mai repede decat am vazut vreodata pe cineva aplaudand. Acesta este fratele meu! am gandit. Mama plangea. Chiar si Papa Samuel era sufocat. La naiba, Michael, chiar l-ai facut pe Papa Samuel sa planga!

Banuiesc ca era exact momentul in care energia lui Michael era blocata pe intentia sa de a distra, de a simti vuietul aplauzelor si de a vedea reactia pe care a creat-o. Stiam ca vreau sa fiu alaturi de el, simtind acelasi lucru. Dupa acea zi, grupul nostru muzical a ajuns la cinci membrii. Michael a fost cooptat si asa a fost si Marlon. Nu pentru ca ar fi demonstrat ceva exceptional, ci pentru ca Mama nu voia ca el sa ramana pe dinafara. “O sa-l zdrobiti daca nu-l includeti in grup, Joe”, spunea ea. S-a scris, de-a lungul anilor, ca eu as fi fost intr-un fel ranit sau gelos fata de includerea lui Michael in grup,dar nu eram; nu exista nimic pentru care sa fiu gelos. Eram un grup fara nume, care nici macar nu iesise din sufrageria noastra, asa ca nu exista niciun motiv de ingrijorare.

Nu exista decat armonie entuziasta intre frati. Obisnuiam sa ne culcam in paturile noastre, imaginandu-ne ca suntem stele. Cantatul nostru de dimineata era acum un tel. Cand coboram din pat canta un frate, altul intra si el, apoi altul si, inainte de a realiza, aveam armonie in trei parti. Existau note pe care eu nu le puteam atinge si, dintr-o data, Michael le atingea cu usurinta. Baiatul asta era ca o pasare. Gasea octave de a caror existenta eu nici nu stiam si tatal nostru era impresionat. Ai putea spune ca il privea pe Michael drept bonusul neasteptat al planului sau de joc. Singurul lucru care lipsea acum era un nume potrivit pentru grup.

M-am intrebat adeseori prin cate nume au trecut parintii mei inainte sa fie de acord cu ultimele noua. Nu ca asta a avut importanta in cele din urma, pentru ca alegerea lui "Sigmund Esco" pentru primul lor fiu s-a transformat in "Jackie", cand Papa Samuel a crezut ca este usor sa se refere la el ca la un "baiat Jackson", apoi lenea l-a redus mai mult. Si "Tariano Adaryl" a devenit "Tito", pentru ca era mai usor pentru noi toti. Am fost mereu curios ca si copil de felul in care gustul celor doi putea merge de la exoticul “Jermaine LaJuane" la "Michael Joe". De undeva, si mai ales dupa moartea lui Michael, a aparut un zvon ca numele sau de mijloc era Joseph. Poate acest mit prefera replica cu numele tatalui nostru, deoarece crossover-ul citeste mai bine despre un tata si un fiu care nu se inteleg. "Joe" era numele de mijloc, asa cum a fost inregistrat in certificatul de nastere.

Primul sau nume era cat pe-aci sa fie "Ronald", la sugestia mamei Martha, dar mamei nu i-a placut. Michael a fost cel de-al saptelea copil cu sapte litere in prenumele lui si "7" a fost numarul lui favorit. Deci, numeric, numele lui este "777". Acesta era potul cel mare de acolo. Norocosul cu numarul 7. Un numar care apare o singura data in Biblie. Poti citi multe intr-un nume. Aceasta este puterea vocii si a interpretarii lui, povestea pe care o poate spune si amintirile pe care le poate evoca. Iar "7" era esential pentru identitatea sa. Purta jachete cu "7" cusut pe brat.Cand a facut-o pe hartie, "7" a fost etichetat peste tot. Dar ceea ce lumea nu a vazut niciodata erau schitele sale in creion de mai tarziu pentru o garnitura de mobilier pe care o avea in minte. Desenase scaune capitonate sub forma de tron, cu "7" sculptat in centrul cadrului de stejar sub scaun, asezat intr-un design complicat, floral.

Cred ca toate denumirile pe care le-am avut in vedere de-a lungul anilor, titluri de cantece, titluri de albume si nume pentru copiii nostri, toate au fost in cautarea unui singur nume care sa sune bine. Primul nostru nume pentru grup ar fi putut fi mult mai rau. O doamna a sugerat ca avem nevoie de ceva fantezist cum ar fi ‘El Dorados’. Eram in pericol de a-l face sa sune ca un Cadillac nenorocit. Din fericire, ideea a fost anulata cand am descoperit ca mai exista o alta formatie din Chicago cu acelasi nume. Joseph voia “Jackson” ca denumire, dar trebuia sa fie atragator. Parintii nostri vorbeau despre "The Jackson Brothers 5" si acesta a fost concurentul principal pana cand mama a avut o conversatie cu o doamna localnica, numita Evelyn Lahaie, care a spus: "Este prea complicat. De ce nu-i numiti Jackson 5?"  Doamna Lahaie frecventa "Scoala de bune maniere a lui Evelyn” pentru fetele localnice din Gary si parea ca stie cate ceva despre imagine, asa s-a nascut Jackson 5. Pe hartie, cel putin.

Intre 1962 si vara anului 1965, Joseph a continuat sa ne imbunatateasca interpretarea pana cand a simtit ca suntem pregatiti. Ne-a stabilit un program de repetitie: in serile de luni, miercuri si vineri, incepand cu ora 4.30 dupa scoala si repetam non-stop pana la sapte sau uneori noua seara. La inceputul anilor '60, formatia Temptations s-a separat pentru a deveni cele mai noi modele ale noastre. In ochii lui Joseph, vocea grava dar rafinata a lui Dave Ruffin, cu prezenta sa scenica, a pus baza a ceea ce doream noi sa realizam. Insa, Joseph nu se astepta ca noi sa-l egalam, se astepta sa fim mai buni ca el. Temptations, cu toata maretia lor, reprezentau nivelul subsolului in standardele tatalui nostru. Existau grupuri peste tot in America, care incercau sa fie urmatorii Temptations, spunea el. "Voi nu veti fi urmatorul, veti fi mai buni!"

El isi ilustra punctul de vedere cu o mana in aer pentru a arata unde trebuie sa tintim. “Noi nu va vrem aici,” spunea el, punand mana dreapta la nivelul taliei. “Noi va vrem aici” –deasupra capului– “Si cand sunteti aici, va dorim aici!” -doua degete deasupra capului-. “Tindeti mai sus ... munciti mereu pentru mai mult ..." El nu dorea ca reactia audientei sa fie "Hei, au fost mai buni decat o multime de copii!" El voia ca reactia sa fie:"Wow - cine sunt ei?" Am realizat acest lucru prin crearea unei performante care sa atraga emotiile publicului, spunea el. “Cand toti va privesc, ii controlati si ii aduceti in lumea voastra. Vindeti versurile. Faceti-i sa stea si faceti-i sa strige.” Cinci baieti, niciunul dintre noi inca adolescent, ne-am intrebat in particular cum i-am face vreodata pe oameni sa strige.

Cand spala vasele, Mama Martha putea sa stoarca ultima picatura de apa dintr-un servet de ceai umed. Daca nu credeai ca ar mai exista inca o picatura ramasa, iti dovedea ca te inseli amarnic. Joseph era la fel cu noi. Si, dupa ce ne-am vazut interpretand impreuna, am inteles mai bine – si de atunci am imbunatatit si mai mult, mai ales Michael. Cand tata ne spunea sa alunecam intr-un anumit fel, sau sa cadem in genunchi, sau sa aratam o anumita expresie, noi adaugam mai mult. Am urmarit si am invatat din interpretarile trudite ale lui Dave Ruffin si din sufletul indurerat al lui James Brown. Cand Jackson 5 a luat fiinta, multi oameni au spus ca limbajul trupului si emotiile lui Michael ii contrazic anii pe care-i avea.

