BINE ATI VENIT ACASA, PASTRATORI AI VISULUI!

"Prietenii mei, nu voi uita numele vostru, eu sunt acelasi..."

In Alabama,.. “Purtand torta stramosilor nostri, am castigat respect pentru fiecare copil negru care avea un vis. Strigatele si aclamatiile din acea noapte au insemnat mult mai mult decat Jackson-mania: au insemnat sfidare si victorie. Dupa cum spunea Sammy Davis Junior in 1965: “Viata de star mi-a facut posibila insultarea in locuri unde negrul obisnuit nu ar fi putut spera vreodata sa mearga si sa fie insultat.”

Jackson-mania – a doua parte

“Michael privea muzica ca pe o "stiinta", precum si ca pe un sentiment. Din momentul in care ne-am mutat cu totii in Bowmont Drive, a inceput sa studieze compozitia. Se straduia sa inteleaga compozitia cantecului cuiva in acelasi fel in care un om de stiinta voia sa inteleaga ADN-ul unei persoane oarecare. Impreuna, intram pe orice post clasic de radio, ascultam structura unei bucati muzicale clasice si "vedeam" ce nuanta, ce stare sufleteasca si ce emotie crea fiecare instrument. "Este vorba despre a vedea muzica, nu doar despre a o auzi", spunea el. “Cand ascultati sunetul metallic al unui pian, vedeti ploaia cazand. Cand ascultati cornul englez, vedeti rasaritul sau apusul soarelui. Cand ascultati violoncelul interpretat cu arcusul, vedeti misterul sau tristetea. Cand ascultati melodia, vedeti povestea.”

Compozitia preferata a lui Michael era Suita Spargatorul de Nuci a lui Ceaikovski. I-au placut atat de mult piesele clasice, asa cum incepeau ele lent cu strunele, cresteau treptat in dramatism sau luau dintr-o data amploare, apoi se linisteau din nou. Aceasta structura – de forma A-B-A - a fost ceva ce noi am disecat continuu. Aceasta inspiratie clasica o intalnim atat de des in muzica sa, pentru ca talentul lui a constat in abilitatea de a combina o structura melodica si un continut liric sugestiv, cu un ritm care sa ii confere efect de muzica pop.

Data viitoare, cand ascultati "Heartbreak Hotel" sau "Dirty Diana", de exemplu, veti descoperi mai bine firul clasic care le strabate: instrumentatia pe care o folosea pentru a imbunatati povestea. Ascultati violoncelul in ambele melodii si structura pe care o ofera. Sau ascultati progresiile acordurilor de deschidere din "Thriller" si suspansul pe care il construiesc, groaza pe care o simtiti. Intotdeauna Michael a dorit sa-i ascultati muzica, sa inchideti ochii si sa o vizualizati.

Ca si co-lideri vocali, pe drum, eu si Michael imparteam un singur dormitor. De la un pat supraetajat pentru cinci persoane, am avansat la luxul unei perechi de paturi de o persoana. Ocazional, Marlon impartea cu noi, dar de obicei se dubla cu Tito, apoi erau Johnny si Ronny, iar Jackie avea camera lui. Diferitele dormitoare nu ne-au afectat in realitate relatia, pentru ca am continuat sa mergem peste tot ca o unitate. Pe Michael il infuria faptul ca Joseph insista ca intotdeauna el sa aiba o incapere invecinata, pentru a ne supraveghea, probabil stia ca Michael era pus pe glume si ca interesul meu fata de fete se trezise. Deoarece Motown ma denumise "inima care palpita", acesta a fost rolul meu! Joseph putea sa intre in camera noastra ori de cate ori ii placea, prin usa de legatura pe care Michael o ura. Il facea sa se simta supravegheat. Imposibil de a fi liber in afara hotelului, el nu putea sa scape de controlul tatalui nostru nici inauntru.

