REVOLUTIA PASNICA a lui Allende, 1970-1973

“Democratia, cucerire a intregului popor…”

”Inca din tinerete, am luptat sa ingrop prejudecata din sistemul nostru politic depasit, pentru totdeauna. Destinul a dorit ca eu sa conduc revolutia democratica din Chile, aceasta lupta in care cuvantul democratie are o semnificatie cu mult mai larga decat atunci cand este folosit pentru a ascunde atitudinile politice esentialmente anti-democratice si reactionare. Actiunea guvernului impotriva monopolurilor care au jefuit si pradat economia din Chile si incercarile noastre de a ne recupera resursele naturale de baza ale tarii, pentru ca de ele sa beneficieze tot poporul chilian, vor afecta cu siguranta anumite interese private din America de Nord…”

Chile a fost un caz unic de model democratic in America Latina. Sistemul politic chilian creat intre anii 1930 si 1940, a introdus importante schimbari sociale care au impins masele la o participare politica majora in institutiile nationale reprezentative, respectiv Congresul National si guvernele locale sau municipale, unde socialistii si comunistii obtinusera importante pozitii de conducere, alaturi de crestini-democratii nationalisti si stanga radicala.

Sistemul electoral democratic a contribuit la educarea maselor, la trezirea constiintei civice, la invatarea folosirii votului pentru imbunatatirea relatiilor de munca, ca reprezentanti ai miscarii sindicale. In anii 1970, aproape toate partidele politice principale, chiar si liberalii si radicalii, atrageau atentia asupra problemelor sociale foarte grave, proclamand principiile unei societati echilibrate. 

Guvernul lui Allende a inspirat popoarele sarace din toata lumea. Mesajele de solidaritate au inceput sa curga din partea parlamentarilor socialisti ai tarilor europene importante. Alte tari din lumea a treia, din Asia, Africa, Orientul Mijlociu si America Latina care, la fel ca Chile, se chinuiau sa adopte politici de dezvoltare reala pentru a depasi secolele de subjugare politica si economica fata de colonialism si neocolonialism, se uitau catre experimentul din Chile cu speranta si incurajare. Toate natiunile acelea care isi construiau propriile lor revolutii (in ciuda incercarilor neincetate ale imperialismului SUA de a le zdrobi, prin recurgerea la unele invazii militare, ca in cazul Vietnamului), au primit cu bratele deschise solidaritatea pe care Allende le-o arata. 

Noua generatie de activisti politici care aparuse in Statele Unite, cu scopul de a pune capat razboiului din Vietnam si de a determina retragerea armatei de ocupatie, si diferitele miscari de eliberare, ca cele pentru obtinerea drepturilor civile de catre minoritati, erau fascinate de Chile care devenise speranta lor. Pentru ei, Chile demonstra ca democratia putea functiona, in sfarsit, pentru a imbunatati vietile oamenilor si pentru a evita astfel necesitatea unei revolutii directe, prin forta. 

In toata lumea, la acea vreme, sperantele privind capitalismul se prabuseau incet, din cauza nedreptatilor inerente acestui sistem si inegalitatilor pe care se baza. Cand unii spuneau ca doar o revolutie putea distruge capitalismul pentru a-l inlocui cu un sistem mai uman, altii incercau sa evite violenta asociata cu revolutia. Allende a fost unul dintre acestia. El a cautat sa produca schimbarea sociala pe caile pasnice. Acesta este marele repros pe care i-l face stanga anticapitalista, care are convingerea ca clasa capitalista nu va avea nicio retinere de a recurge la violenta, varsare de sange si brutalitate pentru a-si mentine dominatia. Din pacate, ceea ce s-a intamplat in Chile si in alte tari ale Americii Latine a fost inca o confirmare, printre multe altele, a acestei realitati istorice.

Inainte de anul 1952, Salvador Allende a fost un reformator de traditie umanista, ce-si datora convingerile mai mult revolutiei franceze decat celei ruse, un medic preocupat si indignat de cauzele socio-economice extrem de daunatoare pentru sanatate, un politician care a denuntat imoralitatea nedreptatii sociale, dar care a fost pregatit sa actioneze pentru ameliorarea celor mai grave nedreptati ale capitalismului.

In 1939, presedintele radical ales, Aguirre Cerda, l-a numit - pe medicul in varsta de 31 de ani - Ministru al Medicinei, Locuintelor si Securitatii Sociale, un socialist rar in cabinetul sau extrem de radical. Allende s-a dovedit a fi un ministru dinamic, inovator si foarte capabil. A introdus compensarea muncitorilor si a organizat prima expozitie nationala de locuinte pe bulevardul principal din centrul orasului Santiago, pentru a dramatiza conditiile de locuit disperate ale chilienilor saraci. Reprezentarea sa in calitate de Ministru al Sanatatii a fost laudata de catre Asociatia Medicala si i-a fost acordat un premiu pentru cartea sa despre conditiile sociale si sanatatea precara din Chile. Prima experienta de guvernare a lui Allende a avut succes. A fost o experienta definitorie pentru cariera sa politica. Asa cum sublinia Allende insusi, experienta acumulata in guvernul Frontului Popular l-a convins pe deplin ca "in Chile era posibil sa se construiasca socialismul in cadrul institutiilor politice existente".

Aguirre Cerda, care se ridicase din conditii modeste ca sa devina presedinte, cu un stil cald si o preocupare umana, care a castigat afectiunea maselor fata de care a raspuns cu loialitate, a fost un model politic personal pentru Allende. Frontul Popular i-a aratat cat de importanta este o alianta intre muncitori si clasa de mijloc, o viziune ce urma sa constituie strategia sa de viitor pentru Unitatea Populara. 

Din anul 1952, Allende ajunge candidatul socialistilor la presedintie, inspirat fiind de viziunile marxiste ale unei lumi transformate, candidand si cu sprijinul comunist pe o platforma care includea nationalizarea minelor de cupru detinute de SUA in Chile si al carei scop final era unul revolutionar. Acest politician remarcabil a avut o credinta de neclintit in socialism si in necesitatea abordarii problemelor reale ale saraciei si privatiunilor care erau obisnuite in anii 1960, in Chile. Sansa de a-si pune ideile in practica a venit in 1970, cand a castigat alegerile prezidentiale cu putin peste o treime din voturi, intr-un concurs cu un candidat de dreapta si un candidat crestin-democrat.

Guvernul lui Allende - Unitatea Populara - a preluat puterea printr-un program ambitios. Avea de gand sa nationalizeze varfurile dominante ale economiei, sa puna in aplicare un program masiv de distribuire a veniturilor, sa puna capat dominatiei fermelor imense, sa transforme sistemul politic chilian prin crearea unei legislaturi unicamerale, sa dezvolte si o participare populara la functionarea economiei si a sistemului politic si juridic si sa realizeze o politica externa independenta. Toate astea trebuiau sa fie realizate in cadrul sistemului constitutional existent; numai asa, drumul chilian catre socialism ar fi fost legal si pasnic.

Crestin-democratii au fost un concurent serios pentru programele socialiste si comuniste de reformare a societatii chiliene. Primii proclamau o noua relatie de munca rurala, astfel incat sa se termine cu latifundia, plus o semi-nationalizare a cuprului si a resurselor naturale din Chile, in timp ce celelalte doua partide erau de acord cu subiectele economice si sociale ale crestin-democratilor, dar cu un accent sporit pe accelerarea procesului de independenta economica chiliana fata de capitalul strain. Ambele pozitii politice au coincis in atitudinea lor patriotica de aparare a economiei chiliene si de impulsionare a reformelor sociale, pentru a face clasele de mijloc mai participative la institutiile democratice ale tarii.

Acest reformism radical a atentat insa la sistemul feudal al marilor proprietari de terenuri din latifundia, o minoritate conservatoare nemultumita, care pana in anul 1970 a fost neutralizata de avalansa alegatorilor populari la toate alegerile nationale. Practic, si Unitatea Populara si Partidul Crestin-Democrat au fost principalele forte politice, iar din 1970 pana in 1973 ambele curente ideologice au creat in Congresul chilian discutii interesante despre cum sa introduca reformele sociale si economice pentru modernizarea tarii si cu privire la cele 40 de reforme economice din programul Unitatii Populare.

In 1971, Presedintele Salvador Allende a reusit, prin talentul sau politic, sa primeasca sprijinul total al Congresului pentru a nationaliza cuprul chilian, denumit la acel moment: "Castigul Statului Chile". Nationalizarea Minelor bogate de Cupru a fost primul pas facut pentru a construi o economie nationala independenta fata de multinationalele gigante.

