Michael Jackson - FORTA DESTINULUI

Iubire, Sah si Destin

"Trecusera 20 de ani de cand si-au intalnit privirile prima data in 1974, iar acum Jackson era indragostit de Presley. - Fiica Regelui rock-ului si Regele pop-ului - Dumnezeu nu scrie scenarii de filme mai bune decat acestea".

"Intorcandu-ma cu gandul in urma, imi aduc aminte ca Lisa Marie Presley a aparut de fiecare data pe neasteptate la periferia vietii lui Michael, in mod sporadic, fulgerator, pe neobservate, pana cand drumurile lor au convers. Reconstituind azi harta destinului, pare clar ca a fost intotdeauna planul lui Dumnezeu ca ei sa se uneasca. Eu, unul, chiar nu cred ca exista coincidente. Si stiu ca Michael a simtit ca exista un element puternic de genul „e menit sa fie”, atunci cand s-au intalnit pentru prima data ca adulti la finele anului 1992. El vedea destinul ca pe un joc de sah: noi, oamenii, suntem piesele de sah, iar Dumnezeu este jucatorul care ne muta pe tabla lui de sah, pana cand Regele ia Regina. Pana la renumitul interviu cu Oprah, Michael incepuse deja o relatie telefonica cu Lisa Marie, consolidand cu incetul romantismul lor final - ceea ce pune capat, odata pentru totdeauna, minciunii referitoare la “casatoria lor publicitara in vederea restabirii reputatiei” dupa evenimentele din 1993.

Ca oricare cuplu, au flirtat, au conversat si au inceput sa simta ceva cu mult inainte sa inceapa cosmarul de extorsiune. De fapt, drumul destinului a inceput in 1974, cand noi eram in Vegas, facand spectacole de varietati familial. Undeva intre acele reprezentatii, ne-am dus in apropiere de Tahoe pentru a sustine un spectacol la salonul cazinoului Sahara-Tahoe. Acest fel de loc intim de intalnire a adunat aproximativ 1.000 de oameni si a atras multe like-uri pentru Frank Sinatra si Charlie Rich. La un moment dat, in timpul pauzei noastre, cred ca Jackie s-a ratacit de Michael, pentru ca s-au regasit intr-unul dintre acele ascensoare largi, de tip service. Cu siguranta stateau unul langa altul privindu-si picioarele, cand liftul s-a oprit.

Usile s-au deschis si a intrat Elvis. Avea parul lucios si salopeta alba stralucitoare, cu guler inalt si cu un prosop gros in jurul gatului. S-a uitat la Jackie si la Michael. “Voi sunteti baietii Jackson?” a intrebat el. Ei au incuviintat din cap. Ati crede ca, odata ce le-ati cunoscut aprecierile lui Smokey Robinson, Sammy Davis Junior si Jackie Wilson, nimic nu v-ar mai putea tulbura, dar efectul acelei plimbari cu liftul in comun, a fost cel mai mare si neasteptat fior. Nu ca ar fi durat mult. Cateva secunde mai tarziu, usile s-au deschis si Elvis si-a vazut din nou de drum. “Noroc, prieteni!”, a spus el. Aceea a fost ziua in care Michael l-a intalnit pe viitorul socru, pe care nu avea sa-l mai intalneasca niciodata. Eu am fost suparat ca am ratat ocazia, dar cativa ani mai tarziu, in Nevada, ma gaseam intr-un hotel - nu-mi amintesc care dintre ele - si l-am vazut pe omul din dreapta lui Elvis, colonelul Tom Parker, pe fondul unui nor de fum de trabuc. 

Era o legenda: managerul tuturor managerilor. Ochelarist si plinut, cu esarfa lui rosie de marca legata in jurul barbiei duble, statea la o masa din restaurant, langa cazinou. Am indraznit sa ma aventurez si sa-l salut. Ne-am asezat si am discutat despre toate problemele legate de Elvis cat si de Jackson 5, in timp ce eu, in varsta de 20 de ani, ma prefaceam ca pufai dintr-unul din trabucurile sale. Era fascinat de Mama si de Joseph. “Spune-mi, cum au produs ei tot talentul acela intr-o singura familie? Asta vreau eu sa stiu”, a spus el, probabil calculand in minte procentele de comision si inmultind cu noua. Dupa ce mi-a cerut sa dau drumul la orice intrebare despre Elvis - si dupa ce am aflat ca lui “The King” i-au placut mult gogosile si grupul de blues Muddy Waters (nu trebuie confundat cu artistul) - nu am putut sa rezist ca sa nu-l intreb un lucru care ma intrigase mereu: “Este adevarat ca ai impartit totul 50: 50 cu domnul Elvis?” El a ras de indrazneala mea. “Da“, a spus.

Dupa care a scos un alt vartej gros de fum. Eram inca destul de necopt cu privire la toate problemele de afaceri, ba chiar ma gandeam ca Elvis trebuie sa fie nebun ca sa-i ofere jumatate din castiguri, dar colonelul Parker era perspicace. Sedea acolo relaxat, dar impunator - ca si cum ar fi detinut chiar locul unde eram asezati - vorbind despre cat de mult din parteneriat a impartit el cu Elvis, despre cata incredere s-a investit in aceasta afacere si cum Elvis a stabilit standardul ca fiind cel mai muncitor om pe care il stia. Mai tarziu, cand le-am povestit fratilor despre aceasta intalnire inspirata, Michael a vrut sa stie doar un lucru: “L-ai intrebat daca Jackie Wilson a fost unul dintre favoritii lui?” Urma o intrebare pe care ar fi trebuit sa i-o pun. “Pentru ca se pare ca i-a furat miscarile!”, a glumit el.

Am aflat un lucru de la colonelul Parker: fiica lui Elvis, Lisa Marie, de 26 de ani, era o mare fana a trupei „Jackson 5”. Ne vazuse deja sustinand spectacole - la un spectacol participase cu ​​unul dintre cantaretii care faceau acompaniament vocal pentru tatalui ei. Cativa ani mai tarziu, cineva ne-a spus ca ar fi fost adusa in culise pentru a ne intalni. Urmatoarea data cand am vazut-o pe Lisa Marie a fost cu aproximativ 17 ani mai tarziu, in jurul anului 1990–1991, intr-o farmacie din districtul Brentwood, LA. M-am intrebat atunci daca sa merg sa o salut, dar arata extenuata si am ezitat. La scurt timp, in 1992, Lisa si Michael au descoperit ca aveau un prieten comun in artistul australian Brett Livingstone Strong, iar omul care-i gasise fratelui meu refugiul secret intr-un hangar al aeroportului, juca acum involuntar rolul petitorului. El i-a reunit la o cina si din acea zi - cand Lisa era inca casatorita cu Danny Keough - a inceput o prietenie nevinovata, formand lent fundamentul unui romantism real. De-a lungul incercarilor grele prin care a trecut Michael in 1993, Lisa Marie a fost unul dintre acei prieteni de la care a cerut sfaturi prin telefon, oriunde s-a aflat el prin lume.