Daca radeam cateodata peste ora unsprezece, Joseph ne batea in perete de mai multe ori: "Voi doi, duceti-va la culcare! Odihniti-va vocile." Michael isi rotea ochii. "Daca vocile voastre nu merg, nu exista spectacol si daca nu exista spectacol ..." Sfarsitul nerostit al acestei sentinte ramanea intotdeauna atarnat in aer. Noi doi intelegeam. "Soimul" nu rata niciodata nimic. Dar nici Michael nu era mai prejos. Ori de cate ori auzea vocea tunatoare a tatalui nostru discutand la telefon, lua un pahar, il punea la ureche si asculta cu el la perete. Facea acest lucru si de fiecare data cand ni se cerea sa parasim camera, la Motown. Era fascinat de ceea ce se discuta, mai ales cand isi auzea numele mentionat.

Michael s-a nascut cam bagacios, o trasatura mostenita de la mama tatalui nostru, Mama Chrystal. El spunea ca cel mai bun dispozitiv pe care ar trebui sa il aiba, ar fi un aparat auditiv pentru a amplifica conversatiile si soaptele de la distanta ale oamenilor, care sa-i permita lui sa asculte. "Iti poti imagina cat de cool ar fi?" spunea el. "Atunci am sti tot ceea ce planuieste Joseph!" Nevoia lui de a sti ceea ce se discuta, avea sa se extinda si la directorii de marca si la avocati, dar care au venit mai tarziu in cariera lui solo. Era curios sa stie si despre ce discutau fanii. In multe orase, stingeam luminile si ingenuncheam langa fereastra ca sa privim jos, in curte sau in parcare, sa vedem masinile care sosesc incarcate cu fani.

Uneori, era atata aglomeratie, ca la un cinematograf in aer liber, cu grupuri mari de oameni in jurul mai multor perechi de faruri. Ne scandau intr-una numele si sunau din claxoane, nestiind ca noi ii urmaream in tacere. Era un adevarat spectacol pentru noi si ne tinea fascinati timp de mai multe ore. Aceasta fereastra nu era altceva decat o versiune mai mare a celei din dormitorul nostru din Strada Jackson 2300. Am avansat de la repetitiile pline de speranta la statutul de star, dar nu s-a facut nimic pentru a modifica sensul de "ei si noi". Acum, noi priveam dincolo de vis si alti copii priveau inauntrul lui. In timp ce iarba, uneori, parea mai verde din ambele parti. Mai ales pentru Michael.

Stiam ca doar un singur lucru era sigur: alti copii nu se trezeau sa gaseasca doua sau trei cameriste dragute care sa stea la capatul patului, facand fotografii si chicotind cu Joseph care radea impreuna cu ele, sustinandu-le. Tatal nostru era matinal: Noi voiam sa dormim. Datorita accesului sau via usa noastra de legatura, il auzeam atunci cand eram adormiti pe jumatate, oferindu-se cu bucurie sa-si prezinte fiii. "Vreti sa-i vedeti pe baieti?" Urmatorul lucru despre care luam la cunostinta, era ca lenjeria de pat era trasa de pe noi, lasandu-ne doar in pijamale, cu ochii inchisi pe jumatate si parul Afros ravasit. Pentru un barbat care insemna totul pentru noi si care reprezenta imaginea corecta, parea un lucru cam ciudat. Dar, asta era tertipul lui Joseph – sa ne surprinda pe neasteptate.

Cand Michael a inteles sa inchida usa, am fost treziti de Joseph furios. "Deschide usa asta, baiete!" Si nu s-a oprit din strigat pana cand nu am facut-o. Ne-am infuriat atunci cand a adus cameristele, dar nu am putut sa spunem nimic, pentru ca trebuia sa-l respectam. Asa s-au petrecut lucrurile. Se pare ca eu si Michael ne petreceam mai tot timpul impreuna in acele zile si astfel, legatura dintre noi s-a sudat. Nu-mi amintesc de nicio discutie si nicio bataie in copilarie. De fapt, rareori exista vreo frictiune intre oricare dintre frati. Eu nu aveam niciun motiv sa ma bat cu Michael sau Marlon pentru ca ei erau prea mici. Bubuiturile mele erau intotdeauna cu Tito, cand jocul de-a luptele iesea de sub control, instigati de Jackie.

