Michael Jackson - LECTII DE VIATA - 1

Fii intotdeauna atent la detalii ! 

Fotografiile de ziar ale copiilor raniti care tipau, il tulburau tot timpul. Interpretarea a ceea ce vedea a devenit subiectul unui desen al sau. A desenat un soldat care se afla in prim planul unei batalii, sub un cer plin cu avioane de lupta; era dezarmat, cu bratele intinse, cu mitraliera abandonata. Titlul desenului era: "Opriti razboiul". Asa a deschis drumul actelor de caritate cu melodia Heal the World, dupa care a dat lovitura cu hitul “Earth Song” - un video si un spectacol scenic, in care el insusi blocheaza, cu bratele intinse, drumul unui tanc militar. Spiritul acesta umanitar exista de mult timp inauntrul baiatului sensibil. 

"Cand Michael, in varsta de 13 ani, a vazut piscina cu cei doi delfini amplasati pe gresie, nu a mai fost nicio indoiala: Hayvenhurst era casa de vis - pe care muzica o furnizase. In mai 1971, ne-am stabilit in Los Angeles, suburbia Encino din San Fernando Valley. Astazi, casa este foarte diferita: atunci era doar o proprietate de tip ranch, cu un singur nivel, lipsita de redesignul ulterior al lui Michael. Dar, oricum, noi am asteptat cam mult dupa ea, deoarece anterior a fost in proprietatea lui Earle Hagen, compozitorul premiat cu Emmy la televiziune, asa ca zidurile erau deja impregnate de muzica si avea propriul studio.

Avea sase dormitoare, o piscina, teren de baschet si doua hectare de pamant protejate de copaci amplasati de-a lungul drumului principal. Puteam sa inotam pana la amurg si sa luam micul dejun sub soarele diminetii, asezati comod pe terasa cu pavilion, privind pe deasupra gradinilor cu lamai si portocali. Pentru prima data in viata noastra, aveam spatiu. Familia noastra ajunsese atunci la un numar de 13 membri, prin adaugarea lui Jack Richardson si a lui Johnny, asa incat aveam nevoie de fiecare centimetru din cei 8000 metri patrati pe care ii oferea casa. Pe atunci, Hayvenhurst era asezat in spatele sinelor de fier forjat ale unei porti electrice. Incepea o viata traita in spatele portilor.

Casa avea un decor clasic, specific anilor saptezeci: o multime de usi glisante, scaune din plastic, culori greoaie, panouri din lemn si o scara larga in spirala care se rasucea, in drumul ei prin sufragerie, dupa o canapea. Aranjamentele de dormit insemnau acum niste camere duble pentru mine si Marlon, Tito si Johnny, Michael si Randy, La Toya si Janet, Jackie si Ronny. Am citit undeva ca domeniul Hayvenhurst era atat de mare incat noi incepuseram sa "pierdem contactul" si ca "trebuia sa facem planuri in avans pentru a ne vedea unul pe celalalt", dar nu era deloc adevarat: era o casa, nu un castel. Treisprezece persoane pot face ca cei 8000 de metri patrati sa para stramti.

Noua casa era un semn sigur ca facem bani seriosi si, de fapt, fiecare dintre noi primea doar o alocatie de cinci dolari pe saptamana. Michael ii cheltuia pe diferite materialele pentru arta. El si-a dezvoltat si o adevarata fascinatie fata de trucurile magice - iubea procesul iluziei. Cu cat mama era mai surprinsa privindu-l - cum transforma o umbrela intr-o floare sau cum ii disparea din mana o moneda - cu atat era el mai fericit. Mama a cumparat mobilier nou pentru prima data si si-a facut cadou o noua garderoba. Joseph a cumparat un auto Ford Kombi nou, iar Jackie a avut parte de propria sa bucurie: un Datsun 240Z portocaliu (pana in ziua in care aceasta a ajuns ca o guma, busind-o la nord de bulevardul Ventura, in timp ce o conducea). In ciuda noii averi, parintii nostri nu ne-au rasfatat niciodata.

Etica muncii a ramas in vigoare. Parintii nostri nu vroiau sa ne gandim ca banii nu sunt un scop - Joseph chiar a instalat un telefon cu plata. Si ne-au dat in continuare treburi casnice. Daca, intamplator, cineva ne-ar fi vizitat in week-end, l-ar fi gasit pe Tito si pe mine aspirand si spaland rufe, Michael, Randy si Janet spaland ferestrele, iar Jackie si La Toya stergand podelele si grebland frunzele. Joseph inca era la comanda. A scapat el de cele mai rele excese, dar asta nu inseamna ca avea mai putina autoritate.

