Michael Jackson - JACKSON-MANIA

“Ce se intampla cu voi? De ce plangeti asa?”

“Fanii sunt cei care cumpara inregistrarile si vin la concerte. Ei fac ca acest lucru sa se intample, nu Joseph, nu Motown, nu noi", spunea Michael. El nu si-a pierdut niciodata respectul fata de fani: i-a considerat a fi o a doua familie si el, ca si noi, a impartasit o relatie unica cu ei, intr-o epoca in care accesibilitatea era cu mult mai mare decat in prezent. Intotdeauna si-a considerat fanii prieteni speciali, oameni de care i-a pasat cu adevarat si pe care i-a iubit."

“A fost similar inceputului unui mic cutremur, atunci cand am simtit primul tremur in incheieturile picioarelor. Cred ca eram la a cincea melodie dintr-o serie de 15, la primul nostru concert oficial Motown, pe scena Spectrum din Philadelphia, cand am simtit ca ceva nu este in regula. “Ce a fost asta? Ai simtit ceva?” Michael continua sa cante. Tot ce puteam sa vad era spatele lui, in timp ce el se agita si dansa si atingea cu degetele marginea scenei. In fata sa – la distanta aproape de atingere - o multime de fani isi smulgeau parul, tipau isteric si plangeau; era un zid tanguitor de adolescenti si pre-adolescenti si de brate intinse.

Sute de fani, dintr-o multime de 16.000, si-au parasit locurile atribuite si au navalit pe culoarele dintre randuri, valorificandu-si la maxim biletele de 5.50 dolari. Tinerii se impingeau cu greutatea lor unificata impotriva unei scene care nu fusese conceputa pentru a rezista la asa imbulzeala. Atunci a inceput tremurul, primul indiciu de necaz. In timp ce canta, Michael s-a uitat inapoi spre mine. In acel moment, scena s-a inclinat deoarece suporturile de dedesubt incepusera sa se incovoaie. In spate, amplificarea electrica de la basul meu a cazut, cimbalii lui Johnny s-au prabusit si cinci statii de microfon au inceput sa se balanseze. Dar, nu numai asta ne preocupa. Ne-am uitat spre culise - Joseph, Suzanne de Passe si Bill Bray, noul nostru om de paza, ne faceau semne, tipand: "Dati-va jos! Dati-va jos de pe scena!"

Pompierul sef a iesit in fata, fluturandu-si bratele. "Opriti-va! Opriti-va!" Luminile s-au aprins si tipetele au ajuns la decibelii care sparg sticla, pe masura ce fanii realizau ca spectacolul s-a incheiat brusc. A fost momentul in care distractia si nebunia au inceput cu adevarat. Mi-am desfacut cu mare graba cureaua de pe umar si mi-am aruncat basul - lasandu-l acolo - iar noi, fratii, am alergat in culise. “Miscati-va! Miscati-va! Miscati-va!" Michael si Marlon erau intotdeauna cei mai rapizi, alergand in fata noastra. Am fost ghidati de cineva, sa sarim treptele laterale si sa fugim in culise, prin culoare. Stiam ca fanii escaladasera scena, urmarindu-ne.

"Sa nu va opriti! Continuati sa fugiti! Continuati sa fugiti!" striga cineva. Din culise, zgomotul multimii suna fara intrerupere, asemenea unui val ce se prabusea si navalea pe coridoare. In acele zile nu existau niciun fel de bariere in calea multimii sau pentru a ne asigura protectia. Oricum, nu la inceput. Asadar, am luat-o la fuga catre zona care conducea in afara arenei, unde limuzina ne astepta, cu motorul la ralanti si cu usile deschise. In fata noastra, fetele daramau rampa. In spate, fetele micsorau decalajul. Cu sapte salturi, ne-am ingramadit in limuzina, sfarsind intr-un morman de unul peste celalat, in timp ce usile se tranteau; eram inapoi, in siguranta relativa a scaunelor din piele si a ferestrelor innegrite, fara suflare, tremurand, infiorati si nauciti.