Dar, aveam prea mult spirit de echipa in randul fratilor pentru a fi suparati unul pe altul. Michael se uita la mine; Eu ma uitam la el. Pe scena, el era intotdeauna la dreapta mea. In hoteluri, el era intotdeauna in patul din stanga. Daca nu puteam sa-l vad pe Michael si sa stiu ca este bine, nu ma simteam in largul meu. In timpul serii, daca eram pe drum sau eram intorsi in Los Angeles, lectura lui inainte de culcare era fie Cartea junglei, fie Cartea Recordurilor Guinness. "Vreau sa fiu omul de spectacol care va vinde cele mai multe inregistrari", a spus el intr-o seara. "Vreau ca si numele meu sa apara in aceasta carte!" Pana sa adormim, vorbeam cu el despre orice si despre totul si ne imparteam reciproc mailurile fanilor – chestiunile pline de spirit, ciudate si romantice pentru mine, in varsta de 16 ani, iar cele dragutele si adorabile pentru el, in varsta de 10 ani.

El radea la propunerile de casatorie pe care eu le primeam si ma tachina cu privire la cat de ‘coool’ credeam eu ca sunt. Noi chiar am introdus aceasta idee pe scena, la un sketch facut in timpul unei pauze intre cantece. "Doamnelor, Jermaine crede ca este sooooo cooool cu chiiiitara lui..." arena vuia... “dar, stiti, vom schimba toate astea..." replica: mai multa isterie...”pentru ca ne vom face treaba si vom fi la fel ca Jermaine!" Dupa care am si lansat in spectacol melodia "It’s Your Thing". Singurul lucru pentru care Michael si cu mine ne luptam, era oglinda din baie. Fiecare frate avea un Afro rasucit si intotdeauna ne scamosam parul, pentru a-l face mai pufos, apoi il bateam cu mainile pentru a obtine acea forma perfect rotunda, inainte de a adauga Luciul Afro pentru stralucire.

Eram mandri de parul nostru voluminos. Era coroana noastra Afro. In avion, am invatat sa dormim cu capul lasat in fata pentru a evita zdrobirea parului Afro. Nu era bine pentru gat, dar mentinea forma! Timpul pe care Michael il petrecea in fata oglinzii era aproape la fel de indelungat ca al meu, asa ca, primul lucru in fiecare dimineata, era intotdeauna o cursa pentru pol position. Eu sustineam ca am parul cel mai mare si mai gros, iar el sustinea ca era in fata scenei si ca avea parul pe care fetele si l-ar fi dorit cel mai mult. Fiecare detaliu cu privire la parul si pielea noastra trebuia sa fie potrivit. Pe drum, alt obicei al lui Michael era serviciul de camera; cel mai pretios avantaj al industriei muzicale, in ochii lui.

Seara, cand era deosebit de neastamparat, se dadea drept un alt copil si plasa cea mai mare comanda falsa intr-o camera diferita. Dar cel mai amuzant siretlic al lui, era atunci cand il suna pe unul dintre cei care transportau echipamentul, folosindu-si vocea inalta pentru a juca rolul unei fane. Jack Nance, managerul turneului si Jack Richardson, soferul si omul nostru de incredere, erau intotdeauna tintele noastre preferate. Cand ridicau telefonul din camera, Michael vorbea in receptor si se prezenta ca fiind o fana: "Te-am vazut in seara asta... Imi place cum aratai", chitaia el subtire si apoi detalia ce haine purtase Jack in acea zi, pentru a adauga autenticitate...“ si doar am fost un fan al lui Michael, dar tu mi-ai furat ochii...”

Radeam atat de tare incat trebuia sa intru in baie, insa Michael continua cu un chip imperturbabil: "Cum arat?", replica el chicotind sfios, "Ei bine, sunt inalta, subtire si foarte frumoasa... toate prietenele imi spun asta... Cati ani am? Aproape saisprezece", ii spunea el. Continua tot asa timp de zece minute bune, tachinandu-i si facandu-i sa se umfle in pene (gadilandu-le ego-ul), dar niciodata nu i-am lasat sa ghiceasca ca suntem noi. I-am lasat sa creada ca si ei sunt adorati de fani. A doua zi dimineata, cand l-am vazut pe Jack in holul hotelului, privind cu toata severitatea si seriozitatea, Michael m-a inghiontit si a soptit: "Tipi experimentati – sunt versati".

Daca a existat un oras care nu si-a scos in totalitate covorul de bun-venit Jackson-maniei, acela a fost Mobile, Alabama. Asteptam cu nerabdare intalnirea aceasta, pentru ca ne intorcea la radacinile mamei, dar nu a existat nicio primire calduroasa. Nu reactia fanilor a fost problema - aceasta a fost, de obicei, rece. A fost primirea din afara arenei - care ne-a oferit o lectie serioasa in bogata diversitate a Americii. Parintii nostri ne-au avertizat despre prejudecatile infame ale Sudului indepartat si despre modul in care comunitatile negre abia se trezeau dupa boicotul autobuzelor din Montgomery anilor 50, despre statutul drepturilor civile care inca aduceau violenta din partea suprematiei albilor din Ku Klux Klan.

Vazuseram multe imagini ale unor adulti care se plimbau cu cearceafuri pe cap si ii vazuseram arzand cruci, dar cunostintele noastre despre istorie au fost limitate pana la prima noastra experienta din Alabama, in ianuarie 1971. Prima diferenta pe care am remarcat-o, a fost atunci cand soferul alb al limuzinei noastre a fost rece si nepoliticos, nu vorbaret ca alti soferi pe care i-am avut. Cand am ajuns la hotel, el a refuzat sa iasa din masina si sa ne deschida usile si niciun angajat nu a iesit sa ne ajute la bagaje. Asta nu era o asteptare de copil-rasfatat, era doar o observatie asupra unei diferente clare in tratamentul nostru.

In timp ce ne scoteam gentile din portbagaj, unul dintre noi a observat cateva accesorii KKK, destinate in mod clar ochilor nostri. Am inghetat. A fost precum unul din acele momente dintr-un film thriller, atunci cand iti dai seama ca tot timpul soferul tau a fost ucigasul; situatia era sinistra. Am ramas linistiti si ne-am tinut capul in jos. La receptia hotelului, ne-am confruntat cu acelasi tratament rece. - “Se pare ca nu avem camere rezervate pentru voi”, ne-a spus barbatul de la receptie, taios si cu severitate. Suzanne de Passe, sau altcineva, a sustinut ca rezervarea era facuta cu mult timp in urma; eram Jackson 5 si, mai mult ca sigur, trebuia sa fie o greseala. “Nu este nicio greseala. Nu avem camere rezervate", a repetat el.

Am cersit efectiv o camera, care ne-a fost oferita in cele din urma - cu fata spre o alee si spre cosurile de gunoi. Michael a fost, ca de obicei, primul care a intrebat ce s-a intamplat, atunci cand am ajuns sa ne cazam in camera noastra de mana a doua. - “De ce ne-ar trata cineva asa din cauza culorii pielii noastre?” a intrebat el. Era confuz pentru ca stia ca fanii nostri erau negri si albi si, pentru prima oara, am fost facuti sa ne simtim nedoriti, ca sa nu mai vorbim nepopulari. Asta ne-a determinat sa fim si mai hotarati sa punem piciorul in prag, deoarece cunoscuseram de curand importanta faptului de a fi copii de negri, care sustin spectacol pentru fani negri, care acum se puteau identifica cu noi.

  

Purtand torta stramosilor nostri, am castigat respect pentru fiecare copil negru care avea un vis. Strigatele si aclamatiile din noaptea aceea au insemnat mult mai mult decat Jackson-mania: au insemnat sfidare si victorie. Dupa cum spunea si Sammy Davis Junior in 1965: “Viata de star mi-a facut posibila insultarea in locuri unde negrul obisnuit nu ar fi putut spera vreodata sa mearga si sa fie insultat.” Amintirile lui Michael despre Alabama nu au fost cele mai semnificative in acel moment, deoarece cand am parasit Mobile, avionul nostru 727 a nimerit vreme rea si turbulente severe. Cred ca atunci am fost cu totii agitati si am fi preferat turneul in camioneta VW, dar aveam un concert la fiecare cateva zile, deci nu aveam de ales decat sa mergem pe calea aerului.

Dar, acest zbor ne-a lasat pe Michael - si pe mine - ingroziti cand avionul a cazut brusc si a inceput sa tremure violent. Stand alaturi, ne-am prins de cotiere cu putere. Cand m-am uitat la stanga mea, Michael plangea, cu ochii stransi. Cred ca Armaghedon ne-a trecut fulgerator prin minte la amandoi si nu ne-a ajutat faptul ca cerul era intunecat si luminile cabinei palpaiau. Cand conditiile s-au linistit, o stewardesa a venit la noi si s-a aplecat langa Michael, pentru a ne reasigura ca un astfel de eveniment era cat se poate de normal. Asta ne-a calmat - pana cand pilotul ne-a naruit bruma de calmitate dupa ce am aterizat: “Avionul a fost greu de controlat, dar impreuna am trecut prin asta, nu-i asa?”

Temerile noastre au crescut in 1972 cand am vazut stirile televizate ale unui avion de pasageri Eastern Airlines care cobora din Everglades, cazand de la o inaltime de 2000 de picioare in timpul coborarii in Miami. Dupa ceva timp, cand a venit timpul sa ne parasim hotelul pentru aeroportul dintr-un oras pe care acum nu mi-l pot aminti, nu-l gaseam pe Michael. Un minut el a fost cu noi, urmatorul nu a mai fost. Bill si Joseph au inceput sa se ingrijoreze, pana cand instinctul ne-a reamintit de un obicei pe care Michael il adoptase atunci cand avea probleme in Strada Jackson 2300. Cu siguranta, Bill l-a gasit ascuns sub patul hotelului, plangand si refuzand sa iasa. – “Nu ma mai întorc la avionul ala - Nu ma intorc! Nu ma intorc!”

Afara, era o vreme furtunoasa cu ploi torentiale.Toata lumea a incercat arta blanda de negociere - Bill, Suzanne si Jack Richardson - dar urmatoarea amintire pe care o am este ca l-am vazut pe Bill trecand de la limuzina pana la treptele avionului, purtandu-l pe umeri pe Michael care lovea cu picioarele si tipa intr-una. Asemenea istericale s-au intamplat de cateva ori, cand Michael nu s-a simtit in siguranta si de obicei tipa dupa mama. Joseph era acolo, desigur, dar el nu a oferit - sau nu a fost capabil sa ofere - dragoste si confort atunci cand au fost necesare. In schimb, noi, fratii si o stewardesa, l-am scos adesea din incurcatura. Si, da, si o multime de bomboane au ajutat.

Forta imensa a trupei Jackson 5 a servit ca model in intreaga America, dar, ni s-a cerut sa prezentam spectacole si in restul lumii. Aveam chemari pentru a sustine concerte in fiecare oras important si era greu de inteles cat de mari eram in Australia si Japonia. Parca erau alte planete. Joseph ne-a si spus ca vom "cuceri lumea". Cel de-al cincilea single, “Mama’s Pearl”, a fost primul nostru cantec cu care nu am ajuns pe primul loc. Acelasi lucru s-a intamplat si cu “Can not Tell Say Goodbye”, cateva luni mai tarziu, iar noi am fost nevoiti sa ne pozitionam pe locul al doilea in amandoua cazurile, dar nici Joseph si nici dl. Gordy nu s-au plans. Orice incepeam crestea mai mult decat si-ar fi imaginat cineva si parea de neoprit. Viata venea la noi atat de repede si niciunul dintre fratii nostri nu stia unde ne conducea asta sau cat de important ar fi putut ajunge.

Dar am inteles ca ziua in care fanii s-au oprit din strigat a fost si ziua in care am incetat sa sustinem spectacol, asa ca am lansat al doilea si al treilea album, ne-am aliniat la mai multe turnee si am pastrat profilul cu interviuri in revista Teen, Soul, Time, Life, Ebony si Rolling Stone, aceasta din urma numindu-ne "Cel mai important fenomen de la Stone incoace" si undeva, intre toate acestea, am reusit sa stecuram oarecum si scoala. In Japonia, am fost declarati ”Cel mai promitator grup vocal”, care a urmat celebrarii noastre din 1970 din Statele Unite ale Americii.

Motown l-a angajat pe Fred Rice, care lucrase cu Beatles si Monkees, sa inceapa sa ne francizeze in intreaga lume cu papusi, haine... si spray-uri de par. A inceput chiar sa vorbeasca cu animatorii Rankin & Bass din New York, producatorii show-ului ABC The King Kong, despre transformarea noastra in personaje de desene animate. "Va trebui sa va vad chipurile peste tot", a spus el. "Sunteti Beatles negri." In camera noastra de hotel, Michael si cu mine ne-am exprimat intotdeauna dezacordul fata de comparatia aceasta. De ce pentru tot ce este alb si renumit este nevoie de un echivalent negru? Noi nu eram Beatles negri, noi eram Jackson 5 negri.

Aparent, cand presa a facut aceeasi comparatie, noi am zambit gratios si am acceptat complimentul, dar aceasta comparatie a ignorat un fapt: doua dintre cantecele noastre – “I’ll Be There” si “ABC” - au batut Marea Britanie pozitionandu-se pe locul 1 la fata locului si asta ne-a facut sa ne simtim la fel de buni ca oricare. Asta ne-a facut atat de mandri pe cat puteam fi, continuand competitivitatea din zilele concursului de talente. Am fost castigatori. Trebuia ca noi sa fim cei mai buni. Si talentul altora ne-a fortat sa ne impingem limita la cel mai inalt nivel.

Un loc unic, in care ne-a fost garantata o primire calduroasa a fost Gary, Indiana, cand ne-am intors acasa, pentru a concerta la Westside High School la inceputul anului 1971 – A fost prima noastra vizita "acasa" in 14 luni. Circa 6.000 de oameni se intorceau in fiecare noapte si totul era captat pe o camera video pentru o emisiune TV speciala, numita Goin' Back to Indiana. Am aterizat cu un elicopter pe zapada, in parcarea scolii, unde era o adevarata atmosfera de carnaval. Chiar si elicopterul nostru s-a alaturat echipei de intoarcere acasa, cu un banner de-a lungul cozii care spunea: "Bine ati venit acasa, JACKSON 5". Am mers de la elicopter pana la limuzina care ne astepta, iar localnicii nu ne-au atins atat de mult pe cat ne-au privit cu cat mai multa dragoste, fascinati de baietii care se intorceau transformati de la Motown. Noi nu eram o fantezie indepartata pe un perete de dormitor pentru acesti oameni, eram unii dintre ei. 