Au fost si altii: proprietarul hotelului Steve Wynn, managerul de talente Sandy Gallin si David Geffen de la MCA Records, dar ea l-a impresionat mult cu sfaturile sale sincere, directe si dure. Cu atatea voci in jurul lui, ideile ei erau revigorante. Nu vorbea prostii si, cand vedea anumite persoane prin jurul lui, isi facea idei foarte clare despre ele. Genul acela de sinceritate il facea mereu pe fratele meu sa zambeasca. Nu avea ifose si nici eleganta din show biz si era feminina, cu aspect fin si puternic. As putea spune ca atractia dintre ei era evidenta. Lumea nu i-a vazut iesind impreuna pana in 1994 - de aceea s-a vorbit despre o casatorie de convenienta - dar, de fapt, ea i s-a alaturat lui Michael in public in luna mai 1993, la un eveniment de caritate pentru copiii din estul indepartat, ca oaspete al ex-presedintelui american Jimmy Carter.

Michael nu a ratat niciodata vreo ocazie de a se intalni cu un presedinte! Nu numai ca citise despre aproape fiecare dintre ei, dar masuta lui de cafea din sufrageria de la Neverland era decorata cu fotografii inramate ale intalnirilor dintre el si presedintii Carter, Clinton si Reagan. Michael era foarte mandru de acea vitrina prezidentiala si a devenit deosebit de prietenos cu familia Clinton. In curand, casa avea sa-i fie umpluta cu fotografii ale Lisei Marie, ale celor doi copii ai ei si ale lui Michael. Trecusera 20 de ani de cand si-au intalnit privirile prima oara in 1974, iar acum Jackson era indragostit de Presley. Fiica Regelui si Regele Pop-ului - Dumnezeu nu scrie scenarii de filme mai bune decat acesta.

Ceremonia s-a desfasurat in Republica Dominicana in august 1994 si s-a luat decizia clara de a nu informa pe niciuna dintre familii: o afacere tip “ne-dorim-fara-nebunie”. Cu cat erau mai putini oameni care stiau despre asta, cu atat erau mai mici sansele ca presa sa afle. Daca mama ar fi fost acolo, ar fi putut sa-i reaminteasca persoanei care a oficiat casatoria ca numele fiului ei nu era “Michael Joseph Jackson”, asa cum s-a spus in juramant, mai mult pentru amuzamentul lui Michael. Odata ce au fost declarati sot si sotie, mirele excesiv de emotionat a sunat-o pe Mama din apartamentul lor de la hotel cu “vestile mari”, dar ea a crezut ca este una dintre farsele lui.

“Imi spui ca te-ai casatorit cu Lisa Marie Presley? Nu, nu ai facut asta, a spus ea.

“Am facut-o! Am facut-o! ”, a spus el, incepand sa rada.

“Nu te cred!”

“Vrei sa vorbesti cu ea? Ea este aici cu mine acum ”, a spus el si se pare ca au fost multe rasete in fundal inainte ca Lisa Marie sa o salute si, in cele din urma, sa-l puna din nou pe Michael in legatura cu ea.

Mama nici atunci nu a crezut. “Nu este ea - ai pus o fata neagra sa se prefaca ca este ea”, a insistat ea. Michael radea atat de tare, incat abia mai putea sa vorbeasca. Fie binecuvantata mama, urechile ei din Alabama nu se asteptasera ca fiica lui Elvis sa vorbeasca taraganat ca tatal ei. Asa cum isi aminteste ea astazi: “Vocea ei suna atat de diferit de ceea ce imi imaginasem. Merge sa arat...” Probabil ca a existat un alt motiv pentru care mama a fost sceptica: Michael o suna intotdeauna fie pe ea, fie pe Rebbie sau pe Janet, deghizandu-si vocea si prefacandu-se a fi altcineva. Impresia pe care o lasa, de gentlemen englez, era evident foarte convingatoare si el mereu le pacalea. Prin acel apel telefonic primit din Republica Dominicana, mamei i-a placut sa auda cat de emotionat era el ca avea o sotie. Eu am asistat doar la putine momente ale acestei casatorii deoarece cei doi erau atat de acaparati unul de celalalt.

Ingrijorarile mele anterioare cu privire la faptul ca Michael era singur - inconjurat de diferiti consilieri profesionisti sau ca umplea golul cu diferite persoane aleatorii - s-au evaporat. Acum avea pe cineva chiar real, ferm si cu inima mare, care nu se temea de vulturii din jurul lui. Am ras de sugestiile mass-mediei ca ei se “prefaceau”, pentru ca stiam cu totii din familie despre intensitatea relatiei lor si cum isi doreau mereu sa fie impreuna. Bucuria lui Michael nu putea fi una prefacuta. Intimitatea pe care o vedeti in videoclipul “You Are Not Alone” a fost arta care a imitat viata; o privire dulce despre cat de usor le era la unul cu celalalt si cum le placea lor sa rada. Comentariile ca noi “nu o puteam suferi” pe noua sotie a fratelui nostru au fost departe de adevar: ea a fost pentru totdeauna acceptata si nu a existat nicio indoiala ca avea intentiile cele mai bune fata de Michael.

Devenise indeosebi foarte apropiata de Janet si de Rebbie. Dupa ce surorile mele isi petreceau timpul cu Lisa Marie si mai intotdeauna o auzeau vorbind despre Michael, veneau spunand acelasi lucru: “Fata aceea este nebuna dupa el!” Acum, cand Lisa Marie ajunsese in viata lui Michael, am incetat sa-mi intind antenele pentru informare. Intotdeauna trebuia sa stiu “Este bine Michael?” Odata ce am stiut ca este bine, si eu am fost.