 

“Sunteti cu totii bine?” a intrebat Bill Bray, inclinandu-se inapoi de pe scaunul din fata. “Da, suntem bine.” In timp ce limuzina se misca incet pe rampa in lumina zilei, fanii ne-au inconjurat, aruncandu-se pe capota, alergand alaturi de vehicul, lovind ferestrele, plangand sa nu plecam. De la scena pana la iesirea din arena, a fost nebunie curata si undeva, in acea legatura cinetica dintre grup si fani, oamenii s-au pierdut. Michael a avut un singur cuvant pentru asta: "salbatici" - "I-am gonit pe salbatici, nu?" – dupa care, s-a lamentat pentru faptul ca nu am reusit sa terminam de cantat piesa. Cand limuzina s-a indepartat, reusind sa se retraga din arena, Michael a ingenuncheat pe bancheta din spate ca sa priveasca afara pe fereastra ingusta din spate.

Atunci am descoperit cat de hotarati erau fanii nostri. “Bill! Inca mai vin dupa noi! Fug! Fug dupa noi! striga Michael. O multime de fete alergau dupa noi, ca si cand viata lor ar fi depins de asta. "Uita-te cat de repede alearga fata asta!", a spus unul dintre noi, in timp ce grupul se indeparta. Michael deja radea pe infundate. "Uitati-va cum se clatina sanii acelei fete!", a adaugat el, iar noi am chicotit tot drumul de intoarcere la hotel.

Nu eram pregatiti deloc pentru ceea ce ei au numit fenomenul "Jackson-mania". Scara popularitatii noastre ne-a fost invizibila inainte de concertul din Philadelphia. Sigur ca se inregistrase in vanzarile record, pozitiile din grafice, articolele de ziar si sacii cu carti postale de la fani, iar noi ne sarbatoream ca fiind primul grup de copii care a vandut mai mult de un milion de inregistrari. Dar, nu era nimic tangibil, pentru ca fusesem "ascunsi", limitati la coconul nostru din Motown, la peretii fara ferestre ale studioului de inregistrare si la limuzina ce ne ducea noaptea-tarziu, somnorosi, acasa. In studiourile de televiziune, am primit doar aplauze linistite.

Chiar si la scoala, nimic nu a sugerat zilele nebune ce aveau sa urmeze. La scoala Bancroft Middle, pe care o frecventam eu, Marlon si La Toya, am avut destui copii care ne cereau autografe si toata lumea voia sa ne faca prieteni. Dintr-o data am devenit "copiii cool" din Indiana si atentia sporita ce ne era destinata era ceva de care radeam cand ajungeam acasa la sfarsitul zilei: Jackie si Tito de la Fairfax High si Michael de la Gardner Elementary, unde principalul lui prieten era Kerry, fiul domnului Gordy. Numai atunci cand am pasit pe scena, realitatea din Motown ne-a lovit cu adevarat. “Baieti, e bine sa va obisnuiti cu asta!” a spus domnul Gordy: "V-am spus ca va fi pandemoniu!"

Cu siguranta, nebunia a continuat la Palatul Cow din San Francisco si la Forumul Inglewood din LA, unde s-au intamplat doua lucruri: am stabilit un nou record pentru cea mai mare participare la un spectacol de divertisment (18.675) si am provocat "aproape un taraboi” printre fani, potrivit ziarelor. Haosul a devenit un eveniment regulat la toate locurile de intalnire din lume. Cineva din tabara a incercat sa explice reactia fanilor fata de noi, spunand ca "ei detin muzica voastra, iubesc muzica voastra si cred ca va detin si pe voi - de aceea se conecteaza de fiecare data cand sustineti spectacol".

Inceputul acestei comuniuni a fost ciudat prima oara, pentru ca noi nu eram stele, eram doar cinci frati din Indiana. Cu modul acela de gandire initial, ne uitam la fete si gandeam: “Ce se intampla cu voi? sau de ce plangeti asa? de ce sunteti distruse?” Si noi ne-am intalnit idolii – pe Smokey Robinson, Temptations, Jackie Wilson - si ne-am mentinut calmul. Sa nu ne intelegeti gresit, ne-am obisnuit curand cu asta, pentru ca atunci cand ceva devine o intamplare de zi cu zi, isi pierde ciudatenia. Acelasi lucru care ne-a uimit s-a transformat intr-o emotie pe baza careia am inflorit.

