Michael Jackson - UNBREAKABLE

 

Spectacolul trebuie sa continue

Puteti incerca sa ma opriti/ Dar asta nu va rezolva nimic                                                          Indiferent ce veti face/ Intotdeauna voi fi aici                                                                                Dincolo de toate minciunile/ Si jocurile voastre stupide                                                                        Eu voi ramane intotdeauna la fel

Pentru ca sunt indestructibil/ Si stiu ca voi urati asta

Pe masura ce treceam cu totii in noul mileniu, fanii lui Michael asteptau cu nerabdare urmatoarea decada a muzicii sale. Urma sa fie lansat un nou album, INVINCIBLE, si se lucra la planificarea unui turneu pe intreg teritoriul Americii si peste ocean. In primul rand, insa, pe data de 10 septembrie 2001, un concert televizat avea sa comemoreze cea de-a treizecea aniversare a carierei sale solo, de la primul sau single solo „Got To Be There” cu Motown. O serie de artisti au fost invitati, pentru a concerta in Madison Square Garden, New York. Pentru noi, promitea sa fie o noapte cu adevarat speciala, deoarece directorii CBS au insistat pe reuniunea fratilor Jackson, ca parte a tranzactiei: urma sa fim impreuna pe scena, prima data in 17 ani. Era greu de crezut ca trecuse atata timp, dar era si mai greu de acceptat ca am aveam trei decenii in spatele nostru ca interpreti.

Promotorul emisiunii era David Gest, un barbat probabil cunoscut lumii mai mult ca fostul sot al Lizei Minnelli, dar noi il cunoscuseram la scoala printr-unul dintre colegii nostri de la Walton School. La fel ca in tot ce a implicat o reunire a fratilor, la inceput lucrurile nu au mers bine. Cu patru luni inainte de marele spectacol, am descoperit ca David incasa 2.500 de dolari pentru un bilet de prim nivel. Am vazut imediat marje de profit mai largi decat insusi stadionul, fanii fideli erau exclusi si nu exista nicio aluzie la Motown in acel spectacol. Nu uitaseram de presa proasta primita in timpul turneului “Victory”, cand fanii ne-au criticat pentru preturile stabilite de promotori de 30 dolari, care trebuiau cumparate in multipli de patru. Consideram ca am invatat lectia. Insa, David a fost ferm spunandu-ne ca ideea lui era sa creeze un gest spectaculos de respect pentru Michael.

Asta era dorinta tuturor, dar detaliile importante - cum ar fi rolul fanilor si al Motown in viata noastra - pareau, dupa parerea mea, ca nu contau pentru el. Randy si cu mine am considerat ca imposibila o astfel de atitudine, asa ca am emis o declaratie publica care condamna preturile biletelor “exorbitante” si sugera ca nu vom participa la spectacol. El a emis o declaratie contrasemnata, subliniind ca Jackie, Tito si Marlon vor participa, chiar daca noi nu vom face asta. Am renuntat la ideea noastra, pentru ca turneul “Victory” ne-a invatat niste lectii dureroase despre politica; drept urmare am semnat contractele si ne-am concentrat asupra a ceea ce era mai important: crearea unei nopti speciale pentru Michael. Multi au venit cu omagiu artistic, printre care Slash, Britney Spears, Usher, Gloria Estefan, in timp ce Elizabeth Taylor si Marlon Brando au profitat de acea ocazie sa spuna cateva cuvinte.

In noaptea aceea, in Madison Square Garden a fost o serata muzicala in stil mare, iar “reuniunea” a facut un flashback virtual pentru turneul “Victory”. Am aparut mai intai ca niste siluete, intorsi cu spatele, Michael in centrul scenei, multimea era in delir. Am facut spectacol in sincron tot timpul. Sean Coombs, alias Puffy, ne urmarise ceva mai devreme: “Este uimitor felul in care va aliniati voi baietii, va lasati in jos si reveniti dupa toti acesti ani.” Dinamica nu se schimbase deloc si cand ne-am reunit, Jackie a fost ca intotdeauna fratele cel mare care lupta pentru detalii si organiza pe toata lumea. Cred ca in timpul repetitiilor Michael s-a amuzat la fel de mult ca si mine, atunci cand Jackie a inceput sa-l mustre pe Tito care, din cauza unei operatii recente, a ratat un pas mai ciudat. “Tito, trebuie sa tii pasul, omule!” “Hei!” Tito s-a tras inapoi: “Tot ceea ce trebuie sa faci este sa canti si sa dansezi. Trebuie sa cant, sa dansez si sa cant la chitara si ghici ce? Fac asta de 30 de ani...” Intotdeauna frati, niciodata schimbati. Cand venea timpul spectacolului, noi niciodata nu saream la bataie si stiam ca acest lucru ne facea sa ne simtim si sa aratam speciali.

Mama si Joseph au spus ca am fost la fel ca pe vremuri si Michael a apreciat asta: “Nu ar fi fost la fel fara voi, acolo sus, alaturi de mine, multumesc… multumesc”, ne-a spus el in timp ce ne indreptam spre culise si i-a imbratisat rapid pe Prince si Paris. In afara de asta, noi nu ne-am vazut prea mult cu Michael. El a fost vedeta emisiunii, producator, regizor, consultant in lumini si tata, asigurandu-se ca totul este in regula si ca toata lumea este fericita. Avea o cabina de schimb diferita de a noastra si statea intr-un alt hotel – un loc des frecventat, Helmsley Palace. Intors la Hotel Plaza, unde eram cazati noi, restul, mi-am spus ca trebuie sa continuam sa facem spectacol, poate o data la doi, trei sau cinci ani. De fiecare data cand reveneam impreuna cu fratii in zona asta de spectacol, ne intelegeam asupra pieselor care se potriveau sa fie interpretate si totul iesea minunat. Toate acele posibilitati m-au tinut treaz in noaptea aceea. In timp ce familia mea dormea, am stat la fereastra hotelului privind la orasul care nici el nu putea dormi. Gradina Madison Square parea atat de vie, orasul New York parea atat de viu, iar eu ma simteam atat de viu... In acea noapte, parea sa fie in aer atat de multa euforie!

A doua zi dimineata, zaceam in patul de la hotel, cand a sunat unul dintre frati si mi-a spus sa aprind televizorul. Ca toti ceilalti, am urmarit si eu consternat evenimentele din 2001, 11 septembrie, redand secventele lor ingrozitoare. Eram in Manhattan, camuflat in camera unuia dintre hotelurile din oras si aveam impresia ca sunt bombe zburatoare peste tot si ca ceea ce se intampla nu se simte atat de mult ca un atac terorist, ci mai degraba ca o invazie extraterestra. Aveai senzatia ca nu sti ce este acolo, cate erau la numar si cand urmeaza sa loveasca din nou. Si ca “fiintele” acelea ne atacau, nu musulmanii. Adevaratii musulmani nu abuzeaza de islam in acest fel si cu siguranta ei nu distrug turnurile in care sunt si colegi musulmani. Era ceva straniu sa urmaresti atacarea orasului si nu as vrea sa simt din nou o asemenea neputinta pentru mine, familia mea si tara.

De asemenea, stiam ca Marlon era in aer. Plecase devreme in acea dimineata, pentru a lua avionul spre Atlanta. Mai tarziu, am aflat ca avionul a fost intors din drum si a aterizat in siguranta. Din fericire, niciunul dintre noi nu banuia ca in acea dimineata Michael trebuia sa fie prezent la o intalnire in varful unuia dintre Turnurile Gemene. Am descoperit acest lucru doar cand mama a sunat la hotel pentru a verifica daca el este in regula. Ea, Rebbie si alti cativa il lasasera acolo in jurul orei 3 dimineata. “Mama, iti multumesc, sunt bine”, i-a spus el. “Voi toti m-ati tinut de vorba atat de tarziu, incat am dormit prea mult si am ratat intalnirea.” Ne-am hotarat sa ne intoarcem in California. Dar cum? Niciun avion nu decola si, desi Janet era in LA si rezervase doua autocare, i s-a spus clar ca nu li se va permite sa ajunga in Manhattan. Ne simteam parasiti pe o insula, cand Randy a avut o idee stralucita.

El a hotarat ca noi trebuie sa “deturnam” un autocar. Cateva secunde mai tarziu, ne-am asezat cu totii in mijlocul drumului si am oprit primul autocar care a aparut. S-a intamplat ca soferul sa fie si proprietarul companiei de autocare. I-am spus ca avem nevoie de doua autocare pentru Jacksons. “Unde va indreptati?” ne-a intrebat el. – “California”, am raspus noi. “Cat platiti?” Nu-mi amintesc suma in numerar, dar el si un al doilea sofer ne-au incarcat in graba bagajele, inainte de a ne razgandi. Michael isi facea propriile planuri de evadare, asa ca, cu toti ceilalti la bord, ne-am furisat spre Podul George Washington. Imi amintesc ca, in timp ce ne indepartam, am privit inapoi spre insula si am vazut tot fumul acela gros, nefast, atarnat in aer. Era o realitate imposibil de inteles, insa, tot ceea ce trebuia sa inteleg era ca toata lumea se afla in siguranta in timp ce ne indreptam spre casa, pas cu pas, stat dupa stat.

Michael era disperat sa faca ceva pentru cei care suferisera in 11 septembrie 2001 si a scos o melodie veche din arhiva sa inedita: “What More Can I Give?” Cantecul a fost scris pentru prima data dupa revoltele din 1992, fiind inspirata de Rodney King, tipul negru a carui bataie din partea politiei a declansat acele tulburari. Ani de zile, melodia a fost numita “Heal L.A.” A fost una dintre acele melodii cu un mesaj universal, motiv pentru care Michael a resuscitat-o in speranta sa de a strange bani, milioane de dolari, pentru familiile si supravietuitorii victimelor din New York. A fost o misiune ce a reunit aprecierile unor artisti ca Céline Dion, Gloria Estefan, Beyoncé, Mariah Carey si Usher. Si ei simteau mesajul melodiei ca fiind unul puternic si binevenit, iar Michael dorea sa-l impartaseasca lumii.

Dar, Sony nu a fost de acord, iar piesa nu a fost lansata: a primit redare, dar nu a facut ceea ce trebuia sa faca. Creativ vorbind, a fost o decizie absurda. Absurda pentru toti, cu exceptia lui Michael, deoarece el a simtit ca, in acel moment, se luau unele decizii tactice, pentru a-l impiedica comercial. Incet, dar sigur, pe masura ce relatia de lucru cu noul sef de la Sony, Tommy Mottola, s-a clarificat, el a inceput sa fie tot mai receptiv la ceea ce se intampla in interiorul imperiului unde era partener. S-a dovedit ca politicile care i-au stopat lui melodia dedicata evenimentelor din 11 septembrie 2001 au fost doar inceputul. Intre timp, la Hayvenhurst a fost convocata o intalnire de familie. Trebuia abordata mai intai problema politicii familiale.

Inca de la a treizecea aniversare, a existat o anumita ingrijorare cu privire la starea de bine a lui Michael. Unii membrii ai familiei au preluat intuitiv anumite lucruri inca de la New York si au banuit ca el se lupta din nou cu dependenta de medicamente retetate. Eu nu observasem nimic care sa ma ingrijoreze, dar privind in urma, am vazut cum el a pastrat o anumita distanta - un hotel diferit, o camera de schimb diferita, isi petrecea putin timp cu noi, fie dupa spectacol fie la repetitie. Initial eu am pus asta pe faptul ca Michael era Michael, isi dorea spatiul sau. Atunci, cineva mi-a explicat ca Michael nu a vrut sa fie langa noi si a facut in asa fel ca anumite persoane din jurul lui sa promita ca nu vor spune fratilor sau surorilor sale cum se simtea el - de la bona pana la membrii anturajului sau pana la conducere si paznici. Instantaneu, totul a capatat un sens.

Am invatat ca, atunci cand cineva este constient de zbuciumul sau, si totusi nu il poate depasi, ultimii oameni de care are nevoie sa fie aproape de el sunt cei care vad dincolo de masca sociala. Familia nu este un “da – domnule!” angajat sau vreun grup de fani adoratori. Atunci cand aceste tipuri de sesizari au inceput sa apara, familia a hotarat sa actioneze dupa suspiciunile sale si fratii lui Michael au descins la ferma Neverland la inceputul anului 2002. Eu nu ma aflam in oras, insa, mama, Jackie, Tito, Randy, Janet, Rebbie si La Toya s-au indreptat cu totii spre nord, cu un medic gata sa efectueze o interventie. Cand au sosit pe neasteptate, paznicii nu i-au lasat sa intre, asa ca unul dintre frati a escalat peretele, a sarit si a apasat butonul de deschidere a portilor pentru masini.