Odata, Michael era imbracat si gata sa se alature Mamei la Sala Regatului, iar Joseph vroia ca el sa repete pentru un turneu national. Dar era intr-o duminica, iar Michael s-a lipit de mama. Joseph, in furia lui, a terminat zdrobind o fereastra, in timp ce mama si fiul au plecat sa se roage lui Iehova. De-a lungul timpului, Randy si Janet au ajuns sa afle cum era sa simta cureaua, mai ales pentru neascultare, iar repetitiile noastre la domiciliu, inainte de turneu, erau inca administrate sub amenintarea bataii. Acum eram pe scena lumii; nimic nu trebuia sa mearga prost. O “facuseram si pe asta” si mass-media i se adresa cu indrazneala lui Joseph cu "Papa Joe", dar asta nu a insemnat ca el si-a putut schimba caracterul si modul de a fi, peste noapte.

Michael a primit un fel de amenintare cu moartea. Nu-mi amintesc detaliile, dar a fost suficient pentru a fi scosi de la scoala publica in favoarea celei private.Nimeni nu-si asuma riscuri, mai ales dupa ce o fata de la Supremes, Cindy Birdsong - inlocuitoarea Dianei Ross - a fost rapita, dupa ce a fost atacata in propria casa, in anul in care ne-am mutat in Vest. Fata era condusa spre Long Beach, cand a reusit sa deblocheze usa masinii si sa se arunce din vehiculul in miscare, pe autostrada. Poate ca acesta a fost si motivul pentru care s-au adaugat in gospodarie doi noi ciobanesti germani: Lobo si Heavy. Lobo latra in asa masura incat, ori de cate ori un jurnalist ne vizita casa, el dadea motive unei mentiuni in interviu.

Fanii lui Janet isi amintesc ca purta tot timpul cu ea o cheie -care era pentru cusca lui Lobo, pentru ca, iubind cainele cel mai mult din familie, ajunsese sa aiba grija de el. Mai era si dobermanul lui Johnny. Datorita rautatii caracteristice, acesta a fost numit "Hitler", dar noi nu am mentionat asta presei.

Eu si Tito, Marlon si Michael urmam acum cursurile Scolii Walton din Panorama City. Atitudinea liberala a scolii se potrivea mai bine cerintelor noastre pentru turnee si eram tratati egal cu toti ceilalti. Michael avea inca auditie pentru rolul pe care-l obtinuse intr-o productie scolara cu baieti si papusi. Intr-una din zile, noi, fratii, ne plimbam prin fata portii scolii, cand atentia ne-a fost atrasa de un dric care stationa la bordura.

Cine soseste la scoala in dric? Nu era deloc cool. A iesit din el un tip inalt, cu aspect frumos, cu un par Afro care era aproape la fel de impresionant ca al nostru. Se plangea unui adult - gandeam ca este mama lui - despre faptul ca nu voia sa mearga la scoala asta rea, nu-i placea si era prea departe de casa (locuia in Hancock Park ). Apoi, s-a intors si l-a vazut pe Tito. - “Asteapta! Sunteti toti la aceasta scoala? – “Da, cu exceptia lui Jackie”, spuse Tito. N-am vazut niciodata un copil care sa treaca atat de repede de la imbufnare la zambete. Inainte sa ne cunoastem, John McClain, fiul administratorului funerar, statea pe trotuar si isi atentiona mama, gandindu-se ca a ajuns la cea mai tare scoala din lume.

Ne-a devenit prieten pe viata si prezenta sa constanta in casa noastra insemna ca il priveam ca pe un frate adoptat. Ca adolescent, era clar ca avea ambitii muzicale proprii ca chitarist /compozitor de versuri si melodii. El si Tito isi petreceau adesea timpul impreuna. John impartasea foamea lui Michael de a invata si era fascinat de educatia noastra de la Motown. Indiferent de ce ne invata domnul Gordy, noi ii explicam si lui. Avea o parte neastamparata, ca si Michael, asa ca, atunci cand cei doi se intalneau, era intotdeauna necaz dublu. 