Acesta a fost inceputul faimei noastre si niciodata nu am considerat-o "faima" inainte. Sau adulare. Ne-am gandit doar la succes si sa fim cei mai buni. Schimbarea a fost rapida si ametitoare. La Forum, Papa Samuel si Mama, tinand-o pe Janet adormita intr-o patura, s-au asezat pe primul rand. Cred ca Janet era singura persoana din America care putea pretinde ca a adormit la un concert Jackson 5. Mama spunea ca nu a putut sa-si creada ochilor. "Tot ce am putut sa vad a fost cum copiii mei erau urmariti si alergau sa se ascunda si m-am ingrijorat pentru voi." 

                                          

Rebbie a venit sa ne vada in Kentucky, dar si-a petrecut jumatate din timp urmarindu-i pe fani, nu pe noi. "Cum pot auzi muzica daca tipa asa?" a intrebat ea. Chiar si Joseph a fost intrigat. "Ultima oara cand am vazut ca oamenii bocesc si lesina in felul acesta, a fost la biserica baptista, cand eram copil ", a glumit el. A urmat aprobarea in masa pe care el nu a putut sa o contrazica. De la stat la stat, nebunia si vanzarile record au continuat sa creasca, ridicandu-se in luna iunie 1970, odata cu lansarea celui de-al patrulea single, "I'll Be There", care a depasit topurile - facandu-ne primul grup care a iesit pe porti cu patru No.1, unul dupa altul. In primul nostru an, am vandut 10 milioane de singles in lumea intreaga. A fost incredibil atunci, pentru mine este incredibil si acum.

Pana la al patrulea concert, sustinut la Boston Gardens, Motown a instituit o securitate sporita, prin urmare am avut parte de protectia politiei pe stadioane si de coloana de automobile care ne escorta prin fiecare oras. Locatiile unde se organizau concertele ne asigurau ca politia era postata in fata si in partea laterala a scenei. Repetam "strategia de iesire" in timpul verificarilor sonore, trecand prin locurile de evacuare stabilite, ca si cum ar fi fost o simpla rutina de dans. Cei ce transportau si intretineau echipamentele muzicale mi-au spus sa nu imi abandonez basul, asa ca eu si Tito ne-am deprins sa fugim cu chitarele pe care le aveam. In calitate de frati, am facut si un pact de economisire a timpului: "Cand vine timpul sa fugim, fiecare este pe cont propriu. Nu va agatati de cei din jur, doar continuati sa alergati si sa va indreptati spre masina." In cele din urma, am coborat limita necesara evacuarii de urgenta – la finalul unui spectacol sau la intreruperea lui – pana la 30 de secunde de la scena pana la limuzina.

Savuram perioada de emotie si pregatire de la inceputul fiecarui concert, cand stateam in spatele scenei, stransi unul intr-altul, cu mainile indreptate spre mijloc, promitandu-ne sa iesim pe scena si sa-i "zdrobim". Apoi, arena se cufundata in intuneric, moment care declansa vuietul. In acel intuneric bezna, ne luam pozitiile la microfoane, cu capul in jos, simtind energia emisa de multime. Simti totul, fara sa vezi nimic. Johnny facea deschiderea batand la toba. Apoi Ronny la tastatura. Luminile erau activate si totul devenea frenetic. De pe scena, privirea fanilor care navaleau in fata era un spectacol de neuitat. In cel mai rau caz, daca se intamplata sa stai intr-un rand din calea acestei invalmaseli, era timpul sa fugi sau riscai sa fii calcat in picioare.

Din punctul de vedere al lui Michael, el spunea ca este o iluzie optica – “ca zidurile care se prabusesc pe masura ce toata lumea se indreapta in mijloc”. Am vazut atatea fete luptandu-se si catarandu-se una peste celalalta pentru a ajunge in fata. Plangeau. Lesinau. Erau scoase pe targa. Un lucru pe care Michael nu l-a inteles niciodata, era de ce adolescentele isi scoteau sutienele si chilotii si le aruncau pe scena. „Ugh! De ce fac asta?", ne intreba el. Probabil ca ii aminteau prea mult de Rosie din timpul noptilor de striptease, dar ceilalti frati nu se suparau. Am pierdut numarul noptilor in care am avut gatul basului imbracat cu lenjerie de corp, in timp ce cantam. De multe ori, fetele alergau pe scena, insa politia parea croita sa mentina ordinea. Ne obisnuiseram sa asteptam ca fanii sa apara de nicaieri in mijlocul cantecului, sa ne prinda de haine sau sa ne imbratiseze, pana cand erau imprastiati.