Daca Michael a avut in vedere un lucru, acela a fost sa-si asigure viitorul. Inca de la inceputul carierei sale, a promis sa nu devina “doar un alt artist negru care nu a reusit prin nimic.” Desigur, el a spus acest lucru intr-un moment in care habar nu avea cat de fenomenal va deveni, insa i-a spus mamei ca doreste sa ia asemenea decizii de afaceri incat “familia noastra sa nu trebuiasca sa se mai ingrijoreze niciodata de bani.” Cu el acum casatorit si cautand sa-si intemeieze propria familie, securitatea financiara a fost primordiala. Oricat de multi kilometri a pus intre el si Gary, Indiana si oricat de mare i-a fost succesul, nimic nu i-a inlaturat amintirea efortului parintilor nostri. Aceasta nu te paraseste niciodata si nu inceteaza niciodata sa te influenteze.

Poate ca acum, oamenii vor intelege mai bine de ce Michael a debarcat si a urmarit atat de fara mila, ceea ce toata lumea a numit “cea mai mare afacere din istoria publicarii de muzica”. El a urmat sfatul lui Paul McCartney, dat in 1983, ca adevarata garantie era in proprietatea dreptului de autor asupra melodiilor. Un an mai tarziu, in anul 1984, Michael a cheltuit 47,5 milioane de dolari pentru catalogul istoric amplu, ATV Music Publishing, cuprinzand aproximativ 4.000 de melodii, inclusiv “Tutti Frutti” a lui Little Richard (care, sunt sigur ca l-a facut fericit pe Joseph). Dar, pestele cel mare au fost hiturile Beatles si fiecare melodie pe care ei au scris-o in perioada 1964-1971. El ar fi vrut sa mearga la jumatate, la o oferta de 20 de milioane de dolari, impreuna cu vaduva lui John Lennon, Yoko Ono.

Nu a venit nimic din partea aceea si interesul lui Paul a scazut, asa ca lui nu i-a cazut foarte bine cand a aflat despre acordul lui Michael. Mandria ranita si-a gasit vocea in public, dar Yoko Ono a spus ca este “o binecuvantare” faptul ca un catalog atat de prestigios era in mainile cuiva ca Michael. Ca intotdeauna, cred ca depinde de ce parte a gardului stai. Michael a urmat regulile jocului, a venit cu cea mai mare oferta si, daca Paul McCartney si-ar fi dorit atat de mult proprietatea, ar fi pus el banii jos. Dar nu a facut-o: si a pierdut. Aceasta este treaba. Ca atatia oameni, eu cred ca el l-a subestimat pe Michael. Daca exista un sfat pe care as fi putut sa-l dau oricui era convins ca stie masura fratelui meu, ar fi fost acesta: sa nu va lasati pacaliti de manifestarea de copil mare, de vocea blanda sau de titluri.

Michael era un om de afaceri perspicace, cu o viziune futurista. Acum, cand el detinea biblioteca ATV alaturi de propriul sau catalog MIJAC (care include toata muzica lui, precum si a unora ca Ray Charles si Sly si Family Stone), a ajuns brusc in posesia premiului cel mai mare si mai bine platit din industria muzicala. Cu ajutorul lui John Branca, avocatul sau, el a depasit Hollywood-ul pentru a-si garanta viitorul. Noua ani mai tarziu, John Branca avea sa duca aceasta lovitura la nivelul urmator. Marca proprie a lui Michael, Sony, a spus ca vrea sa cumpere jumatate din catalog ATV, dar el nu era de vanzare. Sony a vrut sa faca afaceri, dar, Michael nu s-a clintit. Marca de inregistrare probabil a trebuit sa regandeasca propunerea din nou.

Acordul, care a fost incheiat in cele din urma, parea sa-i ofere lui Michael o abordare si mai ferma asupra industriei muzicale, deoarece Sony a convenit un parteneriat in care fiecare parte ar fi avut de impartit jumatate din cataloagele lor, creand o fuziune de interese in cadrul Sony - ATV Music Publishing, evaluata la aproximativ 1 Milliard $. Michael, cu 50% din publicatiile Sony, precum si cu 50% din ATV, devenise acum un detinator important de actiuni sub propria sa marca. Si mai impresionanta a fost clauza care prevedea ca Michael nu putea fi supus unei preluari agresive. Dupa cum a explicat el insusi, proprietatea partii sale a fost cimentata pentru totdeauna si „nu exista nicio cale prin care Sony sau altcineva sa poata face ceva corporativ pentru a o prelua de la mine.” Pe hartie, parea un acord facut in cer.

Nu am stiut ca au existat frictiuni in casnicia lui Michael, pana cand apelurile telefonice de criza au facut dus-intors intre Lisa Marie si Mama, Janet si Rebbie. Nu eram un intim al acelor inima-la-inima, dar era evident ca intensitatea romantismului de la inceput s-a oglindit in destramarea lui. Cred ca compromisul de care avea nevoie intr-o casnicie a fost pentru Michael o schimbare mai dificila decat si-a imaginat. Sincer, eu am crezut ca acest mariaj va dura, deoarece pareau potriviti, dar cand a existat o problema, unul dintre ei ar fi trebuit sa se aplece primul si niciun partener nu a stiut sa faca asta. Michael s-a luptat cu cerintele vietii specifice casniciei si cred ca Lisa Marie s-a luptat cu procesul lui de izolare creatoare. Acum socotesc ca, daca te gandesti cum a crescut ea, cu un tata care era mereu plecat, care sustinea spectacole mereu, mereu in studio, ultimul lucru de care ea avea nevoie era un sot absent.

Ea nu a putut sa inteleaga de ce trebuia sa fie el plecat tot timpul si el nu putea intelege de ce avea ea o problema cu el cand, fiind in studio, uneori dormea acolo. Asa ca, atunci cand Lisa Marie a pus la indoiala deciziile lui, el s-a gandit, gresit, ca ea vrea sa-l lege. Ei si-au petrecut cea mai mare parte a timpului locuind la casa Lisei Marie din Hidden Hills, la nord de Los Angeles, dar a existat ceva presiune pentru ca Michael i-a luat sub aripa sa protectoare pe nepotii unchiului Lawrence, fratele lui Joseph. In acea familie erau mari probleme si fratele meu a intervenit, simtind ca copiii au nevoie de dragoste reala intr-un moment dificil pentru ei. Sunt sigur ca Lisa Marie a avut o anume simpatie pentru copiii aceia, dar si-a dorit, de asemenea, ca sotul ei sa fie emotional acolo si pentru ea.

Pe masura ce saptamanile treceau, ea si-a dat seama ca nu petrece suficient timp in familie cu propriii ei copii, desi petreceau impreuna cateva weekenduri la Neverland, care ramasese totusi un loc unde se intalneau familiile in vizita. Uneori, si fara indoiala ca un raspuns, Lisa Marie disparea cateva zile, iar cand ea nu era prin preajma, Michael devenea nesigur. Asa s-a dezvoltat un cerc vicios: ea se intreba unde este el si el se intreba unde este ea - gelozia si distanta nu au fost niciodata o combinatie buna la Hollywood. Si acum, in loc sa se apropie, ei se indepartau. Cu o ocazie, Michael si-a petrecut ziua in studio cu protejatul sau Wade Robson, lucrand pana in noapte tarziu. El a decis sa ramana la casa familiei lui Wade la invitatia mamei acestuia, in loc sa se intoarca la sotia sa – a fost mai usor in acest fel.

Michael detesta sa argumenteze sau sa ridice vocea si prefera sa evite o problema decat sa o confrunte. Dar, Lisa Marie nu a indurat asta: ea i-a tinut piept lui Michael si l-a provocat. Pentru ca avea nevoie de el, chiar daca el nu a apreciat asta. De asemenea, el inca lupta cu ramasitele dependentei sale de Demerol. Nu stiu cat de mult din asta a vazut Lisa Marie, dar stiu ca Michael nu a avut o recuperare asa usoara si inca suferea dureri mari care il agitau si il tineau treaz noaptea. Un alt factor inconfortabil pentru Michael au fost convingerile Lisei bazate pe Scientologie. Ea i-a oferit o multime de materiale de lectura despre religia ei si el a devorat totul. La un moment dat, Michael a descoperit ca adeptii Scientologei nu se bazeaza neaparat pe medicamente pentru a trata boala unui copil.

Primul apel telefonic al lui Michael ar fi putut fi la un pediatru si se temea de ceea ce ar putea insemna asta atunci cand vor avea copii. Un factor important care a dat peste cap lucrurile, a venit atunci cand Lisa Marie – din punctul de vedere a lui Michael - a renuntat la promisiunea ei de a-i darui copii. De indata ce s-au casatorit, el a inceput numaratoarea inversa pentru a avea noua micuti Moonwalkers. Convingerea ca Lisa a incalcat un pact pe care el considera ca l-au facut, l-a dus inapoi la acea vreme cand Joseph i-a promis cina cu Fred Astaire si lucrul asta nu s-a intamplat niciodata. Sunt destul de sigur ca Lisa Marie s-a simtit, din acel moment, ca si cum ar fi trait in Siberia, pentru ca s-a inchis in ea si s-a retras. In curand, Lisei Marie i-a pierit rabdarea. La optsprezece luni de la nunta lor, ea a depus divortul.

Cel mai trist lucru despre aceasta despartire este faptul ca intre ei a existat dragoste si prietenie autentica, dar, incet, totul a fost eclipsat si epuizat in cadrul unui conflict de autoritate. La sfarsitul unei zile, am sosit la doua persoane cu perspective diferite si temperamente diferite, dar mi-am dorit intotdeauna un compromis la care nu s-a ajuns niciodata. In lunile care au urmat, stiu ca ea le-a cerut lui Janet, lui Rebbie si Mamei sfatul lor despre cum ar fi cel mai bine sa ajunga la Michael, sa vada daca exista vreo cale de intoarcere. Pentru mine, asta a ilustrat dragostea pe care o avea ea pentru el. Dar cand fratele meu a construit acele ziduri, le-a construit inalte. Pentru ce sunt eu recunoscator, este faptul ca Michael a vrut sa stie cum se simte intr-o relatie reala si a vrut sa fie iubit si sa gaseasca dragostea adevarata. Chiar daca, in realitatea nu s-a ajuns la un rezultat de durata, inima lui a cunoscut in sfarsit dragostea adevarata si cred ca o parte din ea chiar a ramas cu Lisa Marie pana la sfarsit.

Ori de cate ori vizitatorii ajungeau la Neverland, li se inmana harta colorata a terenului, la fel cum se primeste la orice parc tematic, si atunci ei vedeau pentru prima data logo-ul lui Michael pentru ranch, pe care el il proiectase in anul 1988: un baiat care poarta o salopeta albastra de pajama si care sta in interiorul unei luni albastre, cu picioarele atarnate in fata in timp ce priveste in jos lumea. Cand m-am dus la cinema si am vazut logo-ul pentru studioul DreamWorks, a fost ca si cum as fi privit logo-ul fratelui meu: logo-ul DreamWorks este conturat in albastru, cu un baiat care sta cu spatele in curba unei semiluni, cu o undita de pescuit lasata sa cada peste marginea ei. O coincidenta uimitoare, m-am gandit. Dar, asa cum am spus, nu cred in asa ceva. Poate ca a fost telepatie intre Michael si Spielberg. Dovada ca mintile luminate gandesc asemanator.

Omul de afaceri perspicace din Michael a fost convins de fapt ca va face si el parte din Dream Works, atunci cand a fost infiintat de catre regizorul Steven Spielberg, de fostul presedinte al studiului Disney, Jeffrey Katzenberg si de producatorul de discuri David Geffen, in 1994. El a lucrat cu fiecare dintre ei si i-a cunoscut bine, si mi-a spus ca a fost “instrumental” in reunirea lor. Nu stiu daca trio-ul ar fi de acord cu asta, dar asta era convingerea lui Michael. In timp ce explica, el credea ca toti patru il vor aborda pe prietenul lui Michael, printul Al-Waleed, din familia regala a Arabiei Saudite, pentru a finanta riscul. Printul era dornic sa-l aiba partener pe Michael in afaceri si sa faca in asa fel ca tot felul de viziuni creative sa devina realitate. (Ulterior, ei ar fi creat Kingdom Entertainment in anul 1996, cu privire asupra filmelor, parcurilor tematice, hotelurilor si cartilor pentru copii.)

Nu stiu de ce, in cele din urma Michael nu a mai aparut in ecuatia DreamWorks, dar din momentul in care a iesit din imagine, nici printul Al-Waleed nu a mai fost interesat. Ceea ce s-a intamplat atunci, a fost ca Spielberg, Katzenberg si Geffen s-au dus la Paul Allen de la Microsoft, care le-a injectat 500 milioane dolari necesari pentru lansarea si functionarea studioului. Pentru un timp, Michael si-a lins ranile si a simtit ca a ratat, mai ales cand studioul a castigat Oscarul pentru cea mai buna imagine, timp de trei ani consecutivi, cu American Beauty, Gladiator si Beautiful Mind. Insa, succesele creative ale lor prin filme cu incasari foarte mari, nu s-au tradus neaparat financiar si, destul de curand, s-a vorbit despre o datorie de o suta de milioane de dolari, faliment, iar unele prabusiri la box office au avut loc la inceputul noului mileniu.

Si atunci s-a raspandit un anumit zvon, ca Michael era in spatele acestui ghinion. “Poti sa crezi asta?”, a spus el. “Acum sunt acuzat ca am facut o vraja voodoo in studio si se pare ca acesta este motivul pentru care lor nu le ies afacerile atat de bine. Nu stiam ca am atata putere!” Exista o poveste nebuneasca – perpetuata mai tarziu de oameni precum Bob Jones - ca el a consultat un medic vrajitor in Elvetia. Acesta nu a fost un comunicat din National Enquirer; asta a fost barfa publicata in Vanity Fair in 2003. S-a spus ca Michael a pus un blestem pe Spielberg si a platit 150.000 de dolari pentru un ritual care a inclus uciderea a 42 de vaci! As spune ca nu se poate inventa asa ceva, dar cineva a facut-o!

Dintre toate scuzele pe care le-am auzit la Hollywood pentru probleme financiare, sacrificiul unei turme de vaci aflate la 6.000 mile distanta in Europa este probabil cel mai bun pana acum. In cele din urma, fondatorii DreamWorks aveau sa vanda studioul catre Viacom in 2005. Prietenii mei indieni, familia Ambani, de la Grupul Reliance au preluat in 2008. Interesant este ca drepturile de publicare muzicala ale studioulului au fost ulterior licentiate catre Sony-ATV Publishing. Banuiesc ca ce merge imprejur, vine din jur.

Vanity Fair a difuzat un alt articol in septembrie 1995, citandu-l pe avocatul districtului Santa Barbara, Tom Sneddon, care nu a apreciat declaratiile fratelui meu la televizor potrivit carora “nu exista nicio informatie” care sa-l lege de acele vechi acuzatii. Tom Sneddon s-a hotarat sa comenteze lucrul acesta in public, subliniind ca fratele meu nu a fost “absolvit” de implicarea sexuala cu baieti, iar comentariile sale “nu au fost in concordanta cu dovezile din acest caz”, ceea ce a dus la o eruptie de titluri care au urlat imediat: “Jackson a mintit in Interviul TV”. Cu doi ani in urma, domnul Sneddon l-a facut pe Michael sa constientizeze ca inca il urmareste. 

Daca tineti cont de dorintele lui Michael de a fi tata, decizia rapida pe care a luat-o in acest sens nu a fost deloc surprinzatoare. Ca intotdeauna, si-a tinut buzele sigilate in legatura cu planurile sale de a avea copii, impreuna cu sau fara Lisa Marie, dar cand o admiratoare blonda, ca o mama s-a oferit sa-i poarte copiii, a fost “o oferta venita de la Dumnezeu” pe care el nu avea sa o ignore. Debbie Rowe nu era o necunoscuta pentru Michael. Era asistenta la clinica Beverly Hills a dermatologului sau, dr. Arnold Klein, care l-a tratat de vitiligo. Din cauza intimitatii tratamentului sau, Michael stia ca ea este o femeie de incredere si discreta. Cand am auzit ca Debbie era asistenta, am stiut ca va fi delicata, blanda si il va rasfata; cineva care stia sa prinda muste cu zahar, nu cu otet. Cineva care era fericita sa implineasca dorintele lui Michael. Aceasta a fost o sansa pentru el de a avea copii in totalitate in conditiile sale: cu 100% din custodie si o mama pregatita sa renunte la drepturile parintesti.

Privind in urma si intelegand cat de importanta era paternitatea pentru el, nu vad ce alta alegere ar fi avut atunci cand exista deja un voluntar dispus sa-i realizeze visul, intr-un moment in care era inconjurat de daramaturile casatoriei sale, intr-o lume deja izolata, fara sa stie cand - sau daca - urmatoarea sa pereche “ideala” va veni. In plus, a fost o procedura practica inradacinata in dragoste - dragostea lui Michael pentru copii. Am vazut acest aranjament ca o binecuvantare, datorita devotamentului in care aceste tinere suflete aveau sa fie nascute. Am citit tot felul de relatari si presupusul dialog care sustinea ca Michael a fost cumva presat sa se casatoreasca cu Debbie si ca Mama a jucat un fel de rol in aceasta decizie datorita credintelor sale ca martor al lui Iehova. Acest lucru nu este adevarat si ignora faptul ca fratele meu avea propriile sale valori si relatii cu Dumnezeu. Daca el a simtit presiunea sa se casatoreasca, aceasta a fost de la El si de la nimeni altcineva: “Sa faca ceea ce trebuie” si sa dea nastere la copii printr-o casatorie sfanta.

Michael s-a casatorit cu Debbie in noiembrie 1996, intr-o ceremonie la hotelul lui din Sydney, in timpul etapei australiene a turneului mondial “HIStory”. Primul fiu, Prince Michael, s-a nascut pe 10 februarie 1997, urmat de o fiica, Paris Michael Katherine, in 3 april 1998. In momentul in care Prince a sosit, Michael s-a asigurat ca are sprijinul unei bone cu norma intreaga. Candidatul ideal era sub nas: Grace Rwaramba lucra deja ca secretar de mare incredere. El a laudat ideea venita din partea Mamei si a mea: “Voi ce credeti?”, a intrebat el. “Am nevoie de cineva in care sa am incredere si sa inteleaga ce vreau eu pentru copiii mei.” Uneori, Michael revenea in familie pentru a primi unele sugestii, iar eu si Mama ii acordam bonei Grace sprijinul nostru. Originara din Uganda, Michael a simtit ca ea nu numai ca era puternica, dar le va aduce copiilor sai valorile africane ale dedicarii absolute pentru familie si comunitate. “De asemenea, imi doresc ca ei sa creasca stiind de unde a inceput calatoria noastra”, spunea el.

De la bun inceput, Grace a fost stralucitoare cu copiii si a facut parte integranta din misiunea lui Michael ca parinte, de a-si mentine copiii respectuosi, politicosi, invatati si iubitori. In perioada frageda a lor, pe masura ce mass-media a inceput sa se axeze asupra acestor adaugiri la familie, Michael s-a suparat - mai cu seama pentru copiii sai - pe speculatiile care puneau la indoiala paternitatea sa. La inceput, acest lucru pare-se a fost starnit de titlurile din presa despre chipurile copiilor acoperite cu voaluri sau cu masti de petrecere - care sugerau ca ei erau obisnuiti sa ascunda lipsa de asemanare cu tatal lor. Dar, la inceput, voalurile acelea nu au fost ideea lui. Au fost, de fapt, o masura de protectie a identitatii, instituita pentru prima data la insistenta lui Debbie, deoarece exista o neliniste cu privire la amenintarea unui rapitor. Vociferarile din ziare despre finantele aflate in spatele aranjamentului dintre Michael si Debbie au condus la o corespondenta nebuneasca tipica mintilor bolnave, care amenintau cu rapirea, ideea fiind ca Michael va plati oricat pentru copiii sai. Amenintarile nebunesti erau ceva nou pentru Debbie si ea clar s-a speriat. Mai tarziu, Michael a fost cel care a mentinut voalurile din motive de protectie a identitatii. 

Apoi oamenii se intrebau daca Michael folosise un donator de sperma anonim. De ce cineva credea ca fratele meu este incapabil sa-si creeze propriii copii, era dincolo de intelegerea mea, la fel ca ideea ca ar fi folosit un donator atunci cand importanta pentru el era mostenirea lui personala. Cred ca este corect sa spunem ca Debbie a avut o gena dominanta (Prince avea parul alb-blond cand s-a nascut), dar cand privesc ochii acelui copil sau cand ii prind profilul lateral, similitudinea lui cu Michael ca baiat este evidenta. Insa, pentru a pune capat acelui mit odata pentru totdeauna, Michael i-a transmis lui Prince vitiligo. Paternitatea fratelui meu este irefutabila atunci cand Prince isi scoate tricoul. Ceea ce conteaza insa cu adevarat, este faptul ca nepoata si nepotii mei stiu fara nicio indoiala ca Michael era tatal lor biologic si ca s-au nascut din dragoste.

                                          

Cand ma uit la fotografiile cu Michael din aceasta perioada - post-casatorie si pre-copii - este dificil sa ignor toate acele modificari faciale pe care el le-a suferit prin interventie chirurgicala plastica ulterioara. De fapt, in urmatorul deceniu, as spune ca el a ajuns la punctul de supra-corectie, deoarece a ramas atat de prins in imagine de sine negativa, incat a incercat sa regaseasca in oglinda ceea ce isi pusese in minte: perfectiunea de neatins. Nu cunosc exact amploarea lucrarii pe care si-a facut-o, dar au fost mai multe interventii chirurgicale la nas. El era o persoana a carei bogatie i-a permis sa faca ceva in privinta nesigurantelor sale, dar pentru noi toti, Michael era neschimbat, pentru ca priveam in ochii sai si ei erau la fel, iar inima lui era la fel: era tot Michael. Personal, cred ca preocuparea lui pentru chirurgia plastica a fost o forma de dismorfie corporala, o afectiune adesea inradacinata in copilarie sau pubertate, unde suferinta gaseste ca exagerate defectele care nu exista. Aceasta este parerea mea, nu un diagnostic.

De-a lungul anilor, am vrut sa-l scutur si sa-i spun: “Michael, tu nu vezi cat de dragut esti?” Dar, a fost o problema atat de sensibila, incat eu am simtit ca nu pot, si el nu a reusit sa realizeze ca respectul sau de sine nu era ceva ce putea fi corectat de cutit. De aceea, ma enervez pe acei medici care i-au permis sa mearga prea departe. Mereu m-am gandit ca daca te duci sa consulti un medic si nimic nu e in neregula cu tine, ei au datoria sa-ti spuna acest lucru. Cel mai trist lucru a fost ca Michael nu a fost niciodata multumit de aspectul sau final. In cele din urma, cred ca a invatat o lectie dureroasa, anume ca chipul nu este o piesa muzicala; el nu poate fi corectat la nesfarsit ca sa fie perfect. Oglinda l-a mintit in viata pe fratele meu mai mult decat oricine altcineva si m-a intristat sa stiu ca el nu a vazut niciodata cat de frumos era. Asa cum am scris pentru programul memorialistic din 2009: Michael, lumea aceasta nu a fost niciodata menita pentru cineva la fel de frumos ca tine - si cu asta, m-am referit nu numai la cum arata, ci si la cum gandea si cum privea el lumea.

In momentul in care cetateni ai Indiei au marcat fruntea lui Michael - si in special “cel de-al treilea ochi” - cu amestecul acela din pasta de lemn de santal, turmeric, argila si cenusa, el a simtit ceva rezonant: “Am simtit instantaneu ca parca as fi venit acasa”, ne-a spus el. Tocmai aterizase pe pamantul Indiei si tara era considerata de el “casa sa spirituala”; singurul loc pe care si l-a dorit intotdeauna sa il viziteze, inca de cand am inceput noi sa calatorim prin lume ca frati. Intampinarea lui pe aeroport cu dansatoare si atingerea degetelor de tilak - binecuvantarea sacra pentru o sanatate buna si un bun augur – i-a confirmat, asa cum mai spusese el candva, ca in alta viata a fost indian. A stiut mereu ca trebuie sa existe un motiv pentru ca are un bucatar indian si o prietenie cu Deepak Chopra, mai glumea el uneori. Indian-american nativ prin stramosi, indian din Estul indepartat in suflet.

Cand a intocmit programul turneului mondial “HIStory”, a rezervat un spectacol si in India si a sosit acolo cu doua saptamani inainte de a-si depune juramintele cu Debbie. Amploarea vizitei sale a fost ilustrata atunci cand, pentru sosirea si primirea sa, au inchis Aeroportul International Mumbai: 10.000 de oameni au venit sa-l intampine. Trei avioane rusesti de marfa au aterizat langa scena. A urmat apoi propriul sau jumbo 747, cuvintele “Regele Divertismentului” fiind inglobate de-a lungul partilor laterale ale fuselajului sau. La intoarcere, Michael si-a etalat tinutele indiene si statuia mini-Ganesh care i-a fost oferita. Am auzit despre timpul pe care l-a petrecut acolo si despre felul in care a facut ravagii, despre asta ulterior, de la promotorul Viraf Sarkari care, impreuna cu Andre Timmins, l-a adus pe Michael in Complexul Sportiv Andheri unde-l asteptau 25.000 de fani.

Dar, exista si o poveste a ceea ce s-a intamplat in afara arenei, in ziua care a ramas cu mine. In timp ce se indeparta de aeroport, intr-o Toyota pentru transportat persoane, privea multimea prin trapa de pe acoperisul masinii, purtand unul dintre sacourile sale militare stacoji, cu nasturi de aur si o banda alba. Vehiculul se afla undeva in mijlocul unei cavalcade de 20 de masini, timp in care orasul Mumbai se afla intr-un punct mort. Comenzile date anticipat catre soferi erau sa nu se opreasca; trebuiau sa inainteze cat mai repede spre hotel. “Asteapta! Opreste!” a spus Michael in momentul cand a ajuns la prima intersectie. Vazuse un grup mic de strengari – copii ai strazii, care nu purtau altceva pe ei decat niste zdrente in loc de haine si care, probabil habar nu aveau cine era acest vizitator. Ei se jucau pe marginea drumului, numai ca sa vada spectacolul care trecea pe langa ei.

Michael s-a dat jos din vehicul, apoi a pasit in strada pentru a-i saluta. S-a apropiat de ei zambind si a comunicat intr-un limbaj universal: a luat un copil de ambele maini si a inceput sa danseze cu el. Apoi, in timp ce toti oficialii si politicienii priveau din masini, ceilalti copii au inceput sa rada si sa danseze si ei. A stat acolo doua-trei minute, i-a imbratisat apoi pe fiecare, i-a sarutat pe obraz si le-a daruit multe bomboane inainte de a urca inapoi in vehicul. Cavalcada a pornit din nou, cu Michael fluturandu-si mana. Chiar la intersectia urmatoare, ca si pana acum in drum, s-a intamplat din nou. “Stop! Opreste!” El a vazut mai multi copii ai strazii, a iesit din masina, a dansat si a inmanat mai multe bomboane. A repetat rutina de dans start-stop la fiecare intersectie pe care a intalnit-o in drumul catre hotel. Dupa cum isi aminteste Viraf: “A fost cel mai incredibil gest de umanitate din cate am vazut vreodata.” 

Odata terminate acele trei zile in Mumbai si inainte de a iesi din apartamentul lui de la Hotelul Oberoi, Michael a vandalizat politicos tot ce era in camera. Si-a luat pixul si a iscalit oglinda, cearceafurile de pat, brosura de servire a camerei, pernele, prosoapele si fiecare piesa de mobilier de acolo. Apoi, el si-a lasat instructiunile: “Vindeti, va rog, toate aceste lucruri si dati incasarile pentru caritate.” S-a strans o mica avere. Viraf isi aminteste mesajul lasat pe perna, pe care astazi cineva, undeva, il pastreaza cu mare grija: “India, toata viata mi-am dorit sa-ti vad chipul... acum trebuie sa plec, dar promit ca ma voi intoarce iar. Bunatatea ta m-a coplesit, constiinta ta spirituala m-a miscat, iar copiii tai mi-au atins inima. Ei sunt chipul lui Dumnezeu ... Te ador, India."

Spiritual, noi am fost intotdeauna conectati ca si frati, ca familie, chiar si atunci cand a existat distanta fizica. Voi nu cresteti la fel de apropiati ca noi si pierdeti acel sentiment de conexiune. Au existat nenumarate momente de serendipitate (coincidente) care sa-mi aminteasca cat de interconectati vom fi noi intotdeauna, dar doua dintre cele mai memorabile au venit prin amabilitatea lui Nelson Mandela si a lui Charlie Chaplin.

Cred ca era martie 1999, cand m-am deplasat la Johannesburg cu obligatia morala de a-l onora pe cel mai incredibil om din vremurile noastre. Imi facusem aproape un obicei in a rezerva intalniri cu Nelson Mandela: am aparut impreuna intr-un talk-show sud-african si am fost invitat sa sustin spectacol pentru el de doua ori, mai intai, la cea de-a optzecea aniversare a lui de nastere, in anul 1998, apoi la ceremonia de inaugurare in iunie urmator, cand a predat puterea prezidentiala lui Thabo Mbeki. Am cantat in fata a 90.000 de oameni si a fost o ocazie importanta, pe care am impartasit-o cu comediantul Chris Tucker, care purta o cravata rosie care atragea atentia.

Cu trei luni inaintea acelei zile istorice, intrasem intr-o sala mare de receptie, la o alta reuniune prezidentiala, plina cu oameni din toata lumea. Cineva m-a batut incetisor pe umar. “Jermaine? Fratele tau este aici.” “Care frate?” “Michael - este acolo”, a spus el, aratand spre geaca militara neagra si ochelarii de soare reflectorizanti aflate in partea cealalta a camerei. M-am apropiat si am hotarat sa stau intr-o pozitie care sa insemne ca el a dat peste mine pe neasteptate. “Erms! Ce faci aici?” a strigat el, parand foarte surprins. “Ce faci TU aici?”, am spus razand. “Sunt aici ca oaspete al lui Madeba”, a spus el, folosind numele de clan al gazdei noastre. “Si eu!” - Mandela a fost un mare fan al lui Michael de cand l-a vazut in spectacol, in timpul turneului sau din anul 1997 in Africa de Sud, dar nu cred ca vreunul dintre noi a putut crede in sansele aparitiei la aceeasi reuniune, la 16 ore distanta de casa, fara ca cineva sa pomeneasca de asta.

Am fost de acord sa ne rezervam ceva timp pentru noi dupa aceea, inainte de a pleca eu spre Elvetia, apoi ne-am ocupat separat de oamenii care continuau sa ne bata usor pe umeri. Atunci a venit timpul pentru ceremonie si ne-am dus sa ne ocupam locurile. L-am vazut pe Michael strabatand camera, indreptandu-se in aceeasi directie ca mine. Caile noastre paralele s-au reunit in acelasi punct: stand direct in fata “tronului” unde se afla Mandela. Atunci am realizat ca organizatorii ne-au asezat de o parte si de alta a lui: Michael in dreapta lui, eu in stanga lui. Am ras din nou. Frati de arme. Alaturi de Mandela. A fost o onoare deosebita pentru noi doi, sa il flancam pe cel mai respectabil cruciat al epocii noastre. A fost aproape la fel de special ca si mersul pe urmele unuia dintre cei mai buni entertaineri care au existat vreodata.

Atunci cand ma plimbam la subsolul casei lui Charlie Chaplin din Vevey, Elvetia, ma tot gandeam la numeroasele schite facute de Michael eroului sau, pe care le desenase de-a lungul anilor pe mistica tacuta a lui Chaplin, comedianul care il fascinase atat de mult pe Michael. Asadar, a fost un privilegiu pentru mine sa fiu invitat de fiii lui Chaplin la locuinta familiei de pe tarmurile lacului Geneva, cu muntii Alpi aflati in fundal. Eugene si Michael Chaplin sustineau un festival anual de film si eu urma sa ajut la aprecierea anumitor filme independente. Cand am ajuns la domiciliu, mi-a fost usor sa inteleg de ce Chaplin a parasit America, asediat de mass-media din cauza opiniilor sale politice si a vietii amoroase. El a gasit relaxare si un sentiment de “normalitate” in acest refugiu.

Nu se schimbase nimic intre zilele de glorie ale lui Charlie Chaplin si ale lui Michael. In zilele mele de scoala, cand profesorii ne indemnau sa rasfoim cartile de geografie, eu eram intotdeauna interesat de Elvetia. Michael putea sa se inspire de la Fred Astaire si James Brown pentru talentul si arta sa, dar era ceva care-l facea sa rasfoiasca paginile de geografie care aratau Europa si sa gaseasca Elvetia. Eu ma holbam la harta, apoi gaseam imaginile si visam cu ochi deschisi sa fiu acolo. Odata i-am spus profesoarei ca intr-o zi voi ajunge sa traiesc in Elvetia si ea a ramas foarte uimita de iluziile pe care si le facea fiul unui lucrator siderurgic. Iar acum stateam si visam cu ochii deschisi, patrunzand simultan in cele ale lui Michael. Asa cum aveau sa isi imagineze fanii lui plimbandu-se prin Neverland, asa isi imagina el reconstituind pasii lui Chaplin. Acest gand a ramas cu mine, in timp ce mi s-a aratat arhiva familiei Chaplin de la subsol. Era mai mult bolta decat muzeu, cu fante minuscule pentru ferestrele de langa tavan.

Totul era acolo: fotografii cu Chaplin ca tata, fara mustata, aratand elegant in costum de haine, cu parul alb suvitat periat spre spate. Erau multe afise de filme si filme vechi bobinate in cutii de argint. Ma aflam la mii de kilometri de nebunia din Los Angeles, eram inca la resedinta parintelui fondator al Hollywoodului si ridicam Oscarurile sale de pe raft - si brusc am realizat ca odinioara Academia se astepta ca premiantii ei sa fie halterofili. Obiectele acelea erau grele! Imi amintesc ca m-am intors în America si l-am sunat pe Michael sa-i povestesc despre ce am vazut. “Ar fi trebuit sa fii acolo!” am spus. “Ai fi aflat totul si…“ “Jermaine”, m-a intrerupt el, “am fost acolo cu cateva saptamani in urma! - Nu stiam ca ii cunosti pe fiii lui Chaplin!"

Atunci am facut schimb de povestiri si am discutat din nou despre cat de mica este lumea. Nelson Mandela in Africa de Sud. Fantoma lui Chaplin in Elvetia. Nu parea sa conteze unde am colindat, mergeam mereu pe aceleasi urme. Au fost de fapt mai multe ocazii unde el s-a prezentat si unde i s-a spus ca si eu fusesem acolo mai inainte sau invers; toate aceste potriviri nu au incetat niciodata sa ne amuze. Oriunde a urmat sa ma duc dupa toate aceste episoade, am avut mereu ochii pentru Michael, pe jumatate asteptand ca el sa apara dupa colt sau sa ma atinga pe umar. De fapt, inca o mai fac si acum.

Dupa moartea lui Michael in anul 2009, ACEST tip de serendipitate - aceste semne de la Dumnezeu care ma alinau - nu s-au oprit. In mod ciudat, in Mumbai am simtit o bataie pe umar. Eram in India, realizand un videoclip muzical pentru o melodie compusa de mine: “Let’s Go To Mumbai City“, in memoria victimelor unei serii de atacuri teroriste din noiembrie 2008, si filmam la terminalul feroviar unde 58 de persoane fusesera impuscate mortal. La sfarsitul zilei, am decis sa nu ma intorc la hotel. In schimb, am inceput sa merg pe jos si ma gaseam in apropierea unei piete de tip souk, plina de magazine de croitorie si magazine de incaltaminte, plina de oameni. Oriunde priveam, erau magazine pline de tesaturi si costume. Am urmat o strada fara sa am un anumit scop, pana am vazut o tinuta incredibila, care era expusa in fereastra unui magazin de aparate electrocasnice: era una dintre acele jachete lungi shirwani, cu aspect fin si brodate.

Am intrat inauntru unde se formase un sir de oameni la tejghea. “Unde este magazinul care are acea tinuta?”, am strigat. “Roopam… cautati magazinul Roopam, domnule. Trei etaje mai sus ”, a spus un barbat. Am luat liftul si m-am trezit mergand pe un coridor care avea hainelele de femei in dreapta si cele de barbati in stanga. Am intrat intr-o camera cu tesaturi si costume agatate in randuri pe fiecare perete, inconjurand la mijloc bancul de lucru al croitorului. Proprietarul - numele lui Viran Shah - a iesit dintr-un birou aflat in spate, pentru a-si saluta clientul. “Oh… Dumnezeul meu!” a spus el. “Ce?”, am intrebat eu, privind in jur ca sa vad daca nu vorbea cu altcineva. “Ooooh... Dumnezeul meu!” S-a intors in biroul sau, scotand unele zgomote in jur si a revenit cu un dosar, pe care l-a asezat pe un birou mai larg. “Fratele tau Michael - a fost aici! A cumparat haine de aici! "

Acolo, in dosar, se gaseau fotografii cu domnul Shah si cu fratele meu, din 1996. Dintre toate magazinele si strazile din Mumbai, am mers in cel in care fratele meu fusese cu aproape 14 ani mai devreme. Aveam lacrimi in ochi, in timp ce croitorul isi lovea usor obrajii, inca neincrezator in coincidenta. Am vrut sa-i spun ca nu exista coincidenta, dar in schimb i-am spus sa-mi ia masurile. “Evident ca am fost ghidat aici, asa ca as dori sa cumpar cateva dintre costumele tale, domnule”, am spus eu."

Imi place sa cred ca, in speranta iubirii care nu i-a parasit niciodata, aceasta melodie a fost inchinata Lisei. Dar, dupa cum insusi Micahel spune intr-una dintre poeziile sale, se pare ca pentru amandoi: “Toate indoielile au fost impotriviri zadarnice/ Judecatilor transformate in amintiri ale durerii”   

“You Are Not Alone, Michael”/ Love, Chess and  Destiny – de Jermaine Jackson