Intr-o dupa-amiaza, stateam cu ei intr-un loc de joaca, cand am vazut un copil, pe nume George, distrandu-se pe leagane, la aproximativ 50 de metri distanta. “Pun pariu ca nu poti sa arunci cu piersica asta si sa-l nimeresti pe deasupra capului!”, a spus Michael, incurajandu-ma, uitand de precizia mea in camp deschis. – “Cat dai?” Michael stia ca m-a ademeneste astfel. –“Doi dolari”. Mi-a dat piersica. Mi-am potrivit ochirea la arcele pendulului numit George si am tintit. Piersica a zburat si... BOOM! Din pacate, George s-a indreptat direct spre ea. Michael a sarit in sus - asa cum obisnuia sa faca in timpul jocurilor Katz Kittens - apoi a fugit cand George a intrebat cine si de ce l-a lovit. 

Cea mai mare gluma pe care au facut-o impreuna, a fost asupra unui copil guraliv si obraznic, pe nume Sean, iar ei doi au decis ca trebuie neaparat sa-i dea o lectie. John, fara indoiala, bazandu-se pe abilitatile invatate in comertul funerar, a sapat o groapa in curtea scolii, cam la un metru adancime. Nu am vazut cum l-au ademenit acolo, dar Sean - cu parul blond si tuns ca si Beatles - a ajuns sa cada in genunchi in groapa, in timp ce Michael si John au lovit cu picioarele in pamant ingropandu-l pe copil pana la piept. Dupa care, un profesor a iesit afara. “Cine a facut asta? Sa-l scoti de acolo chiar acum!” A fost unul din acele momente rare cand am auzit un profesor folosind cuvinte de admonestare:“Sunt surprins de tine, Michael Jackson!” 

In afara clasei, Michael se tinea de mine ca scaiul. Oriunde priveam, era si el acolo, purtand palaria lui de velur negru, agatat parca de umbra mea. O singura data m-am descotorosit de el. Era dupa o ora de tehnica a fotografiei, cand am disparut cu o fata care ma invitase in camera obscura, deoarece voia sa ma sarute. Cu usa inchisa, ne depaseam in mod ciudat stralucirea adolescentina in luminescenta rosie, ajungand la punctul in care buzele noastre erau pe punctul de a se atinge, cand – “Te-am prins! Te-am prins!” – a intervenit Michael dand buzna inauntru.

A provocat o asemenea agitatie incat un profesor a venit repede sa afle despre ce era vorba. In timp ce explicam in felul meu ca am fost cu o fata in camera intunecata, l-am auzit pe Michael alergand pe hol, razand. Erau atat de multe fete care veneau la mine pe atunci, iar sinelui meu adolescentin ii era imposibil sa reziste. Dar, sa furisez cate o fata pe usa lui Bill Bray, cand stiam ca Joseph nu era prin jur, era o abilitate in sine. Si, pentru ca era chiar “interzis”, mi se parea o idee salvatoare sa alerg acasa de fiecare data si sa reusesc sa trec o fata dincolo de punctele de control si chiar de pragul usii dormitorului. Nu am fost niciodata atat de recunoscator pentru existenta iesirilor de incendiu exterioare si a scarilor din spate.

O problema dificila era, desigur, impartirea unei camere cu Michael. Acest lucru era cu mult mai rau, atunci cand el afla ca eu caut o anumita fata si se atasa in mod deliberat de soldul meu. Dar, odata - o singura data de aur - Michael nu era prin preajma si am reusit sa ma furisez de la hotel pentru a ma cupla cu una dintre cele mai frumoase fete. Acasa, o vedeam deseori pe Hazel Gordy, dar in timp ce ne placeam unul pe altul – si eu ii trimiteam mereu scrisori de dragoste nesfarsite - dragostea noastra nu avansa in nimic serios, lasandu-mi mie libertatea de a-mi construi experienta pe drum.

Fratii mai in varsta aveau o modalitate anume de a descrie cat de departe am ajuns cu o fata: de la “prima faza” (sarutul) la "a doua faza" (atingerea/ dezbracatul hainelor) la "a treia faza" (sexul) si, in camera de hotel, in acea noapte, am fost un smecher de Los Angeles, miscandu-ma repede, cu ochii inchisi, in bratele in jurul acelei fete, sarutand si atingand cu o libertate pe care nu am crezut-o posibila.

"Este asa de bine...", soptea ea. Eu eram serios, ea radea. A treia faza o aveam in vizor. Aveam o mana care ii mangaia fata, iar cealalta era pe saltea langa capul ei. “Imi place cum imi mangai coapsele", a continuat ea,“... esti bland ...”Nu-ti mangai coapsele", am raspuns eu... “e atat de bine”, a sopti ea. Am deschis ochii si mi-am aplecat capul ca sa arunc pe furis o privire in josul patului si atunci am vazut - un brat care ajungea sus, de sub pat, cu mana in jurul coapsei ei. „MICHAEL!“, am strigat.

Eu am sarit in sus, saraca fata s-a simtit umilita si Michael, chicotind, a cautat usa. Imi venea sa-l omor, nu doar pentru ca se ascundea acolo tot timpul, ci pentru ca el m-a auzit soptind toate acele nimicuri senzuale, dulci, cu care m-ar fi tachinat dupa cateva saptamani. Am refuzat sa vorbesc cu el in noaptea aceea. Cand am stins luminile si mi-a urat noapte buna, eu n-am spus nimic. A asteptat cateva minute in intuneric si apoi a negociat pacea. – “Are niste coapse asa moi!” a spus el. Si am izbucnit amandoi in ras.

Iubitele erau strict interzise, asa incat cuceririle secrete ale lui Jackie si ale mele erau tinute la un nivel cat mai redus. In primul rand, Motown nu dorea altceva decat sa ne promoveze ca pe niste baieti- fara- iubite- si- care- cauta- iubire. Am inteles ca farmecul nostru trebuia protejat in speranta ca am putea deveni intr-o buna zi iubitii fanelor noastre. In al doilea rand, in afara balonului PR de la Motown, regulile lui Joseph erau la fel de deschise la imagine, si nu permiteau iubite, iar acest lucru a fost spus cu voce tare si raspicat. Iubitele nu sunt bune pentru voi. Fetele va vor distrage atentia. Fetele va vor distruge vanzarile record. Veti pierde fani. Vor inceta sa mai tipe pentru voi - si asa mai departe. Fratii nostri mai mari ne-au deschis ochii. A fost o prelungire a ideii “nu lasati niciodata exteriorul in interior”.

Dar nu sunt sigur ca Michael a inteles pe deplin. Daca ceva nu-i era clar, era derutat. Dupa o perioada mai lunga de timp, era de asteptat ca si el sa joace rolul public al iubitului disponibil, dar, atunci i s-a spus ca fetele erau otrava pentru cariera sa si l-ar fi oprit sa devina cel mai bun. Daca s-a indoit vreodata de seriozitatea acestei reguli nescrise, el a vazut adevarul intarit acasa, intr-o zi cand Joseph l-a prins pe Tito cu Dee Dee, iubita lui din copilarie si viitoarea sotie. Tito era la poarta scolii asteptand sa fie preluat, cand tata si Jack l-au vazut sarutand-o pe Dee Dee. Asta i-a atras un numar mare de lovituri la fund. Cand Tito a intrat in duba, Joseph l-a si lovit. Tito a protestat, tipand cat de mult o iubea pe fata asta, dar Joseph a continuat sa-l loveasca, strigand ca faptele lui egoiste vor diviza grupul.

Stiu ca asta l-a deranjat pe Michael, pentru ca, atunci cand am stat cu el pana tarziu sa vorbim despre fete, mi-a spus tot ce avea pe inima. M-a intrebat cum sa trateze o fata, interesandu-se cand era momentul potrivit sa faca prima miscare la o intalnire. “Vreau sa fiu intotdeauna un domn”, a spus el, 14 mergand pe 42. Nu ca Michael era complet fara experienta. La anumite locuri de intalnire sau actiuni, Jackie si cu mine il foloseam drept camarad al nostru, cand Joseph nu era atent. Tatal nostru nu a banuit niciodata ca cei tineri pot avea legaturi cu fete ceva mai mari, asa ca adorabilitatea lui Michael a devenit arma noastra secreta. –“O vezi pe cea draguta de acolo?”, ii zicem noi, “du-te si cere-i numarul.”

Cand o abordare nu-l privea personal, era lipsit de orice timiditate. Mergea peste tot si incepea sa vorbeasca. Noi vedeam fetele murmurand si, de noua ori din zece, el se intorcea cu o bucata de hartie, misiunea fiind indeplinita cu nonsalanta. - “Iata numarul ei. Este foarte draguta!”, spunea el. Dar, pe atunci aveam gusturi diferite. Cand cautam o fata usoara, el o idealiza ca pe tanara doamna. Cand eu visam sa o duc in camera, el visa sa-i ia inghetata si sa urmareasca desene animate. El era delicat; eu nu eram.

De fapt, cand el se apropia de fete - si de femei mai tarziu – le studia in acelasi fel in care studia marii artisti. Se uita la fiecare detaliu delicat: manierele, zambetul, parul, felul in care mergea. Gagica lui ideala “trebuia sa fie cinstita si amabila”. Intotdeauna spunea asta. Ca baiat, se intreba cu voce tare daca a pretinde “onestitate” insemna prea mult. “Ne doresc pentru cine suntem noi sau ne doresc pentru ca suntem Jackson 5?”

Intotdeauna am dat sfaturi realiste: “Michael, accepta-le pe aceste fete pentru ceea ce sunt ele - admiratoare extraordinare a ceea ce facem noi, insa ele nu ne cunosc cu adevarat. Dar ne iubesc... si ar face orice pentru noi!” - Fratii mai mari nu trebuiau sa darame sperantele fratilor mai mici si atunci mi-a fost greu sa explic distinctia dintre fanele pe care le aduceam in camera si dragostea adevarata pentru care el dadea frau liber imaginatiei. -“Nu trebuie sa-ti faci griji pentru niciuna din chestiile astea, inca”, m-am eschivat eu. Michael continua sa-si cultive obsesia crescanda pentru Diana Ross - ideea lui despre femeia perfecta. –“O fata trebuie sa fie la fel de demna si frumoasa ca Diana”, spunea el. Era o viziune pe care a dus-o inspre maturitate. Intr-o zi, acasa, a inceput sa tachineze adolescentele LaToya si Janet, spunandu-le - “Nu sunteti dragute pana cand nu veti incepe sa aratati ca Diana!”

Educatia a calatorit impreuna cu noi in turneu sub forma unui tutore privat, Rose Fine, care o invata si pe Janet. La prima impresie, te-ai fi gandit ca ea este cea mai stricta, cea mai neiertatoare, intru totul rigida, exigenta, corecta si care isi enunta cuvintele cu o perfectiune stricta, si totusi ea era cea mai afectuoasa si mai iubitoare doamna si noi o adoram. Oriunde mergeam, Rose era umbra noastra educationala si intotdeauna o consideram o aparitie ciudata vazand cum indura nebunia Jackson-maniei, cum alerga in spatele nostru, incercand sa tina pasul cu noi. Una din misiunile ei era aceea de a se asigura ca nu ne uitam P’s si Q’s in timp ce ea incerca continuu sa ne imbunatateasca elocventa.

Nota - Sa tii minte Ps si Qs-ul tau este o expresie in limba engleza, care inseamna "tine minte manierele", "gandeste-te cum vorbesti", "sa ai cel mai bun comportament", "vezi ce faci" sau ceva asemanator, adica sa fi atent la detaliile de comportament.

"Cum cantati asa de frumos, la fel puteti invata sa vorbiti si frumos”, ne spunea ea. Era hotarata ca cei cinci baieti sa vorbeasca "engleza corect" in lumina reflectoarelor. De cate ori unul dintre noi spunea ceva de genul "N-o sa facem asta", ea ne corecta. "Vorbesti incorect. Ceea ce trebuie sa spui tu este: "Noi nu vom face asta". Repetati dupa mine: Noi- nu- vom- face- asta. “Dar, noi nu vorbim asa, Rose!” spunea Michael. – “Trebuie sa fim noi.” – “Nu, Michael – tu vei spune, "Trebuie sa fim noi insine". Fie binecuvantata, ea continua sa lupte intr-o Misiune Imposibila. In camera noastra de hotel, noaptea, eu si Michael vorbeam despre cum "nici un negru si nici un hipi nu vorbeste corect". – “Rose nu ne intelege” radea Michael.