De multe ori, trebuia sa ne retragem de pe scena. Imi amintesc ca eram in Detroit, iar promotorul nostru de atunci, E. Rodney Jones, a luat microfonul pentru a face un apel la calm: "Jackson 5 vrea sa termine spectacolul, dar trebuie sa va intoarceti la locurile voastre... Intoarceti-va la locurile voastre, altfel spectacolul va fi anulat din motive de siguranta", avertiza el. Dupa trei avertismente inutile, pompierul sef a iesit afara si luminile s-au aprins. "Opriti-l! Opriti-l! " Era o gluma printre noi ca, fiind pompier sef, garantat aveai parte de plimbare in majoritatea oraselor. Dar, momentele in care cu adevarat trebuia sa fugim pentru a ne salva viata, erau cele de la finalul concertului, pentru ca fanii plecau mai repede si o luau la fuga spre iesirea din locatie, pentru a se imbulzi langa masina noastra.

Acestea erau cele mai infricosatoare momente, pentru ca erau la fel de agreabile ca si fuga printre tufele gigantice de trandafiri. Odata intrati in masina, nu puteam privi prin ferestre, deoarece masa corpurilor fanilor eclipsa lumina zilei. Daca acea limuzina se zguduia pe roti, asta insemna o incercare nereusita. Am incercat sa calmam odata situatia, prin coborarea ferestrei pentru a inmana un autograf. Zece maini au apucat bucata de hartie si au rupt-o in bucati, in stil piranha. Bill Bray a strigat: "Sa nu mai faci asta niciodata! O sa-ti scoata bratele!" Nu parea deloc sa aprecieze faptul ca noi toti stiam deja ce insemna sa-ti pierzi aproape un membru, pentru ca trecerea noastra prin multime – pe stadioane sau in aeroporturi - era o experienta plina de vanatai.

Lumea ne tragea de brate, maini, umeri, obraji, capete si par. Pentru mine, exista o singura modalitate de a negocia busculada: s-o iau la sanatoasa, deoarece sprintul puternic ma tinea in miscare fara sa fiu prins. Michael, mai mic de statuta, cu mainile acoperindu-si fata, trecea precum un mic dinam. Intorsi la hotel, comparam taieturile, vanataile si zgarieturile care devenisera suveniruri din orase diferite, iar garderoba era cea care evalua daunele pentru camasile rupte. Niciunul dintre fani nu intentiona sa ne faca rau, stiam asta foarte bine, dar trebuia totusi sa avem grija, mai ales in privinta acelor fete care intrau pe scena.

Michael: Ati vazut-o cum alerga spre mine? Nu ati vazut-o cum se apropia?

Tito: "Ma gandeam, la naiba, el mai bine sa fuga".

Michael: Ati vazut-o ce voia? Saruta-ma, saruta-ma – si se infigea in mine!

Eu: "A facut si ea asta ca sa faca pe grozava".

Preocuparea managementului era intotdeauna bunastarea noastra si intr-o buna zi, cineva a venit cu ideea unei strategii de momeala: “folositi un VW ca si masina de scapare si lasati fanii sa va urmareasca limuzina goala.” Ceea ce ei au si facut. Din nefericire, creierul care a ordonat Volkswagenul nostru nu a socotit suficient spatiu pentru sapte baieti, Joseph si Bill Bray. Nu aveam de ales - si nici timp - decat sa intram inauntru. Eram numai picioare si labe, sarutam plafonul masinii, ferestrele si unul pe celalalt, dar am reusit intr-un final sa disparem. Pe atunci, asta era tot ceea ce conta. Dar fanii se chinuiau sa ne depaseasca, incercand ca, pe neasteptate, sa ne prinda. In loc sa navaleasca pe scena (asa cum ne asteptam), au inceput sa asalteze avioanele.

Aceasta tendinta a inceput in Detroit, in jurul anului 1971. Am aterizat, avionul isi facea rulajul la sol si ne pregateam sa debarcam, cand Jackie a aruncat o privire pe fereastra si a strigat: "Au venit! Au venit!" In zilele acelea, cand securitatea unui aeroport era asa de restransa, ca la parcarea auto a unui supermarket, acea multime de fani a rupt cordonul de politie aflat la departare si s-a indreptat catre noi. Ne puteam agata de scarile avionului si sa ne intoarcem. Stewardesele ne-au deschis usa, am sarit jos, ne-am ingramadit in limuzina si am scapat la limita de timp.

Fara sa se fi descurajat, alti fani au asteptat in masini la iesirea din aeroport, ca sa ne urmeze. Fetele ne-au urmarit pana la hotel, iar unele s-au ascuns in tufisurile hotelului pentru a se strecura mai tarziu inauntru, ca "oaspeti ai hotelului". Ne urmareau in timpul verificarilor de sunet si la mall-uri, iar haituirea revenea, provocand haos, cand indrazneam sa vizitam obiectivele turistice din diferitele orase. Daca o tejghea sau un raft era in cale, fanii ne terorizau, asa ca noi fugeam intr-una.

Nu voi uita niciodata momentul in care am reusit sa ne amestecam neobservati intr-o multime imensa - trebuie sa fi fost aproximativ 50.000 de oameni – cand ne-am dus la Grambling-Cal State Fullerton Clasic, marele stadion din LA, pentru a prinde niste meciuri de fotbal. Jackie era ca in rai si totul mergea atat de bine, pana cand crainicul a raspuns suprasolicitarii si a dezvaluit multimii ca: (a) eram toti in interiorul stadionului si (b) unde stateam. Ne-am uitat unul la altul, i-am vazut pe toti acei oameni cum se intorc spre noi si am stiut ce avea sa urmeze. Dupa cum spunea Los Angeles Sentinel: "cei de la Jackson 5 au trebuit literalmente sa fuga pentru a-si salva viata, atunci cand au fost prezentati publicului..."

Cel mai ciudat lucru a fost cand am sunat acasa sa verific ce face mama si ea mi-a spus ca fanii s-au campat dincolo de casa, dupa ce au trecut Bulevardul Sunset. "Esti bine?" am intrebat-o.“Oh, da, sunt bine” a spus ea. “I-am invitat inauntru si i-am servit cu ceva bauturi”. “De ce a trebuit sa-i inviti inauntru, mama?” “Ei bine, nu puteam sa fiu nepoliticoasa si sa-i indepartez, nu-i asa?” Janet ne-a spus ca unele dintre fete s-au asezat in jurul mesei din bucatarie timp de ore, ramanand pana la unsprezece noaptea, pentru ca Mama nu se putea indura sa le ceara sa plece. La toti ne-a luat ceva timp sa ne adaptam la faima, in acele zile. Era o epoca diferita a "celebritatii".

In acele vremuri, vanatoarea nu era condusa de paparazi care cautau sa faca fotografii, ci de fanii care doreau o bucata din noi, urmarindu-ne in hoteluri si campand dincolo de casa noastra. Nu ne-a deranjat, iar sugestiile anterioare ca Michael ar fi fost redus la lacrimi constante dupa o imbulzeala, nu sunt adevarate. Cu totii le-am gasit ca fiind urmariri nebunesti, infricosatoare uneori, dar Michael a inflorit pe acea adulatie, asa cum am facut noi toti. Adulatia ii spunea ca facem bine; ea ii spunea ca suntem iubiti. Singura lui frustrare era ca, in cele mai multe nopti, finalul era compromis sau incheiat brusc, insa a acceptat repede ca nebunia facea parte din acordul facut cu fanii.

"Fanii sunt cei care cumpara inregistrarile si vin la concerte. Ei sunt cei care fac ca acest lucru sa se intample, nu Joseph, nu Motown, nu noi", spunea Michael. El nu si-a pierdut niciodata respectul fata de fani: i-a considerat a fi o a doua familie si el, ca si noi, a impartasit o relatie unica cu ei intr-o epoca in care accesibilitatea era cu mult mai mare decat in prezent. Intotdeauna i-a considerat pe fani prieteni extraordinari, oameni de care i-a pasat cu adevarat si pe care i-a iubit. Desigur ca au existat intotdeauna extreme, iar unii fani au avut un impact ciudat. Dar, a durat ceva timp inainte ca tipul "Billie Jean" sa fi aparut.