Cand au ajuns in corpul principal al casei, nu au gasit nimic neasteptat. Se pare ca Michael se indrepta spre piscina cu Prince si Paris. Tinandu-i de manute  - bona Grace i-a luat deoparte, pentru ca toata lumea sa poata discuta cu tatal lor. Confruntarea a fost emotionanta. Tito banuia ca ceva nu era in regula si a pledat fata de Michael pentru adevar - daca ceva nu este in regula, a mai subliniat el, Michael trebuia sa inteleaga: familia este intotdeauna acolo pentru el. Michael era calm si relaxat. El a spus ca totul este in regula. Era bine; nu era nimic in neregula cu el, a insistat el. Chiar si medicul a fost de acord. Ca urmare, nu a existat nicio interventie si toata lumea a plecat fericita, daca nu chiar 100 la suta linistita.

Stim ca Michael a admis in procesele ulterioare, ca judecata lui a putut fi afectata de analgezicile pe care le lua, asa ca nu a existat niciun dubiu ca ne ascundea ceva, dar e greu de ajuns la adevar atunci cand cineva se ascunde in spatele distantei si fata de cei care il ajuta. Am mai aflat ca motivul principal pentru care Michael ajunsese din nou la dependenta de medicamente pentru durere, s-a datorat unui incident din 1999 care l-a lasat cu o suferinta mai mare ca niciodata. 

Efectua un numar de circa o jumatate de ora in timpul unui spectacol de caritate, in orasul Munchen, Germania si, in timp ce interpreta “Earth Song”, Michael statea pe un pod actionat de o hidraulica, care-l ridica tot mai sus deasupra scenei, pe masura ce cantecul atingea crescendoul sau.

Podul ar fi trebuit sa coboare incet, incet, readucandu-l pe scena. In schimb, mecanica a esuat si podul a cazut aproximativ de la o inaltime de patru etaje, cu Michael prins de balustrada, dar totusi cantand. In acel moment, un inginer a lovit butonul de oprire de urgenta si, mai mult ca sigur, acea singura actiune a salvat viata fratelui meu - nu a oprit caderea, dar a incetinit prabusirea pe care un membru al trupei a descris-o drept “slow slow motion”. Michael a aterizat cu greu, lovind podeaua de beton cu viteza de aterizare a parasutei. Toti cei din culise si cei din trupa se temeau de ce era mai rau, crezand ca sigur si-a rupt cateva oase intr-o asemenea prabusire. Intre timp, publicul ovationa, crezand ca actiunea face parte din spectacol. Uimitor, Michael s-a ridicat in picioare, s-a urcat inapoi pe scena si a terminat melodia.

Cei din culise stiau prea bine ca el se chinuie, dar refuza sa plece. De fapt, dupa “Earth Song”, a interpretat “You Are Not Alone”. Se pare ca adrenalina l-a ajutat sa treaca prin asta. Dar. de indata ce a iesit din scena, a lesinat si a fost dus in graba la spital. Cand unul dintre membrii trupei l-a intrebat mai tarziu de ce naiba nu a iesit de pe scena, Michael i-a spus: “Joseph ne-a invatat ca intotdeauna, indiferent de situatie, spectacolul trebuie sa continue” - un mod de gandire care avea sa fie relatat si in iunie 2009. In mod miraculos, Michael nu si-a rupt niciun os, dar si-a afectat serios spatele si acest lucru i-a provocat dureri si suferinte constante pentru tot restul vietii, motiv pentru care Demerol i-a adus alinare.

Nu sunt sigur daca familia a stiut de aceasta intamplare nefericita, cand s-au deplasat la ferma Neverland, dar ceea ce m-a frustrat este faptul ca stirile despre neinterventia lor au aparut numai dupa moartea lui Michael, dar au fost relatate ca “o interventie”. Exista o diferenta intre o interventie planificata si una care se intampla pe nesteptate. Mai important, un eveniment din 2002 - si circumstantele din spatele acestuia - nu pot avea nimic de-a face cu o moarte subita din 2009 si sunt sigur ca acest adevar va fi dovedit de justitie si timp.

Relatia dintre Michael si Sony s-a transformat intr-una foarte acida dupa ce el a realizat cateva lucruri despre contractul pe care il semnase si acest fapt a transformat o relatie armonioasa cu Walter Yetnikoff intr-un divort caustic fata de Tommy Mottola. In primul rand, dupa ce a citit un mic material, a descoperit ca Sony isi mentinuse drepturile de stapani ai lui pana in 2009/2010, in timp ce el a inteles ca acestea ii revenisera lui din 2000. In al doilea rand, a aflat ca avocatul care il sfatuise pe el, ii sfatuise si pe cei de la Sony, lasandu-l sa se intrebe daca interesele lui fusesera reprezentate vreodata. El a considerat ca exista un conflict de interese clar, care i-a permis sa negocieze o iesire timpurie din parteneriat cu o singura conditie: sa lanseze inca un album (Invincible) si o compilatie cu cele mai reusite hituri ale sale (mai tarziu intitulata Michael Jackson Number Ones) si un box set.

Michael a fost indignat de acesti termeni, dar trebuia sa-i respecte daca voia sa fie liber si sa ia cu el participatia sa de 50 la suta din Sony-ATV Music Publishing - o mutare pe care Sony nu o anticipase atunci cand si-au unit interesele in anii 90. Pentru Sony, noua realitate era ca Michael era acum artistul - partenerul in pozitia unica, puternica, de a parasi compania ca agent liber, pastrand insa influenta in toate problemele Sony-ATV, drepturi, licente si profituri. Increderea lui Michael in strategia sa a fost demonstrata cand a mers pe scena unui club din Londra pentru a se plange de faptul ca companiile profita de artisti.

El le-a spus fanilor cam ce a spus si familiei: “Am produs cateva miliarde de dolari pentru Sony... cateva miliarde... si realmente ei au crezut ca mintea imi sta mereu la muzica si dans, si de obicei asa este, dar niciodata nu au crezut ca interpretul acesta ar putea sa-i depaseasca in gandire. Parasesc Sony ca agent liber, detinand JUMATATE din Sony... si ei sunt foarte suparati pe mine”, a mai spus el, apoi a adaugat o dojana blanda pentru cei de la Hollywood care il ascultau: “Am facut afaceri bune, sa stiti". Michael si-a propus sa arate ca puterea revine artistului care are o baza puternica de fani, nu o companie cu avocati destepti. 