Pe masura ce ne-am apropiat de colt si vechea noastra casa ne-a aparut in fata ochilor, am remarcat imediat ceva diferit: noul, chiar daca temporar, semn de strada "Jackson 5 Boulevard". Toata lumea tinea duplicate si in spatele lor, pe peluza acoperita de zapada din fata casei noastre, era un semn mai mare: "Bine ati venit acasa, JACKSON 5 – Pastratori ai visului". Strada era inundata de oameni, iar copiii au inceput sa strige din amintirile lor: “Iti amintesti de mine? Mergeam la scoala elementara impreuna!” –“Ma mai recunosti? Te-am intalnit o data la...” - "Michael! Am fost acolo cand ai cantat 'Climb Ev'ry Mountain!”- Iar apoi am gasit singurul chip din multime pe care-l cautam: vechiul nostru prieten Bernard Gross. I-am prins obrajii dolofani si el a ras. – “Ati iesit in lumina rampei, facand toti acesti bani acum!” a spus el. - "Felicitari, baieti, meritati.” –“Noi suntem la fel - nu ne-am schimbat!", am spus, ceea ce in interior era adevarat.

Dar, am observat cum majoritatea oamenilor, cu exceptia lui Bernard, ne priveau diferit – ne priveau cu multa curiozitate. In exterior, schimbarile erau evidente. Acum aveam un departament de garderoba si straluceam fara a folosi vaselina. Dar nu ne simteam mai bine decat oricine altcineva: ne simteam norocosi si privilegiati. Si nu am crezut niciodata ca vom sta vreodata in afara casei noastre si ne vom simti privilegiati. A fost greu sa ne reintoarcem, pentru ca gustul din California ne-a largit orizonturile. Viata ne-a priit si, fiind in Gary, am simtit ca incercam o pereche de pantofi care este total depasita, dar nu vrem sa o aruncam. Chiar si casa noastra era cumva redusa. Afara, totul parea la fel, pana la caramizile asezate in curte.

Dar, de indata ce am intrat, am spus cu totii acelasi lucru: “Cum am avut loc aici, cum am locuit aici?" Noi, fratii, ne-am dus in vechiul nostru dormitor, unde nu mai erau paturile noastre. Michael si cu mine stateam in picioare, privind la multimile de pe strada. – “Poti sa crezi ca au facut toate astea pentru noi?” spuse el. Atunci nostalgia a rescris istoria: "Am lasat in urma o multime de prieteni, nu-i asa?", a spus. - "Am lasat o multime de oameni in urma, dar am castigat fani in intreaga lume. Avem prieteni pretutindeni" am spus eu. Era optimism, ceea ce facea ca realitatea din acel moment sa para roz.

Afara, mama si Joseph se bucurau in gloria lor binemeritata. Au aparut colegii de la Laminor si prietenii mamei de pe strada au fost acolo. Toata lumea parea fericita pentru noi. La o receptie oficiala la scoala, primarul din Gary, Richard Hatcher, a spus ca am pus orasul pe harta lumii (ceea ce a fost probabil si motivul pentru care au fost redenumiti Palatul Teatrului Jackson 5) si ne-a fost prezentata “cheia orasului”. Era o mare onoare pentru familia noastra. Ni se parea ca avem cheile celor mai bune lucruri din viata la acel moment, dar exista ceva ce am castigat in libertatea simbolica pe care o oferea Gary; era recunoscuta oficial lupta inainte de realizare.”

“Casa rezista inca si astazi, nu arata diferit la exterior. Este ocupata si este inca in proprietatea parintilor nostri. Nu cred ca vor renunta vreodata la radacinile noastre. In 1989, ne-am intalnit ca frati – toti cei noua - pentru a lansa melodia "2300 Jackson Street". Aceste versuri, care-l includ pe Michael in primul verset, spuneau mai mult atunci decat pot transmite eu fara muzica acum. Este o melodie de acasa si de familie, dar lui Michael si mie ne-a placut foarte mult versul care spune:

"Prietenii mei, nu voi uita numele vostru, eu sunt acelasi..."

Si asta a fost tot ce a incercat Michael sa spuna pe tot parcursul vietii.”

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson