duminică, 30 august 2020

YOU ARE NOT ALONE

 


Un tribut care va dainui peste ani





If happy little bluebirds fly
Beyond the rainbow
Why, oh, why can’t I ?





La gala omagiala desfasurata in septembrie 2001 in onoarea lui Michael Jackson, din Madison Square Garden, New York, melodia “You Are Not Alone” a rasunat si a excelat mai mult ca niciodata prin vocea si interpretarea speciala a actritei Liza Minnelli. A fost un tribut exceptional, care a inmarmurit si a ridicat in picioare o sala intreaga… In acordurile acestei superbe melodii, aceeasi voce grava te infioara si astazi, creandu-ti o stare emotionala greu de explicat… te poarta chiar si acum - asa cum la final insasi interpreta i se adreseaza lui Michael cu atat de multa caldura, apasand pe fiecare cuvant – dincolo de picurii racoritori ai ploilor de vara, deasupra curcubeului… acolo unde cerul infinit isi deschide taramul magic si unde doar micutele pasari albastre pot ajunge zburand fericite…


Este o interpretare care va impresiona la fel de mult si peste ani, legand numele celor doua talente sacre: Michael Jackson si Liza Minnelli si care va ramane ca un tribut adus nemuririi adevaratelor talente.





 







In memoriam 29 August 1958

vineri, 28 august 2020

Michael Jackson - UNBREAKABLE

 


Spectacolul trebuie sa continue



Puteti incerca sa ma opriti/ Dar asta nu va rezolva nimic                                                          Indiferent ce veti face/ Intotdeauna voi fi aici                                                                                Dincolo de toate minciunile/ Si jocurile voastre stupide                                                                        Eu voi ramane intotdeauna la fel

Pentru ca sunt indestructibil/ Si stiu ca voi urati asta




Pe masura ce treceam cu totii in noul mileniu, fanii lui Michael asteptau cu nerabdare urmatoarea decada a muzicii sale. Urma sa fie lansat un nou album, INVINCIBLE, si se lucra la planificarea unui turneu pe intreg teritoriul Americii si peste ocean. In primul rand, insa, pe data de 10 septembrie 2001, un concert televizat avea sa comemoreze cea de-a treizecea aniversare a carierei sale solo, de la primul sau single solo „Got To Be There” cu Motown. O serie de artisti au fost invitati, pentru a concerta in Madison Square Garden, New York. Pentru noi, promitea sa fie o noapte cu adevarat speciala, deoarece directorii CBS au insistat pe reuniunea fratilor Jackson, ca parte a tranzactiei: urma sa fim impreuna pe scena, prima data in 17 ani. Era greu de crezut ca trecuse atata timp, dar era si mai greu de acceptat ca am aveam trei decenii in spatele nostru ca interpreti.

Promotorul emisiunii era David Gest, un barbat probabil cunoscut lumii mai mult ca fostul sot al Lizei Minnelli, dar noi il cunoscuseram la scoala printr-unul dintre colegii nostri de la Walton School. La fel ca in tot ce a implicat o reunire a fratilor, la inceput lucrurile nu au mers bine. Cu patru luni inainte de marele spectacol, am descoperit ca David incasa 2.500 de dolari pentru un bilet de prim nivel. Am vazut imediat marje de profit mai largi decat insusi stadionul, fanii fideli erau exclusi si nu exista nicio aluzie la Motown in acel spectacol. Nu uitaseram de presa proasta primita in timpul turneului “Victory”, cand fanii ne-au criticat pentru preturile stabilite de promotori de 30 dolari, care trebuiau cumparate in multipli de patru. Consideram ca am invatat lectia. Insa, David a fost ferm spunandu-ne ca ideea lui era sa creeze un gest spectaculos de respect pentru Michael.

Asta era dorinta tuturor, dar detaliile importante - cum ar fi rolul fanilor si al Motown in viata noastra - pareau, dupa parerea mea, ca nu contau pentru el. Randy si cu mine am considerat ca imposibila o astfel de atitudine, asa ca am emis o declaratie publica care condamna preturile biletelor “exorbitante” si sugera ca nu vom participa la spectacol. El a emis o declaratie contrasemnata, subliniind ca Jackie, Tito si Marlon vor participa, chiar daca noi nu vom face asta. Am renuntat la ideea noastra, pentru ca turneul “Victory” ne-a invatat niste lectii dureroase despre politica; drept urmare am semnat contractele si ne-am concentrat asupra a ceea ce era mai important: crearea unei nopti speciale pentru Michael. Multi au venit cu omagiu artistic, printre care Slash, Britney Spears, Usher, Gloria Estefan, in timp ce Elizabeth Taylor si Marlon Brando au profitat de acea ocazie sa spuna cateva cuvinte.

In noaptea aceea, in Madison Square Garden a fost o serata muzicala in stil mare, iar “reuniunea” a facut un flashback virtual pentru turneul “Victory”. Am aparut mai intai ca niste siluete, intorsi cu spatele, Michael in centrul scenei, multimea era in delir. Am facut spectacol in sincron tot timpul. Sean Coombs, alias Puffy, ne urmarise ceva mai devreme: “Este uimitor felul in care va aliniati voi baietii, va lasati in jos si reveniti dupa toti acesti ani.” Dinamica nu se schimbase deloc si cand ne-am reunit, Jackie a fost ca intotdeauna fratele cel mare care lupta pentru detalii si organiza pe toata lumea. Cred ca in timpul repetitiilor Michael s-a amuzat la fel de mult ca si mine, atunci cand Jackie a inceput sa-l mustre pe Tito care, din cauza unei operatii recente, a ratat un pas mai ciudat. “Tito, trebuie sa tii pasul, omule!” “Hei!” Tito s-a tras inapoi: “Tot ceea ce trebuie sa faci este sa canti si sa dansezi. Trebuie sa cant, sa dansez si sa cant la chitara si ghici ce? Fac asta de 30 de ani...” Intotdeauna frati, niciodata schimbati. Cand venea timpul spectacolului, noi niciodata nu saream la bataie si stiam ca acest lucru ne facea sa ne simtim si sa aratam speciali.

Mama si Joseph au spus ca am fost la fel ca pe vremuri si Michael a apreciat asta: “Nu ar fi fost la fel fara voi, acolo sus, alaturi de mine, multumesc… multumesc”, ne-a spus el in timp ce ne indreptam spre culise si i-a imbratisat rapid pe Prince si Paris. In afara de asta, noi nu ne-am vazut prea mult cu Michael. El a fost vedeta emisiunii, producator, regizor, consultant in lumini si tata, asigurandu-se ca totul este in regula si ca toata lumea este fericita. Avea o cabina de schimb diferita de a noastra si statea intr-un alt hotel – un loc des frecventat, Helmsley Palace. Intors la Hotel Plaza, unde eram cazati noi, restul, mi-am spus ca trebuie sa continuam sa facem spectacol, poate o data la doi, trei sau cinci ani. De fiecare data cand reveneam impreuna cu fratii in zona asta de spectacol, ne intelegeam asupra pieselor care se potriveau sa fie interpretate si totul iesea minunat. Toate acele posibilitati m-au tinut treaz in noaptea aceea. In timp ce familia mea dormea, am stat la fereastra hotelului privind la orasul care nici el nu putea dormi. Gradina Madison Square parea atat de vie, orasul New York parea atat de viu, iar eu ma simteam atat de viu... In acea noapte, parea sa fie in aer atat de multa euforie!

A doua zi dimineata, zaceam in patul de la hotel, cand a sunat unul dintre frati si mi-a spus sa aprind televizorul. Ca toti ceilalti, am urmarit si eu consternat evenimentele din 2001, 11 septembrie, redand secventele lor ingrozitoare. Eram in Manhattan, camuflat in camera unuia dintre hotelurile din oras si aveam impresia ca sunt bombe zburatoare peste tot si ca ceea ce se intampla nu se simte atat de mult ca un atac terorist, ci mai degraba ca o invazie extraterestra. Aveai senzatia ca nu sti ce este acolo, cate erau la numar si cand urmeaza sa loveasca din nou. Si ca “fiintele” acelea ne atacau, nu musulmanii. Adevaratii musulmani nu abuzeaza de islam in acest fel si cu siguranta ei nu distrug turnurile in care sunt si colegi musulmani. Era ceva straniu sa urmaresti atacarea orasului si nu as vrea sa simt din nou o asemenea neputinta pentru mine, familia mea si tara.

De asemenea, stiam ca Marlon era in aer. Plecase devreme in acea dimineata, pentru a lua avionul spre Atlanta. Mai tarziu, am aflat ca avionul a fost intors din drum si a aterizat in siguranta. Din fericire, niciunul dintre noi nu banuia ca in acea dimineata Michael trebuia sa fie prezent la o intalnire in varful unuia dintre Turnurile Gemene. Am descoperit acest lucru doar cand mama a sunat la hotel pentru a verifica daca el este in regula. Ea, Rebbie si alti cativa il lasasera acolo in jurul orei 3 dimineata. “Mama, iti multumesc, sunt bine”, i-a spus el. “Voi toti m-ati tinut de vorba atat de tarziu, incat am dormit prea mult si am ratat intalnirea.” Ne-am hotarat sa ne intoarcem in California. Dar cum? Niciun avion nu decola si, desi Janet era in LA si rezervase doua autocare, i s-a spus clar ca nu li se va permite sa ajunga in Manhattan. Ne simteam parasiti pe o insula, cand Randy a avut o idee stralucita.

El a hotarat ca noi trebuie sa “deturnam” un autocar. Cateva secunde mai tarziu, ne-am asezat cu totii in mijlocul drumului si am oprit primul autocar care a aparut. S-a intamplat ca soferul sa fie si proprietarul companiei de autocare. I-am spus ca avem nevoie de doua autocare pentru Jacksons. “Unde va indreptati?” ne-a intrebat el. – “California”, am raspus noi. “Cat platiti?” Nu-mi amintesc suma in numerar, dar el si un al doilea sofer ne-au incarcat in graba bagajele, inainte de a ne razgandi. Michael isi facea propriile planuri de evadare, asa ca, cu toti ceilalti la bord, ne-am furisat spre Podul George Washington. Imi amintesc ca, in timp ce ne indepartam, am privit inapoi spre insula si am vazut tot fumul acela gros, nefast, atarnat in aer. Era o realitate imposibil de inteles, insa, tot ceea ce trebuia sa inteleg era ca toata lumea se afla in siguranta in timp ce ne indreptam spre casa, pas cu pas, stat dupa stat.

Michael era disperat sa faca ceva pentru cei care suferisera in 11 septembrie 2001 si a scos o melodie veche din arhiva sa inedita: “What More Can I Give?” Cantecul a fost scris pentru prima data dupa revoltele din 1992, fiind inspirata de Rodney King, tipul negru a carui bataie din partea politiei a declansat acele tulburari. Ani de zile, melodia a fost numita “Heal L.A.” A fost una dintre acele melodii cu un mesaj universal, motiv pentru care Michael a resuscitat-o in speranta sa de a strange bani, milioane de dolari, pentru familiile si supravietuitorii victimelor din New York. A fost o misiune ce a reunit aprecierile unor artisti ca Céline Dion, Gloria Estefan, Beyoncé, Mariah Carey si Usher. Si ei simteau mesajul melodiei ca fiind unul puternic si binevenit, iar Michael dorea sa-l impartaseasca lumii.

Dar, Sony nu a fost de acord, iar piesa nu a fost lansata: a primit redare, dar nu a facut ceea ce trebuia sa faca. Creativ vorbind, a fost o decizie absurda. Absurda pentru toti, cu exceptia lui Michael, deoarece el a simtit ca, in acel moment, se luau unele decizii tactice, pentru a-l impiedica comercial. Incet, dar sigur, pe masura ce relatia de lucru cu noul sef de la Sony, Tommy Mottola, s-a clarificat, el a inceput sa fie tot mai receptiv la ceea ce se intampla in interiorul imperiului unde era partener. S-a dovedit ca politicile care i-au stopat lui melodia dedicata evenimentelor din 11 septembrie 2001 au fost doar inceputul. Intre timp, la Hayvenhurst a fost convocata o intalnire de familie. Trebuia abordata mai intai problema politicii familiale.

Inca de la a treizecea aniversare, a existat o anumita ingrijorare cu privire la starea de bine a lui Michael. Unii membrii ai familiei au preluat intuitiv anumite lucruri inca de la New York si au banuit ca el se lupta din nou cu dependenta de medicamente retetate. Eu nu observasem nimic care sa ma ingrijoreze, dar privind in urma, am vazut cum el a pastrat o anumita distanta - un hotel diferit, o camera de schimb diferita, isi petrecea putin timp cu noi, fie dupa spectacol fie la repetitie. Initial eu am pus asta pe faptul ca Michael era Michael, isi dorea spatiul sau. Atunci, cineva mi-a explicat ca Michael nu a vrut sa fie langa noi si a facut in asa fel ca anumite persoane din jurul lui sa promita ca nu vor spune fratilor sau surorilor sale cum se simtea el - de la bona pana la membrii anturajului sau pana la conducere si paznici. Instantaneu, totul a capatat un sens.