El mi-a spus mai tarziu: “Din acel moment, cei de la Sony au vrut ca eu sa nu reusesc si au vrut controlul catalogului.”

INVINCIBLE a fost lansat in octombrie 2001 si Michael a simtit ca directorii de la Sony fac doar ceea ce erau obligati contractual sa faca. Nu s-au infuriat din cauza bugetelor videoclipurilor muzicale si nu au lansat cele mai puternice melodii ale albumului, precum “Speechless” si piesa lui preferata din acest album, “Unbreakable” - o melodie despre spiritul si sfidarea sa: “Asta nu rezolva nimic si nimeni nu ma va opri”, a declarat el. In schimb, Michael nu a fost de acord cu Sony si a considerat ca ei lanseaza cele mai slabe numere ale sale. Acest lucru pe mine nu ma surprinde deloc, deoarece exista o zicala in industria muzicala: “De ce sa ingrasi broasca pentru sarpe?”- de obicei auzita atunci cand contractul de inregistrare al unui artist urmeaza sa expire, sau cand el vrea sa plece. Nicio companie nu-si arunca greutatea promotionala in spatele unui artist care vrea sa plece, pentru a-i mari audienta pe piata.

Dar, Michael a simtit ca se mergea mult mai in profunzime decat cu Sony, mai ales dupa ce a auzit de la fanii sai ca nu au putut gasi albumul in anumite magazine. El si-a bazat supozitia pe informatiile primite intr-un apel telefonic de la cineva in care avea incredere. Simtea cu tarie ca totul era conceput pentru a-l conduce usor spre o "strangere cu usa" financiara: cu cat albumele sale erau mai putin reusite, cu atat era mai mic venitul din redeventa (folosirea dreptului de autor). Cu cat castiga mai putin, cu atat mai mult avea sa se bazeze pe partea sa din catalogul Sony-ATV, pe care o imprumutase deja pentru suma de 200 de milioane de dolari de la Bank of America... garantata de Sony. Si cu cat avea mai multe datorii, cu atat era mai mare sansa de a fi fortat sa-si vanda profitul din catalog. Cel putin, asta a fost gandirea lui Michael. 

Dar, el a simtit si o alta de presiune subtila, deoarece eu stiu ca cineva i-ar fi sugerat - inainte de 2003 – ca si-ar putea rezolva toate problemele financiare prin vanzarea cotei sale de 50 la suta. Dar, dupa mine, acela nu a inteles matematica capitalului sau propriu incorporat: Michael a imprumutat 200 de milioane de dolari pentru o participatie (miza) in valoare de 500 milioane dolari. In plus, la inceputul noului mileniu, el urma sa aiba la dispozitie inca 80 – 100 milioane de dolari din turneu. De fapt, acesta a fost argumentul matematic pe care Michael l-a folosit tot timpul in fata prietenilor. 

Era sigur ca, odata plecat de la Sony, va fi cel mai mare artist din America, cu libertate de actiune, nesupus constrangerii - si pentru asta, nu exista decat o singura cale: sa nu dea drumul din mana la cel mai mare atu al sau. Nici nu a avut de gand sa faca acest lucru, dar nici nu a stat linistit. Indemnat de un sentiment de nedreptate, a ocupat un autobuz etajat, deschis, cu care a facut inconjurul Londrei, cerand fanilor sa boicoteze Sony si afisand pancarte pe care scria: “SONY DISTRUGE MUZICA”.

Aceasta manifestare mi-a aratat cat de suparat era; faptul ca un barbat cu o emotivitate si o discretie atat de controlate putea pune stapanire pe un autobuz de lupta, fluturand pancarte ca un protestatar, mi-a dovedit cat de suparat si inselat se simtea el. Am vrut sa lovesc aerul si sa aplaud, ca in sfarsit isi gasise vocea si pasise in confruntare. L-am admirat pentru ca nu s-a lasat intimidat de puterea corporatista.

In ciuda unei promovari slabe, INVINCIBLE a fost mereu pe locul 1 atat in SUA, cat si in Marea Britanie, insa, Michael era furios cu privire la performanta sa de vanzari, crezand ca 13 milioane de albume vandute in toata lumea nu reprezinta o reflectare a sangelui, transpiratiei si lacrimilor varsate in procesul sau de creatie.

S-a raportat undeva ca Invincible nu s-ar fi ridicat la cota maxima de vanzari pentru ca Michael nu a vrut sa-l ia in turneu, dar faptul acesta nu a fost niciodata adevarat. Un turneu de album a fost planificat, proiectat, iar el era pregatit si dispus sa plece la drum in primavara anului 2002, la nivel national si de peste mari. Dar, tocmai atunci s-au intamplat evenimentele din 11 septembrie 2001 si turneul a fost anulat la cererea lui Michael. Stiu ca asta a dus la o reincarcare a telefonului cu Tommy Mottola. Michael l-a invinuit ca nu i-a promovat albumul, si Tommy l-a invinuit ca nu a vrut sa faca turneul care ar fi promovat albumul. Nu am inteles argumentul adus de Sony, deoarece fratele meu a fost unul dintre nenumaratii artisti care au anulat turneele in acel an, inclusiv sora noastra, Janet. Starea de spirit din acel timp nu era pentru a calatori cuprins de sentimentul intens de alerta.

Daca tintele americane au fost expuse la un asemenea risc si acei teroristi suficient de indrazneti pentru a da jos Turnurile Gemene, atunci si un stadion plin de fani pentru cel mai mare entertainer al Americii putea fi lovit. Michael a luat decizia de a nu-si pune fanii sau personalul turistic in acea postura: era o masura de bun simt. Personal, cred ca atunci cand Michael a renuntat la turneul respectiv, in luna septembrie, Sony a pus franele la o promovare completa in octombrie. Lui Michael i s-a spus ca se cheltuisera 24 milioane de dolari pentru album si era nevoie de un artist pregatit sa-l promoveze. La un moment dat, Michael a incercat sa castige situatia jucand politica cu Tommy, cautand sa-l potoleasca invitand-o sotia sa, Thalia, sa cante melodia “What More Can I Give?” in versiunea spaniola. Nu stiu daca versiunea aceea a fost lansata vreodata pe teritoriile latino-americane, dar daca Michael a sperat ca in acest fel va creste nivelul de promovare pentru Invincible, avea sa fie dezamagit.

Marea tristete a fost ca, daca 11 septembrie nu s-ar fi intamplat, turneul ar fi mers mai departe, urmand sa se desfasoare in 2004. Incepand cu anul 2009, au existat mai multe dezbateri si neintelegeri cu privire la apetitul fratelui meu pentru drum, deoarece el nu facuse niciun secret despre faptul ca lui nu-i placea sa faca turnee. Acesta ii inducea anxietate, insomnie si deshidratare si il facea sa se simta mizerabil. Insomnia lui a fost blestemul emisiunilor live care il lasau plin cu adrenalina. Alti artisti pot empatiza cu turneul, dar Michael a suferit cronic. Acesta a fost si motivul pentru care, in majoritatea turneelor, lua cu el si un anestezist calificat. Alegerea asta nu avea nicio legatura cu dependenta de droguri prescrise medical, ci cu nevoia lui disperata de a dormi cand era pe drum: avea nevoie sa o elimine pentru a se odihni. Dar, cu un specialist alaturi de el - si cu ratia sa atent monitorizata.

Michael avea incredere ca medicii sai il vor monitoriza in permanenta, ori de cate ori era necesar. Cu toate ca acest lucru poate parea neortodox, era mecanismul sau de a face fata oricarui turneu - era o solutie rapida la o problema pe termen lung care ilustra dezavantajul turneului. Pe de alta parte, o forta puternica il determina sa faca fata acelei etape. Iesind pe marea scena, facand spectacole pentru fanii sai, cufundat in muzica sa, provoca o euforie careia el se straduia sa-i reziste. Vorbea despre “nu mai fac turnee” inca din 1981 - si uitati-va cat de multe turnee a facut dupa acel an. Michael putea sa se intoarca catre persoana din stanga lui si sa spuna: “Nu voi mai face turneu niciodata”, apoi sa se roteasca si sa spuna catre persoana din dreapta sa: “Voi merge din nou in turneu.” El s-a nascut pentru a face spectacol si intotdeauna s-a dus o lupta intre ceea ce spuneau mintea sa si sufletul sau. Turneele l-au scurs, dar l-au si incantat oferindu-i satisfactie. Odata ce INVINCIBLE a fost anulat, era inevitabil ca Michael sa vrea sa faca din nou turneu, dar avea sa-l faca la timpul potrivit si in termenii lui.

Ori de cate ori Michael intra in apartamentul sau de hotel, in oricare oras, in orice tara din lume, hoarde de fani asteptau pe strada, indiferent de vreme, pentru a vedea pe ce balcon urma sa apara, pentru ca ii stiau obiceiul: intotdeauna iesea afara sa le faca cu mana si sa le fie recunoscator si sa le arunce cate o perna cu autograful sau. Balconele erau si scena lui. In anul 1988, a fost cazat la hotelul Negresco, situat pe malul marii, in Nisa, Franta, in timpul turneului Bad si a unor zile sufocante de august. Era atat de fierbinte aerul, incat pompierii au trebuit sa stropeasca fanii cu furtunuri la concerte. Intr-o “noapte”, Michael incadrat de suita lui, ca de obicei, a aruncat “suveniruri” pe fereastra - fructe, stilouri, gustari mini-bar, truse de ingrijire - fanilor de mai jos. 

La inceput, lumea care era afara a vazut acele proiectile hoteliere. Dupa aceea, Michael, clovnul, si-a scos afara mana inmanusata. Toata lumea a ovationat. Apoi a intins bratul. Lumea a ovationat ceva mai mult. Apoi s-a aplecat sa faca cu mana si sa salute. Toata lumea a innebunit! Ori de cate ori fotograful Harrison Funk, care era in camera cu el, imi reda povestea aceea, ma face sa zambesc. Odata ce Michael a ramas fara obiectele de aruncat si vazand ca multimea s-a inmultit de zece ori, a dorit o fotografie care sa surprinda momentul, dar cu mana inmanusata cu paiete in prim plan si cu masa de fani in fundal, probabil cu o suta de metri mai jos. “Cum putem obtine aceasta poza?”, a intrebat el emotionat.

Era o poza imposibila, chiar daca Harrison ar fi stat deasupra dulapurilor sau ar fi atarnat de sina draperiei. “Nu pot sa o obtin”, a spus el. “Am avea nevoie de o macara sau de un elicopter.” “Bine, hai sa o facem!” Harrison stia ca nu glumea. Michael a fost unul dintre acei artisti care fac tot ce pot pentru a realiza ceva de succes si, cand avea o idee, oricat de ciudata, voia sa o execute. In cele din urma, dupa convorbiri logistice cu conducerea hotelului, a acceptat ideea ca (a) un elicopter nu se va putea apropia suficient si (b) sanatatea si siguranta nu i-ar permite asta - dar el trebuia sa faca fata imposibilitatii inainte de a renunta la ideea lui. Acesta era Michael: nu chibzuia prea mult, pur si simplu actiona la impulsul momentului.

Cel de-al treilea copil al lui Michael, Prince Michael II, adica “Blanket”, s-a nascut pe 21 februarie 2002. Debbie nu era mama lui: ea ceruse divortul cu trei ani mai devreme. Stiu prea putin despre acea despartire, cu exceptia faptului ca nu cred ca a avut cineva de suferit, pentru ca ei nu au trait niciodata impreuna, nu au fost niciodata un cuplu conventional, iar aranjamentul lor si-a continuat cursul. Insa Michael si-a dorit mai multi copii, asa ca Blanket a aparut ca urmare a inseminarii artificiale cu o mama surogat anonima. Nimeni nu stie nici acum cine este, nici macar familia. Este ceva extraordinar ca femeia aceea si-a pastrat intimitatea – si, in acest fel, Michael a reusit ceva cu adevarat rar: nimeni nu a ajuns la miezul a ceva atat de personal pentru el. A fost una dintre micile sale victorii pe care le-a obtinut in viata privata.

“Blanket” a devenit faimos, neintentionat, la varsta de noua luni, cand Michael a stat la balconul hotelului sau din Berlin, Germania, cu o panza pe capul copilului, tinandu-l pentru o clipa deasupra balustradei balconului. El a intrat si a iesit pe acele usi duble in mai putin de cinci secunde si acest dute-vino trebuia sa fie un moment jucaus, de bucurie copilareasca, insa, dupa aceea a venit condamnarea. La scurt timp, dupa ce ne-am intors acasa, in LA, am citit articole despre cum era el “un tata nechibzuit” care “risca viata fiului sau”, expunandu-l “pericolului” deasupra balconului. Leganatul – “a tine suspendat nu prea stans, asa incat sa poti balansa liber” conform dictionarului - era cuvantul pe care il folosea toata lumea, facand sa para ca viata pretioasa a bietului copil atarna de o franghie uzata, cand adevarul este ca tot timpul Michael a tinut strans, cu fermitate, copilul, cu un brat il strangea la piept sub barbie, iar cu celalalt brat tinea panza pe capul copilului.

Nu spun ca ce a facut cu “Blanket” nu a fost o prostie, pentru ca asa a fost – stia si el ca asa a fost - dar intreg episodul a explodat ca proportie, cand s-a vorbit cu serviciile de protectie a copilului si cand politia din Berlin l-a intervievat de neglijarea copilului. Michael a emis o declaratie de scuze, recunoscandu-si astfel “greseala groaznica”, dar in particular, a fost furios. “Am fost mandru (ca tata). Nu ma gandeam, mi-a spus el, dar stiam cat de tare il strangeam - totusi au venit dupa mine ca si cum as fi tinut o arma la capul lui Blanket!” In cele din urma, interesul mass-mediei s-a stins si eu i-am spus: “Sa fii fericit ca presa nu stie cat de distrat esti!” El a ras, pentru ca amandoi ne-am amintit de acea intamplare. Michael era probabil cea mai distrata persoana pe care o stiam - deoarece, ca artist, era preocupat de creativitate.

De Ziua Familiei, la Hayvenhurst, Prince si Paris au fost si ei acolo cu “Blanket”, care era inca in scutece si transportat intr-un leagan de mana. La sfarsitul acelei dupa-amieze fericite, soferul lui Michael a incarcat totul in portbagaj iar copiii s-au urcat in masina. Eram cu totii pe treptele casei si Michael era tot numai un zambet, cu bratul fluturand pe fereastra masinii, in timp ce se indepartau. Stiam ce uitase, chiar daca el nu. Cat timp sa fi trecut pana sa-si dea seama? Am asteptat si am asteptat. Dupa vreo cinci minute, am vazut botul masinii intoarcandu-se pe alee. Usa masinii s-a deschis si Michael a sarit afara, prividu-ne pe toti jenat si cu mana la gura, ne-a dat deoparte si s-a napustit printre noi grabindu-se sa intre inauntru. “Oh, am uitat de Blanket!”

Michael devenit tata a insemnat finalizarea tuturor aspiratiilor lui. Indiferent caror factori externi trebuia sa le faca fata, fericirea lui - ideea lui despre ceea ce era important in viata – se centra acum pe Prince, Paris si “Blanket”. Ei il faceau fericit. I-au alungat singuratatea si i-au oferit un scop mai important decat muzica. Performanta lui ca tata a fost un exemplu despre ce ar trebui sa fie paternitatea. El le-a insuflat dragostea pe care ne-a oferit-o mama, si le-a oferit genul acela de afectivitate paterna, pe care tatal nostru, fara nicio vina a lui, nu a putut sa o aiba. Michael a fost in acelasi timp si tata si mama si si-a luat acest rol dublu foarte in serios. Asta nu insemna ca era impulsiv, totusi disciplina lui era autoritara fara sa fie fizica.

Imi amintesc odata, cand Prince si Paris s-au comportat urat si eu eram in vizita cu copiii mei, vocea lui Michael a fost autoritara in acea zi: “Mi-e atat de rusine ca va comportati asa!”, le-a spus el. “Acum duceti-va in camerele voastre!”  Michael a fost minunat prin faptul ca i-a invatat maniere, respect si bunatate si a insistat ca ei sa vorbeasca cand cineva intra in camera. El le-a spus: “Prezentati-va... Spuneti hello... Spuneti-va numele”. Cand intra un adult, nu era o scuza sa fie distrasi de jucarii.

Caracterul sau integru a facut parte din comunicarea onesta pe care a simtit-o ca fiind primordiala in cresterea unui copil: - spuneti-le intotdeauna, in fiecare zi, ca ii iubiti; imbratisati-i si fiti alaturi de ei cand adorm, astfel incat sa aiba incredere ca veti fi acolo pentru ei - asa cum a fost el intotdeauna.

Stiam intotdeauna cand aveau sa apara probleme. Sistemul nostru de avertizare din timp - care paradoxal venea intotdeauna prea tarziu - erau “ochii din cer”, elicopterele de stiri care treceau peste Hayvenhurst. In momentul in care auzeam paletele rotorului, aprindeam televizorul si, de noua ori din zece, stirile de ultima ora il implicau pe Michael. Incepeam sa sunam in jur si sa ne regrupam, adresandu-ne lui Michael si asigurandu-ne ca mama are sprijin. Asta a avut loc de atatea ori, incat puteam la fel de bine sa fi instituit aplicarea unui exercitiu. Uneori ne intrebam de unde oare urma sa vina urmatoarea mare problema. Era ca si cum ai trai cu cutremurele din California - inveti sa traiesti cu riscul zilnic, deoarece chiar orasul pe care tu il numesti acasa poate sa faca implozie in orice moment. Este „Big One” (cutremur extrem de distructiv) care se afla intotdeauna in spatele mintii, blocat de kiturile de supravietuire.

Michael spunea mereu ca a urcat intr-un copac si s-a adapostit in crengile lui. Nu stiu daca el a facut asta atunci cand a izbucnit cutremurul din Northridge, in anul 1994. Dar, atunci cand s-a intamplat acel eveniment teribil, in mintea lui Joseph a fost asta: sa se mute in Vegas si pe un teren mai sigur. Dumnezeu gasise singurul lucru care putea sa-l ingrozeasca pe tatal nostru, dar mama a refuzat sa se mute in Nevada. Asa ca, dupa 35 de ani de casatorie, au decis sa traiasca si sa-si imparta timpul intre doua case, gasind o independenta tarzie cu care amandoi erau fericiti, ceea ce nu este un aranjament neobisnuit la oamenii din generatia lor. Casatoria lor a supravietuit la lucruri mult mai rele decat distanta, iar familia noastra a supravietuit mai multor cutremure decat majoritatea. Acelora care te zguduie pana la baza si sfarama tot ce ai construit. Acelora care te fac sa te reunesti si sa lupti mai greu decat ai luptat vreodata in viata ta. Oricat de mare este cutremurul, supravietuim. Si incepe intotdeauna cu un fior care la inceput parca nu este nimic.

East LA este unul dintre acele districte cu venituri mici, provocari sociale, proiecte de locuinte si lumea bandelor criminale. In multe privinte, spiritul si etica sa de lucru imi amintesc de Gary. Oameni buni. Vieti dure. Inima lui Michael s-a atasat de un baietel de 10 ani, Gavin Arvizo. Acest copil suferea de cancer si avea o lista plina cu celebritati pe care dorea sa le intalneasca. “Regele pop-ului” era printre ele. Toti care auzeau de starea lui de cancer - stadiul patru de cancer, pierderea rinichilor si splinei, vomitarea sangelui si aproape la usa mortii - nu puteau ajuta, dar isi faceau partea. Prietenul nostru comun Chris Tucker, l-a adus in atentia lui Michael, dupa ce mama lui Gavin luase legatura cu el, cu colegul sau, comedianul George Lopez si cu starul baschetbalist Kobe Bryant. Michael a raspuns ca de obicei, dornic sa ajute.

Oriunde se afla in lume, isi facea timp sa-l sune pe Gavin, care se afla pe patul de spital sau la casa bunicii sale, promitandu-i o vizita in Neverland. Gavin a intrat si a iesit din spital un an intreg, timp in care nu l-a intalnit niciodata pe fratele meu, dar a ajuns sa-i cunoasca vocea in decursul lungilor apeluri telefonice. Cand Michael ii promitea ca il va suna, il suna si vorbeau “tot timpul - literalmente ore intregi”, a spus mama baiatului. Si, dupa cum a spus Gavin mai tarziu, gandul de a merge la Neverland “ma facea mereu fericit, deoarece Michael imi aducea mereu zambetul pe fata.” Vizita la ferma Neverland pe care si-a imaginat-o, in ciuda unei chimioterapii agresive, l-a tras inapoi de la evolutia bolii si a sfidat pronosticul unor doctori. Era puterea gandirii: supravietuieste ca sa vezi Neverland.

In august 2000, cand Gavin se simtea destul de bine, asistentul personal al lui Michael, Evvy, a trimis limuzina pentru a-l ridica pe el si familia sa din garsoniera lor inghesuita din LA-ul de Est si a-i aduce la Santa Ynez. Este trist ca un singur prieten al lui Michael, rabinul Shmuley Boteach, a spus ca “caracterizarea facuta de Michael baiatului, ca ar fi ajuns la Neverland incapabil sa mearga si Michael a trebuit sa-l sustina, este in intregime fictiva.” Cu siguranta, Rabinul nu avea nicio idee despre starea in care se aflase copilul la inceput. Adevarul, asa cum s-a vazut clar in film intr-o sala de judecata in 2005, a fost ca acest baiat a ajuns fara par, fara sprancene si atat de slab incat nu putea sta pe picioare. Fratele sau, Star, il impingea sa mearga in toate locurile pe care el si le imaginase pe patul de spital, iar Michael mergea cu ei si il sustinea.

Dupa cum avea sa spuna mama Janet mai tarziu: “Michael ne-a luat de dincolo de limita, ne-a tras in fata si ne-a spus: “Voi contati pentru mine! Poate ca nu contati pentru multi oameni, dar contati pentru mine.” Gavin a spus ceva diferit in cartea de oaspeti Neverland: “Iti multumesc ca mi-ai dat curajul sa-mi dau jos palaria in fata oamenilor. Te iubesc, Michael!” a scris el. Ma indoiesc ca aceasta poveste este una pe care o veti vedea vreodata scrisa in ziare, deoarece nu unul umanitar a fost punctul de plecare pe care autoritatile sau familia Arvizo au dorit sa-l evidentieze odata ce Gavin s-a recuperat si a pretins, cu sprijinul mamei lui, ca Michael il molestase si incercase sa-l tina la Neverland impotriva vointei sale. Acum nu mai era doar un presupus molestator al copilului, ci si un rapitor.

Avocatul districtual din Santa Barbara, Tom Sneddon, era prezent, probabil, peste tot. Ulterior, avea sa spuna ca fratele meu si-a folosit celebritatea pentru a-l invita pe acest baiat la ferma, ca parte a procedeului unui pedofil de pregatire. Sneddon nu l-a intalnit insa pe Gavin, pentru ca plecase la politie sau la serviciile de protectie a copilului cu o plangere; ei doar au fost avertizati dupa ce Michael si-a invitat, in 2002, prietenul odata bolnav sa stea impreuna cu el in fata unei camere video, in timpul inregistrarii unui documentar de televiziune prin care voia sa arate cum l-a ajutat el pe acest copil. Dupa pierderea lui Ryan White, aceasta era povestea unui supravietuitor; un exemplu de ce poate face iubirea. Documentarul s-a numit “Living with Michael Jackson”, iar jurnalistul Martin Bashir a primit acces la casa fratelui meu timp de opt luni. Michael a avut incredere in demersul sau bland si in scrisorile de acreditare ale Printesei Diana. Bashir si-a facut bine treaba: a castigat increderea fratelui meu.

Eu habar nu am avut ce se intampla, pana in seara de 6 februarie 2003, atunci cand documentarul a fost difuzat in America – iar eu l-am urmarit cu capul in maini. Tot ce am simtit ca trebuie sa spun pe parcursul intregului program, a fost: “Nu… nu… nu… Michael” si cu cat il auzeam mai mult pe Bashir spunand: “Adevarat?” la ceea ce spunea fratele meu, voiam sa-mi bag piciorul prin ecran. Adevaratul caracter al lui Michael a fost sfasiat de o editare distorsionata - dar acea editare a fost cea care a determinat autoritatile de atunci sa reactioneze, asa cum reactionasera la fiecare cliseu distorsionat, si sa se grabeasca sa-l atace din nou ca pe un ciudat, nesabuit, excentric, punand astfel in pericol viata fratelui meu. Asta nu a fost o exclusivitate mondiala: a fost o treaba murdara care s-a putut lauda cu atacul ei crud, nu cu adevarul ei. A fost sfasietor sa vad cum Bashir ia iubirea sincera a lui Michael pentru copii si o foloseste impotriva lui.