Se vorbea -atunci ca si acum- ca era un suflet in varsta care atingea simtaminte pe care nu le putea cunoaste, ca sa nu mai vorbim sa le inteleaga, ca si copil. Oamenii chiar sugerau ca acest lucru arata cat de repede a fost nevoit sa creasca. Adevarul este mai simplu: nu era altceva decat un alt copil care imita adultii. Michael a fost un maestru al imitatiei, asa cum a fost indrumat de Joseph - profesorul nostru de teatru. De fiecare data cand un cantec necesita suferinta sau durere, el ne spunea: "Aratati-o pe fata voastra, faceti-ma s-o simt..." Michael cadea in genunchi, isi apasa inima si privea …indurerat. “Nu. NU!” spunea cel mai dur critic al nostru. “Nu pare real. N-o simt.”

Michael studia emotiile pe chipurile celorlalti in acelasi stil microscopic cum studia cantecul si dansul. Daca il intreabai ce face, el repeta mecanic dupa tata: "Vand versurile..." Antrenamentul sau a inceput sa se concentreze mai mult pe spectacolul cerut, asa ca interpreta inregistrarile lui James Brown, de aceasta data descompunand muzica in miscari de step si dans. Sau urmarea un film cu Fred Astaire, culcat pe covorul din camera de zi in fata televizorului, cu barbia in maini. El nu nota; el doar privea coplesit si absorbea ca un burete. Daca vreodata era in pat si Joseph era la lucru, iar James Brown sau Fred Astaire aparea la televizor, mama intra in dormitorul nostru. "Michael", soptea ea, "James Brown este la televizor!" Lumea lui Michael se oprea in loc fie pentru James Brown, fie pentru Fred Astaire. El idolatriza chiar si pamantul pe care dansau ei.

Aveam un televizor Zenith alb-negru… Am incercat sa-i facem imaginea "color" prin adaugarea uneia din acele folii de plastic transparente, care se putea fixa pe ecran in timpul zilei. Avea o nuanta albastra in partea de sus pentru cer, un bronz galben ca strat de mijloc pentru pielea oamenilor si verde la partea de jos pentru iarba. Trebuia chiar sa ne folosim imaginatia atunci cand ne uitam la televizor. El a devenit unealta lui Michael pentru a memora totul. Daca vedea pe cineva facand o miscare, el o canaliza, ca si cum creierul lui ar fi trimis imediat un semnal corpului sau. Se uita la James Brown si a devenit James Brown junior. Se misca cu o finete care a fost fluida inca de la inceput. De la inceput, a fost un barbat care dansa in corpul unui copil. Era ceva innascut. Si-a stiut intotdeauna partea si nu a intrebat niciodata unde ar fi trebui sa fie.

Increderea sa ne-a dat si noua incredere. Joseph si-a retras vechea chitara si m-a pus la bas. La fel ca si Tito, nu citisem in viata mea o foaie de muzica, dar am ascultat-o si interpretat-o. Nici unul dintre noi nu intelegea notele sau acordurile sau ceva de genul asta. Inca nu as sti ce sa fac cu foaia de muzica daca mi-ai pune una in fata. Notele de pe hartie –o instructiune scrisa- nu au sentiment. O ureche muzicala vine insa din inima. Luati-l pe Stevie Wonder - orbirea lui dovedeste ca interpretarea vine din inima. De exemplu, Michael si cu mine ne imparteam adesea vocile prin alternarea versurilor, insa el era foarte apreciatul lider al grupului. Ne aliniam in camera de zi asa cum ne-am fi aliniat pe scena. In fata publicului, eu eram la extrema stanga si bas, Michael la dreapta mea, apoi Jackie, Marlon - care era de aceeasi inaltime ca Michael - si Tito la extrema dreapta cu chitara. Cu Tito si cu mine pozitionati la capat iar Jackie ca cel mai inalt la mijloc, sedeam simetric ca cinci bare pe un egalizator.

Dar noi nu eram singurul grup constituit in Gary: visele se repetau in multe alte case, datorita pietei spirituale ce inmugurea in apropiere de Chicago. Existau cateva cvartete prin frizeriile de mai jos, insa genul artistic era in intregime despre rutinele coregrafice. Dar noi am simtit intotdeauna ca exista efectic ceva unic la noi, nu doar in mintea lui Joseph. Viata ca frati ne-a adus o sincronicitate si o relatie afectiva instantanee pe care alte grupuri nu le aveau. Aceasta unitate a fost in avantajul nostru si ma indoiesc ca altcineva din toata America avea un antrenor atat de pasionat ca Joseph.

Oamenii se intereseaza de presiunea si povara pe care trebuie sa le fi simtit noi, dar noi nu le-am simtit. Nu exista nici un fel de teama de esec, deoarece Joseph ne-a facut sa ne imaginam si sa credem in succes: “imaginativi-l, vedeti-l, credeti-l, faceti-l sa se intample.” Dupa cum spunea Michael intr-un interviu acordat revistei Ebony din 2007: "Tatal meu a fost un geniu atunci cand vine vorba de felul in care ne-a invatat: prezentarea in fata publicului, cum sa lucram cu publicul, anticiparea a ceea ce urma sa facem in continuare, sa nu lasam vreodata publicul sa stie daca suferim sau daca ceva nu merge bine. Era uimitor in privinta asta!”

Intr-o zi, Joseph ne-a facut sa stam la un metru distanta de perete, cu mainile ridicate la orizontala. In timp ce stateam noi in aceasta pozitie, degetele ne picau doar la cativa centimetri de perete. “Puteti sa-l atingeti,” spuse Joseph. “Cum putem? Degetele noastre nu sunt destul de lungi ... este imposibil ",am strigat. “Puneti-va in cap ca puteti atinge acel zid!” Aici a inceput o alta lectie mentala a lui Joseph: aceea ca mintea este mai puternica decat fizicul. “Credeti ca puteti atinge zidul!” spunea el. “Cand considerati ca ati atins limita, tindeti la mai mult. Vizualizati atingerea tintei. Imaginati-va ca atingeti peretele.” Michael statea pe varful picioarelor si se  sforta sa ne depaseasca pe toti. Asta ne-a facut sa chicotim. El era cel mai mic baiat, dar tot el voia intotdeauna sa fie primul si cel mai rapid.

Daca Joseph a avut vreo indoiala cu privire la influenta sa asupra carierei lui Michael, atunci acea indoiala a disparut cand Michael si-a pus amprenta pe Hayvenhurst in anul 1981. Batut in cuie pe un perete exterior al vechiului sau studio, ramane un semn pe un fundal albastru pal si cu cuvinte mari: "Cei Care Ajung sa Atinga Stelele".

…………………………..

Pe gazonul dintre fereastra dormitorului nostru si Bulevardul 23, era un copac. In timpul vanturilor puternice si a avertismentelor de tornada ce strabateau Indiana, eu si Michael priveam pe fereastra sa vedem cat de puternic era acel copac. Era fascinant sa observam la nesfarsit lupta dintre Mama Natura si musculatura arborelui nostru. Se apleca si se indoia, se ridica si se lasa brusc in jos, dar niciodata nu a fost rupt sau dezradacinat. In opinia mea, copacii cei mai puternici reprezinta familia: parintii sunt trunchiul - asigurand stabilitate - iar ramurile sunt copiii, germinand viata noua in diferite directii. Dar toti apartin aceluiasi copac din aceeasi samanta: mereu rezistenti, indiferent de vremea careia trebuie sa-i faca fata.

Odata am impartasit aceasta analogie lui Michael, iar el a transpus-o pe o placa la Neverland. Fusese inspirat, fara indoiala, de ceea ce ne spunea Joseph noua ca si copii, ca radacinile familiei noastre erau la fel de adanci si legate ca ale unui copac. Pentru parintii nostri, ambii provenind din familii destramate, era foarte importanta o familie solida. Razboiul dintre propriii parinti era ceva ce Joseph nu dorea sa repete. Parintii mamei au divortat dupa ce au plecat din Alabama in Indiana: mama a mers sa locuiasca impreuna cu tatal ei, Papa Prince, iar sora ei, Hattie, cu mama ei, Mama Martha. Mama si Joseph au promis sa intemeieze o familie si sa ramana impreuna, predicandu-ne ca nimeni si nimic nu trebuie sa apara vreodata intre noi.

Inainte ca Jackson 5 sa devina public, Joseph ne-a scos afara din casa pentru a ne da o ultima lectie de cum sa ne purtam de grija in viata. Ne-a condus la copac. Erau tot felul de crengute rupte in jurul lui si s-a aplecat sa adune sase, mai mult sau mai putin egale. Ne-a cerut sa ne adunam in jurul lui si sa ii acordam atentie. Ne-a reamintit de coeziune si intotdeauna sa ne cautam unul pe altul.

Apoi a despartit o ramura de restul si a rupt-o in jumatate.“Ei pot sa distruga pe oricare dintre voi cand sunteti separati,” ne-a spus el, lasand in mana cinci crengi groase. Le tinea foarte strans, una langa alta, incercand sa le rupa jumi-juma intre maini si peste genunchi. A incercat el cat a putut, cu stransoarea unui laminatorist, nu a reusit... “dar cat timp ramaneti impreuna, sunteti de neinfrant", a adaugat el.

                                                                Fragment din capitolul “God’s Gift”

                                                         “You Are Not Alone”/ de Jermaine Jackson

“Iar scopul meu in viata este acela de a oferi lumii ceea ce am fost norocos sa primesc: extazul divin prin contopirea dintre muzica si dans. Acesta este scopul meu, motivul pentru care ma aflu pe acest pamant.”/ M. J.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Muzica si dansul… doua dintre cele mai frumoase forme de exprimare prin arta, sunt daruri divine. Sunt daruri cu care te nasti, cu care esti inzestrat pentru a transmite sentimente de bucurie si multumire intr-un mod deosebit, intr-un “altfel de mod”, intregii omeniri. Sa ai un astfel de talent si sa nu il folosesti prin cea mai frumoasa forma de exprimare, arta, in scopul promovarii pacii, iubirii, salvarii planetei de la distrugere, sentimentelor de gratitudine fata de darurile cu care Dumnezeu ne-a inzestrat, ar fi un act de nerecunostinta fata de ceea ce ni s-a oferit pentru a transmite.

Toata viata, Michael a vorbit prin cantecele sale despre dragostea fata de Dumnezeu, de toleranta, intelegere intre oameni, frumusete si puritate, pace, inlaturarea barierelor rasiale, despre cum putem vindeca lumea si planeta sau cum putem ajuta copiii. Videoclipurile sale nu au avut scene obscene si de promovare a violentei; nu a fost necesar sa astupam ochii copiilor pentru a nu le viziona. Lumea noastra a fost lumea pe care a iubit-o atat de mult si pe care a crezut ca o poate salva prin muzica si dans si, in nici un caz, nu si-a dorit ca prin asta sa blasfemieze preceptele religioase. Prin muzica sa, a spus “NU!” unei lumi in care scandalul este cel care atrage masele, in care razboiul este una dintre solutiile odioase de procurare a banilor, in care oamenii sunt mai utili daca sunt bolnavi, o lume in care manipularea si dezinformarea sunt tot mai mult folosite ca instrumente de distrugere a adevarului.

Arta inseamna armonie. Ea este hrana si mangaiere sufleteasca. Indiferent cat a avut de indurat Michael in viata, el nu si-a transformat arta in otrava pentru sufletul altora. Arta nu este arta atunci cand justifica razbunarea, vendetta, orgoliul, instigarea, crima, blasfemia, minciuna. Arta nu este arta atunci cand devine un instrument de hartuire psihica. Prin arta sa, omul s-a eliberat, a inflorit, a renascut spiritual. Lumina transmisa de el a dus la vindecare sufleteasca si la speranta in vindecare trupeasca. A fost medicamentul, apa vie de care omul a avut nevoie pentru a se insanatosi. Sentimentul de iubire, de afinitate si apropiere, de pace interioara a reverberat in toate inimile indiferent de rasa, religie, cultura, stare sociala, nivel educational. Prin modestie, gand si cuvant, a daruit fiecaruia tot ceea ce a avut mai bun in el. A sadit sentimentul de iubire simpla, nerevendicata, libera… acela de impacare a omului cu el insusi si cu cei din jurul sau. 

Artistul este cu adevarat artist si arta sa este cu adevarat arta atunci cand, imbinate, alcatuiesc “o treapta mai sus, catre Dumnezeu”. Doar in acele momente regasim in ea spiritualitatea care ne hraneste sufletul si ne apropie de divin.

     ~~~~~~~~~~~~~~~~~~    

                                                                                                                                                                    
  

"Sunt angajat artei mele si cred ca toata arta are ca scop final uniunea dintre material si spiritual, uman si divin. Cred ca tocmai acesta este motivul existentei artei si motivul a ceea ce fac eu. Si ma simt norocos in a fi acel instrument prin care curge muzica... In adancul meu simt ca lumea in care traim este intr-adevar o mare, uriasa, monumentala orchestra simfonica. Cred ca in forma sa primordiala, toata creatia este un sunet si nu este un sunet pur si simplu la intamplare, ea este muzica"/ Michael Jackson

Mahatma Gandhi – IN AFRICA DE SUD

Combatant pentru drepturile comunitatii asiatice

"Mai intai te ignora, apoi rad de tine, apoi lupta impotriva ta, apoi castigi” /Gandhi

Personalitate politica remarcabila si renumit lider vizionar si spiritual, Mahatma Gandhi si-a condus cu consecventa si sacrificiu tara in drumul ei spre libertate. Acest mare reformator social-politic a jucat un rol essential in lupta indienilor din Africa de Sud pentru drepturi civile. Victima a incidentelor de discriminare rasiala, Gandhi s-a angajat intr-o cruciada aparte impotriva nedreptatii din Africa de Sud, pe care a continuat-o tot restul vietii. Africa de Sud a fost creuzetul care i-a faurit lui Gandhi identitatea de activist politic si un preludiu important pentru reintoarcerea in India, tara in care a jucat rol determinant in asigurarea independentei fata de guvernarea britanica, in august 1947.

Gandhi a sosit in Africa de Sud in 1893, la varsta de 24 de ani, ca avocat calificat cu misiunea temporara de a actiona intr-un litigiu comercial, in numele unui comerciant indian local. Anii petrecuti in Africa de Sud au avut o influenta considerabila asupra formarii sale ideologice, politice si filosofice. Personalitatea lui Gandhi a inceput treptat sa castige in importanta, cea mai mare realizare fiind unificarea comunitatii indiene eterogene, care cuprindea negustorii si muncitorii nemultumiti.

Conceptele ideologice cu care Gandhi a revolutionat scenariul politic indian au fost modelate in mare masura in Africa de Sud.Notiunea de satyagraha a aparut ca o consecinta a diferitelor influente care au actionat asupra sa. Acolo a citit multe carti religioase despre hinduism si crestinism. Lucrarile lui Henry David Thoreau, Lev Tolstoy, John Ruskin si Ralph Waldo au avut influente semnificative asupra gandirii sale.

Notiunea cunoscuta de miscare non-cooperanta, ca prima arma civila de combatere a tiraniei guvernamentale, a fost discutata de toti acesti scriitori de mare importanta, dar Gandhi a dat forma conceptului practic. El a fost primul care a organizat lupta satyagraha in Africa de Sud. Doctrina satyagraha a implicat rezistenta pasiva si angajament fata de forta adevarului, unde militantii mergeau in marsuri pasnice si se prezentau la arest in semn de protest impotriva legilor nedrepte pe care nu le indeplineau.

A doua arma, miscarea non-violenta - ahimsa, a evoluat la inceput tot in Africa de Sud. Prin acest principiu cardinal al filosofiei gandhiene care a fost absorbit de Jainism si Vaishnavism, Gandhi a aratat intregii lumi cum poate fi folosita non-violenta ca si instrument politic eficient de lupta impotriva nedreptatilor initiate de un guvern opresiv. Pentru Gandhi, ahimsa implica autocontrolul, swarajul sau stapanirea de sine si castitatea. In acelasi timp, a imbratisat o filosofie care dezaproba normele civilizatiei occidentale si concepea reformarea morala a indienilor.

Toate aceste forme de actiune aveau sa devina unele dintre marile instrumente politice ale secolului XX, influentand miscarea negrilor din Statele Unite pentru drepturile civile si pe cea a Congresului National African in primii ani de lupta impotriva apartheid-ului din Africa de Sud. Pentru Gandhi, anii petrecuti in Africa de Sud au reprezentat un capitol important pe calea de a deveni o figura politica de varf a secolului XX.

"Intotdeauna a fost un mister pentru mine cum pot oamenii sa se respecte pe ei insisi atunci cand umilesc alti oameni" / MG

  

Gandhi a ajuns in Durban pe 24 mai 1893 la bordul SS Safari. Chiar daca primise la Londra o diploma in drept, in India el nu a reusit sa-si formeze o cariera de avocat bine platita. Norocul i-a suras atunci cand firma “Dada Abdulla and Company” din Africa de Sud a avut nevoie de un avocat care sa poata vorbi in Gujarati si sa rezolve disputa cu un var care nu platise banii datorati firmei.

La momentul sosirii sale in Africa de Sud, problema imigratiei indiene era deja un subiect fierbinte si, inca de la inceput, el a devenit constient de discriminarea rasiala indreptata impotriva indienilor care traiau in Durban. Muncitorii indieni sosisera in regiunea Natal (acum KwaZulu-Natal) incepand cu anul 1860, pentru a lucra pe plantatiile de zahar si multi dintre ei au ramas acolo din motive economice. Cresterea populatiei indiene a dat nastere unei opozitii crescande din partea colonistilor albi, mai ales atunci cand comerciantii indieni au inceput sa soseasca in provincie.

Dupa desfiintarea sclaviei, atat barbatii cat si femeile libere au refuzat sa lucreze pentru salariile scazute oferite la fermele de zahar din coloniile britanice din Indiile de Vest. Munca indemnizata era un sistem de munca legata ce a fost instituita dupa eliminarea sclaviei. Muncitorii indemnizati erau recrutati pentru a lucra pe plantatii de zahar, bumbac si ceai si in proiectele de constructii feroviare din coloniile britanice din Indiile de Vest, Africa si Asia de Sud-Est. Lucratorii detasatii (cunoscuti drept "coolies") au fost recrutati din India, China si din Pacific si au semnat un contract in tarile lor pentru a lucra in strainatate pe o perioada de 5 ani sau mai mult. Ei trebuiau sa primeasca salarii, o mica cantitate de pamant si, in unele cazuri, li se promitea intoarcerea acasa odata cu incheierea contractului. In realitate, acest lucru s-a intamplat rareori, conditiile erau dure iar salariile scazute. In cazul refuzului de a se intoarce in India sau de a reinnoi acordul, trebuiau sa plateasca un impozit anual de 3 lire sterline.

Africa de Sud l-a schimbat in mod dramatic pe Gandhi, acolo confruntandu-se cu discriminarea rasiala adresata de obicei negrilor si indienilor. Intr-una din zile, la Tribunalul din Durban, unde se afla in vizita cu Dada Abdulla, angajatorul sau si unul dintre cei mai bogati comercianti indieni din Natal, magistratul european i-a cerut sa-si scoata turbanul. Gandhi a refuzat sub motivul ca in India indepartarea turbanului era un semn al lipsei de respect si a parasit imediat tribunalul. A trimis apoi o scrisoare de protest presei. Incidentul a fost relatat in ziarul local, atragand atentia asupra noului sosit si sentimentului puternic de demnitate personala.

Calatorind de la Durban la Pretoria, a fost aruncat din tren in gara Pietermaritzburg, dupa ce a refuzat sa se mute de la compartimentul de clasa intai la cel de clasa a treia, avand totusi un bilet valabil pentru clasa intai. In acel loc a decis sa ramana si sa lupte impotriva opresiunii rasiale. Activitatea sa non-violenta a inceput la acea data. Cauza respectului uman si onoarea comunitatii indiene au devenit decisive pentru el. Incidentul a jucat un rol major in realizarea viitorului curs al vietii lui Gandhi.

Alta data, deplasandu-se de la Charlestown catre Johannesburg intr-o diligenta, a fost lovit de vizitiu pentru ca a refuzat sa se supuna ordinului acestuia de a calatori pe scara si de a-i ceda locul unui pasager european. Unii dintre pasagerii albi au protestat impotriva acestui atac miselesc, iar vizitiul a fost obligat sa nu-l mai loveasca pe Gandhi, care si-a pastrat locul. In calatoriile sale, a mai suferit si alte privatiuni inclusiv interzicerea cazarii la unele hoteluri.

Situatia indienilor din Transvaal era mai rea decat in Natal. Acestia erau obligati sa plateasca o taxa de vot de 3 lire; nu li se permitea sa detina terenuri in afara locurilor cu destinatie speciala alocate, un fel de ghetou; nu aveau niciun drept electoral si nu li se permitea sa mearga pe trotuar sau sa iasa pe usa dupa ora 9:00 fara un permis special. Intr-o zi, Gandhi, care primise de la procurorul de stat o scrisoare care il autoriza sa iasa in afara orelor obligatorii de program, facea o plimbare obisnuita. Cand a trecut pe langa casa presedintelui Kruger, politistul de serviciu, brusc si fara nici un avertisment, l-a impins de pe trotuar si l-a azvarlit in strada. Un domn care il cunostea pe Gandhi, s-a intamplat sa treaca pe acolo si sa vada incidentul. L-a sfatuit sa actioneze in judecata pe acest om, oferindu-se drept martor. Gandhi a respins insa oferta spunand ca si-a facut regula de a nu merge in instanta pentru o plangere personala.

Toate aceste incidente si multe altele, au constituit un moment de cotitura in viata sa si au condus la activismul sau social de mai tarziu. Fiind pentru prima data martor al rasismului, prejudecatilor si nedreptatii fata de indienii din Africa de Sud, Gandhi a inceput sa puna la indoiala statutul poporului sau si a propriului loc in societate. Chiar dupa cateva saptamani petrecute in Pretoria, a convocat o intrunire unde s-a adresat comunitatii indiene, reclamand conditiile dificile in care traiau.

Gandhi si-a prelungit perioada de sedere initiala in Africa de Sud pentru a-i ajuta pe indieni sa se opuna unui proiect de lege care le refuza dreptul de vot. Desi nu a reusit sa opreasca trecerea legii, campania sa a reusit totusi sa atraga atentia asupra nemultumirilor indienilor din Africa de Sud. Impreuna cu alti indieni, a hotarat formarea unui organism permanent. A fondat Congresul Indian din Natal in 1894 si, prin aceasta organizatie, a modelat comunitatea indiana din Africa de Sud intr-o forta politica omogena. In acelasi timp, a continuat sa lucreze cu asiduitate pentru procesul care-l adusese in Africa de Sud.

In ianuarie 1897, cand Gandhi s-a intors dintr-o scurta calatorie in India, un grup de albi l-a atacat si a incercat sa-l linseze. Tributar valorilor sale personale care i-au format si campaniile ulterioare, el a refuzat si de data aceasta sa faca acuzatii impotriva vreunui membru al grupului, declarand ca unul din principiile sale este sa nu solicite intr-o instanta de judecata despagubiri pentru un rau personal.

"Cand pierd speranta, imi amintesc ca de-a lungul istoriei calea adevarului si a iubirii a castigat intotdeauna”/ MG

La un an dupa sosirea in Africa de Sud, instanta a decis in favoarea clientului sau, iar Gandi a negociat cu mare succes o solutionare amiabila a litigiului prin renegocierea termenilor dintre Dada Abdulla si varul sau. Gandhi se pregatea sa se intoarca in India pentru totdeauna. In ajunul plecarii sale, insa, Abdulla a gazduit o petrecere de adio pentru el la casa sa de pe strada Gray din Durban. Acolo s-a vorbit de un proiect de lege inaintat Consiliului din Natal, proiect care elimina indienii de la votul electoratului.

Oaspetii, in mare parte negustori indieni, au facut apel la Gandhi sa ramana si sa lupte impotriva legislatiei in numele lor, oferindu-se sa-i plateasca un onorariu anual pentru a face acest lucru. Gandhi scria mai tarziu: "Petrecerea de adio s-a transformat intr-un comitet de lucru ... astfel, Dumnezeu a pus bazele vietii mele in Africa de Sud si a semanat samanta luptei pentru respectul de sine national". Inainte de sosirea noptii, a intocmit o petitie si a infiintat o comisie temporara. In termen de o luna, s-au strans peste 10.000 de semnaturi, care au fost prezentate secretarului colonial, Lord Ripon, care a pus temporar proiectul de lege deoparte. Cu toate acestea, in 1896 a fost adoptata legea care excludea de la vot alegatorii care nu erau de origine europeana.

Pentru abrogarea sau stoparea legilor nedrepte, Gandhi si-a continuat timp de 20 de ani cruciada. Ca parte a luptei sale, el a redactat memorandumuri, a distribuit petitii, a scris la diferite ziare. Activitatile din Africa de Sud i-au permis sa castige imaginea de protector al drepturilor civile indiene si de important lider politic. Comitetul de lucru infiintat in acea noapte a evoluat in cele din urma in Congresul Indian din Natal, care a ajuns forta motrice din spatele campaniilor satyagraha intre anii 1906 si 1913. Astfel, implicarea, filozofia si influenta politica a lui Gandhi au crescut an, de an, atragand mania populatiei albe din Natal. In 1903, s-a hotarat sa-si indrepte afacerile juridice catre Johannesburg, unde a castigat statut de combatant pentru drepturile comunitatii asiatice.

  

“Daca ne-am putea schimba, si tendintele in lume s-ar schimba"/ MG

 In 1896, Gandhi s-a intors in India, unde s-a adresat indienilor in cadrul mai multor intruniri, cu privire la situatia jalnica a compatriotilor sai din Africa de Sud. De asemenea, a hotarat sa-si duca familia cu el in Africa de Sud si astfel a plecat din Bombay la bordul SS Courtland insotit de sotia Kasturba si fiii, Harilal si Manilal. In absenta lui, sentimentul anti-indian a crescut in Natal, unde exista deja un lobby intens al guvernului pentru a impiedica imigratia indiana. De asemenea, ziarul local, The Natal Mercury, a publicat un articol despre "Pamfletul verde" al lui Gandhi, publicat de el in India, in care el detalia abuzurile cu care se confruntau indienii din Africa de Sud.

Ca urmare, atunci cand nava SS Courtland si o alta nava, SS Naderi, s-au apropiat de Durban, au fost impiedicate sa acosteze sub motivul carantinei datorate unei contaminari in Bombay. Adevarul este ca sentimentele locale se amplificasera, iar zvonistica explodase in jurul calatorilor indieni de la bordul celor doua nave care intentionau sa "invadeze" Natal-ul. Dupa 20 de zile petrecute pe mare, celor doua nave li s-a permis in cele din urma sa acosteze pe data de 13 ianuarie 1897, ceea ce a dus la aparitia unei revolte din partea albilor. A trebuit sa intervina procurorul general pentru a calma multimea. Gandhi a asteptat la bord, timp in care sotia sa si fiii sai au debarcat in siguranta. Insa, dupa-amiaza tarziu, in timp ce incerca sa paraseasca zona, a fost atacat fizic de multime.

A sosit insa politia care l-a escortat pe Gandhi "insangerat, dar nu inclinat". Mai tarziu, supraveghetorul Alexander a elaborat o metoda pentru a-l scoate deghizat afara din cladirea in care se refugiase si a-l indeparta de multimea persistenta care urla inca impotriva lui. Vestea atacului s-a raspandit cu rapiditate, motiv pentru care, Joseph Chamberlain, secretarul de stat pentru colonii, a poruncit imediat urmarirea penala a atacatorilor.

"Un om al adevarului trebuie sa fie si un om caruia ii pasa" / MG

  

Pe 17 octombrie 1899 (la cateva zile dupa izbucnirea razboiului anglo-bur), Gandhi a convocat o intrunire pentru a putea convinge indienii sa se inscrie intr-un corp de ambulanta voluntar, sustinand ca nu-si vor putea cere drepturile ca cetateni britanici daca nu erau dispusi sa-si arate loialitatea fata de Imperiu. Corpul de Ambulanta Indian din Natal cuprindea 300 de indieni liberi, dintre care "treizeci si sapte erau considerati conducatori" de catre cei 800 de muncitori (aflati pe plantatii la munca fortata) suplimentari de pe plantatiile de zahar. Corpul de Ambulanta Indian era una dintre putinele unitati medicale ce serveau negrilor sud-africani raniti, iar Gandhi s-a numarat printre cei care au ingrijit ranitii la Spioenkop, in Natal.

Batalia sangeroasa de la Spioenkop, care a avut loc pe 23 si 24 ianuarie 1900, a fost un efort pentru a pune capat asediului de 118 de zile al orasului Ladysmith de catre Buri. Printre personajele celebre prezente la Spioenkop au fost Sir Winston Churchill (corespondent de razboi la vremea respectiva) si viitorul prim-ministru al Transvaal, generalul Louis Botha, sub a carui guvernare a fost adoptata legislatia anti-indiana. Gandhi si alti membri ai Corpului de Ambulanta Indian au primit medalii de razboi pentru "cavalerismul" lor din acea zi si loialitatea fata de regina. Nu a fost singura data cand Gandhi i-a ajutat pe bolnavi. Cand Johannesburgul a avut un focar de ciuma bubonica in 1904, el a ajutat la infiintarea unui spital de urgenta si ingrijire a victimelor in districtul Newtown, care ulterior a fost distrus.

In 1901, Gandhi a trebuit s-a se intoarca din India, unde se afla in momentul acela, pentru a pleda cazul indienilor in fata lui Joseph Chamberlain. Indienii sperau ca acesta sa poata fi convins sa faca ceva in privinta cresterii prejudecatilor rasiale. Gandhi nu a reusit insa sa castige intelegerea lui Joseph Chamberlain. El si-a dat seama ca serviciul de ambulanta indian fusese uitat in totalitate. Tuturor indienilor care fugisera din Transvaal in Nathal in timpul razboiului, nu li se mai permitea sa se intoarca la casele si afacerile lor, decat printr-un permis special care nu era asa usor de obtinut. 

Acesta a fost si momentul in care Gandhi s-a decis sa duca o viata de celibat si sa-l citeasca pe Ruskin. In timpul celei de-a doua etape de sedere din Africa de Sud, Gandhi a adoptat un mod simplu de trai, renuntand la standardele generoase de viata. 

Cartea "Pana la ultimul" am tradus-o mai tarziu in Gujarati, intituland-o "Sarvodaya" (bunastarea tuturor). Consider ca am descoperit unele dintre cele mai profunde convingeri ale mele reflectate in aceasta renumita carte a lui Ruskin, in asa fel m-au capturat si m-au facut sa-mi transform viata!” /Gandhi

Nota: John Ruskin (1819-1900) – reputat istoric si critic de arta si arhitectura al Marii Britanii in secolul al XIX-lea. Din anul 1857, odata cu livrarea la Manchester a unei serii de prelegeri intitulata "Economia politica a artei", Ruskin si-a schimbat cariera si munca de la critic de arta la cea de critic social. Cartea sa favorita este "Unto This Last" care ataca ipotezele fundamentale ale economiei politice si, in special, conceptul de "om rentabil". In primul rand, conceptul identifica doar nevoile materialiste si de baza ale fiintelor umane si neglijeaza importanta unor valori si nevoi morale mai inalte. Concluzia puternica pe care Ruskin o creioneaza in carte este ca bogatia reala nu se afla in bani sau aur. Bogatia reala este viata, deoarece numai oamenii care lucreaza cu natura pot crea acele valori folositoare necesare pentru a sustine si promova viata. Economia gandhiana se bazeaza pe critica facuta de John Ruskin economiei politice.

"Unul dintre obiectivele unui ziar este sa inteleaga sentimentul popular si sa-i dea expresie; altul este sa trezeasca intre oameni anumite sentimente dorite; iar al treilea este sa expuna fara teama defectele populare"/ MG

  

Gandhi a inteles nevoia de a-si transmite mesajul prin scris si asa a infiintat revista saptamanala “Opinia Indiana”, care a aparut pentru prima data pe 6 iunie 1903. Ea a fost publicata initial in patru limbi (Gujarati, Hindi, Tamil si engleza) si a fost un purtator de cuvant important pentru comunitatea indiana. Gandhi a scris el insusi multe articole si mai tarziu a declarat ca, fara aceasta publicatie, satyagraha ar fi fost imposibila. Ziarul a ajutat si la gasirea cuvantului satyagraha prin organizarea unei competitii care a invitat cititorii sa sugereze un nume pentru campaniile de rezistenta pasiva.

In 1904, editura a fost relocata Asociatiei Phoenix a lui Gandhi, care era intemeiata pe un sistem comunal inspirat de cartea “Unto This Last” (Pana la ultimul) a lui John Ruskin, care sublinia increderea in sine si valoarea muncii pe camp pentru binele comun. In afara de presa, in asociatie mai era si o clinica, scoala si case. La Phoenix, Gandhi a publicat prima sa carte, "Indian Home Rule" (Regulamentul intern indian) in limba engleza si "Hind Swaraj" in Gujarati. Scrisa intr-o calatorie maritima de la Londra la Cape Town, aceasta stabilea viziunea sa politica pentru India si filosofia sa morala, inclusiv principiul armoniei inter-religioase. Desi a fost interzisa atat in India, cat si in Regatul Unit, cartea a circulat liber in Africa de Sud. Al doilea fiu al lui Gandhi, Manilal, a fost editorul cel mai longeviv in serviciul “Opiniei Indiene”, intre 1920 si 1956.

"Viata mea este mesajul meu" / MG

In 1906, guvernul Transvaal a promulgat o noua lege obligatorie de inregistrare a populatiei indiene din colonie. La o intrunire de protest de masa desfasurata la Johannesburg pe 11 septembrie, Gandhi a adoptat pentru prima data metodologia sa aflata in continua evolutie, satyagraha (devotament fata de adevar) sau protest non-violent, invitandu-i pe indienii sai sa sfideze noua lege si, pentru a face acest lucru, sa sufere pedepsele mai degraba decat sa reziste prin mijloace violente. Ideea a fost acceptata, ceea ce a condus la sapte ani de lupta, timp in care mii de indieni au fost inchisi (inclusiv Gandhi), biciuiti, chiar impuscati pentru ofensare, refuzul inregistrarii, arderea permiselor de inregistrare sau angajarea altor forme de rezistenta non-violenta. Chiar daca s-a reusit reprimarea protestatarilor indieni, protestele publice rezultate din metodele dure aplicate manifestantilor pasnici de catre guvernul sud-african l-au fortat in sfarsit pe generalul sud-african Jan Christiaan Smuts sa negocieze un compromis cu Gandhi. Ideile acestuia au prins contur si conceptul Satyagrahei s-a maturizat in timpul acestei lupte.

Intrunirea de masa care a avut loc la Teatrul Empire din centrul Johannesburg si care insuma 3000 de persoane, a fost un semnal de protest impotriva Ordonantei de Modificare a Legii Asiatice iminente din anul 1906. Una dintre rezolutiile adoptate la intrunire a fost ca in lipsa tuturor celorlalte posibilitati, inclusiv a unei delegatii la Londra condusa de Gandhi, indienii sa aleaga mai degraba inchisoarea decat sa se supuna legii in cauza. Dar guvernul a adoptat legea cateva saptamani mai tarziu si in octombrie, acelasi an, Gandhi a plecat in Anglia pentru a adresa petitii autoritatilor. Desi guvernul britanic a interzis legea, totusi i-a permis generalului Louis Botha, prim-ministru al Transvaal (care primise recent autoguvernarea), sa readuca in 1907 legea sub forma Actului de Inregistrare Asiatic din Transvaal.

Prima lupta satyagraha pe care Gandhi a lansat-o in Africa de Sud a fost impotriva adoptarii legii Actului de Inregistrare Asiatic de catre guvernul Transvaal, in 1907, care impunea tuturor barbatilor asiatici din Transvaal, inclusiv copiilor peste opt ani, sa fie amprentati si sa poarte un permis de trecere. Realizand ca tehnicile sale de rugaciuni si petitii au devenit ineficiente, tactica rezistentei pasive a aparut ca o noua metoda de a opune rezistenta. Gandhi a cerut comunitatii indiene sa nu se supuna legii si sa recurga la pichetarea birourilor importante, cum ar fi birourile de autorizare. In luna ianuarie 1908, Gandhi si alti satyagrahisti au fost inchisi. In urmatorii sapte ani, protestatarii au fost inchisi, biciuiti si chiar impuscati pentru refuzul de a se inregistra sau pentru arderea permiselor si angajarea in alte forme de rezistenta impotriva legii.

Un alt moment crucial pentru miscarea satyagraha a fost pe 16 august 1908, cand Gandhi i-a incurajat pe cei prezenti sa isi arda documentele de identitate, in afara Moschei Hamidia din strada Jennings, Fordsburg. Mai mult de 2000 de documente au fost arse intr-un cazan din afara moscheii. Aceasta actiune este considerata pe scara larga ca fiind precursorul campaniilor anti-permise ale Congresului National African din anii 1950 (si a campaniilor de ardere a draft-cardurilor de chemare pentru inrolare, in timpul marsurilor organizate impotriva razboiului din Vietnam).

O alta campanie majora de satyagraha a fost initiata in 1913, in semn de protest fata de refuzul statului de a recunoaste casatoriile hinduse si musulmane. Femeile indiene s-au alaturat si ele luptei satyagraha, urmare hotararii pronuntate de Curtea Supreme care anula toate casatoriile musulmane, hinduse si zoroastrene. In timpul acestei campanii, sotia lui Gandhi, Kasturba, a fost arestata la granita de la Volksrust, in timp ce incerca sa treaca granita in Transvaal cu trenul, impreuna cu un grup de femei, in semn de protest fata de declararea invaliditatii casatoriilor lor.

In semn de protest fata de taxa de 3 lire impusa indienilor ex-angajati, Gandhi a condus un grup considerabil de muncitorii grevisti dincolo de frontiera Transvaal, de-a lungul liniei de cale ferata Durban-Johannesburg. Acest mars (un precursor al faimosului Mars al Sarii din India din 1930) a inceput pe 6 noiembrie 1913 si avea in randurile sale 127 femei, 57 copii si aproximativ 2000 de barbati. Gandhi a fost arestat si eliberat pe cautiune de trei ori. Actiunile de protest din anul 1913 l-au determinat pe generalul Jan Smuts sa creeze o comisie pentru a investiga nemultumirile indienilor, care s-a incheiat in cele din urma cu adoptarea Legii Privind Scutirea Indienilor. S-a pregatit astfel calea pentru intoarcerea lui Gandhi in India, dupa ce atinsese o piatra de hotar majora pentru indienii din Africa de Sud.

Ca urmare a politicii "sange si fier" adoptata de guvernul Africii de Sud,doi barbati crestini, Pearson si C.F. Andrews au fost trimisi sa-l ajute pe Gandhi. Aceasta initiativa a fost luata de Gopal Krishna Gokhale, unul dintre cei mai proeminenti politicieni indieni. Viceregele Indiei, Lordul Harginge, a criticat politicile drastice ale guvernului sud-african. Sub presiunea Londrei, au inceput negocierile dintre guvernul sud-african si Gandhi. In cadrul acordului care a fost in cele din urma incheiat, s-au facut anumite concesii.

Cele 13 impozite aplicate muncitorilor angajati anterior au fost in final desfiintate, casatoriile efectuate conform obiceiurilor indiene au primit acceptarea legala, iar certificatul de domiciliu cu amprenta degetului mare al titularului, a fost suficient pentru a permite intrarea in Africa de Sud. Cu toate aceste realizari semnificative in spatele sau, Gandhi s-a intors in sfarsit in India si, intr-o perioada scurta de timp, a devenit liderul nationalismului indian.

Atat de puternica a fost forma de rezistenta non-violenta, satyagraha, incat Gandhi care a parasit Africa de Sud in 1914, a descris-o ca fiind "poate cel mai puternic instrument de pe pamant". Cuvintele profetice au fost confirmate, nu in ultimul rand in Africa de Sud, unde au existat multe cazuri de marsuri pasnice impotriva apartheidului.

  

Nota: “Sange si fier”(in germana: Blut und Eisen) este titlul discursului ministrului Prusiei Otto von Bismarck din 1862 cu privire la unificarea teritoriilor germane. El a incheiat discursul cu urmatoarea afirmatie: "Pozitia Prusiei in Germania nu va fi determinata de liberalism, ci de puterea sa… Nu prin hotarari si decizii majoritare se vor hotari marile intrebari ale zilei - aceasta a fost marea greseala a anilor 1848 si 1849 - doar prin fier si sange (Eisen und Blut).”Asa a ajuns Bismarck sa fie cunoscut drept "cancelarul de fier". Expresia a fost popularizata mai mult ca si “Blut und Eisen” (Sange si Fier) si a ajuns simbolica pentru politica de razboi bismarckiana si pentru oricare alta "politica a puterii". 

"A deposeda un om de libertatea naturala si a-i refuza confortul obisnuit al vietii este mai rau decat infometarea corpului; este infometarea sufletului, locuitorul din trup"/ MG

Intre 1908 si 1913, Gandhi a fost condamnat in Africa de Sud la patru termene de detentie in timpul campaniilor satyagraha; el a servit un total de sapte luni si zece zile din aceste sentinte in inchisorile din intreaga tara. In luna iulie 1907, Republica Bura din Transvaal a inceput sa inregistreze indienii, declansand prima campanie in care Gandhi si alti compatrioti au refuzat in mod activ sa se inregistreze si sa-si ia amprentele digitale desi au ramas in Transvaal.

Gandhi a fost arestat pentru prima data pe 27 decembrie 1907 pentru ca nu s-a inregistrat si a ramas in Transvaal. Cand a aparut in fata judecatorului la inceputul lunii ianuarie 1908, a cerut sa i se dea cea mai mare sentinta posibila si a fost trimis in inchisoarea Vechiul Fort de pe Dealul Constitutiei din Johannesburg, cu o sentinta de doua luni. Pe masura ce protestul a continuat, numarul de prizonieri indieni a crescut la circa 155, iar autoritatile au trebuit sa puna corturi in curte pentru a-i gazdui. Acolo, Gandhi a ales sa se alature compatriotilor sai, dormind in aer liber.

Gandhi a fost eliberat din Vechiul Fort dupa o intalnire cu generalul Jan Smuts (secretar colonial si secretar al educatiei in guvernul Primului ministru Louis Botha), in cadrul careia a fost de acord sa incurajeze inregistrarea voluntara in schimbul caderii legislatiei. Atunci cand Smuts nu si-a pastrat cuvantul, campania satyagraha a castigat in intensitate si a continuat sub diferite forme in anii care au urmat. Gandhi a mai petrecut ceva timp in inchisoare la Volksrust si Pretoria, iar sotia sa, Kasturba, a fost detinuta la Pietermaritzburg.

“Va schimbati viata schimbandu-va inima"/ MG

Prin prietenii pe care i-a avut in Africa de Sud, Gandhi a inlaturat limitele religioase si rasiale. Unul dintre cei mai apropiati prieteni a fost partenerul sau juridic Henry Polak si sotia lui, Millie Polak, la a carui casatorie a fost martor in Johannesburg. In acest cuplu englezesc, Henry era evreu radical iar Millie o feminista crestina. Pentru un timp, cuplul a trait in aceeasi casa cu Gandhi, sotia Kasturba si cei patru fii ai lor.

Gandhi a fost apropiat si de primul sau biograf, reverendul Joseph Doke, un baptist care l-a ajutat sa-si recapete sanatatea dupa un atac in care a fost acuzat ca a vandut cauza indiana atunci cand a incheiat acordul cu generalul Jan Smuts (asa-numitul compromis Smuts).

O alta persoana importanta in viata sa a fost secretara, Sonja Schlesin, o rusoaica - evreica, devotata cauzei satyagraha, care si-a mobilizat sprijinul prin pastrarea filelor Fondului de Rezistenta Pasiva si chiar a transportat mancare si mesaje detinutilor cu bicicleta. In 1909, Schlesin devine secretara Asociatiei femeilor indiene din Transvaal deoarece nu existau femei indiene educate care sa poata ocupa pozitia. Gandhi a plecat la Londra in acelasi an, lasandu-si cu incredere afacerile in sarcina Soniei Schlesin. Ea a fost insarcinata cu sume mari de bani si incredere pentru a lua decizii executive in ciuda varstei de 21 ani.

Dar, dintre toate aceste prietenii, asocierea lui Gandhi cu arhitectul german-evreu Hermann Kallenbach a fost cea mai stransa. Timp de un an, cei doi au impartit o casa (proiectata de Kallenbach pentru Gandhi) in Johannesburg si au corespondat regulat chiar dupa ce Gandhi s-a intors in India. Kallenbach a fost acela care in 1910 i-a donat lui Gandhi o bucata de pamant de 4 000 de metri patrati la periferia Johannesburgului, pentru a functiona ca Ferma Tolstoi pentru satyagrahis.

Atat nuvelista Olive Schreiner, care a scris “Povestea unei Ferme Africane” cat si fratele ei, politicianul liberal WP Schreiner, l-au admirat foarte mult pe Gandhi. Olive a insistat sa-l intalneasca pe Gandhi la bordul unei nave din Cape Town, cand acesta pornea catre Londra. Si-au strans mainile in public, un gest indraznet la vremea aceea, care a fost remarcat in ziare. Prin prietenul lor comun, Hermann Kallenbach, au devinit prieteni, iar dupa ce Gandhi a plecat din Africa de Sud, cei doi s-au intalnit ocazional in Londra, unde locuisera in anul 1914. Schreiner a adoptat idealul non-rasismului chiar cu un pas inaintea vremurilor, sugerand ca "toate persoanele nascute in tara sau cele care locuiesc permanent aici, ar trebui sa fie una in ochii statului", indiferent de rasa. Idealurile ei aveau sa devina realitate optzeci de ani mai tarziu, in 1994, cand au avut loc primele alegeri democratice din Africa de Sud.

“Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume”/ Gandhi

Gandhi si Kallenbach au impartasit un interes reciproc in lucrarile lui Lev Tolstoy, care s-a lasat de alcool, tutun si carne mai tarziu si s-a intors la o viata simpla ca sa lucreze campul si sa prelucreze lemnul. La fel ca si Gandhi, Tolstoi si-a asumat  juramantul de celibat.

Pe 30 mai 1910, prietenul Kallenbach a donat Ferma Tolstoi lui Gandhi drept domiciliu pentru satyagrahis, unde avea sa locuiasca fara chirie si sa traiasca de pe urma pamantului. Primii locuitori ai fermei au fost Gandhi, cel de-al doilea fiu al sau, Manilal si Kallenbach, cel care a supravegheat lucrarile de constructie ce includeau si o scoala. Ferma gazduia 50 de adulti si 30 de copii din intreaga diviziune religioasa si rasiala, incluzand tamili, hindusi, crestini, musulmani, africani si parizi (parizii care inseamna "persani", sunt descendenti din Zoroastrienii persani ce au emigrat in India pentru a evita persecutia religioasa musulmana. Adepti ai profetului iranian Zoroaster).

Intr-o scrisoare trimisa cu doua luni inainte de moarte, Tolstoi ii scria lui Gandhi: "Munca voastra in Transvaal, ce pare a fi departe de centrul lumii noastre, este pana acum cea mai fundamentala si cea mai importanta pentru noi". Pentru perioada petrecuta la ferma, Gandhi isi incepea ziua cu munca fizica si preda la scoala.

"Singurul tiran pe care il accept in aceasta lume este "vocea inca slaba" din mine. Si chiar daca ar trebui sa ma confrunt cu perspectiva de a fi intr-o minoritate, cred cu umilinta ca as avea curajul de a fi in minoritatea celor deznadajduiti”.

  

In Africa de Sud, Gandhi a inaintat mai multe petitii generalului Jan Smuts (secretar colonial in guvernul generalului Louis Botha) si, cu toate ca erau adversari politici, au manifestat respect reciproc unul fata de celalalt. Pentru Smuts, Gandhi a fost cumva ca un ghimpe in coasta si nu a fost nemultumit cand si-a vazut adversarul indian parasind tarmurile Africii de Sud in 1914. Cei doi s-au intalnit pentru prima data in aprilie 1907 cand Gandhi a condus delegatia ce avea sa ridice problemele referitoare la legislatia iminenta care impunea inregistrarea indienilor. In timp ce in urma acestei intalniri nu s-a obtinut nici un rezultat, Smuts l-a chemat din nou pe Gandhi in luna februarie a anului urmator primei perioade de arest a lui Gandhi.

De data aceasta, cei doi au ajuns la ceea ce s-a numit "compromisul Smuts", prin care Gandhi a fost de acord sa incurajeze inregistrarea voluntara numai in schimbul abrogarii legislatiei. Dupa cum s-a dovedit, acordul (asa cum l-a inteles Gandhi) nu a avut loc. Cand cei doi barbati s-au intalnit din nou in luna iunie a aceluiasi an, a devenit clar ca legea nu va fi abrogata si liniile de lupta vor fi redesenate. Dupa incidentul arderii permiselor (autorizatiilor de trecere) la Moscheea Hamidia din Fordsburg pe 16 august 1908, Gandhi a fost citat la Pretoria pentru o intalnire la nivel inalt cu Smuts, Botha si altii. De aceasta data, s-au acordat si alte concesii, dar nu erau suficiente pentru a opri campania satyagraha.

In cele din urma, Smuts a supravegheat aprobarea Legii pentru Scutirea Indienilor, care a fost adoptat in 1914. Conform acestui act s-a scos taxa de 3 lire impusa indienilor, au fost recunoscute casatoriile obisnuite (un drept pentru care a protestat si a fost arestata sotia lui Gandhi, Kasturba), iar indienii aveau voie sa se miste liber in Transvaal. La 30 iunie 1914, cei doi barbati au semnat un pact care a pus capat campaniei satyagraha din Africa de Sud. Avand o victorie majora, Gandhi a decis sa se intoarca în India (prin Regatul Unit). Acolo trebuia sa-si conduca tara natala spre independenta fata de dominatia britanica, folosind experienta politica pe care o castigase in Africa de Sud.

Un semn al respectului dintre Smuts si Gandhi ramane sub forma unei perechi de sandale rezistente pe care Gandhi i le facuse lui Smuts prin comunitatea Phoenix, pe timpul inchisorii. Mult mai tarziu, cand Gandhi a implinit 70 de ani, Smuts i-a intors aceste sandale cu o nota prin care spunea: "Am purtat aceste sandale de multe ori vara, chiar daca simt ca nu sunt vrednic sa stau in pantofii unui om atat de insemnat.”

http://gandhi.southafrica.net/?section=introduction-gandhi-in-south-africa

http://nvdatabase.swarthmore.edu/content/indians-south-africa-wage-satyagraha-their-rights-1906-1914