Dupa spectacol, dupa marea-evadare, ne intorceam la televizorul din camera de hotel, ca sa prindem stirile locale. Era cel mai ciudat lucru, sa ne uitam la noi insine - si la toata mania aceea – la televizor. Michael urmarindu-l pe Michael, era o priveliste buna de observat, pentru ca se studia in fragmentele din concerte, la fel de indeaproape cum il examinase pe James Brown sau pe Sammy Davis Junior. Era un moment al zilei cand el era foarte linistit, criticandu-se, urmarindu-si fiecare miscare, cautand posibilitati de perfectionare. Nu stia cat de bun era. Oamenii il omagiaza pe Michael Jackson artistul care a explodat in anii optzeci, dar a fost la fel de bun si in anii saptezeci.

Contactati pe cineva care a fost alaturi de el la fiecare spectacol: el electriza ca si copil si stia cum sa ajunga la multimea in miscare. Personalitatea sa, daruirea si autoritatea vocala pura dominau multimea si el le vorbea ca un lider, nu ca fratele nostru de 12 ani. "Sunteti gata, baieti?" intreba el, contand pe noi, sau, cand o melodie mergea foarte bine, striga "Acum!" - luand o fraza de la Marvin Gaye - iar audienta aplauda. – “Chiar acuuuum!” spunea el, mai tare, iar multimea era in delir. Iar Jackie alimenta interesul prin stimularea emotiilor tuturor: "Vreti mai tare? Vreti mai tare?”

Interpretarea spectacolului ne oferea noua un sentiment de euforie care este greu de descris. Imaginati-va ca sunteti Clark Kent care se transforma in Superman si fiecare oras crede in puterea voastra. Cred ca este destul de asemanator ceea ce simtiti. In timpul evenimentelor de presa, reporterii erau intotdeauna fascinati de talentul precoce al lui Michael si incercau sa obtina un raspuns genial punandu-i cea mai neinspirata intrebare: "Michael, cum faci muzica? De unde vine ea?” Michael, de obicei, rasfoind paginile unei reviste ce era bariera sa de aparare, ridica ochii si aplica tactica invatata la scoala Motown: - repeta intrebarea ca sa-si ofere timp de gandire pentru raspuns - "Cum fac asta? Da... toata lumea vrea sa stie". Apoi venea raspunsul genial: “De cele mai multe ori, nu stiu cum fac. Fac tot ce pot - eu doar interpretez.” Era ca si cum ai intreba o pasare cum zboara: nu stie, doar bate din aripi si pleaca.

Cu toata adrenalina avuta in sistemele noastre, era aproape imposibil sa dormim si nu aveam cum sa rezolvam aceasta situatie cu un sprint rapid in jurul parcului sau cu o plimbare in aer liber, pentru ca fanii nu numai ca ne asediau hotelul, dar mai si alergau pe holuri pentru a ne gasi, cautand pe singurul om cunoscut – cel care se ocupa de securitatea noastra, Bill Bray. Il gaseati pe Bill, ii aveati si pe cei de la Jackson 5.

Statea intotdeauna pe un scaun, in fata camerelor noastre sau in camera direct opusa, cu usa deschisa, privind la televizor. Descrierea muncii lui Bill era, dupa cum spunea chiar el, “pentru a ma asigura ca nici fetele nu urca sus la voi si niciunul dintre voi nu coboara ca sa ajunga la fete”. Odata - cred ca era la Chicago - trei fete s-au intors exact la momentul in care el lua o mica pauza de toaleta. Michael, eu si Marlon tocmai ce comandaseram serviciul in camera, cand am auzit un ciocanit puternic in usa - Bill nu era nici pe departe pasionat sa bata la usa. Intotdeauna ne spunea: “Deschideti usa, mucalitilor.” Am privit prin gaura cheii si am vazut trei chipuri concave astupandu-si gura, in incercarea de a nu striga.

Asta, pana cand l-au auzit pe Michael intreband: "Cine este?" Atunci nu s-au putut abtine. Au inceput sa bata cu putere in usa, tipand sa fie lasate inauntru. “Michael! Michael! Lasa-ne sa te vedem... lasa-ne inauntru... un minut” De o parte a usii, trei fete bateau cu toata puterea lor in usa. De cealalta parte, trei frati presau cu spatele lor contra usii, cu tocurile infipte in covor, in cazul in care fetele ar fi incercat sa treaca. Tot ceea ce spun suna nebunesc, dar credeti-ma, cand ai vazut o multime de fete rupand scena, nu-ti mai pui intrebarea care dintre sexe este mai puternic. Deoarece fane erau peste tot, detentia noastra fortata nu oferea prea multe optiuni de relaxare si respiratie, ceea ce insemna ca sapte baieti se zbateau dincolo de pereti cu energie stapanita.

Trebuia sa ne eliberam intr-un fel, asadar, cu aprobarea lui Bill, practicam sprinturi pe coridor sau stabileam cine poate merge cel mai repede pana la capat si inapoi. Aveam cele mai nebunesti batai cu perne si nu stiu cate saltele am distrus prin folosirea lor ca trambuline. In nebunia noastra iesita din comun, Michael era in elementul lui. Ca sef al celor pusi pe glume, el avea o rezerva de pulbere pentru mancarime, perne moi, bombe cu un miros neplacut si baloane cu apa. Aruncarea baloanelor cu apa de la ferestrele hotelului nostru in capetele strainilor, plasarea bombelor cu miros urat in ascensoare si plasarea galetilor de plastic cu gheata, in echilibru pe o usa lasata intredeschisa, se numarau printre trucurile si capcanele sale preferate.

Ne determina pe toti sa facem asta, in special cu Suzanne de Passe, cu Bill Bray, cu Jack Richardson si cu omul PR de la Motown, Bob Jones. Suzanne stia prea-bine ca noi avem cate ceva in maneca si intra cu foarte mare prudenta, dar Bob intra direct, de fiecare data. Acele nopti petrecute in hoteluri au fost probabil cele mai grele nopti pentru Jackie, care avea 20 spre 21 ani si Tito, care avea 17 ani. Ei stiau ca tinerii care intretineau echipamentele si care nu erau mult mai in varsta, mergeau in cluburi de noapte si cafenele blues. Cu toate acestea, ei ramaneau sub supraveghere: Jackie pe pat, urmarind sportul la televizor, iar Tito la birou, lipind modelele Airfix ale avioanelor si ale navelor de lupta.

Cred ca lui Bill Bray ii parea rau pentru noi toti, cand vedea cat de greu calatoream, repetam, sustineam spectacole si alergam, si totusi nu aveam nicio perioada reala de stationare pe drum. Am realizat aproximativ 15 intalniri in anul 1970, inainte de primul nostru turneu national important din anul 1971, cand am realizat aproximativ 46 de intalniri, de la est la vest, plus numeroase emisiuni de televiziune, interviuri media si aparitii. Bill era un fost detectiv, repartizat noua de catre Motown, si avea o infatisare de unchi. Batran, cu pielea deschisa la culoare, cu parul rar si barba alb-neagra, auzea greu, asa ca intotdeauna trebuia sa strigam. Il porecleam "Shack Pappy" (taticul din coliba) si il respectam enorm, in principal pentru ca stia de gluma.

Uneori, ritmul programului nostru il ajungea si pe el si adormea in culise sau la hotel, inainte de spectacol. Michael, cel mai rapid de picioare, se furisa, ii lega sireturile unele de altele si se retragea in spatele usii. Apoi, noi strigam prefacandu-ne panicati: “Bill! Bill! Ajutor!” El sarea si cadea in fata. Relatia noastra cu Bill era una speciala si asta insemna ca ne va ierta daca, de exemplu, dupa ora unsprezece, ne vedea incercand sa mergem in varful picioarelor prin postul lui. “Te vad, glumetule! Te vad!” striga el. "Bill!", ii raspundeam eu, "Nu doresc decat sa mananc ceva, acum, la miezul noptii!" Intotdeauna exista cate un automat pentru diferite alimente si bauturi reci, la capatul coridorului si acesta devenea centrul multor misiuni tarzii de noapte, ca sa obtinem mai multe fursecuri, chips-uri si Coca-Cola. “Acum, duceti-va in pat, inainte ca Joseph sa se intoarca, ne spunea el.”

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson