Salvador Allende - DREPTATEA IN LUMINA LUMII

DE CE A TREBUIT SA MOARA ALLENDE

de Gabriel García Márquez

"Cea mai mare virtute a sa, a fost sa vrea sa termine ceea ce a inceput, insa soarta nu i-a putut da decat acea maretie rara si tragica de a muri aparand cu arma in mana o lege burgheza anacronica, aparand Curtea Suprema de Justitie care l-a repudiat, dar care i-a legitimat pe ucigasii sai, aparand un Congres mizerabil care l-a declarat ilegitim, dar care a trebuit sa se aplece cu complicitate in fata vointei uzurpatorilor, aparand libertatea partidelor de opozitie care si-au vandut sufletele fascismului, aparand intregul echipament mancat de molii al unui sistem de rahat caruia el i-a propus desfiintarea, dar fara sa-l fi elimiat."

Au trecut 45 de ani de la moartea presedintelui Salvador Allende in Palatul “La Moneda” din Santiago de Chile, unde, impreuna cu un grup de 26 de apropiati, a opus o rezistenta mai de graba simbolica decat inversunata, preferand, ca om de buna credinta, sa se sacrifice, decat sa accepte esecul revolutiei sale legaliste si al democratiei in care a crezut.

Intr-un extras din New Statesman, revista politica si culturala britanica, publicat in luna martie 1974, romancierul premiat cu premiul Nobel pentru Literatura, Gabriel García Márquez, face o analiza a reputatiei lui Salvador Allende in Chile, a relatiilor sale cu Statele Unite ale Americii si a aparitiei succesorului sau, generalul de armata, Augusto Pinochet. Este o analiza de exceptie, chintesenta desfasurarii evenimentelor, a imprejurarilor istorice si "diplomatice" ce au concurat la deznodamantul tragic din 11 septembrie 1973.

_______"La sfarsitul anului 1969, trei generali din Pentagon luau masa cu cinci ofiteri militari chilieni intr-o casa din suburbiile Washingtonului. Gazda le era locotenent-colonelul Gerardo López Angulo, asistentul atasat al misiunii militare chiliene din Statele Unite, iar oaspetii chilieni erau colegii sai din celelalte sectii ale serviciului. Cina era in onoarea noului director al Academiei Fortelor Aeriene Chiliene, generalul Carlos Toro Mazote, care sosise cu o zi inainte, intr-o misiune de studiu (cercetare, observatie, analiza).

Cei opt ofiteri cinau salata de fructe, friptura de vitel cu mazare si beau din vinurile calde ale patriei lor indepartate din sud, acolo unde pasarile ciripesc pe plaja in timp ce Washingtonul se bucura de zapada iernii, si vorbeau mai ales in limba engleza, despre singurul lucru care parea sa-i intereseze pe chilieni in acele zile: alegerile prezidentiale apropiate, din septembrie anul urmator. In timpul desertului, unul dintre generalii Pentagonului i-a intrebat ce ar face armata chiliana daca ar fi ales un candidat de stanga, cineva ca Salvador Allende. Generalul Toro Mazote a raspuns: "Vom prelua Palatul Moneda in jumatate de ora, chiar daca trebuie sa-l ardem".

Unul dintre oaspeti era generalul Ernesto Baeza, in prezent directorul securitati nationale din Chile, cel care a condus atacul asupra palatului prezidential in timpul ultimei lovituri de stat din septembrie 1973 si care a dat ordin sa-l arda. Doi dintre subordonatii sai urmau sa devina faimosi in aceeasi operatiune: generalul Augusto Pinochet, presedintele juntei militare si generalul Javier Palacios. De asemenea, la masa, era generalul de brigada al Fortelor Aeriene, Sergio Figueroa Gutiérrez, in prezent ministrul lucrarilor publice si prietenul intim al unui alt membru al juntei, generalul Fortelor Aeriene, Gustavo Leigh, care a ordonat bombardarea cu rachete a palatului prezidential.

Ultimul oaspete era amiralul Arturo Troncoso, guvernator maritim al orasului Valparaíso, care a efectuat epurarea sangeroasa a ofiterilor de marina progresisti si a fost unul dintre cei care au lansat revolta militara din 11 septembrie ‘73. Aceasta cina s-a dovedit a fi o intalnire istorica intre Pentagon si ofiteri de rang inalt din serviciile militare chiliene. La alte intalniri succesive, de la Washington si Santiago, s-a convenit asupra unui plan de urgenta potrivit caruia militarii chilieni care erau mai apropiati cu inima si sufletul de interesele Statelor Unite, sa ia puterea in cazul victoriei la alegeri a coalitiei Unitatea Populara a lui Allende.

Planul a fost conceput cu sange rece, ca operatiune militara simpla; nu a fost o consecinta a presiunii provocate sub influenta companiei International Telephone and Telegraph. El a fost provocat de motivele cu mult mai profunde ale politicii mondiale. De partea nord-americana, organizatia pusa in miscare a fost Agentia de Informatii pentru Aparare a Pentagonului, dar, in realitate cea responsabila a fost Agentia Maritima de Informatii, sub conducerea politica a CIA si a Consiliului National de Securitate. Era absolut normal sa fie pusa marina, si nu armata, responsabila de proiect, deoarece lovitura chiliana trebuia sa coincida cu Operatiunea Unitas (nume dat manevrelor comune ale unitatilor maritime americane si chiliene din Pacific).

Toate aceste manevre aveau loc la sfarsitul fiecarui septembrie, in aceeasi luna cu alegerile, iar aparitia pe uscat si pe cerul statului Chile, a tuturor mijloacelor de razboi si a oamenilor bine instruiti in domeniul artelor si al stiintelor mortii, era fireasca. In perioada aceea, Henry Kissinger a spus in particular unui grup de chilieni: "Nu ma intereseaza si nici nu stiu nimic despre partea de sud a lumii, de la Pirinei in jos". Pana la momentul acela, planul de urgenta fusese completat in cele mai mici detalii si este imposibil sa presupui ca Kissinger (sau Nixon) nu era informat de acest lucru.

Chile este o tara ingusta, lunga de 2.660 mile si o latime medie de 119 mile, cu zece milioane de locuitori exuberanti, dintre care aproximativ trei milioane traiesc in zona metropolitana a capitalei Santiago de Chile. Maretia tarii nu deriva din numarul de virtuti pe care le poseda ci, mai degraba, din numeroasele particularitati. Singurul lucru pe care il produce cu o seriozitate absoluta, este minereul de cupru, dar acest minereu este cel mai bun din lume si volumul sau de productie este depasit doar de cel al Statelor Unite si al Uniunii Sovietice. De asemenea, produce vinuri la fel de bune ca soiurile europene, dar nu este exportat. 

Venitul pe cap de locuitor, de 650 dolari, se numara printre cele mai mari venituri din America Latina, dar, traditional, aproape jumatate din produsul national brut era reprezentat de mai putin de 300.000 de persoane. In 1932, Chile a devenit prima republica socialista din America Latina si, cu sprijinul entuziast al muncitorilor, guvernul a incercat sa nationalizeze cuprul si carbunele. Experimentul nu a durat atunci, decat 13 zile. 

Chile are un tremur de pamant in medie o data la doua zile si un cutremur devastator in fiecare perioada prezidentiala. Geologii cei mai apocaliptici nu considera Chile o tara continentala, ci o cornisa a Anzilor intr-o mare insorita si cred ca intreg teritoriul national este condamnat sa dispara intr-un viitor cataclism.

Intr-un anumit fel, chilienii seamana foarte mult cu tara lor. Sunt cei mai placuti oameni de pe continent, le place viata si stiu sa o traiasca in cel mai bun mod posibil si chiar putin mai mult; dar au o tendinta periculoasa spre scepticism si speculatii intelectuale. Odata, un chilian mi-a spus intr-o luni: "Nici un chilian nu crede ca maine este marti" si nici el nu credea. Totusi, chiar si cu aceasta neincredere adanc inradacinata – sau, poate, datorita ei, chilienii au atins un anumit grad de civilizatie naturala, o maturitate politica si un nivel de cultura care ii separa net de restul regiunii. Dintre cele trei premii Nobel in literatura pe care le-a castigat America Latina, doua au plecat catre Chile. Unul dintre beneficiarii premiului, Pablo Neruda, a fost cel mai mare poet al acestui secol.

Kissinger poate nu cunostea acest lucru cand a spus ca nu stie nimic despre partea de sud a lumii. In orice caz, agentii de informatii americani cunosteau mult mai mult. In anul 1965, fara permisiunea statului Chile, natiunea a devenit centrul de organizare si un loc de recrutare pentru o operatiune fantastica de spionaj social si politic: Proiectul Camelot. Aceasta trebuia sa fie o investigare secreta care sa aiba chestionare precise pentru persoanele de la toate nivelurile sociale, toate profesiile si meseriile, chiar si din cele mai indepartate locuri ale unor natiuni latino-americane, pentru a stabili stiintific gradul de dezvoltare politica si tendintele sociale ale diferitelor grupuri sociale. Chestionarul destinat armatei continea aceeasi intrebare pe care ofiterii chilieni au auzit-o din nou la cina de la Washington: care va fi pozitia lor daca comunismul va veni la putere? Era o intrebare pusa cu sange rece.

Chile a fost mai mult timp o zona favorabila cercetarii pentru sociologii din America de Nord. Varsta si forta miscarilor populare, tenacitatea si inteligenta liderilor sai, conditiile economice si sociale au oferit o idee vaga asupra destinului acestei tari. Nimeni nu a solicitat constatarile Proiectului Camelot pentru a se convinge ca Chile era un prim candidat pentru a deveni a doua republica socialista in America Latina, dupa Cuba. Scopul Statelor Unite, prin urmare, nu era acela de a impiedica guvernul lui Allende sa vina la putere, pentru a proteja investitiile americane. Scopul mai larg era acela de a repeta cea mai fructuoasa operatiune la realizarea careia imperialismul ajutase vreodata in America Latina: Brazilia.

Pe 4 septembrie 1970, dupa cum era prevazut, medicul socialist Salvador Allende a fost ales presedinte al republicii. Totusi, planul de urgenta nu a fost pus in aplicare. Explicatia cea mai raspandita este si cea mai ridicola: cineva a facut o “mica” greseala in Pentagon si a cerut 200 de vize pentru un presupus cor de marinari, care in realitate urma sa fie alcatuit din specialisti in rasturnarea guvernului. Totusi, printre acestia existau mai multi amirali care nu puteau sa cante nici macar o singura nota. Aceasta gafa, se presupune, a determinat amanarea aventurii. Adevarul este ca proiectul a fost evaluat in profunzime: alte agentii americane, in special CIA, impreuna cu ambasadorul american in Chile au considerat ca planul de urgenta era prea strict o operatiune militara si nu luase deloc in considerare conditiile politice si sociale actuale din Chile.

Intr-adevar, victoria obtinuta de Unitatea Populara nu a adus panica sociala la care americanii se asteptasera. Dimpotriva, independenta noului guvern in afacerile internationale, precum si hotararea sa in materie economica au creat imediat o atmosfera de mare sarbatoare sociala. In primul an, 47 de firme industriale au fost nationalizate, impreuna cu marea parte a sistemului bancar. Reforma agrara a privit exproprierea si incorporarea in proprietatea comunala a sase milioane de acri de teren detinut anterior de mari proprietari de pamant. Procesul inflationist a fost incetinit, ocuparea totala a fortei de munca a fost atinsa si salariile au crescut cu 30%.

Tot cuprul nationalizat

Guvernul anterior, condus de crestin-democratul Eduardo Frei, a initiat primii pasi pentru nationalizarea cuprului, desi el a numit-o "Chileanizarea". Tot planul a fost acela de a cumpara 51% din proprietatile miniere detinute de SUA, insa, doar pentru mina El Teniente singura a platit o suma mai mare decat valoarea contabila totala a acestei facilitati. Unitatea Populara, cu un singur act juridic sprijinit in Congres de toate partidele populare, a recuperat pentru natiune toate depozitele de cupru reprezentate de filialele companiilor americane Anaconda si Kennecott. Fara despagubiri. Guvernul a calculat ca cele doua companii au realizat un profit de peste 800 milioane de dolari pe parcursul a 15 ani.

Mica burghezie si clasa de mijloc, cele doua mari forte sociale care ar fi putut sustine lovitura militara in acel moment, incepusera sa se bucure de avantaje neprevazute si nu in detrimentul proletariatului, asa cum se intampla mereu; mai degraba, in detrimentul oligarhiei financiare si a capitalului strain. Fortele armate, ca grup social, aveau aceleasi origini si ambitii ca si clasa de mijloc, astfel incat nu aveau nici un motiv, nici macar un alibi, ca sa sprijine grupul mic de ofiteri de stat. Constienti de aceasta realitate, crestin-democratii nu numai ca nu au sustinut complotul cazarmilor la momentul acela, ci i s-au opus cu fermitate, deoarece stiau ca este nepopular in randul propriei lor clase.

Obiectivul lor era cu totul altul: sa foloseasca orice mijloace pentru a afecta sanatatea buna a guvernului si astfel sa castige doua treimi din numarul locurilor in Congres, la alegerile din martie 1973. Cu o astfel de majoritate, ei ar fi putut vota pentru inlaturarea constitutionala a presedintelui republicii. Crestin-democratii alcatuiau o organizatie uriasa, cu o baza populara in randul proletariatului industrial modern, al proprietarilor rurali mici si mijlocii, al burgheziei si clasei mijlocii superioare de la orase. Pe cand, Unitatea Populara era expresia muncitorilor, a proletariatului defavorizat - proletariatul agricol - si a clasei de mijloc inferioare a oraselor.

Crestin-democratii, alaturi de Partidul National de extrema dreapta, controlau atat Congresul, cat si instantele judecatoresti; Unitatea Populara controla executivul. Polarizarea acestor doua partide urma sa fie, de fapt, polarizarea tarii. Curios, catolicul Frei, care nu credea in marxism, a fost cel care a profitat cel mai bine de lupta de clasa, cel care a stimulat-o si a adus-o la capat, cu scopul de a dezmembra guvernul si de a face ca tara sa cada in abisul demoralizarii si dezastrului economic.

Blocada economica din partea Statelor Unite, datorata exproprierii fara despagubire, a facut restul. Toate tipurile de produse erau fabricate in Chile, de la automobile la pasta de dinti, insa aceasta baza industriala avea o identitate falsa: in cele mai importante 160 de firme, 60% din capital era strain si 80% din materialele de baza proveneau din strainatate. In plus, tara avea nevoie de 300 de milioane de dolari pe an pentru a importa bunuri de consum si inca 450 de milioane de dolari pentru plata dobanzilor la datoria externa.

Ca urmare, nevoile urgente ale statului erau uriase si deveneau tot mai profunde. Doamnele petrecarete burgheze, sub pretextul protestului impotriva rationalizarii, inflatiei galopante si al cerintelor facute de cei saraci, au iesit in strada, batand in oale si tigai goale. Actiunea nu a fost intamplatoare, ci din contra; a fost semnificativ faptul ca spectacolul stradal al vulpilor de argint si al palariilor inflorate a avut loc in aceeasi dupa-amiaza in care Fidel Castro incheia o vizita de 30 de zile care provocase un cutremur de mobilizare sociala din partea sustinatorilor guvernului.

Semintele distrugerii

Presedintele Allende a inteles atunci - chiar el a spus asta - ca poporul sustine guvernul, dar nu detine puterea. Fraza a fost cu mult mai ampla si mai alarmanta decat ar parea, deoarece in interiorul sau, Allende ducea germenul legalist ce purta samanta distrugerii sale. Un om care s-a luptat pana la moarte in apararea legalitatii, ar fi fost capabil sa iasa din Palatul La Moneda cu capul sus, daca Congresul l-ar fi indepartat din functie in limitele constitutiei.

Jurnalistul si politicianul de origine italiana, Rossana Rossanda, care l-a vizitat pe Allende in perioada aceea, l-a gasit imbatranit, tensionat si plin de premonitii sumbre, in timp ce discuta cu ea de pe canapeaua galbena de cretona, unde, sapte luni mai tarziu, corpul sau avea sa zaca ciuruit, cu fata zdrobita de patul unei pusti. Mai tarziu, in ajunul alegerilor din luna martie 1973, cand se afla in joc propriul sau destin, el ar fi fost multumit si cu obtinerea a 36% din voturi pentru Unitatea Populara. Cu toate acestea, in ciuda ratei inflatiei, a rationalizarii stricte si a concertului de "oale-si-tigai" al nevestelor din cartierele clasei superioare, el a primit 44% din voturi. A fost o victorie atat de spectaculoasa si decisiva, incat, atunci cand Allende a fost singur in birou, impreuna cu prietenul si confidentul sau, jurnalistul Augusto Olivares, a inchis usa si a dansat o “cueca” intreaga (un dans plin de viata din America de Sud) de unul singur.

Pentru crestin-democrati, votul a fost dovada ca procesul de dreptate sociala pus in miscare de coalitia Unitatii Populare nu putea fi anulat prin mijloacele legale, insa le-a lipsit viziunea dimensiunii consecintelor actiunilor pe care le-au intreprins dupa aceea. Pentru Statele Unite, alegerile au fost un avertisment cu mult mai grav si au depasit interesele simple ale firmelor expropriate. Se crease un precedent inadmisibil in favoarea progresului pasnic si schimbarii sociale a popoarelor lumii, in special din Franta si Italia, unde conditiile actuale fac posibila incercarea unui experiment la fel ca cel din Chile. Toate fortele de reactiune interna si externa s-au adunat pentru a forma un bloc compact.

CIA a finantat lovitura finala

Greva proprietarilor de camioane a fost lovitura finala. Din cauza geografiei salbatice a tarii, economia chiliana se afla la mila transportului. Sa paralizezi transportul unei tari, inseamna sa paralizezi o tara intreaga. A fost usor pentru opozitie sa coordoneze greva, deoarece breasla camionagiilor era unul dintre grupurile cele mai afectate de lipsa pieselor de schimb si, in plus, se afla amenintata si de micul program pilot al guvernului de a asigura statului servicii adecvate de transport de marfuri in extremitatea sudica a tarii. Oprirea a durat pana la sfarsit, fara un singur moment de usurare, deoarece a fost finantata cu bani din afara. "CIA a inundat tara cu dolari pentru ca greva sa fie sustinuta de sefi si, asa, capitalul strain si-a gasit drum spre formarea unei piete negre", scria Pablo Neruda unui prieten din Europa. Cu o saptamana inainte de lovitura de stat, petrolul, laptele si painea erau epuizate.

In ultimele zile ale Unitatii Populare, cu o economie dezechilibrata si o tara care se gasea la marginea razboiului civil, manevrele guvernului si ale opozitiei s-au axat pe speranta de a schimba echilibrul puterii inauntrul fortelor armate, in favoarea uneia sau a celeilalte. Miscarea finala a fost halucinanta in perfectiunea sa: cu 48 de ore inainte de lovitura de stat, opozitia a reusit sa descalifice toti ofiterii de rang inalt care il sustineau pe Allende si sa promoveze in locurile lor, unul cate unul, intr-o serie de gambituri inimaginabile, toti ofiterii care fusesera prezenti la cina de la Washington.

Din acel moment insa, jocul de sah politic a iesit de sub controlul jucatorilor sai. Impinsi de o dialectica ireversibila, ei insisi au ajuns drept pioni intr-un joc de sah mult mai mare, unul mult mai complex si mult mai important politic decat orice plan simplu pus la cale de imperialism si de reactia impotriva guvernarii poporului. Era o confruntare teribila de clasa, care scapase din mainile celor care o provocasera, o lupta cruda si feroce de interese contracarate, iar la final, rezultatul trebuia sa fie un cataclism social fara precedent in istoria Americii.

O lovitura militara in aceste conditii nu ar fi avut loc fara sange. Si Allende stia asta. Fortele armate chiliene, spre deosebire de ceea ce am fost noi determinati sa credem, au intervenit in politica de fiecare data cand interesele lor de clasa au parut ca sunt amenintate - si au facut-o cu o ferocitate extrem de represiva. Cele doua constitutii pe care tara le-a avut in ultimii 100 de ani au fost impuse prin forta armelor si lovitura militara recenta a fost cea de-a sasea revolta intr-o perioadă de 50 de ani.

Setea de sange a armatei chiliene face parte din dreptul ei de intai nascut, provenind din acea scoala teribila de lupta directa, fata-in-fata, impotriva indienilor araucani, lupta care a durat 300 de ani. Unul dintre precursorii sai, se lauda in anul 1620 ca a ucis mai mult de 2.000 de oameni cu propriile maini, intr-o singura actiune. Joaquín Edwards Bello relateaza in cronicile sale ca, in timpul unei epidemii de tifos exantematic, armata a scos oamenii bolnavi din casele lor si i-a ucis intr-o baie de otravuri pentru a pune capat odata ciumei. In timpul razboiului civil de sapte luni, din 1891, 10.000 de oameni au murit intr-o serie de confruntari nesteptate. Peruvienii afirma ca, in timpul ocupatiei din Lima, in razboiul din Pacific, soldatii chilieni au devastat biblioteca lui Don Ricardo Palma, luand toate cartile nu pentru a le citi, ci pentru a se sterge la fund cu ele.

Istoria brutalitatii

Miscarile populare au fost reprimate cu aceeasi brutalitate. Dupa cutremurul din anul 1906 din Valparaíso, fortele navale au exterminat organizatia docherilor de 8.000 muncitori. In Iquique, la inceputul secolului, demonstrantii grevisti au incercat sa se refugieze din fata trupelor si au fost mitraliati fara mila; in decurs de zece minute, au fost 2000 de morti. Pe data de 2 aprilie 1957, armata a spulberat o tulburare civila in zona comerciala a orasului Santiago, iar numarul victimelor nu a fost niciodata stabilit, deoarece guvernul a ascuns cadavrele.

In timpul unei greve de la mina din El Salvador, in timpul guvernarii lui Eduardo Frei, o patrula militara a deschis focul asupra unei demonstratii pentru a o imprastia si a ucis sase persoane, printre care unii copii si o femeie insarcinata. Comandantul postului era un general obscur in varsta de 52 de ani, tatal a cinci copii, profesor de geografie si autorul mai multor carti cu subiecte militare: numele lui era Augusto Pinochet.

Mitul legalismului si blandetea acestei armate extrem de brutale a fost inventat de burghezia chiliana in interes propriu. Unitatea Populara a tinut-o in viata, cu speranta de a schimba ceva in calitatea machiajului cadrelor superioare, in favoarea sa. Allende se simtea mai in siguranta insa, printre Carabineros, o forta armata ce era la originile ei populara si din randul taranilor si care era sub comanda directa a presedintelui republicii. Intr-adevar, junta a trebuit sa parcurga sase locuri mai in jos pe lista vechimii celor din armata, inainte de a gasi un ofiter superior care sa sprijine lovitura de stat. 

Cei mai tineri dintre ofiteri si-au sapat ei insisi groapa la scoala de ofiteri de rang inferior din Santiago de Chile si au durat patru zile pana au fost eliminati complet. Aceasta a fost cea mai investigata batalie a razboiului secret, cea care a izbucnit la posturile militare in ajunul loviturii de stat. Ofiterii care au refuzat sa sprijine lovitura de stat si cei care nu au executat ordinele de represiune au fost ucisi fara mila de catre instigatori. Regimente intregi s-au razvratit atat in Santiago, cat si in provincie si au fost suprimate fara mila, iar liderii lor au fost masacrati ca o lectie pentru trupe.

Comandantul unitatilor blindate din Viña del Mar, colonelul Cantuarias, a fost mitraliat de catre subalternii sai. Va trece o lunga perioada de timp inainte ca numarul victimelor acelui macel intern sa fie cunoscut vreodata, deoarece cadavrele au fost indepartate din posturile militare cu camioanele de gunoi si ingropate in secret. Per ansamblu, numai 50 de ofiteri superiori au putut fi de incredere sa conduca trupele care fusesera epurate in prealabil.

Rolul agentilor straini

Versiunile intrigii trebuie sa fie puse laolalta din mai multe surse, unele de incredere, altele nu. Niciun numar de agenti straini pare sa nu fi luat parte la lovitura de stat. Sursele clandestine din Chile ne spun ca bombardarea Palatului La Moneda - a carei precizie tehnica a surprins si expertii - a fost efectiv executata de o echipa de acrobati aerieni americani care ar fi intrat in tara sub paravanul Operatiunii Unitas, pentru a efectua acrobatiile de circ zburator pe data de 18 septembrie, ziua nationala a independentei statului Chile. Exista, de asemenea, dovezi ca numerosi membri ai fortelor secrete de politie din tarile vecine, ar fi fost infiltrati peste granita boliviana si ar fi ramas ascunsi pana in ziua loviturii de stat, cand si-au dezlantuit persecutia sangeroasa asupra refugiatilor politici din alte tari ale Americii Latine.

Brazilia, patria capeteniei gorilelor, a preluat sarcina acelor servicii. Doi ani mai devreme, ea realizase lovitura reactionara din Bolivia, ceea ce a insemnat pierderea sprijinului substantial pentru Chile si a facilitat infiltrarea tuturor planurilor de actiune si mijloacelor de subversiune. Parte din imprumuturile acordate Braziliei de catre Statele Unite au fost transferate in secret in Bolivia pentru a finanta subversiunea din Chile. In 1972, un grup consultativ militar american a facut o calatorie, al carei scop nu a fost dezvaluit, in localitatea La Paz. Poate totusi a fost doar coincidenta faptul ca, la scurt timp dupa aceasta vizita, miscari de trupe si echipamente au avut loc la granita cu Chile, oferind militarilor chilieni inca o ocazie de a-si consolida pozitia interna si de a-si transfera personalul si asistenta in reteaua de comanda care era favorabila iminentei lovituri de stat.

In cele din urma, pe 11 septembrie, in timp ce operatiunea Unitas mergea inainte, planul initial elaborat la cina de la Washington era realizat cu trei ani intarziere, dar exact asa cum fusese conceput: nu ca o lovitura de stat conventionala, ci ca o operatiune de razboi devastatoare. A trebuit sa fie asa, pentru ca nu era doar o chestiune de rasturnare a unui regim, ci una de implantare a semintelor Intunecatului - Iad aduse din Brazilia, pana cand in Chile nu ar mai fi existat nici o urma a structurii politico-sociale care facusera posibila Unitatea Populara.

Cea mai crancena etapa, din nefericire, tocmai incepuse. In acea batalie finala, cu tara la mila fortelor necontrolate si neprevazute de subversiune, Allende era inca atasat de legalitate. Cea mai dramatica contradictie a vietii sale a fost de a fi, in acelasi timp, dusmanul congenital al violentei si un pasionat revolutionar. El credea ca poate rezolva aceasta contradictie in ipoteza in care conditiile oferite de Chile vor permite o evolutie pasnica catre socialism sub legalitatea burgheza. Experienta l-a invatat prea tarziu, ca un sistem nu poate fi schimbat de un guvern fara putere.

Acea dezamagire tardiva trebuie sa fi fost forta care l-a determinat sa se impotriveasca mortii, aparand ruinele in flacari ale unei case care nu era a lui, un conac sumbru pe care un arhitect italian il construise pentru a fi monetarie si care a sfarsit ca si refugiu pentru presedinti fara putere. A opus rezistenta timp de sase ore, cu o carabina pe care i-a dat-o Castro si care era prima arma cu care Allende a tras vreodata.

In jurul orei patru dupa-amiaza, generalul-maior Javier Palacios a reusit sa ajunga la etajul al doilea al cladirii, impreuna cu adjutantul, capitanul Gallardo si cu un grup de ofiteri. Acolo, in mijlocul scaunelor imitatie Louis XV, vaselor cu dragon chinezesc si picturilor lui Rugendas din salonul rosu, Allende ii astepta. Era intr-o camasa cu maneci, purta o casca de miner, fara cravata, cu imbracamintea patata de sange. Tinea carabina, dar mai avea putina munitie.

Allende il cunostea mult prea bine pe generalul Palacios. Cu cateva zile inainte, i-a spus lui Augusto Olivares ca era un om foarte periculos, cu legaturi stranse la ambasada americana. De indata ce l-a vazut aparand pe scari, Allende i-a strigat: "Tradatorule!" Si l-a impuscat in mana.

A luptat pana la capat

Dupa povestea unui martor care m-a rugat sa nu-i dau numele, presedintele a murit intr-un schimb de focuri cu acea banda. Apoi, toti ceilalti ofiteri, intr-un ritual legat de caste, au tras in trupul lui. La final, un subofiter l-a lovit cu putere in fata cu patul pustii.

Exista o fotografie; Juan Enrique Lira, fotograf pentru ziarul El Mercurio, a facut-o. El a fost singurul caruia i s-a permis sa fotografieze trupul. Era atat de desfigurat incat, atunci cand i-au aratat corpul in cosciug Señorei Hortensia Allende, sotia lui, nu au lasat-o sa-i descopere fata.

In iunie, Allende ar fi implinit 66 de ani. Cea mai mare virtute a sa, a fost sa vrea sa termine ceea ce a inceput, insa soarta nu i-a putut da decat acea maretie rara si tragica de a muri aparand cu arma in mana o lege burgheza anacronica, aparand Curtea Suprema de Justitie care l-a repudiat, dar care i-a legitimat pe ucigasii sai, aparand un Congres mizerabil care l-a declarat ilegitim, dar care a trebuit sa se aplece cu complicitate in fata vointei uzurpatorilor, aparand libertatea partidelor de opozitie care si-au vandut sufletele fascismului, aparand intregul echipament mancat de molii al unui sistem de rahat caruia el i-a propus desfiintarea, dar fara sa-l fi elimiat.

Drama a avut loc in Chile, ca cea mai mare suferinta a chilienilor, dar va trece in istorie ca ceva ce ni s-a intamplat tuturor, copii ale acestei epoci, si va ramane in vietile noastre pentru totdeauna.” ________

Adevarata valoare umana este valoarea pe care o dam vietii altora.

https://www.newstatesman.com/world-affairs/2013/04/why-allende-had-die