La fel de mult cum ne amuzam cu Rose si, probabil, exageram dialectul fata de ea, obijnuiam sa spunem ca era cea mai puternica persoana din jur, chiar si dincolo de domnul Gordy. Putere investita de Consiliul de Educatie. Daca unul dintre noi ar fi cascat pe scena sau daca ar fi aratat ca are nevoie de odihna sau daca interviurile mass-media ne-ar fi mancat cele patru ore de educatie zilnica, ne-ar fi inchis gura mai repede decat un pompier. A avut o libertate de actiune pe care nu a folosit-o niciodata si asta a insemnat ca si-a castigat imediat respectul tuturor, in special al celor de la Motown. Am respectat rolul ei in viata noastra si influenta ei pozitiva asupra lui Michael nu poate fi subestimata.

De fiecare data cand o lasam acasa in Studio City, ne invita inauntru, iar sotul ei, Sid, profita de ocazie pentru a ne canta o melodie. De obicei, era o melodia veche, din anii 1940 - ceva de la Ink Spots sau Brothers Mills – dar, noi il aplaudam politicos. Cand i-am vazut insa pentru prima oara biblioteca, Michael a devenit rapid cititorul vrajit care era. Rose trata fiecare carte ca pe un artefact pretios si intotdeauna ne indemna sa citim, sa citim, sa citim - si Michael i-a ascultat sfatul. Putini oameni stiu ca fratele meu era un adevarat impatimit al cartii, intorcandu-se mereu pe un subiect aleatoriu pentru a-si imbunatati vocabularul, cunostintele sau intelegerea vietii.

“Imi place sa citesc. Exista o lume minunata care trebuie descoperita in carti”, spunea el. Materialul de lectura timpuriu al lui Michael se referea la Fred Astaire sau la Elvis, la copilul Shirley Temple sau la Sammy Davis Junior. In anii care au urmat, lectura lui s-a extins rapid de la Steven Spielberg la Alfred Hitchcock, de la presedintele Reagan la presedintele Roosevelt, de la Malcolm X la Dr. Martin Luther King, de la Mussolini la Hitler. Ma indoiesc ca multi oameni i-ar da credit pentru cunostintele generale pe care le-a acumulat. Cu exceptia lui Rose. Intotdeauna ne-a educat ca putem invata cel mai bine urmand lectiile istoriei; ca istoria a lasat amprentele pentru ca noi sa le urmam.

De aceea autobiografia lui Michael, Moonwalk, incepe cu un citat din Thomas Edison:

“Cand vreau sa descopar ceva, incep prin a citi tot ce s-a facut in trecut in directia aceea – pentru asta sunt toate cartile din biblioteca. Vad ce s-a facut in trecut cu multa munca si cheltuiala. Colectionez datele multor mii de experimente ca punct de pornire si apoi eu fac mai multe mii. Cele trei elemente esentiale pentru a obtine ceva valoros sunt, in primul rand - munca grea; in al doilea rand - perseverenta; in al treilea rand - bunul simt.”

Acest citat continua inca sa fie cea mai veritabila reflectare a abordarii lui Michael fata de propria sa maiestrie si acestea au fost cuvintele pe care efectiv le-a fixat cu litere mari de aur in peretii maro-cafeniu ai studioului sau de sunet de la Hayvenhurst.

Rose Fine i-a deschis usile catre propria-i minte. “Nu as fi aceeasi persoana daca nu ar fi fost ea”, a recunoscut el mai tarziu. Fara ea, ma indoiesc ca notele sale finale ar fi fost atat de bune. Pana la sfarsitul anului 1972, Scoala Walton a fost inchisa, asa incat Michael a petrecut clasa a IX-a la Scoala Montclair din Van Nuys, de unde, in luna iunie, a primit raportul scolar cu notele, fiind foarte mandru de faptul ca acesta a ajuns sa fie singurul fixat pe peretele de acasa. La istorie, la gramatica limbii engleze, matematica si metodele de studiu, primise grad A.

La limba franceza, a primit un minus B, iar la limba engleza a mai castigat un plus B cu un comentariu al profesorului: "Mai mult efort pe care nu prea l-am vazut." Profesorii au notat si "obiceiurile de lucru" si "cooperarea" pentru care i-au dat un E – destul de mult peste limita. Notarea cu "E" insemna ca "face munca atribuita si raspunde bine la instructiuni". Toate acestea nu sunt rele pentru un elev care, spuneau biografii, a fost "un elev groaznic" si "nu avea nicio idee despre ceea ce se intampla". Michael a creat totusi una dintre cele mai cunoscute lucrari de scoala in timpul orei de arta la Walton. 

O intreba cu regularitate pe Rose despre razboiul din Vietnam. Fotografiile din ziar ale copiilor raniti care tipau il tulburau tot timpul. Interpretarea a ceea ce vedea a devenit subiectul unui desen al sau. Am uitat de existenta lui pana cand a aparut on-line in anuarul scolii. A desenat un soldat ce se afla in prim planul unei batalii, sub un cer plin cu avioane de lupta; era dezarmat, cu bratele intinse, cu mitraliera abandonata. Titlul era, "Opriti razboiul". A deschis drumul actelor de caritate, cu melodia Heal the World si apoi a dat lovitura cu hitul “Earth Song” - acel video si spectacol scenic, unde el insusi bloca drumul unui tanc militar, cu bratele intinse. Acesta a fost spiritul umanitar care exista de mult inauntrul baiatului sensibil.

Michael si-a incheiat anii de scoala la Cal Prep, unde, in orele de arta, il schita versiune dupa versiune, pe Charlie Chaplin. Una dintre colegele sale de clasa era o fata numita Lori Shapiro. Il observa in liniste pe fratele meu care era scufundat in desenele sale, pe care apoi le facea ghem si le arunca. – “Michael,” i-a spus ea intr-o zi, “este desenul lui Charlie Chaplin? Inainte de a-l arunca ca pe o minge, mi-l poti da mie?” “Sigur”, a raspus el, semnandu-si numele cu un stilou negru si inmanandu-i-l. Dar Michael stia ca orice favoare merita sa fie intoarsa.

Ura algebra si stia ca Lori era “creierul” clasei. Asa ca, stand langa banca ei, schimba caietele de matematica cu ea, cand profesorul nu se uita, si ea ii dadea rezultatul x y = z. Cred ca Lori a fost principalul motiv pentru care el a obtinut grad A la mate! In anul absolvirii, scoala Cal Prep si-a anuntat propria lista cu distinctii, unde elevii scolii si-au desemnat castigatorii “Cine este Cel mai Ce”, printr-un apel nominalizat. Michael a aparut cu primul premiu: "Cel mai bine imbracat", "Cel mai timid", "Cel mai creativ", "Cel mai bun artist" si "Cu cea mai mare probabilitate de a reusi". Dar, cine a castigat "Cel mai larg zambet"? Onoarea i-a revenit lui Marlon."

                                                         ~~~~~~~~~~~~~~~~~~                                                                                                                       

 „Nu stiu in ce fel alege Dumnezeu oamenii sau daca joaca sah cu ei”, spunea odata Michael, “Dar El ii pune in anumite situatii si ii inalta”...

Acesta a fost si destinul sau: cu talentul care i-a fost daruit din plin, cu drumul pe care l-a strabatut in viata, cu zambetul lui copilaresc, cu acel succes extraodinar care l-a insotit mereu, cu munca de caritate care a dat lumina sufletelor, cu greutatile cumplite la care i-au fost supuse inima si viata si care i-au impietrit chipul, cu copiii minunati pe care i-a avut si care i-au insorit si alinat zilele…

In toti acesti ani, am cautat impreuna o urma, acel ceva care sa justifice plecarea. Nu am gasit nimic; pur si simplu si-a incheiat misiunea aici, pe acest pamant, si a plecat in cu totul alta dimensiune, unde spiritul lui, in sfarsit eliberat de poverile materiale, avea sa se simta mai bine si sa-si gaseasca linistea. 

Oriunde a fost, in oricare parte a globului, in oricare mediu social, Michael a purtat cu el climatul iubirii si al compasiunii, a iubit oamenii asa cum au fost ei. Multora le-a redat increderea, ajutandu-i sa se accepte asa cum sunt. Cei care au simtit in adancul fiintei lor acest lucru, l-au iubit si l-au acceptat in toata unicitatea sa.

Imi aduc aminte ca melodia sa preferata era una din filmul muzical "The Wiz", unde el interpreta rolul Sperietoarei de ciori. Potrivit spuselor lui, era vorba de melodia "Crede in tine". Era preferata lui, pentru mesajul pe care ea il transmitea:

“Daca crezi cu adevarat in tine - In inima ta vei stii - Ca nimeni nu poate schimba calea – Pe care tu trebuie sa mergi.

Sa crezi in ceea ce simti  - Si vei stii ca ai dreptate - Deoarece va sosi o vreme – Cand vei spune ca acela e momentul tau.

 Sa crezi ca exista un motiv sa fie asa – Sa crezi ca poti face timpul sa stea – Vei stii asta din clipa in care vei incerca.

 Daca tu crezi cu adevarat – Stiu ca vei face asta – Sa crezi in tine de la inceput!

Vei avea inteligenta – Vei avea inima – Vei avea curajul – Care te vor insoti pana la sfarsit.”   

                                                                                                        
Aceste cuvinte l-au fascinat ca si cum i-ar fi fost predestinate. Si fascineaza si acum, la 10 ani de cand a plecat catre o alta dimensiune, contopit cu muzica si dansul din care a luat fiinta.

Aceste cuvinte spun totul despre micutul cantaret si dansator care stia foarte bine ce vrea de la viata, care-i sunt coordonatele, cum trebuie sa procedeze, cum sa „fure” de la maestrii sai tot ce se poate „fura”;

…spun totul despre acel tanar hotarat, despre artistul desavarsit care urma sa devina prin munca asidua, neincetata, mistuitoare; despre muzicianul pentru care creatia sa a fost „acel ceva unic” din care s-a nascut si in care s-a reintors, devenind creatia insasi;

…spun totul despre cel pentru care adevarata simfonie a vietii a insemnat “a darui” din toata inima. A darui iubire, a darui bucurie copiilor, a darui ajutor celor care aveau atata nevoie de el, a darui un zambet si o vorba calda celor tristi si fara speranta sau celor pentru care viata nu mai inseamna decat... cateva luni sau cateva zile sau cateva ore… A daruit dorinta de pace si buna intelegere.

In tot ceea ce a facut, a fost un izvor profund de emotii, implicandu-se total in atingerea perfectiunii. Cu putere de testament, mai ales pentru aceste vremuri tulburi, au ramas marturie cuvintele sale care deschid larg portile catre lumina:

„Sufletul este cel mai pretios lucru pe care il puteti impartasi. Lumea de azi are nevoie de acest dar mai mult ca niciodata. Faceti lumea mai frumoasa impartasind impreuna cu mine sentimentul minunat pe care l-ati primit, atunci cand sufletul vostru s-a inaltat pentru a deveni iubire pura.”

“Nu conteaza cum, dar cel mai puternic lucru in aceasta lume este mintea umana si rugaciunea, credinta in tine insuti, increderea si perseverenta. Nu conteaza cat timp iti ia sa faci un lucru, il faci din nou si din nou pana cand iti iese bine. Si intotdeauna sa crezi in tine. Pentru ca ceea ce crezi, vei deveni." 

Ii multumesc acum, pentru acel moment special, unic, cand, revenit de dincolo de lumi, m-a luat cu blandete de mana sa percep – sa privesc si sa inteleg - cum, in mijlocul zumzetului si traficului infernal al unui bulevard extrem de circulat, paradoxal, nu vezi niciun om. Cum, atunci cand cauti cu infrigurare pe cineva, nu gasesti pe nimeni sa iti fie alaturi!... Asta a insemnat pentru Michael adanca lui singuratate. L-am insotit si mi-a permis sa ii percep, cu acea precizie pe care numai realitatea o poate atinge, fiecare trasatura a chipului sau, fiecare cuta a fetei, fara ca eu sa-l fi intalnit vreodata. Sa simt – lucru de care nimeni nu ar trebui sa se indoiasca – cata frumusete interioara poate emana un chip; sa simt, in acea clipa unica, cat de mult inseamna caldura unui suflet curat si insingurat! Cu o ultima imbratisare, si-a reluat apoi drumul inapoi catre stele.

                                                                                                         
 

                                             

                                                                                                                                                                                                       

 „Fara sa raspunda, inteleptul si-a trecut toiagul prin foc. O flacara puternica a izbucnit, a strabatut aerul, apoi a disparut. Mi-a aruncat o privire pentru a ma intreba daca am inteles aceasta lectie. M-am asezat foarte tacut, iar tacerea mea i-a spus ca da.”

   

                                                                                         
 

                                                                                                                                                                                                                     

                                                                                                                                                                

                                                                                   
 

                                                                 
                                         

                                                                                                                                                                                                                       

“You Are Not Alone, Michael”/ The Hayvenhurst Years/ de Jermaine Jackson                               “Dancing the Dream”/Amprenta strabunilor/ Michael Jackson