Am invatat ca, atunci cand cineva este constient de zbuciumul sau, si totusi nu il poate depasi, ultimii oameni de care are nevoie sa fie aproape de el sunt cei care vad dincolo de masca sociala. Familia nu este un “da – domnule!” angajat sau vreun grup de fani adoratori. Atunci cand aceste tipuri de sesizari au inceput sa apara, familia a hotarat sa actioneze dupa suspiciunile sale si fratii lui Michael au descins la ferma Neverland la inceputul anului 2002. Eu nu ma aflam in oras, insa, mama, Jackie, Tito, Randy, Janet, Rebbie si La Toya s-au indreptat cu totii spre nord, cu un medic gata sa efectueze o interventie. Cand au sosit pe neasteptate, paznicii nu i-au lasat sa intre, asa ca unul dintre frati a escalat peretele, a sarit si a apasat butonul de deschidere a portilor pentru masini.

Cand au ajuns in corpul principal al casei, nu au gasit nimic neasteptat. Se pare ca Michael se indrepta spre piscina cu Prince si Paris. Tinandu-i de manute  - bona Grace i-a luat deoparte, pentru ca toata lumea sa poata discuta cu tatal lor. Confruntarea a fost emotionanta. Tito banuia ca ceva nu era in regula si a pledat fata de Michael pentru adevar - daca ceva nu este in regula, a mai subliniat el, Michael trebuia sa inteleaga: familia este intotdeauna acolo pentru el. Michael era calm si relaxat. El a spus ca totul este in regula. Era bine; nu era nimic in neregula cu el, a insistat el. Chiar si medicul a fost de acord. Ca urmare, nu a existat nicio interventie si toata lumea a plecat fericita, daca nu chiar 100 la suta linistita.

Stim ca Michael a admis in procesele ulterioare, ca judecata lui a putut fi afectata de analgezicile pe care le lua, asa ca nu a existat niciun dubiu ca ne ascundea ceva, dar e greu de ajuns la adevar atunci cand cineva se ascunde in spatele distantei si fata de cei care il ajuta. Am mai aflat ca motivul principal pentru care Michael ajunsese din nou la dependenta de medicamente pentru durere, s-a datorat unui incident din 1999 care l-a lasat cu o suferinta mai mare ca niciodata. 

Efectua un numar de circa o jumatate de ora in timpul unui spectacol de caritate, in orasul Munchen, Germania si, in timp ce interpreta “Earth Song”, Michael statea pe un pod actionat de o hidraulica, care-l ridica tot mai sus deasupra scenei, pe masura ce cantecul atingea crescendoul sau.

Podul ar fi trebuit sa coboare incet, incet, readucandu-l pe scena. In schimb, mecanica a esuat si podul a cazut aproximativ de la o inaltime de patru etaje, cu Michael prins de balustrada, dar totusi cantand. In acel moment, un inginer a lovit butonul de oprire de urgenta si, mai mult ca sigur, acea singura actiune a salvat viata fratelui meu - nu a oprit caderea, dar a incetinit prabusirea pe care un membru al trupei a descris-o drept “slow slow motion”. Michael a aterizat cu greu, lovind podeaua de beton cu viteza de aterizare a parasutei. Toti cei din culise si cei din trupa se temeau de ce era mai rau, crezand ca sigur si-a rupt cateva oase intr-o asemenea prabusire. Intre timp, publicul ovationa, crezand ca actiunea face parte din spectacol. Uimitor, Michael s-a ridicat in picioare, s-a urcat inapoi pe scena si a terminat melodia.

Cei din culise stiau prea bine ca el se chinuie, dar refuza sa plece. De fapt, dupa “Earth Song”, a interpretat “You Are Not Alone”. Se pare ca adrenalina l-a ajutat sa treaca prin asta. Dar. de indata ce a iesit din scena, a lesinat si a fost dus in graba la spital. Cand unul dintre membrii trupei l-a intrebat mai tarziu de ce naiba nu a iesit de pe scena, Michael i-a spus: “Joseph ne-a invatat ca intotdeauna, indiferent de situatie, spectacolul trebuie sa continue” - un mod de gandire care avea sa fie relatat si in iunie 2009. In mod miraculos, Michael nu si-a rupt niciun os, dar si-a afectat serios spatele si acest lucru i-a provocat dureri si suferinte constante pentru tot restul vietii, motiv pentru care Demerol i-a adus alinare.

Nu sunt sigur daca familia a stiut de aceasta intamplare nefericita, cand s-au deplasat la ferma Neverland, dar ceea ce m-a frustrat este faptul ca stirile despre neinterventia lor au aparut numai dupa moartea lui Michael, dar au fost relatate ca “o interventie”. Exista o diferenta intre o interventie planificata si una care se intampla pe nesteptate. Mai important, un eveniment din 2002 - si circumstantele din spatele acestuia - nu pot avea nimic de-a face cu o moarte subita din 2009 si sunt sigur ca acest adevar va fi dovedit de justitie si timp.

Relatia dintre Michael si Sony s-a transformat intr-una foarte acida dupa ce el a realizat cateva lucruri despre contractul pe care il semnase si acest fapt a transformat o relatie armonioasa cu Walter Yetnikoff intr-un divort caustic fata de Tommy Mottola. In primul rand, dupa ce a citit un mic material, a descoperit ca Sony isi mentinuse drepturile de stapani ai lui pana in 2009/2010, in timp ce el a inteles ca acestea ii revenisera lui din 2000. In al doilea rand, a aflat ca avocatul care il sfatuise pe el, ii sfatuise si pe cei de la Sony, lasandu-l sa se intrebe daca interesele lui fusesera reprezentate vreodata. El a considerat ca exista un conflict de interese clar, care i-a permis sa negocieze o iesire timpurie din parteneriat cu o singura conditie: sa lanseze inca un album (Invincible) si o compilatie cu cele mai reusite hituri ale sale (mai tarziu intitulata Michael Jackson Number Ones) si un box set.

Michael a fost indignat de acesti termeni, dar trebuia sa-i respecte daca voia sa fie liber si sa ia cu el participatia sa de 50 la suta din Sony-ATV Music Publishing - o mutare pe care Sony nu o anticipase atunci cand si-au unit interesele in anii 90. Pentru Sony, noua realitate era ca Michael era acum artistul - partenerul in pozitia unica, puternica, de a parasi compania ca agent liber, pastrand insa influenta in toate problemele Sony-ATV, drepturi, licente si profituri. Increderea lui Michael in strategia sa a fost demonstrata cand a mers pe scena unui club din Londra pentru a se plange de faptul ca companiile profita de artisti.

El le-a spus fanilor cam ce a spus si familiei: “Am produs cateva miliarde de dolari pentru Sony... cateva miliarde... si realmente ei au crezut ca mintea imi sta mereu la muzica si dans, si de obicei asa este, dar niciodata nu au crezut ca interpretul acesta ar putea sa-i depaseasca in gandire. Parasesc Sony ca agent liber, detinand JUMATATE din Sony... si ei sunt foarte suparati pe mine”, a mai spus el, apoi a adaugat o dojana blanda pentru cei de la Hollywood care il ascultau: “Am facut afaceri bune, sa stiti". Michael si-a propus sa arate ca puterea revine artistului care are o baza puternica de fani, nu o companie cu avocati destepti. 

El mi-a spus mai tarziu: “Din acel moment, cei de la Sony au vrut ca eu sa nu reusesc si au vrut controlul catalogului.”

INVINCIBLE a fost lansat in octombrie 2001 si Michael a simtit ca directorii de la Sony fac doar ceea ce erau obligati contractual sa faca. Nu s-au infuriat din cauza bugetelor videoclipurilor muzicale si nu au lansat cele mai puternice melodii ale albumului, precum “Speechless” si piesa lui preferata din acest album, “Unbreakable” - o melodie despre spiritul si sfidarea sa: “Asta nu rezolva nimic si nimeni nu ma va opri”, a declarat el. In schimb, Michael nu a fost de acord cu Sony si a considerat ca ei lanseaza cele mai slabe numere ale sale. Acest lucru pe mine nu ma surprinde deloc, deoarece exista o zicala in industria muzicala: “De ce sa ingrasi broasca pentru sarpe?”- de obicei auzita atunci cand contractul de inregistrare al unui artist urmeaza sa expire, sau cand el vrea sa plece. Nicio companie nu-si arunca greutatea promotionala in spatele unui artist care vrea sa plece, pentru a-i mari audienta pe piata.

Dar, Michael a simtit ca se mergea mult mai in profunzime decat cu Sony, mai ales dupa ce a auzit de la fanii sai ca nu au putut gasi albumul in anumite magazine. El si-a bazat supozitia pe informatiile primite intr-un apel telefonic de la cineva in care avea incredere. Simtea cu tarie ca totul era conceput pentru a-l conduce usor spre o "strangere cu usa" financiara: cu cat albumele sale erau mai putin reusite, cu atat era mai mic venitul din redeventa (folosirea dreptului de autor). Cu cat castiga mai putin, cu atat mai mult avea sa se bazeze pe partea sa din catalogul Sony-ATV, pe care o imprumutase deja pentru suma de 200 de milioane de dolari de la Bank of America... garantata de Sony. Si cu cat avea mai multe datorii, cu atat era mai mare sansa de a fi fortat sa-si vanda profitul din catalog. Cel putin, asta a fost gandirea lui Michael. 

Dar, el a simtit si o alta de presiune subtila, deoarece eu stiu ca cineva i-ar fi sugerat - inainte de 2003 – ca si-ar putea rezolva toate problemele financiare prin vanzarea cotei sale de 50 la suta. Dar, dupa mine, acela nu a inteles matematica capitalului sau propriu incorporat: Michael a imprumutat 200 de milioane de dolari pentru o participatie (miza) in valoare de 500 milioane dolari. In plus, la inceputul noului mileniu, el urma sa aiba la dispozitie inca 80 – 100 milioane de dolari din turneu. De fapt, acesta a fost argumentul matematic pe care Michael l-a folosit tot timpul in fata prietenilor. 

Era sigur ca, odata plecat de la Sony, va fi cel mai mare artist din America, cu libertate de actiune, nesupus constrangerii - si pentru asta, nu exista decat o singura cale: sa nu dea drumul din mana la cel mai mare atu al sau. Nici nu a avut de gand sa faca acest lucru, dar nici nu a stat linistit. Indemnat de un sentiment de nedreptate, a ocupat un autobuz etajat, deschis, cu care a facut inconjurul Londrei, cerand fanilor sa boicoteze Sony si afisand pancarte pe care scria: “SONY DISTRUGE MUZICA”.

Aceasta manifestare mi-a aratat cat de suparat era; faptul ca un barbat cu o emotivitate si o discretie atat de controlate putea pune stapanire pe un autobuz de lupta, fluturand pancarte ca un protestatar, mi-a dovedit cat de suparat si inselat se simtea el. Am vrut sa lovesc aerul si sa aplaud, ca in sfarsit isi gasise vocea si pasise in confruntare. L-am admirat pentru ca nu s-a lasat intimidat de puterea corporatista.

In ciuda unei promovari slabe, INVINCIBLE a fost mereu pe locul 1 atat in SUA, cat si in Marea Britanie, insa, Michael era furios cu privire la performanta sa de vanzari, crezand ca 13 milioane de albume vandute in toata lumea nu reprezinta o reflectare a sangelui, transpiratiei si lacrimilor varsate in procesul sau de creatie.

S-a raportat undeva ca Invincible nu s-ar fi ridicat la cota maxima de vanzari pentru ca Michael nu a vrut sa-l ia in turneu, dar faptul acesta nu a fost niciodata adevarat. Un turneu de album a fost planificat, proiectat, iar el era pregatit si dispus sa plece la drum in primavara anului 2002, la nivel national si de peste mari. Dar, tocmai atunci s-au intamplat evenimentele din 11 septembrie 2001 si turneul a fost anulat la cererea lui Michael. Stiu ca asta a dus la o reincarcare a telefonului cu Tommy Mottola. Michael l-a invinuit ca nu i-a promovat albumul, si Tommy l-a invinuit ca nu a vrut sa faca turneul care ar fi promovat albumul. Nu am inteles argumentul adus de Sony, deoarece fratele meu a fost unul dintre nenumaratii artisti care au anulat turneele in acel an, inclusiv sora noastra, Janet. Starea de spirit din acel timp nu era pentru a calatori cuprins de sentimentul intens de alerta.

Daca tintele americane au fost expuse la un asemenea risc si acei teroristi suficient de indrazneti pentru a da jos Turnurile Gemene, atunci si un stadion plin de fani pentru cel mai mare entertainer al Americii putea fi lovit. Michael a luat decizia de a nu-si pune fanii sau personalul turistic in acea postura: era o masura de bun simt. Personal, cred ca atunci cand Michael a renuntat la turneul respectiv, in luna septembrie, Sony a pus franele la o promovare completa in octombrie. Lui Michael i s-a spus ca se cheltuisera 24 milioane de dolari pentru album si era nevoie de un artist pregatit sa-l promoveze. La un moment dat, Michael a incercat sa castige situatia jucand politica cu Tommy, cautand sa-l potoleasca invitand-o sotia sa, Thalia, sa cante melodia “What More Can I Give?” in versiunea spaniola. Nu stiu daca versiunea aceea a fost lansata vreodata pe teritoriile latino-americane, dar daca Michael a sperat ca in acest fel va creste nivelul de promovare pentru Invincible, avea sa fie dezamagit.

Marea tristete a fost ca, daca 11 septembrie nu s-ar fi intamplat, turneul ar fi mers mai departe, urmand sa se desfasoare in 2004. Incepand cu anul 2009, au existat mai multe dezbateri si neintelegeri cu privire la apetitul fratelui meu pentru drum, deoarece el nu facuse niciun secret despre faptul ca lui nu-i placea sa faca turnee. Acesta ii inducea anxietate, insomnie si deshidratare si il facea sa se simta mizerabil. Insomnia lui a fost blestemul emisiunilor live care il lasau plin cu adrenalina. Alti artisti pot empatiza cu turneul, dar Michael a suferit cronic. Acesta a fost si motivul pentru care, in majoritatea turneelor, lua cu el si un anestezist calificat. Alegerea asta nu avea nicio legatura cu dependenta de droguri prescrise medical, ci cu nevoia lui disperata de a dormi cand era pe drum: avea nevoie sa o elimine pentru a se odihni. Dar, cu un specialist alaturi de el - si cu ratia sa atent monitorizata.

Michael avea incredere ca medicii sai il vor monitoriza in permanenta, ori de cate ori era necesar. Cu toate ca acest lucru poate parea neortodox, era mecanismul sau de a face fata oricarui turneu - era o solutie rapida la o problema pe termen lung care ilustra dezavantajul turneului. Pe de alta parte, o forta puternica il determina sa faca fata acelei etape. Iesind pe marea scena, facand spectacole pentru fanii sai, cufundat in muzica sa, provoca o euforie careia el se straduia sa-i reziste. Vorbea despre “nu mai fac turnee” inca din 1981 - si uitati-va cat de multe turnee a facut dupa acel an. Michael putea sa se intoarca catre persoana din stanga lui si sa spuna: “Nu voi mai face turneu niciodata”, apoi sa se roteasca si sa spuna catre persoana din dreapta sa: “Voi merge din nou in turneu.” El s-a nascut pentru a face spectacol si intotdeauna s-a dus o lupta intre ceea ce spuneau mintea sa si sufletul sau. Turneele l-au scurs, dar l-au si incantat oferindu-i satisfactie. Odata ce INVINCIBLE a fost anulat, era inevitabil ca Michael sa vrea sa faca din nou turneu, dar avea sa-l faca la timpul potrivit si in termenii lui.

Ori de cate ori Michael intra in apartamentul sau de hotel, in oricare oras, in orice tara din lume, hoarde de fani asteptau pe strada, indiferent de vreme, pentru a vedea pe ce balcon urma sa apara, pentru ca ii stiau obiceiul: intotdeauna iesea afara sa le faca cu mana si sa le fie recunoscator si sa le arunce cate o perna cu autograful sau. Balconele erau si scena lui. In anul 1988, a fost cazat la hotelul Negresco, situat pe malul marii, in Nisa, Franta, in timpul turneului Bad si a unor zile sufocante de august. Era atat de fierbinte aerul, incat pompierii au trebuit sa stropeasca fanii cu furtunuri la concerte. Intr-o “noapte”, Michael incadrat de suita lui, ca de obicei, a aruncat “suveniruri” pe fereastra - fructe, stilouri, gustari mini-bar, truse de ingrijire - fanilor de mai jos. 

La inceput, lumea care era afara a vazut acele proiectile hoteliere. Dupa aceea, Michael, clovnul, si-a scos afara mana inmanusata. Toata lumea a ovationat. Apoi a intins bratul. Lumea a ovationat ceva mai mult. Apoi s-a aplecat sa faca cu mana si sa salute. Toata lumea a innebunit! Ori de cate ori fotograful Harrison Funk, care era in camera cu el, imi reda povestea aceea, ma face sa zambesc. Odata ce Michael a ramas fara obiectele de aruncat si vazand ca multimea s-a inmultit de zece ori, a dorit o fotografie care sa surprinda momentul, dar cu mana inmanusata cu paiete in prim plan si cu masa de fani in fundal, probabil cu o suta de metri mai jos. “Cum putem obtine aceasta poza?”, a intrebat el emotionat.

Era o poza imposibila, chiar daca Harrison ar fi stat deasupra dulapurilor sau ar fi atarnat de sina draperiei. “Nu pot sa o obtin”, a spus el. “Am avea nevoie de o macara sau de un elicopter.” “Bine, hai sa o facem!” Harrison stia ca nu glumea. Michael a fost unul dintre acei artisti care fac tot ce pot pentru a realiza ceva de succes si, cand avea o idee, oricat de ciudata, voia sa o execute. In cele din urma, dupa convorbiri logistice cu conducerea hotelului, a acceptat ideea ca (a) un elicopter nu se va putea apropia suficient si (b) sanatatea si siguranta nu i-ar permite asta - dar el trebuia sa faca fata imposibilitatii inainte de a renunta la ideea lui. Acesta era Michael: nu chibzuia prea mult, pur si simplu actiona la impulsul momentului.

Cel de-al treilea copil al lui Michael, Prince Michael II, adica “Blanket”, s-a nascut pe 21 februarie 2002. Debbie nu era mama lui: ea ceruse divortul cu trei ani mai devreme. Stiu prea putin despre acea despartire, cu exceptia faptului ca nu cred ca a avut cineva de suferit, pentru ca ei nu au trait niciodata impreuna, nu au fost niciodata un cuplu conventional, iar aranjamentul lor si-a continuat cursul. Insa Michael si-a dorit mai multi copii, asa ca Blanket a aparut ca urmare a inseminarii artificiale cu o mama surogat anonima. Nimeni nu stie nici acum cine este, nici macar familia. Este ceva extraordinar ca femeia aceea si-a pastrat intimitatea – si, in acest fel, Michael a reusit ceva cu adevarat rar: nimeni nu a ajuns la miezul a ceva atat de personal pentru el. A fost una dintre micile sale victorii pe care le-a obtinut in viata privata.

“Blanket” a devenit faimos, neintentionat, la varsta de noua luni, cand Michael a stat la balconul hotelului sau din Berlin, Germania, cu o panza pe capul copilului, tinandu-l pentru o clipa deasupra balustradei balconului. El a intrat si a iesit pe acele usi duble in mai putin de cinci secunde si acest dute-vino trebuia sa fie un moment jucaus, de bucurie copilareasca, insa, dupa aceea a venit condamnarea. La scurt timp, dupa ce ne-am intors acasa, in LA, am citit articole despre cum era el “un tata nechibzuit” care “risca viata fiului sau”, expunandu-l “pericolului” deasupra balconului. Leganatul – “a tine suspendat nu prea stans, asa incat sa poti balansa liber” conform dictionarului - era cuvantul pe care il folosea toata lumea, facand sa para ca viata pretioasa a bietului copil atarna de o franghie uzata, cand adevarul este ca tot timpul Michael a tinut strans, cu fermitate, copilul, cu un brat il strangea la piept sub barbie, iar cu celalalt brat tinea panza pe capul copilului.

Nu spun ca ce a facut cu “Blanket” nu a fost o prostie, pentru ca asa a fost – stia si el ca asa a fost - dar intreg episodul a explodat ca proportie, cand s-a vorbit cu serviciile de protectie a copilului si cand politia din Berlin l-a intervievat de neglijarea copilului. Michael a emis o declaratie de scuze, recunoscandu-si astfel “greseala groaznica”, dar in particular, a fost furios. “Am fost mandru (ca tata). Nu ma gandeam, mi-a spus el, dar stiam cat de tare il strangeam - totusi au venit dupa mine ca si cum as fi tinut o arma la capul lui Blanket!” In cele din urma, interesul mass-mediei s-a stins si eu i-am spus: “Sa fii fericit ca presa nu stie cat de distrat esti!” El a ras, pentru ca amandoi ne-am amintit de acea intamplare. Michael era probabil cea mai distrata persoana pe care o stiam - deoarece, ca artist, era preocupat de creativitate.

De Ziua Familiei, la Hayvenhurst, Prince si Paris au fost si ei acolo cu “Blanket”, care era inca in scutece si transportat intr-un leagan de mana. La sfarsitul acelei dupa-amieze fericite, soferul lui Michael a incarcat totul in portbagaj iar copiii s-au urcat in masina. Eram cu totii pe treptele casei si Michael era tot numai un zambet, cu bratul fluturand pe fereastra masinii, in timp ce se indepartau. Stiam ce uitase, chiar daca el nu. Cat timp sa fi trecut pana sa-si dea seama? Am asteptat si am asteptat. Dupa vreo cinci minute, am vazut botul masinii intoarcandu-se pe alee. Usa masinii s-a deschis si Michael a sarit afara, prividu-ne pe toti jenat si cu mana la gura, ne-a dat deoparte si s-a napustit printre noi grabindu-se sa intre inauntru. “Oh, am uitat de Blanket!”

Michael devenit tata a insemnat finalizarea tuturor aspiratiilor lui. Indiferent caror factori externi trebuia sa le faca fata, fericirea lui - ideea lui despre ceea ce era important in viata – se centra acum pe Prince, Paris si “Blanket”. Ei il faceau fericit. I-au alungat singuratatea si i-au oferit un scop mai important decat muzica. Performanta lui ca tata a fost un exemplu despre ce ar trebui sa fie paternitatea. El le-a insuflat dragostea pe care ne-a oferit-o mama, si le-a oferit genul acela de afectivitate paterna, pe care tatal nostru, fara nicio vina a lui, nu a putut sa o aiba. Michael a fost in acelasi timp si tata si mama si si-a luat acest rol dublu foarte in serios. Asta nu insemna ca era impulsiv, totusi disciplina lui era autoritara fara sa fie fizica.

Imi amintesc odata, cand Prince si Paris s-au comportat urat si eu eram in vizita cu copiii mei, vocea lui Michael a fost autoritara in acea zi: “Mi-e atat de rusine ca va comportati asa!”, le-a spus el. “Acum duceti-va in camerele voastre!”  Michael a fost minunat prin faptul ca i-a invatat maniere, respect si bunatate si a insistat ca ei sa vorbeasca cand cineva intra in camera. El le-a spus: “Prezentati-va... Spuneti hello... Spuneti-va numele”. Cand intra un adult, nu era o scuza sa fie distrasi de jucarii.

Caracterul sau integru a facut parte din comunicarea onesta pe care a simtit-o ca fiind primordiala in cresterea unui copil: - spuneti-le intotdeauna, in fiecare zi, ca ii iubiti; imbratisati-i si fiti alaturi de ei cand adorm, astfel incat sa aiba incredere ca veti fi acolo pentru ei - asa cum a fost el intotdeauna.

Stiam intotdeauna cand aveau sa apara probleme. Sistemul nostru de avertizare din timp - care paradoxal venea intotdeauna prea tarziu - erau “ochii din cer”, elicopterele de stiri care treceau peste Hayvenhurst. In momentul in care auzeam paletele rotorului, aprindeam televizorul si, de noua ori din zece, stirile de ultima ora il implicau pe Michael. Incepeam sa sunam in jur si sa ne regrupam, adresandu-ne lui Michael si asigurandu-ne ca mama are sprijin. Asta a avut loc de atatea ori, incat puteam la fel de bine sa fi instituit aplicarea unui exercitiu. Uneori ne intrebam de unde oare urma sa vina urmatoarea mare problema. Era ca si cum ai trai cu cutremurele din California - inveti sa traiesti cu riscul zilnic, deoarece chiar orasul pe care tu il numesti acasa poate sa faca implozie in orice moment. Este „Big One” (cutremur extrem de distructiv) care se afla intotdeauna in spatele mintii, blocat de kiturile de supravietuire.

Michael spunea mereu ca a urcat intr-un copac si s-a adapostit in crengile lui. Nu stiu daca el a facut asta atunci cand a izbucnit cutremurul din Northridge, in anul 1994. Dar, atunci cand s-a intamplat acel eveniment teribil, in mintea lui Joseph a fost asta: sa se mute in Vegas si pe un teren mai sigur. Dumnezeu gasise singurul lucru care putea sa-l ingrozeasca pe tatal nostru, dar mama a refuzat sa se mute in Nevada. Asa ca, dupa 35 de ani de casatorie, au decis sa traiasca si sa-si imparta timpul intre doua case, gasind o independenta tarzie cu care amandoi erau fericiti, ceea ce nu este un aranjament neobisnuit la oamenii din generatia lor. Casatoria lor a supravietuit la lucruri mult mai rele decat distanta, iar familia noastra a supravietuit mai multor cutremure decat majoritatea. Acelora care te zguduie pana la baza si sfarama tot ce ai construit. Acelora care te fac sa te reunesti si sa lupti mai greu decat ai luptat vreodata in viata ta. Oricat de mare este cutremurul, supravietuim. Si incepe intotdeauna cu un fior care la inceput parca nu este nimic.

East LA este unul dintre acele districte cu venituri mici, provocari sociale, proiecte de locuinte si lumea bandelor criminale. In multe privinte, spiritul si etica sa de lucru imi amintesc de Gary. Oameni buni. Vieti dure. Inima lui Michael s-a atasat de un baietel de 10 ani, Gavin Arvizo. Acest copil suferea de cancer si avea o lista plina cu celebritati pe care dorea sa le intalneasca. “Regele pop-ului” era printre ele. Toti care auzeau de starea lui de cancer - stadiul patru de cancer, pierderea rinichilor si splinei, vomitarea sangelui si aproape la usa mortii - nu puteau ajuta, dar isi faceau partea. Prietenul nostru comun Chris Tucker, l-a adus in atentia lui Michael, dupa ce mama lui Gavin luase legatura cu el, cu colegul sau, comedianul George Lopez si cu starul baschetbalist Kobe Bryant. Michael a raspuns ca de obicei, dornic sa ajute.

Oriunde se afla in lume, isi facea timp sa-l sune pe Gavin, care se afla pe patul de spital sau la casa bunicii sale, promitandu-i o vizita in Neverland. Gavin a intrat si a iesit din spital un an intreg, timp in care nu l-a intalnit niciodata pe fratele meu, dar a ajuns sa-i cunoasca vocea in decursul lungilor apeluri telefonice. Cand Michael ii promitea ca il va suna, il suna si vorbeau “tot timpul - literalmente ore intregi”, a spus mama baiatului. Si, dupa cum a spus Gavin mai tarziu, gandul de a merge la Neverland “ma facea mereu fericit, deoarece Michael imi aducea mereu zambetul pe fata.” Vizita la ferma Neverland pe care si-a imaginat-o, in ciuda unei chimioterapii agresive, l-a tras inapoi de la evolutia bolii si a sfidat pronosticul unor doctori. Era puterea gandirii: supravietuieste ca sa vezi Neverland.

In august 2000, cand Gavin se simtea destul de bine, asistentul personal al lui Michael, Evvy, a trimis limuzina pentru a-l ridica pe el si familia sa din garsoniera lor inghesuita din LA-ul de Est si a-i aduce la Santa Ynez. Este trist ca un singur prieten al lui Michael, rabinul Shmuley Boteach, a spus ca “caracterizarea facuta de Michael baiatului, ca ar fi ajuns la Neverland incapabil sa mearga si Michael a trebuit sa-l sustina, este in intregime fictiva.” Cu siguranta, Rabinul nu avea nicio idee despre starea in care se aflase copilul la inceput. Adevarul, asa cum s-a vazut clar in film intr-o sala de judecata in 2005, a fost ca acest baiat a ajuns fara par, fara sprancene si atat de slab incat nu putea sta pe picioare. Fratele sau, Star, il impingea sa mearga in toate locurile pe care el si le imaginase pe patul de spital, iar Michael mergea cu ei si il sustinea.

Dupa cum avea sa spuna mama Janet mai tarziu: “Michael ne-a luat de dincolo de limita, ne-a tras in fata si ne-a spus: “Voi contati pentru mine! Poate ca nu contati pentru multi oameni, dar contati pentru mine.” Gavin a spus ceva diferit in cartea de oaspeti Neverland: “Iti multumesc ca mi-ai dat curajul sa-mi dau jos palaria in fata oamenilor. Te iubesc, Michael!” a scris el. Ma indoiesc ca aceasta poveste este una pe care o veti vedea vreodata scrisa in ziare, deoarece nu unul umanitar a fost punctul de plecare pe care autoritatile sau familia Arvizo au dorit sa-l evidentieze odata ce Gavin s-a recuperat si a pretins, cu sprijinul mamei lui, ca Michael il molestase si incercase sa-l tina la Neverland impotriva vointei sale. Acum nu mai era doar un presupus molestator al copilului, ci si un rapitor.

Avocatul districtual din Santa Barbara, Tom Sneddon, era prezent, probabil, peste tot. Ulterior, avea sa spuna ca fratele meu si-a folosit celebritatea pentru a-l invita pe acest baiat la ferma, ca parte a procedeului unui pedofil de pregatire. Sneddon nu l-a intalnit insa pe Gavin, pentru ca plecase la politie sau la serviciile de protectie a copilului cu o plangere; ei doar au fost avertizati dupa ce Michael si-a invitat, in 2002, prietenul odata bolnav sa stea impreuna cu el in fata unei camere video, in timpul inregistrarii unui documentar de televiziune prin care voia sa arate cum l-a ajutat el pe acest copil. Dupa pierderea lui Ryan White, aceasta era povestea unui supravietuitor; un exemplu de ce poate face iubirea. Documentarul s-a numit “Living with Michael Jackson”, iar jurnalistul Martin Bashir a primit acces la casa fratelui meu timp de opt luni. Michael a avut incredere in demersul sau bland si in scrisorile de acreditare ale Printesei Diana. Bashir si-a facut bine treaba: a castigat increderea fratelui meu.

Eu habar nu am avut ce se intampla, pana in seara de 6 februarie 2003, atunci cand documentarul a fost difuzat in America – iar eu l-am urmarit cu capul in maini. Tot ce am simtit ca trebuie sa spun pe parcursul intregului program, a fost: “Nu… nu… nu… Michael” si cu cat il auzeam mai mult pe Bashir spunand: “Adevarat?” la ceea ce spunea fratele meu, voiam sa-mi bag piciorul prin ecran. Adevaratul caracter al lui Michael a fost sfasiat de o editare distorsionata - dar acea editare a fost cea care a determinat autoritatile de atunci sa reactioneze, asa cum reactionasera la fiecare cliseu distorsionat, si sa se grabeasca sa-l atace din nou ca pe un ciudat, nesabuit, excentric, punand astfel in pericol viata fratelui meu. Asta nu a fost o exclusivitate mondiala: a fost o treaba murdara care s-a putut lauda cu atacul ei crud, nu cu adevarul ei. A fost sfasietor sa vad cum Bashir ia iubirea sincera a lui Michael pentru copii si o foloseste impotriva lui.

Cea mai trista scena a fost cand Michael statea pe canapea, cu Gavin Arvizo langa el aplecandu-si afectuos capul inspre fratele meu. Privit ca un film simplu, lipsit de comentarii, nu era altceva decat un moment tandru, inocent, cu omul care, evident, avea rolul central in recuperarea lui. Dar, in seria editata si distorsionata, Bashir si-a folosit cea mai grava si ingrijoratoare voce: “Si asa s-a intamplat cand am revenit la ferma Neverland pentru intalnirea noastra cu Gavin, in varsta de 12 ani ...” A urmat o secventa cu Gavin care tinea mana lui Michael, filmat de aproape.  “Am gasit cu usurinta acest moment ca fiind cel mai stanjenitor din ultimele opt luni.” Apoi, Bashir a revenit in maniera interviu, referindu-se la modul in care Gavin vorbise despre impartirea dormitorului lui Michael. Gavin era in pat, cu o anumita ocazie, iar Michael si prietenul sau producator, Frank Cascio, dormeau pe podea.

Bashir a sugerat ca oamenii vor fi ingrijorati de acest lucru. “De ce ar trebui sa se ingrijoreze?”, a intrebat calm fratele meu. “Cine este criminalul aici? Cine este Jack Spintecatorul in camera? Sunt un tip care incearca sa vindece un copil. Dorm intr-un sac de dormit pe podea... I-am dat patul si el are un frate pe nume Star, asa ca el si Star au luat patul". El a explicat ca nu a impartit niciodata patul cu Gavin, dar ca si voluntar deschis “am dormit in pat cu multi copii.” Aducandu-si aminte de asta a zambit si a adaugat: “Cand Macaulay Culkin era mic copil, Kieran Culkin dormea pe partea asta, Macaulay Culkin pe partea asta ... sora lui acolo, si noi toti am bocat patul. Dupa aceea ne-am trezit in zori si am intrat in balonul cu aer cald! Avem aici filmarile. Am toate acele imagini...” – “Dar este corect, Michael? a intrebat Bashir. - "Este foarte corect... este foarte iubitor... de asta are nevoie lumea acum... mai multa iubire..." - "Lumea are nevoie de un barbat de 44 de ani, care doarme intr-un pat cu copii?", a spus Bashir. - "Nu, nu", a raspuns Michael, "tu interpretezi asta gresit..."

A existat insa o minune salvatoare prin feedback-ul care a urmat, deoarece Michael a fost suficient de inteligent pentru a se “asigura” ca propriul echipaj de filmare va filma unitatea jurnalistului. Aceasta avea sa devina baza propriului sau documentar difuzat pe Fox:”Interviu Michael Jackson: Filmarea pe care voi nu trebuia sa o vedeti” (The Michael Jackson Interview: The Footage You Were Not Meant To See). Acesta nu avea sa salveze imediat reputatia fratelui meu, dar avea sa arate cele doua fete ale lui Bashir si modul in care declaratiile lui care-i mangaiau ego-ul l-au facut pe fratele meu sa se simta intr-o falsa siguranta si sa-si deschida inima.

De exemplu, in documentarul distorsionat, Bashir a spus: “Unul dintre cele mai deranjante lucruri este faptul ca o multime de copii defavorizati merg la Neverland. Este un loc periculos pentru un copil care este vulnerabil...” Dar, in particular, i-a spus lui Michael: “Am fost aici ieri si am vazut, si nimic nu este rau din punct de vedere spiritual.”

Sau cand Bashir a povestit lumii despre Michael ca tata, cum ii creste pe Prince, Paris si “Blanket”. In documentarul distorsionat a spus: “Sunt restrictionati… sunt excesiv de protejati. Am fost suparat pentru felul in care copiii lui sunt facuti sa sufere.” In privat, i-a spus lui Michael: “Relatia cu copiii tai este spectaculoasa. De fapt, aproape ca ma faci sa plang atunci cand te vad cu ei.”

In 2009, dupa moartea lui Michael, Bashir a avut tupeul de a-i aduce un omagiu fratelui meu. S-a alaturat show-ului ABC Nightline si a cerut telespectatorilor sa-si aminteasca de “cel mai mare dansator si muzician pe care l-au vazut ei vreodata.” Apoi a vorbit despre documentarul sau: “A existat o mica parte... care continea o controversa, dar adevarul este ca el nu a fost niciodata condamnat pentru vreo crima, iar eu nu am vazut niciodata vreo greseala facuta de mine si, in timp ce stilul sau de viata a fost putin cam neortodox, nu cred ca a fost criminal.” Cuvinte frumoase care erau prea neinsemnate si prea tarzii. Adevarul si corectitudinea lui ar fi contat pentru Michael in 2003, nu in 2009. In afara de asta, pagubele fusesera facute si nimic nu mai putea anula evenimentele pe care documentarul sau le-a pus in miscare. Odata cu taraboiul care a urmat, autoritatile s-au simtit obligate sa actioneze din nou, iar Departamentul pentru Servicii pentru Copii si Familie si Departamentul Serifului Santa Barbara au lansat investigatiile.

A fost atat de multa viclenie la acel documentar, dar cel mai hilar moment a venit atunci cand Bashir, in filmarile sale pe care nu le-a folosit, l-a intrebat pe fratele meu: “Nu disperi uneori din cauza naturii umane? Poti face intotdeauna totul corect?” Si Michael a raspuns: “Nu, nu, nu… Indiferent ce faci, oricat de bune sunt intentiile tale, exista intotdeauna o persoana cu spirit meschin care vrea sa te doboare”


“You Are Not Alone, Michael”/capitolul "Unbreakable" - de Jermain Jackson

 

 


Vorbind despre spiritul meschin a lui Bashir - Chiar si fara a fi negate, modificate sau estompate, faptele pot fi prezentate si comentate intr-un mod favorabil sau nefaforabil celui vizat. Dar, sa preiei cu rea vointa iubirea sincera, nevinovata, a cuiva si sa o folosesti impotriva lui, atribuindu-i intentii murdare, premeditate, nejustificate, este intr-adevar un atac crud care il poate dezonora sau, prin puterea tavalugului si al actiunilor pe care acesta le angreneaza, ii poate distruge viata. Bashir este un exemplu “demn” de urmat pentru cei fara stima de sine, un exemplu de la care unii au, cu prisosinta, ce invata si chiar as putea spune ca se straduiesc din greu sa-l depaseasca. Este chiar un exemplu tipic, nu numai de scop care scuza mijloacele, dar si de arta machiavelica in directionarea opiniei publice catre false piste si concluzii. Bashir nu este primul si nici ultimul. Arta lui nu numai ca preia modul traditional de tradare, dar il si imbunatateste, il depaseste, ducandu-l in cu totul altfel de zone din ce in ce mai neortodoxe, de care lumea este din ce in ce mai plina si avida azi.









marți, 7 iulie 2020

Michael Jackson – LOVE & THE LAST TEAR





Tu ma faci sa stralucesc mai puternic decat soarele…








                                                                 

IUBIREA
        de Michael Jackson


Sa descrii iubirea este un lucru chiar amuzant. Este atat de usor sa o simti si totusi atat de delicat sa vorbesti despre ea. Este ca o bucata de sapun intr-o cada de baie - o ai in mana atata timp cat nu o tii prea strans. Unii oameni isi petrec viata in a cauta iubirea in afara lor. Ei cred ca trebuie sa o inteleaga pentru a o avea. Insa, iubirea aluneca ca bucata aceea umeda de sapun. Sa vrei sa pastrezi iubirea nu este gresit, dar trebuie sa inveti sa o pastrezi cu delicatete, cu grija. Lasa-o sa zboare cand vrea ea. Cand ii este permis sa fie libera, iubirea este cea care face ca viata sa straluceasca, sa fie vesela si mereu noua. Energia si seva ei imi motiveaza mie muzica, dansul, totul. Atata timp cat iubirea este in inima mea, este peste tot in jurul meu.

Dancing the Dream/ Love/ Michael Jackson






... Intr-o zi din viata ta, iti vei aminti de mine cumva!








ULTIMA LACRIMA
                   de Michael Jackson


Cuvintele tale mi-au strapuns inima si am plans cu lacrimi de durere.
„Iesi afara!" am strigat. "Acestea sunt ultimele lacrimi pe care le voi mai varsa vreodata pentru tine." Ca urmare, ai plecat.
Am asteptat ore in sir, dar nu te-ai mai intors. In noaptea aceea, singur cu mine, am plans cu lacrimi de frustrare.
Am asteptat saptamani, dar nu ai mai avut nimic de spus. Gandindu-ma la vocea ta, am plans cu lacrimi de singuratate.
Am asteptat luni, dar nu ai lasat niciun semn pentru mine. In adancul inimii, am plans cu lacrimi de disperare.

Ce ciudat ca toate aceste lacrimi nu au putut spala durerea!

Dupa aceea, gandul meu de iubire mi-a strapuns amaraciunea. Mi-am amintit de tine in lumina soarelui, de zambetul tau la fel de dulce ca vinul de mai.
Lacrimi de recunostinta au inceput sa cada si, in mod miraculos, te-ai intors. Degetele tale moi mi-au atins obrazul si te-ai aplecat pentru un sarut.
"De ce ai venit?" am soptit.
"Pentru a-ti sterge ultima lacrima", ai spus. "Era cea pe care ai salvat-o pentru mine."

Dancing the Dream/ The Last Tear/ Michael Jackson







Cand iubesti oamenii, din adancul nevinovat al inimii tale de copil, poti sa te astepti la orice!... E posibil ca, intr-o buna zi, sa fi nevoit sa strabati intunericul, pentru a percepe cu adevarat de unde vine stralucirea soarelui.

Dar, sa nu uiti niciodata…

Iubirea a fost dintotdeauna in sufletul tau! A fost speranta ta, sustinerea ta, salvarea ta. Ea este cea care iti va reda nadejdea pierduta. Ea iti va da aripi sa poti zbura din nou liber in infinitatea Cerului. Sa-i redescoperi forta revitalizanta, inseamna sa te bucuri, fara rezerve, de stralucirea ei!



Nu-ti fie teama!... Cand iubirea este in inima ta, este pretutindeni in jurul tau!...















luni, 29 iunie 2020

Michael Jackson - FORTA DESTINULUI





Iubire, Sah si Destin









"Trecusera 20 de ani de cand si-au intalnit privirile prima data in 1974, iar acum Jackson era indragostit de Presley. - Fiica Regelui rock-ului si Regele pop-ului - Dumnezeu nu scrie scenarii de filme mai bune decat acestea".




"Intorcandu-ma cu gandul in urma, imi aduc aminte ca Lisa Marie Presley a aparut de fiecare data pe neasteptate la periferia vietii lui Michael, in mod sporadic, fulgerator, pe neobservate, pana cand drumurile lor au convers. Reconstituind azi harta destinului, pare clar ca a fost intotdeauna planul lui Dumnezeu ca ei sa se uneasca. Eu, unul, chiar nu cred ca exista coincidente. Si stiu ca Michael a simtit ca exista un element puternic de genul „e menit sa fie”, atunci cand s-au intalnit pentru prima data ca adulti la finele anului 1992. El vedea destinul ca pe un joc de sah: noi, oamenii, suntem piesele de sah, iar Dumnezeu este jucatorul care ne muta pe tabla lui de sah, pana cand Regele ia Regina. Pana la renumitul interviu cu Oprah, Michael incepuse deja o relatie telefonica cu Lisa Marie, consolidand cu incetul romantismul lor final - ceea ce pune capat, odata pentru totdeauna, minciunii referitoare la “casatoria lor publicitara in vederea restabirii reputatiei” dupa evenimentele din 1993.

Ca oricare cuplu, au flirtat, au conversat si au inceput sa simta ceva cu mult inainte sa inceapa cosmarul de extorsiune. De fapt, drumul destinului a inceput in 1974, cand noi eram in Vegas, facand spectacole de varietati familial. Undeva intre acele reprezentatii, ne-am dus in apropiere de Tahoe pentru a sustine un spectacol la salonul cazinoului Sahara-Tahoe. Acest fel de loc intim de intalnire a adunat aproximativ 1.000 de oameni si a atras multe like-uri pentru Frank Sinatra si Charlie Rich. La un moment dat, in timpul pauzei noastre, cred ca Jackie s-a ratacit de Michael, pentru ca s-au regasit intr-unul dintre acele ascensoare largi, de tip service. Cu siguranta stateau unul langa altul privindu-si picioarele, cand liftul s-a oprit.

Usile s-au deschis si a intrat Elvis. Avea parul lucios si salopeta alba stralucitoare, cu guler inalt si cu un prosop gros in jurul gatului. S-a uitat la Jackie si la Michael. “Voi sunteti baietii Jackson?” a intrebat el. Ei au incuviintat din cap. Ati crede ca, odata ce le-ati cunoscut aprecierile lui Smokey Robinson, Sammy Davis Junior si Jackie Wilson, nimic nu v-ar mai putea tulbura, dar efectul acelei plimbari cu liftul in comun, a fost cel mai mare si neasteptat fior. Nu ca ar fi durat mult. Cateva secunde mai tarziu, usile s-au deschis si Elvis si-a vazut din nou de drum. “Noroc, prieteni!”, a spus el. Aceea a fost ziua in care Michael l-a intalnit pe viitorul socru, pe care nu avea sa-l mai intalneasca niciodata. Eu am fost suparat ca am ratat ocazia, dar cativa ani mai tarziu, in Nevada, ma gaseam intr-un hotel - nu-mi amintesc care dintre ele - si l-am vazut pe omul din dreapta lui Elvis, colonelul Tom Parker, pe fondul unui nor de fum de trabuc. 

Era o legenda: managerul tuturor managerilor. Ochelarist si plinut, cu esarfa lui rosie de marca legata in jurul barbiei duble, statea la o masa din restaurant, langa cazinou. Am indraznit sa ma aventurez si sa-l salut. Ne-am asezat si am discutat despre toate problemele legate de Elvis cat si de Jackson 5, in timp ce eu, in varsta de 20 de ani, ma prefaceam ca pufai dintr-unul din trabucurile sale. Era fascinat de Mama si de Joseph. “Spune-mi, cum au produs ei tot talentul acela intr-o singura familie? Asta vreau eu sa stiu”, a spus el, probabil calculand in minte procentele de comision si inmultind cu noua. Dupa ce mi-a cerut sa dau drumul la orice intrebare despre Elvis - si dupa ce am aflat ca lui “The King” i-au placut mult gogosile si grupul de blues Muddy Waters (nu trebuie confundat cu artistul) - nu am putut sa rezist ca sa nu-l intreb un lucru care ma intrigase mereu: “Este adevarat ca ai impartit totul 50: 50 cu domnul Elvis?” El a ras de indrazneala mea. “Da“, a spus.

Dupa care a scos un alt vartej gros de fum. Eram inca destul de necopt cu privire la toate problemele de afaceri, ba chiar ma gandeam ca Elvis trebuie sa fie nebun ca sa-i ofere jumatate din castiguri, dar colonelul Parker era perspicace. Sedea acolo relaxat, dar impunator - ca si cum ar fi detinut chiar locul unde eram asezati - vorbind despre cat de mult din parteneriat a impartit el cu Elvis, despre cata incredere s-a investit in aceasta afacere si cum Elvis a stabilit standardul ca fiind cel mai muncitor om pe care il stia. Mai tarziu, cand le-am povestit fratilor despre aceasta intalnire inspirata, Michael a vrut sa stie doar un lucru: “L-ai intrebat daca Jackie Wilson a fost unul dintre favoritii lui?” Urma o intrebare pe care ar fi trebuit sa i-o pun. “Pentru ca se pare ca i-a furat miscarile!”, a glumit el.

Am aflat un lucru de la colonelul Parker: fiica lui Elvis, Lisa Marie, de 26 de ani, era o mare fana a trupei „Jackson 5”. Ne vazuse deja sustinand spectacole - la un spectacol participase cu ​​unul dintre cantaretii care faceau acompaniament vocal pentru tatalui ei. Cativa ani mai tarziu, cineva ne-a spus ca ar fi fost adusa in culise pentru a ne intalni. Urmatoarea data cand am vazut-o pe Lisa Marie a fost cu aproximativ 17 ani mai tarziu, in jurul anului 1990–1991, intr-o farmacie din districtul Brentwood, LA. M-am intrebat atunci daca sa merg sa o salut, dar arata extenuata si am ezitat. La scurt timp, in 1992, Lisa si Michael au descoperit ca aveau un prieten comun in artistul australian Brett Livingstone Strong, iar omul care-i gasise fratelui meu refugiul secret intr-un hangar al aeroportului, juca acum involuntar rolul petitorului. El i-a reunit la o cina si din acea zi - cand Lisa era inca casatorita cu Danny Keough - a inceput o prietenie nevinovata, formand lent fundamentul unui romantism real. De-a lungul incercarilor grele prin care a trecut Michael in 1993, Lisa Marie a fost unul dintre acei prieteni de la care a cerut sfaturi prin telefon, oriunde s-a aflat el prin lume.

Au fost si altii: proprietarul hotelului Steve Wynn, managerul de talente Sandy Gallin si David Geffen de la MCA Records, dar ea l-a impresionat mult cu sfaturile sale sincere, directe si dure. Cu atatea voci in jurul lui, ideile ei erau revigorante. Nu vorbea prostii si, cand vedea anumite persoane prin jurul lui, isi facea idei foarte clare despre ele. Genul acela de sinceritate il facea mereu pe fratele meu sa zambeasca. Nu avea ifose si nici eleganta din show biz si era feminina, cu aspect fin si puternic. As putea spune ca atractia dintre ei era evidenta. Lumea nu i-a vazut iesind impreuna pana in 1994 - de aceea s-a vorbit despre o casatorie de convenienta - dar, de fapt, ea i s-a alaturat lui Michael in public in luna mai 1993, la un eveniment de caritate pentru copiii din estul indepartat, ca oaspete al ex-presedintelui american Jimmy Carter.

Michael nu a ratat niciodata vreo ocazie de a se intalni cu un presedinte! Nu numai ca citise despre aproape fiecare dintre ei, dar masuta lui de cafea din sufrageria de la Neverland era decorata cu fotografii inramate ale intalnirilor dintre el si presedintii Carter, Clinton si Reagan. Michael era foarte mandru de acea vitrina prezidentiala si a devenit deosebit de prietenos cu familia Clinton. In curand, casa avea sa-i fie umpluta cu fotografii ale Lisei Marie, ale celor doi copii ai ei si ale lui Michael. Trecusera 20 de ani de cand si-au intalnit privirile prima oara in 1974, iar acum Jackson era indragostit de Presley. Fiica Regelui si Regele Pop-ului - Dumnezeu nu scrie scenarii de filme mai bune decat acesta.


Ceremonia s-a desfasurat in Republica Dominicana in august 1994 si s-a luat decizia clara de a nu informa pe niciuna dintre familii: o afacere tip “ne-dorim-fara-nebunie”. Cu cat erau mai putini oameni care stiau despre asta, cu atat erau mai mici sansele ca presa sa afle. Daca mama ar fi fost acolo, ar fi putut sa-i reaminteasca persoanei care a oficiat casatoria ca numele fiului ei nu era “Michael Joseph Jackson”, asa cum s-a spus in juramant, mai mult pentru amuzamentul lui Michael. Odata ce au fost declarati sot si sotie, mirele excesiv de emotionat a sunat-o pe Mama din apartamentul lor de la hotel cu “vestile mari”, dar ea a crezut ca este una dintre farsele lui.
“Imi spui ca te-ai casatorit cu Lisa Marie Presley? Nu, nu ai facut asta, a spus ea.
“Am facut-o! Am facut-o! ”, a spus el, incepand sa rada.
“Nu te cred!”
“Vrei sa vorbesti cu ea? Ea este aici cu mine acum ”, a spus el si se pare ca au fost multe rasete in fundal inainte ca Lisa Marie sa o salute si, in cele din urma, sa-l puna din nou pe Michael in legatura cu ea.

Mama nici atunci nu a crezut. “Nu este ea - ai pus o fata neagra sa se prefaca ca este ea”, a insistat ea. Michael radea atat de tare, incat abia mai putea sa vorbeasca. Fie binecuvantata mama, urechile ei din Alabama nu se asteptasera ca fiica lui Elvis sa vorbeasca taraganat ca tatal ei. Asa cum isi aminteste ea astazi: “Vocea ei suna atat de diferit de ceea ce imi imaginasem. Merge sa arat...” Probabil ca a existat un alt motiv pentru care mama a fost sceptica: Michael o suna intotdeauna fie pe ea, fie pe Rebbie sau pe Janet, deghizandu-si vocea si prefacandu-se a fi altcineva. Impresia pe care o lasa, de gentlemen englez, era evident foarte convingatoare si el mereu le pacalea. Prin acel apel telefonic primit din Republica Dominicana, mamei i-a placut sa auda cat de emotionat era el ca avea o sotie. Eu am asistat doar la putine momente ale acestei casatorii deoarece cei doi erau atat de acaparati unul de celalalt.

Ingrijorarile mele anterioare cu privire la faptul ca Michael era singur - inconjurat de diferiti consilieri profesionisti sau ca umplea golul cu diferite persoane aleatorii - s-au evaporat. Acum avea pe cineva chiar real, ferm si cu inima mare, care nu se temea de vulturii din jurul lui. Am ras de sugestiile mass-mediei ca ei se “prefaceau”, pentru ca stiam cu totii din familie despre intensitatea relatiei lor si cum isi doreau mereu sa fie impreuna. Bucuria lui Michael nu putea fi una prefacuta. Intimitatea pe care o vedeti in videoclipul “You Are Not Alone” a fost arta care a imitat viata; o privire dulce despre cat de usor le era la unul cu celalalt si cum le placea lor sa rada. Comentariile ca noi “nu o puteam suferi” pe noua sotie a fratelui nostru au fost departe de adevar: ea a fost pentru totdeauna acceptata si nu a existat nicio indoiala ca avea intentiile cele mai bune fata de Michael.

Devenise indeosebi foarte apropiata de Janet si de Rebbie. Dupa ce surorile mele isi petreceau timpul cu Lisa Marie si mai intotdeauna o auzeau vorbind despre Michael, veneau spunand acelasi lucru: “Fata aceea este nebuna dupa el!” Acum, cand Lisa Marie ajunsese in viata lui Michael, am incetat sa-mi intind antenele pentru informare. Intotdeauna trebuia sa stiu “Este bine Michael?” Odata ce am stiut ca este bine, si eu am fost.

Daca Michael a avut in vedere un lucru, acela a fost sa-si asigure viitorul. Inca de la inceputul carierei sale, a promis sa nu devina “doar un alt artist negru care nu a reusit prin nimic.” Desigur, el a spus acest lucru intr-un moment in care habar nu avea cat de fenomenal va deveni, insa i-a spus mamei ca doreste sa ia asemenea decizii de afaceri incat “familia noastra sa nu trebuiasca sa se mai ingrijoreze niciodata de bani.” Cu el acum casatorit si cautand sa-si intemeieze propria familie, securitatea financiara a fost primordiala. Oricat de multi kilometri a pus intre el si Gary, Indiana si oricat de mare i-a fost succesul, nimic nu i-a inlaturat amintirea efortului parintilor nostri. Aceasta nu te paraseste niciodata si nu inceteaza niciodata sa te influenteze.

Poate ca acum, oamenii vor intelege mai bine de ce Michael a debarcat si a urmarit atat de fara mila, ceea ce toata lumea a numit “cea mai mare afacere din istoria publicarii de muzica”. El a urmat sfatul lui Paul McCartney, dat in 1983, ca adevarata garantie era in proprietatea dreptului de autor asupra melodiilor. Un an mai tarziu, in anul 1984, Michael a cheltuit 47,5 milioane de dolari pentru catalogul istoric amplu, ATV Music Publishing, cuprinzand aproximativ 4.000 de melodii, inclusiv “Tutti Frutti” a lui Little Richard (care, sunt sigur ca l-a facut fericit pe Joseph). Dar, pestele cel mare au fost hiturile Beatles si fiecare melodie pe care ei au scris-o in perioada 1964-1971. El ar fi vrut sa mearga la jumatate, la o oferta de 20 de milioane de dolari, impreuna cu vaduva lui John Lennon, Yoko Ono.

Nu a venit nimic din partea aceea si interesul lui Paul a scazut, asa ca lui nu i-a cazut foarte bine cand a aflat despre acordul lui Michael. Mandria ranita si-a gasit vocea in public, dar Yoko Ono a spus ca este “o binecuvantare” faptul ca un catalog atat de prestigios era in mainile cuiva ca Michael. Ca intotdeauna, cred ca depinde de ce parte a gardului stai. Michael a urmat regulile jocului, a venit cu cea mai mare oferta si, daca Paul McCartney si-ar fi dorit atat de mult proprietatea, ar fi pus el banii jos. Dar nu a facut-o: si a pierdut. Aceasta este treaba. Ca atatia oameni, eu cred ca el l-a subestimat pe Michael. Daca exista un sfat pe care as fi putut sa-l dau oricui era convins ca stie masura fratelui meu, ar fi fost acesta: sa nu va lasati pacaliti de manifestarea de copil mare, de vocea blanda sau de titluri.

Michael era un om de afaceri perspicace, cu o viziune futurista. Acum, cand el detinea biblioteca ATV alaturi de propriul sau catalog MIJAC (care include toata muzica lui, precum si a unora ca Ray Charles si Sly si Family Stone), a ajuns brusc in posesia premiului cel mai mare si mai bine platit din industria muzicala. Cu ajutorul lui John Branca, avocatul sau, el a depasit Hollywood-ul pentru a-si garanta viitorul. Noua ani mai tarziu, John Branca avea sa duca aceasta lovitura la nivelul urmator. Marca proprie a lui Michael, Sony, a spus ca vrea sa cumpere jumatate din catalog ATV, dar el nu era de vanzare. Sony a vrut sa faca afaceri, dar, Michael nu s-a clintit. Marca de inregistrare probabil a trebuit sa regandeasca propunerea din nou.

Acordul, care a fost incheiat in cele din urma, parea sa-i ofere lui Michael o abordare si mai ferma asupra industriei muzicale, deoarece Sony a convenit un parteneriat in care fiecare parte ar fi avut de impartit jumatate din cataloagele lor, creand o fuziune de interese in cadrul Sony - ATV Music Publishing, evaluata la aproximativ 1 Milliard $. Michael, cu 50% din publicatiile Sony, precum si cu 50% din ATV, devenise acum un detinator important de actiuni sub propria sa marca. Si mai impresionanta a fost clauza care prevedea ca Michael nu putea fi supus unei preluari agresive. Dupa cum a explicat el insusi, proprietatea partii sale a fost cimentata pentru totdeauna si „nu exista nicio cale prin care Sony sau altcineva sa poata face ceva corporativ pentru a o prelua de la mine.” Pe hartie, parea un acord facut in cer.


Nu am stiut ca au existat frictiuni in casnicia lui Michael, pana cand apelurile telefonice de criza au facut dus-intors intre Lisa Marie si Mama, Janet si Rebbie. Nu eram un intim al acelor inima-la-inima, dar era evident ca intensitatea romantismului de la inceput s-a oglindit in destramarea lui. Cred ca compromisul de care avea nevoie intr-o casnicie a fost pentru Michael o schimbare mai dificila decat si-a imaginat. Sincer, eu am crezut ca acest mariaj va dura, deoarece pareau potriviti, dar cand a existat o problema, unul dintre ei ar fi trebuit sa se aplece primul si niciun partener nu a stiut sa faca asta. Michael s-a luptat cu cerintele vietii specifice casniciei si cred ca Lisa Marie s-a luptat cu procesul lui de izolare creatoare. Acum socotesc ca, daca te gandesti cum a crescut ea, cu un tata care era mereu plecat, care sustinea spectacole mereu, mereu in studio, ultimul lucru de care ea avea nevoie era un sot absent.

Ea nu a putut sa inteleaga de ce trebuia sa fie el plecat tot timpul si el nu putea intelege de ce avea ea o problema cu el cand, fiind in studio, uneori dormea acolo. Asa ca, atunci cand Lisa Marie a pus la indoiala deciziile lui, el s-a gandit, gresit, ca ea vrea sa-l lege. Ei si-au petrecut cea mai mare parte a timpului locuind la casa Lisei Marie din Hidden Hills, la nord de Los Angeles, dar a existat ceva presiune pentru ca Michael i-a luat sub aripa sa protectoare pe nepotii unchiului Lawrence, fratele lui Joseph. In acea familie erau mari probleme si fratele meu a intervenit, simtind ca copiii au nevoie de dragoste reala intr-un moment dificil pentru ei. Sunt sigur ca Lisa Marie a avut o anume simpatie pentru copiii aceia, dar si-a dorit, de asemenea, ca sotul ei sa fie emotional acolo si pentru ea.

Pe masura ce saptamanile treceau, ea si-a dat seama ca nu petrece suficient timp in familie cu propriii ei copii, desi petreceau impreuna cateva weekenduri la Neverland, care ramasese totusi un loc unde se intalneau familiile in vizita. Uneori, si fara indoiala ca un raspuns, Lisa Marie disparea cateva zile, iar cand ea nu era prin preajma, Michael devenea nesigur. Asa s-a dezvoltat un cerc vicios: ea se intreba unde este el si el se intreba unde este ea - gelozia si distanta nu au fost niciodata o combinatie buna la Hollywood. Si acum, in loc sa se apropie, ei se indepartau. Cu o ocazie, Michael si-a petrecut ziua in studio cu protejatul sau Wade Robson, lucrand pana in noapte tarziu. El a decis sa ramana la casa familiei lui Wade la invitatia mamei acestuia, in loc sa se intoarca la sotia sa – a fost mai usor in acest fel.

Michael detesta sa argumenteze sau sa ridice vocea si prefera sa evite o problema decat sa o confrunte. Dar, Lisa Marie nu a indurat asta: ea i-a tinut piept lui Michael si l-a provocat. Pentru ca avea nevoie de el, chiar daca el nu a apreciat asta. De asemenea, el inca lupta cu ramasitele dependentei sale de Demerol. Nu stiu cat de mult din asta a vazut Lisa Marie, dar stiu ca Michael nu a avut o recuperare asa usoara si inca suferea dureri mari care il agitau si il tineau treaz noaptea. Un alt factor inconfortabil pentru Michael au fost convingerile Lisei bazate pe Scientologie. Ea i-a oferit o multime de materiale de lectura despre religia ei si el a devorat totul. La un moment dat, Michael a descoperit ca adeptii Scientologei nu se bazeaza neaparat pe medicamente pentru a trata boala unui copil.

Primul apel telefonic al lui Michael ar fi putut fi la un pediatru si se temea de ceea ce ar putea insemna asta atunci cand vor avea copii. Un factor important care a dat peste cap lucrurile, a venit atunci cand Lisa Marie – din punctul de vedere a lui Michael - a renuntat la promisiunea ei de a-i darui copii. De indata ce s-au casatorit, el a inceput numaratoarea inversa pentru a avea noua micuti Moonwalkers. Convingerea ca Lisa a incalcat un pact pe care el considera ca l-au facut, l-a dus inapoi la acea vreme cand Joseph i-a promis cina cu Fred Astaire si lucrul asta nu s-a intamplat niciodata. Sunt destul de sigur ca Lisa Marie s-a simtit, din acel moment, ca si cum ar fi trait in Siberia, pentru ca s-a inchis in ea si s-a retras. In curand, Lisei Marie i-a pierit rabdarea. La optsprezece luni de la nunta lor, ea a depus divortul.

Cel mai trist lucru despre aceasta despartire este faptul ca intre ei a existat dragoste si prietenie autentica, dar, incet, totul a fost eclipsat si epuizat in cadrul unui conflict de autoritate. La sfarsitul unei zile, am sosit la doua persoane cu perspective diferite si temperamente diferite, dar mi-am dorit intotdeauna un compromis la care nu s-a ajuns niciodata. In lunile care au urmat, stiu ca ea le-a cerut lui Janet, lui Rebbie si Mamei sfatul lor despre cum ar fi cel mai bine sa ajunga la Michael, sa vada daca exista vreo cale de intoarcere. Pentru mine, asta a ilustrat dragostea pe care o avea ea pentru el. Dar cand fratele meu a construit acele ziduri, le-a construit inalte. Pentru ce sunt eu recunoscator, este faptul ca Michael a vrut sa stie cum se simte intr-o relatie reala si a vrut sa fie iubit si sa gaseasca dragostea adevarata. Chiar daca, in realitatea nu s-a ajuns la un rezultat de durata, inima lui a cunoscut in sfarsit dragostea adevarata si cred ca o parte din ea chiar a ramas cu Lisa Marie pana la sfarsit.


Ori de cate ori vizitatorii ajungeau la Neverland, li se inmana harta colorata a terenului, la fel cum se primeste la orice parc tematic, si atunci ei vedeau pentru prima data logo-ul lui Michael pentru ranch, pe care el il proiectase in anul 1988: un baiat care poarta o salopeta albastra de pajama si care sta in interiorul unei luni albastre, cu picioarele atarnate in fata in timp ce priveste in jos lumea. Cand m-am dus la cinema si am vazut logo-ul pentru studioul DreamWorks, a fost ca si cum as fi privit logo-ul fratelui meu: logo-ul DreamWorks este conturat in albastru, cu un baiat care sta cu spatele in curba unei semiluni, cu o undita de pescuit lasata sa cada peste marginea ei. O coincidenta uimitoare, m-am gandit. Dar, asa cum am spus, nu cred in asa ceva. Poate ca a fost telepatie intre Michael si Spielberg. Dovada ca mintile luminate gandesc asemanator.

Omul de afaceri perspicace din Michael a fost convins de fapt ca va face si el parte din Dream Works, atunci cand a fost infiintat de catre regizorul Steven Spielberg, de fostul presedinte al studiului Disney, Jeffrey Katzenberg si de producatorul de discuri David Geffen, in 1994. El a lucrat cu fiecare dintre ei si i-a cunoscut bine, si mi-a spus ca a fost “instrumental” in reunirea lor. Nu stiu daca trio-ul ar fi de acord cu asta, dar asta era convingerea lui Michael. In timp ce explica, el credea ca toti patru il vor aborda pe prietenul lui Michael, printul Al-Waleed, din familia regala a Arabiei Saudite, pentru a finanta riscul. Printul era dornic sa-l aiba partener pe Michael in afaceri si sa faca in asa fel ca tot felul de viziuni creative sa devina realitate. (Ulterior, ei ar fi creat Kingdom Entertainment in anul 1996, cu privire asupra filmelor, parcurilor tematice, hotelurilor si cartilor pentru copii.)

Nu stiu de ce, in cele din urma Michael nu a mai aparut in ecuatia DreamWorks, dar din momentul in care a iesit din imagine, nici printul Al-Waleed nu a mai fost interesat. Ceea ce s-a intamplat atunci, a fost ca Spielberg, Katzenberg si Geffen s-au dus la Paul Allen de la Microsoft, care le-a injectat 500 milioane dolari necesari pentru lansarea si functionarea studioului. Pentru un timp, Michael si-a lins ranile si a simtit ca a ratat, mai ales cand studioul a castigat Oscarul pentru cea mai buna imagine, timp de trei ani consecutivi, cu American Beauty, Gladiator si Beautiful Mind. Insa, succesele creative ale lor prin filme cu incasari foarte mari, nu s-au tradus neaparat financiar si, destul de curand, s-a vorbit despre o datorie de o suta de milioane de dolari, faliment, iar unele prabusiri la box office au avut loc la inceputul noului mileniu.

Si atunci s-a raspandit un anumit zvon, ca Michael era in spatele acestui ghinion. “Poti sa crezi asta?”, a spus el. “Acum sunt acuzat ca am facut o vraja voodoo in studio si se pare ca acesta este motivul pentru care lor nu le ies afacerile atat de bine. Nu stiam ca am atata putere!” Exista o poveste nebuneasca – perpetuata mai tarziu de oameni precum Bob Jones - ca el a consultat un medic vrajitor in Elvetia. Acesta nu a fost un comunicat din National Enquirer; asta a fost barfa publicata in Vanity Fair in 2003. S-a spus ca Michael a pus un blestem pe Spielberg si a platit 150.000 de dolari pentru un ritual care a inclus uciderea a 42 de vaci! As spune ca nu se poate inventa asa ceva, dar cineva a facut-o!

Dintre toate scuzele pe care le-am auzit la Hollywood pentru probleme financiare, sacrificiul unei turme de vaci aflate la 6.000 mile distanta in Europa este probabil cel mai bun pana acum. In cele din urma, fondatorii DreamWorks aveau sa vanda studioul catre Viacom in 2005. Prietenii mei indieni, familia Ambani, de la Grupul Reliance au preluat in 2008. Interesant este ca drepturile de publicare muzicala ale studioulului au fost ulterior licentiate catre Sony-ATV Publishing. Banuiesc ca ce merge imprejur, vine din jur.

Vanity Fair a difuzat un alt articol in septembrie 1995, citandu-l pe avocatul districtului Santa Barbara, Tom Sneddon, care nu a apreciat declaratiile fratelui meu la televizor potrivit carora “nu exista nicio informatie” care sa-l lege de acele vechi acuzatii. Tom Sneddon s-a hotarat sa comenteze lucrul acesta in public, subliniind ca fratele meu nu a fost “absolvit” de implicarea sexuala cu baieti, iar comentariile sale “nu au fost in concordanta cu dovezile din acest caz”, ceea ce a dus la o eruptie de titluri care au urlat imediat: “Jackson a mintit in Interviul TV”. Cu doi ani in urma, domnul Sneddon l-a facut pe Michael sa constientizeze ca inca il urmareste. 


Daca tineti cont de dorintele lui Michael de a fi tata, decizia rapida pe care a luat-o in acest sens nu a fost deloc surprinzatoare. Ca intotdeauna, si-a tinut buzele sigilate in legatura cu planurile sale de a avea copii, impreuna cu sau fara Lisa Marie, dar cand o admiratoare blonda, ca o mama s-a oferit sa-i poarte copiii, a fost “o oferta venita de la Dumnezeu” pe care el nu avea sa o ignore. Debbie Rowe nu era o necunoscuta pentru Michael. Era asistenta la clinica Beverly Hills a dermatologului sau, dr. Arnold Klein, care l-a tratat de vitiligo. Din cauza intimitatii tratamentului sau, Michael stia ca ea este o femeie de incredere si discreta. Cand am auzit ca Debbie era asistenta, am stiut ca va fi delicata, blanda si il va rasfata; cineva care stia sa prinda muste cu zahar, nu cu otet. Cineva care era fericita sa implineasca dorintele lui Michael. Aceasta a fost o sansa pentru el de a avea copii in totalitate in conditiile sale: cu 100% din custodie si o mama pregatita sa renunte la drepturile parintesti.

Privind in urma si intelegand cat de importanta era paternitatea pentru el, nu vad ce alta alegere ar fi avut atunci cand exista deja un voluntar dispus sa-i realizeze visul, intr-un moment in care era inconjurat de daramaturile casatoriei sale, intr-o lume deja izolata, fara sa stie cand - sau daca - urmatoarea sa pereche “ideala” va veni. In plus, a fost o procedura practica inradacinata in dragoste - dragostea lui Michael pentru copii. Am vazut acest aranjament ca o binecuvantare, datorita devotamentului in care aceste tinere suflete aveau sa fie nascute. Am citit tot felul de relatari si presupusul dialog care sustinea ca Michael a fost cumva presat sa se casatoreasca cu Debbie si ca Mama a jucat un fel de rol in aceasta decizie datorita credintelor sale ca martor al lui Iehova. Acest lucru nu este adevarat si ignora faptul ca fratele meu avea propriile sale valori si relatii cu Dumnezeu. Daca el a simtit presiunea sa se casatoreasca, aceasta a fost de la El si de la nimeni altcineva: “Sa faca ceea ce trebuie” si sa dea nastere la copii printr-o casatorie sfanta.

Michael s-a casatorit cu Debbie in noiembrie 1996, intr-o ceremonie la hotelul lui din Sydney, in timpul etapei australiene a turneului mondial “HIStory”. Primul fiu, Prince Michael, s-a nascut pe 10 februarie 1997, urmat de o fiica, Paris Michael Katherine, in 3 april 1998. In momentul in care Prince a sosit, Michael s-a asigurat ca are sprijinul unei bone cu norma intreaga. Candidatul ideal era sub nas: Grace Rwaramba lucra deja ca secretar de mare incredere. El a laudat ideea venita din partea Mamei si a mea: “Voi ce credeti?”, a intrebat el. “Am nevoie de cineva in care sa am incredere si sa inteleaga ce vreau eu pentru copiii mei.” Uneori, Michael revenea in familie pentru a primi unele sugestii, iar eu si Mama ii acordam bonei Grace sprijinul nostru. Originara din Uganda, Michael a simtit ca ea nu numai ca era puternica, dar le va aduce copiilor sai valorile africane ale dedicarii absolute pentru familie si comunitate. “De asemenea, imi doresc ca ei sa creasca stiind de unde a inceput calatoria noastra”, spunea el.

De la bun inceput, Grace a fost stralucitoare cu copiii si a facut parte integranta din misiunea lui Michael ca parinte, de a-si mentine copiii respectuosi, politicosi, invatati si iubitori. In perioada frageda a lor, pe masura ce mass-media a inceput sa se axeze asupra acestor adaugiri la familie, Michael s-a suparat - mai cu seama pentru copiii sai - pe speculatiile care puneau la indoiala paternitatea sa. La inceput, acest lucru pare-se a fost starnit de titlurile din presa despre chipurile copiilor acoperite cu voaluri sau cu masti de petrecere - care sugerau ca ei erau obisnuiti sa ascunda lipsa de asemanare cu tatal lor. Dar, la inceput, voalurile acelea nu au fost ideea lui. Au fost, de fapt, o masura de protectie a identitatii, instituita pentru prima data la insistenta lui Debbie, deoarece exista o neliniste cu privire la amenintarea unui rapitor. Vociferarile din ziare despre finantele aflate in spatele aranjamentului dintre Michael si Debbie au condus la o corespondenta nebuneasca tipica mintilor bolnave, care amenintau cu rapirea, ideea fiind ca Michael va plati oricat pentru copiii sai. Amenintarile nebunesti erau ceva nou pentru Debbie si ea clar s-a speriat. Mai tarziu, Michael a fost cel care a mentinut voalurile din motive de protectie a identitatii. 

Apoi oamenii se intrebau daca Michael folosise un donator de sperma anonim. De ce cineva credea ca fratele meu este incapabil sa-si creeze propriii copii, era dincolo de intelegerea mea, la fel ca ideea ca ar fi folosit un donator atunci cand importanta pentru el era mostenirea lui personala. Cred ca este corect sa spunem ca Debbie a avut o gena dominanta (Prince avea parul alb-blond cand s-a nascut), dar cand privesc ochii acelui copil sau cand ii prind profilul lateral, similitudinea lui cu Michael ca baiat este evidenta. Insa, pentru a pune capat acelui mit odata pentru totdeauna, Michael i-a transmis lui Prince vitiligo. Paternitatea fratelui meu este irefutabila atunci cand Prince isi scoate tricoul. Ceea ce conteaza insa cu adevarat, este faptul ca nepoata si nepotii mei stiu fara nicio indoiala ca Michael era tatal lor biologic si ca s-au nascut din dragoste.

                                          

Cand ma uit la fotografiile cu Michael din aceasta perioada - post-casatorie si pre-copii - este dificil sa ignor toate acele modificari faciale pe care el le-a suferit prin interventie chirurgicala plastica ulterioara. De fapt, in urmatorul deceniu, as spune ca el a ajuns la punctul de supra-corectie, deoarece a ramas atat de prins in imagine de sine negativa, incat a incercat sa regaseasca in oglinda ceea ce isi pusese in minte: perfectiunea de neatins. Nu cunosc exact amploarea lucrarii pe care si-a facut-o, dar au fost mai multe interventii chirurgicale la nas. El era o persoana a carei bogatie i-a permis sa faca ceva in privinta nesigurantelor sale, dar pentru noi toti, Michael era neschimbat, pentru ca priveam in ochii sai si ei erau la fel, iar inima lui era la fel: era tot Michael. Personal, cred ca preocuparea lui pentru chirurgia plastica a fost o forma de dismorfie corporala, o afectiune adesea inradacinata in copilarie sau pubertate, unde suferinta gaseste ca exagerate defectele care nu exista. Aceasta este parerea mea, nu un diagnostic.

De-a lungul anilor, am vrut sa-l scutur si sa-i spun: “Michael, tu nu vezi cat de dragut esti?” Dar, a fost o problema atat de sensibila, incat eu am simtit ca nu pot, si el nu a reusit sa realizeze ca respectul sau de sine nu era ceva ce putea fi corectat de cutit. De aceea, ma enervez pe acei medici care i-au permis sa mearga prea departe. Mereu m-am gandit ca daca te duci sa consulti un medic si nimic nu e in neregula cu tine, ei au datoria sa-ti spuna acest lucru. Cel mai trist lucru a fost ca Michael nu a fost niciodata multumit de aspectul sau final. In cele din urma, cred ca a invatat o lectie dureroasa, anume ca chipul nu este o piesa muzicala; el nu poate fi corectat la nesfarsit ca sa fie perfect. Oglinda l-a mintit in viata pe fratele meu mai mult decat oricine altcineva si m-a intristat sa stiu ca el nu a vazut niciodata cat de frumos era. Asa cum am scris pentru programul memorialistic din 2009: Michael, lumea aceasta nu a fost niciodata menita pentru cineva la fel de frumos ca tine - si cu asta, m-am referit nu numai la cum arata, ci si la cum gandea si cum privea el lumea.

In momentul in care cetateni ai Indiei au marcat fruntea lui Michael - si in special “cel de-al treilea ochi” - cu amestecul acela din pasta de lemn de santal, turmeric, argila si cenusa, el a simtit ceva rezonant: “Am simtit instantaneu ca parca as fi venit acasa”, ne-a spus el. Tocmai aterizase pe pamantul Indiei si tara era considerata de el “casa sa spirituala”; singurul loc pe care si l-a dorit intotdeauna sa il viziteze, inca de cand am inceput noi sa calatorim prin lume ca frati. Intampinarea lui pe aeroport cu dansatoare si atingerea degetelor de tilak - binecuvantarea sacra pentru o sanatate buna si un bun augur – i-a confirmat, asa cum mai spusese el candva, ca in alta viata a fost indian. A stiut mereu ca trebuie sa existe un motiv pentru ca are un bucatar indian si o prietenie cu Deepak Chopra, mai glumea el uneori. Indian-american nativ prin stramosi, indian din Estul indepartat in suflet.

Cand a intocmit programul turneului mondial “HIStory”, a rezervat un spectacol si in India si a sosit acolo cu doua saptamani inainte de a-si depune juramintele cu Debbie. Amploarea vizitei sale a fost ilustrata atunci cand, pentru sosirea si primirea sa, au inchis Aeroportul International Mumbai: 10.000 de oameni au venit sa-l intampine. Trei avioane rusesti de marfa au aterizat langa scena. A urmat apoi propriul sau jumbo 747, cuvintele “Regele Divertismentului” fiind inglobate de-a lungul partilor laterale ale fuselajului sau. La intoarcere, Michael si-a etalat tinutele indiene si statuia mini-Ganesh care i-a fost oferita. Am auzit despre timpul pe care l-a petrecut acolo si despre felul in care a facut ravagii, despre asta ulterior, de la promotorul Viraf Sarkari care, impreuna cu Andre Timmins, l-a adus pe Michael in Complexul Sportiv Andheri unde-l asteptau 25.000 de fani.

Dar, exista si o poveste a ceea ce s-a intamplat in afara arenei, in ziua care a ramas cu mine. In timp ce se indeparta de aeroport, intr-o Toyota pentru transportat persoane, privea multimea prin trapa de pe acoperisul masinii, purtand unul dintre sacourile sale militare stacoji, cu nasturi de aur si o banda alba. Vehiculul se afla undeva in mijlocul unei cavalcade de 20 de masini, timp in care orasul Mumbai se afla intr-un punct mort. Comenzile date anticipat catre soferi erau sa nu se opreasca; trebuiau sa inainteze cat mai repede spre hotel. “Asteapta! Opreste!” a spus Michael in momentul cand a ajuns la prima intersectie. Vazuse un grup mic de strengari – copii ai strazii, care nu purtau altceva pe ei decat niste zdrente in loc de haine si care, probabil habar nu aveau cine era acest vizitator. Ei se jucau pe marginea drumului, numai ca sa vada spectacolul care trecea pe langa ei.

Michael s-a dat jos din vehicul, apoi a pasit in strada pentru a-i saluta. S-a apropiat de ei zambind si a comunicat intr-un limbaj universal: a luat un copil de ambele maini si a inceput sa danseze cu el. Apoi, in timp ce toti oficialii si politicienii priveau din masini, ceilalti copii au inceput sa rada si sa danseze si ei. A stat acolo doua-trei minute, i-a imbratisat apoi pe fiecare, i-a sarutat pe obraz si le-a daruit multe bomboane inainte de a urca inapoi in vehicul. Cavalcada a pornit din nou, cu Michael fluturandu-si mana. Chiar la intersectia urmatoare, ca si pana acum in drum, s-a intamplat din nou. “Stop! Opreste!” El a vazut mai multi copii ai strazii, a iesit din masina, a dansat si a inmanat mai multe bomboane. A repetat rutina de dans start-stop la fiecare intersectie pe care a intalnit-o in drumul catre hotel. Dupa cum isi aminteste Viraf: “A fost cel mai incredibil gest de umanitate din cate am vazut vreodata.” 


Odata terminate acele trei zile in Mumbai si inainte de a iesi din apartamentul lui de la Hotelul Oberoi, Michael a vandalizat politicos tot ce era in camera. Si-a luat pixul si a iscalit oglinda, cearceafurile de pat, brosura de servire a camerei, pernele, prosoapele si fiecare piesa de mobilier de acolo. Apoi, el si-a lasat instructiunile: “Vindeti, va rog, toate aceste lucruri si dati incasarile pentru caritate.” S-a strans o mica avere. Viraf isi aminteste mesajul lasat pe perna, pe care astazi cineva, undeva, il pastreaza cu mare grija: “India, toata viata mi-am dorit sa-ti vad chipul... acum trebuie sa plec, dar promit ca ma voi intoarce iar. Bunatatea ta m-a coplesit, constiinta ta spirituala m-a miscat, iar copiii tai mi-au atins inima. Ei sunt chipul lui Dumnezeu ... Te ador, India."

Spiritual, noi am fost intotdeauna conectati ca si frati, ca familie, chiar si atunci cand a existat distanta fizica. Voi nu cresteti la fel de apropiati ca noi si pierdeti acel sentiment de conexiune. Au existat nenumarate momente de serendipitate (coincidente) care sa-mi aminteasca cat de interconectati vom fi noi intotdeauna, dar doua dintre cele mai memorabile au venit prin amabilitatea lui Nelson Mandela si a lui Charlie Chaplin.

Cred ca era martie 1999, cand m-am deplasat la Johannesburg cu obligatia morala de a-l onora pe cel mai incredibil om din vremurile noastre. Imi facusem aproape un obicei in a rezerva intalniri cu Nelson Mandela: am aparut impreuna intr-un talk-show sud-african si am fost invitat sa sustin spectacol pentru el de doua ori, mai intai, la cea de-a optzecea aniversare a lui de nastere, in anul 1998, apoi la ceremonia de inaugurare in iunie urmator, cand a predat puterea prezidentiala lui Thabo Mbeki. Am cantat in fata a 90.000 de oameni si a fost o ocazie importanta, pe care am impartasit-o cu comediantul Chris Tucker, care purta o cravata rosie care atragea atentia.

Cu trei luni inaintea acelei zile istorice, intrasem intr-o sala mare de receptie, la o alta reuniune prezidentiala, plina cu oameni din toata lumea. Cineva m-a batut incetisor pe umar. “Jermaine? Fratele tau este aici.” “Care frate?” “Michael - este acolo”, a spus el, aratand spre geaca militara neagra si ochelarii de soare reflectorizanti aflate in partea cealalta a camerei. M-am apropiat si am hotarat sa stau intr-o pozitie care sa insemne ca el a dat peste mine pe neasteptate. “Erms! Ce faci aici?” a strigat el, parand foarte surprins. “Ce faci TU aici?”, am spus razand. “Sunt aici ca oaspete al lui Madeba”, a spus el, folosind numele de clan al gazdei noastre. “Si eu!” - Mandela a fost un mare fan al lui Michael de cand l-a vazut in spectacol, in timpul turneului sau din anul 1997 in Africa de Sud, dar nu cred ca vreunul dintre noi a putut crede in sansele aparitiei la aceeasi reuniune, la 16 ore distanta de casa, fara ca cineva sa pomeneasca de asta.

Am fost de acord sa ne rezervam ceva timp pentru noi dupa aceea, inainte de a pleca eu spre Elvetia, apoi ne-am ocupat separat de oamenii care continuau sa ne bata usor pe umeri. Atunci a venit timpul pentru ceremonie si ne-am dus sa ne ocupam locurile. L-am vazut pe Michael strabatand camera, indreptandu-se in aceeasi directie ca mine. Caile noastre paralele s-au reunit in acelasi punct: stand direct in fata “tronului” unde se afla Mandela. Atunci am realizat ca organizatorii ne-au asezat de o parte si de alta a lui: Michael in dreapta lui, eu in stanga lui. Am ras din nou. Frati de arme. Alaturi de Mandela. A fost o onoare deosebita pentru noi doi, sa il flancam pe cel mai respectabil cruciat al epocii noastre. A fost aproape la fel de special ca si mersul pe urmele unuia dintre cei mai buni entertaineri care au existat vreodata.


Atunci cand ma plimbam la subsolul casei lui Charlie Chaplin din Vevey, Elvetia, ma tot gandeam la numeroasele schite facute de Michael eroului sau, pe care le desenase de-a lungul anilor pe mistica tacuta a lui Chaplin, comedianul care il fascinase atat de mult pe Michael. Asadar, a fost un privilegiu pentru mine sa fiu invitat de fiii lui Chaplin la locuinta familiei de pe tarmurile lacului Geneva, cu muntii Alpi aflati in fundal. Eugene si Michael Chaplin sustineau un festival anual de film si eu urma sa ajut la aprecierea anumitor filme independente. Cand am ajuns la domiciliu, mi-a fost usor sa inteleg de ce Chaplin a parasit America, asediat de mass-media din cauza opiniilor sale politice si a vietii amoroase. El a gasit relaxare si un sentiment de “normalitate” in acest refugiu.

Nu se schimbase nimic intre zilele de glorie ale lui Charlie Chaplin si ale lui Michael. In zilele mele de scoala, cand profesorii ne indemnau sa rasfoim cartile de geografie, eu eram intotdeauna interesat de Elvetia. Michael putea sa se inspire de la Fred Astaire si James Brown pentru talentul si arta sa, dar era ceva care-l facea sa rasfoiasca paginile de geografie care aratau Europa si sa gaseasca Elvetia. Eu ma holbam la harta, apoi gaseam imaginile si visam cu ochi deschisi sa fiu acolo. Odata i-am spus profesoarei ca intr-o zi voi ajunge sa traiesc in Elvetia si ea a ramas foarte uimita de iluziile pe care si le facea fiul unui lucrator siderurgic. Iar acum stateam si visam cu ochii deschisi, patrunzand simultan in cele ale lui Michael. Asa cum aveau sa isi imagineze fanii lui plimbandu-se prin Neverland, asa isi imagina el reconstituind pasii lui Chaplin. Acest gand a ramas cu mine, in timp ce mi s-a aratat arhiva familiei Chaplin de la subsol. Era mai mult bolta decat muzeu, cu fante minuscule pentru ferestrele de langa tavan.

Totul era acolo: fotografii cu Chaplin ca tata, fara mustata, aratand elegant in costum de haine, cu parul alb suvitat periat spre spate. Erau multe afise de filme si filme vechi bobinate in cutii de argint. Ma aflam la mii de kilometri de nebunia din Los Angeles, eram inca la resedinta parintelui fondator al Hollywoodului si ridicam Oscarurile sale de pe raft - si brusc am realizat ca odinioara Academia se astepta ca premiantii ei sa fie halterofili. Obiectele acelea erau grele! Imi amintesc ca m-am intors în America si l-am sunat pe Michael sa-i povestesc despre ce am vazut. “Ar fi trebuit sa fii acolo!” am spus. “Ai fi aflat totul si…“ “Jermaine”, m-a intrerupt el, “am fost acolo cu cateva saptamani in urma! - Nu stiam ca ii cunosti pe fiii lui Chaplin!"

Atunci am facut schimb de povestiri si am discutat din nou despre cat de mica este lumea. Nelson Mandela in Africa de Sud. Fantoma lui Chaplin in Elvetia. Nu parea sa conteze unde am colindat, mergeam mereu pe aceleasi urme. Au fost de fapt mai multe ocazii unde el s-a prezentat si unde i s-a spus ca si eu fusesem acolo mai inainte sau invers; toate aceste potriviri nu au incetat niciodata sa ne amuze. Oriunde a urmat sa ma duc dupa toate aceste episoade, am avut mereu ochii pentru Michael, pe jumatate asteptand ca el sa apara dupa colt sau sa ma atinga pe umar. De fapt, inca o mai fac si acum.


Dupa moartea lui Michael in anul 2009, ACEST tip de serendipitate - aceste semne de la Dumnezeu care ma alinau - nu s-au oprit. In mod ciudat, in Mumbai am simtit o bataie pe umar. Eram in India, realizand un videoclip muzical pentru o melodie compusa de mine: “Let’s Go To Mumbai City“, in memoria victimelor unei serii de atacuri teroriste din noiembrie 2008, si filmam la terminalul feroviar unde 58 de persoane fusesera impuscate mortal. La sfarsitul zilei, am decis sa nu ma intorc la hotel. In schimb, am inceput sa merg pe jos si ma gaseam in apropierea unei piete de tip souk, plina de magazine de croitorie si magazine de incaltaminte, plina de oameni. Oriunde priveam, erau magazine pline de tesaturi si costume. Am urmat o strada fara sa am un anumit scop, pana am vazut o tinuta incredibila, care era expusa in fereastra unui magazin de aparate electrocasnice: era una dintre acele jachete lungi shirwani, cu aspect fin si brodate.

Am intrat inauntru unde se formase un sir de oameni la tejghea. “Unde este magazinul care are acea tinuta?”, am strigat. “Roopam… cautati magazinul Roopam, domnule. Trei etaje mai sus ”, a spus un barbat. Am luat liftul si m-am trezit mergand pe un coridor care avea hainelele de femei in dreapta si cele de barbati in stanga. Am intrat intr-o camera cu tesaturi si costume agatate in randuri pe fiecare perete, inconjurand la mijloc bancul de lucru al croitorului. Proprietarul - numele lui Viran Shah - a iesit dintr-un birou aflat in spate, pentru a-si saluta clientul. “Oh… Dumnezeul meu!” a spus el. “Ce?”, am intrebat eu, privind in jur ca sa vad daca nu vorbea cu altcineva. “Ooooh... Dumnezeul meu!” S-a intors in biroul sau, scotand unele zgomote in jur si a revenit cu un dosar, pe care l-a asezat pe un birou mai larg. “Fratele tau Michael - a fost aici! A cumparat haine de aici! "

Acolo, in dosar, se gaseau fotografii cu domnul Shah si cu fratele meu, din 1996. Dintre toate magazinele si strazile din Mumbai, am mers in cel in care fratele meu fusese cu aproape 14 ani mai devreme. Aveam lacrimi in ochi, in timp ce croitorul isi lovea usor obrajii, inca neincrezator in coincidenta. Am vrut sa-i spun ca nu exista coincidenta, dar in schimb i-am spus sa-mi ia masurile. “Evident ca am fost ghidat aici, asa ca as dori sa cumpar cateva dintre costumele tale, domnule”, am spus eu."





Imi place sa cred ca, in speranta iubirii care nu i-a parasit niciodata, aceasta melodie a fost inchinata Lisei. Dar, dupa cum insusi Micahel spune intr-una dintre poeziile sale, se pare ca pentru amandoi: Toate indoielile au fost impotriviri zadarnice/ Judecatilor transformate in amintiri ale durerii”   























You Are Not Alone, Michael”/ Love, Chess and  Destiny – de Jermaine Jackson