Cea mai trista scena a fost cand Michael statea pe canapea, cu Gavin Arvizo langa el aplecandu-si afectuos capul inspre fratele meu. Privit ca un film simplu, lipsit de comentarii, nu era altceva decat un moment tandru, inocent, cu omul care, evident, avea rolul central in recuperarea lui. Dar, in seria editata si distorsionata, Bashir si-a folosit cea mai grava si ingrijoratoare voce: “Si asa s-a intamplat cand am revenit la ferma Neverland pentru intalnirea noastra cu Gavin, in varsta de 12 ani ...” A urmat o secventa cu Gavin care tinea mana lui Michael, filmat de aproape.  “Am gasit cu usurinta acest moment ca fiind cel mai stanjenitor din ultimele opt luni.” Apoi, Bashir a revenit in maniera interviu, referindu-se la modul in care Gavin vorbise despre impartirea dormitorului lui Michael. Gavin era in pat, cu o anumita ocazie, iar Michael si prietenul sau producator, Frank Cascio, dormeau pe podea.

Bashir a sugerat ca oamenii vor fi ingrijorati de acest lucru. “De ce ar trebui sa se ingrijoreze?”, a intrebat calm fratele meu. “Cine este criminalul aici? Cine este Jack Spintecatorul in camera? Sunt un tip care incearca sa vindece un copil. Dorm intr-un sac de dormit pe podea... I-am dat patul si el are un frate pe nume Star, asa ca el si Star au luat patul". El a explicat ca nu a impartit niciodata patul cu Gavin, dar ca si voluntar deschis “am dormit in pat cu multi copii.” Aducandu-si aminte de asta a zambit si a adaugat: “Cand Macaulay Culkin era mic copil, Kieran Culkin dormea pe partea asta, Macaulay Culkin pe partea asta ... sora lui acolo, si noi toti am bocat patul. Dupa aceea ne-am trezit in zori si am intrat in balonul cu aer cald! Avem aici filmarile. Am toate acele imagini...” – “Dar este corect, Michael? a intrebat Bashir. - "Este foarte corect... este foarte iubitor... de asta are nevoie lumea acum... mai multa iubire..." - "Lumea are nevoie de un barbat de 44 de ani, care doarme intr-un pat cu copii?", a spus Bashir. - "Nu, nu", a raspuns Michael, "tu interpretezi asta gresit..."

A existat insa o minune salvatoare prin feedback-ul care a urmat, deoarece Michael a fost suficient de inteligent pentru a se “asigura” ca propriul echipaj de filmare va filma unitatea jurnalistului. Aceasta avea sa devina baza propriului sau documentar difuzat pe Fox:”Interviu Michael Jackson: Filmarea pe care voi nu trebuia sa o vedeti” (The Michael Jackson Interview: The Footage You Were Not Meant To See). Acesta nu avea sa salveze imediat reputatia fratelui meu, dar avea sa arate cele doua fete ale lui Bashir si modul in care declaratiile lui care-i mangaiau ego-ul l-au facut pe fratele meu sa se simta intr-o falsa siguranta si sa-si deschida inima.

De exemplu, in documentarul distorsionat, Bashir a spus: “Unul dintre cele mai deranjante lucruri este faptul ca o multime de copii defavorizati merg la Neverland. Este un loc periculos pentru un copil care este vulnerabil...” Dar, in particular, i-a spus lui Michael: “Am fost aici ieri si am vazut, si nimic nu este rau din punct de vedere spiritual.”

Sau cand Bashir a povestit lumii despre Michael ca tata, cum ii creste pe Prince, Paris si “Blanket”. In documentarul distorsionat a spus: “Sunt restrictionati… sunt excesiv de protejati. Am fost suparat pentru felul in care copiii lui sunt facuti sa sufere.” In privat, i-a spus lui Michael: “Relatia cu copiii tai este spectaculoasa. De fapt, aproape ca ma faci sa plang atunci cand te vad cu ei.”

In 2009, dupa moartea lui Michael, Bashir a avut tupeul de a-i aduce un omagiu fratelui meu. S-a alaturat show-ului ABC Nightline si a cerut telespectatorilor sa-si aminteasca de “cel mai mare dansator si muzician pe care l-au vazut ei vreodata.” Apoi a vorbit despre documentarul sau: “A existat o mica parte... care continea o controversa, dar adevarul este ca el nu a fost niciodata condamnat pentru vreo crima, iar eu nu am vazut niciodata vreo greseala facuta de mine si, in timp ce stilul sau de viata a fost putin cam neortodox, nu cred ca a fost criminal.” Cuvinte frumoase care erau prea neinsemnate si prea tarzii. Adevarul si corectitudinea lui ar fi contat pentru Michael in 2003, nu in 2009. In afara de asta, pagubele fusesera facute si nimic nu mai putea anula evenimentele pe care documentarul sau le-a pus in miscare. Odata cu taraboiul care a urmat, autoritatile s-au simtit obligate sa actioneze din nou, iar Departamentul pentru Servicii pentru Copii si Familie si Departamentul Serifului Santa Barbara au lansat investigatiile.

A fost atat de multa viclenie la acel documentar, dar cel mai hilar moment a venit atunci cand Bashir, in filmarile sale pe care nu le-a folosit, l-a intrebat pe fratele meu: “Nu disperi uneori din cauza naturii umane? Poti face intotdeauna totul corect?” Si Michael a raspuns: “Nu, nu, nu… Indiferent ce faci, oricat de bune sunt intentiile tale, exista intotdeauna o persoana cu spirit meschin care vrea sa te doboare”

“You Are Not Alone, Michael”/capitolul "Unbreakable" - de Jermain Jackson

 

 

Vorbind despre spiritul meschin a lui Bashir - Chiar si fara a fi negate, modificate sau estompate, faptele pot fi prezentate si comentate intr-un mod favorabil sau nefaforabil celui vizat. Dar, sa preiei cu rea vointa iubirea sincera, nevinovata, a cuiva si sa o folosesti impotriva lui, atribuindu-i intentii murdare, premeditate, nejustificate, este intr-adevar un atac crud care il poate dezonora sau, prin puterea tavalugului si al actiunilor pe care acesta le angreneaza, ii poate distruge viata. Bashir este un exemplu “demn” de urmat pentru cei fara stima de sine, un exemplu de la care unii au, cu prisosinta, ce invata si chiar as putea spune ca se straduiesc din greu sa-l depaseasca. Este chiar un exemplu tipic, nu numai de scop care scuza mijloacele, dar si de arta machiavelica in directionarea opiniei publice catre false piste si concluzii. Bashir nu este primul si nici ultimul. Arta lui nu numai ca preia modul traditional de tradare, dar il si imbunatateste, il depaseste, ducandu-l in cu totul altfel de zone din ce in ce mai neortodoxe, de care lumea este din ce in ce mai plina si avida azi.