Allende a urmat o politica noua pe care a denumit-o "Calea chiliana spre socialism". Pe langa nationalizarea unor industrii de mari dimensiuni (in mod special industria cuprului), aceasta a inclus reformarea sistemului de sanatate, continuarea politicilor predecesorului sau, Eduardo Frei Montalva, privind sistemul educational imbunatatit, programul de lapte gratuit pentru copii si redistribuirea terenurilor. Guvernul anterior, a lui Eduardo Frei, privatizase deja partial industria cuprului prin achizitionarea unei cote de 51% din minele detinute de strainatate. Principala afacere S.U.A. in Chile, la acel moment, era exploatarea cuprului. Guvernul chilian a cautat sa nationalizeze in intregime companiile miniere ale S.U.A. Constitutia chiliana solicita o "compensare justa" conform "normelor internationale minime".

Totusi, guvernul lui Allende a ales sa detina el societatile miniere raspunzatoare pentru daunele provocate statului. Ulterior, Chile a facut deduceri semnificative in calculul valorii compensatiei datorate industriilor nord americane. Astfel de deduceri au inclus, printre alte rationamente, taxe pentru "creditele investite prost" si pentru "profiturile excesive". "Profiturile excesive" au fost evaluate incepand cu anii '50. In cele din urma, deducerile pentru "incalcarea legilor sociale si financiare", combinate cu alte deduceri, au condus la o deducere totala care depasea cu mult valorile de baza ale companiilor miniere. Pana la urma, despagubirea pentru trei dintre cele cinci mine nationalizate, a fost complet eliminata prin deduceri succesive determinate de guvernul lui Allende. In 1971 a fost nationalizata si extractia carbunelui, miscare care a fost salutata de minerii din Lota.

La inceput, a existat un sprijin mai larg din partea Congresului pentru aceasta restructurare economica, deoarece Unitatea Populara si crestin-democratii aveau impreuna majoritate clara. Insa, eforturile guvernului de a urmari aceste politici au dus la o opozitie puternica din partea marilor proprietari de pamanturi, a unor sectoare din clasa mijlocie, a Partidului National, a bancherilor si a Bisericii Romano-Catolice. In cele din urma, crestin-democratii s-au unit in Congres cu Partidul National.

In primul an de functionare, guvernul Allende a atins o crestere economica, reducerea inflatiei, o reducere a somajului, redistribuirea veniturilor si o crestere a consumului. Guvernul a majorat semnificativ salariile, a redus impozitele si a introdus distribuirea gratuita a unor elemente de prima necesitate. Grupurile care anterior fusesera excluse de la sistemul de stat al asigurarilor de munca (in principal persoanele care desfasurau activitati independente si micii intreprinzatori) au fost incluse si ele pentru prima data, in timp ce au crescut pensiile pentru vaduve, invalizi, orfani si pentru persoanele in varsta. Planul National pentru Lapte a venit in ajutorul a 50% dintre copiii chilieni in anul 1970, asigurand gratuit o jumatate de litru de lapte zilnic pentru 3.470.000 copii.

“Pornim de la pozitii ideologice diferite. Unii cred ca pentru a fi comunist sau socialist trebuie sa fii totalitarist; pentru mine nu inseamna asta. Din contra, cred ca socialismul elibereaza omul”, sustinea Allende. Iar prin respectarea alegerilor libere, prin democratie, pluripartidism, libertatea presei si a cuvantului, prin reformele democratice intreprinse, prin scoaterea din saracie a unui sector important de populatie, prin acordarea de drepturi civile bastinasilor, prin dezvoltarea unui sector economic puternic bazat pe capitalul intern, dar si pe exploatarea propriilor resurse naturale, asta dorea Allende sa faca, sa elibereze omul.

“Guvernarea Unitatii Populare a reprezentat prima incercare din lume de a construi o tranzitie cu adevarat democratica la socialism - un socialism care, datorita originilor sale, putea sa fie condus nu de o birocratie autoritara, ci de o autoguvernare democratica.” – mentiona astfel Editorialul Congresului Nord-American privind America Latina.

Allende era hotarat sa imbunatateasca bunastarea sociala si economica a celor mai saraci cetateni din Chile; un element cheie a fost acela de a oferi locuri de munca in cadrul noilor intreprinderi nationalizate si a noilor proiecte de lucrari publice. Redistribuirea pamantului, pe care Allende a evidentiat-o ca fiind una dintre politicile centrale ale guvernului sau, incepuse deja sa fie aplicata de catre predecesorul sau, Eduardo Frei Montalva, care a expropriat intre o cincime si un sfert din toate bunurile susceptibile de preluare. Intentia guvernului lui Allende a fost aceea de a expropria pamanturile ce depaseau optzeci de hectare de baza irigate.

Rezultatele economice pe termen scurt ale politicii monetare au fost favorabile: o crestere industriala de 12% si o crestere a PIB cu 8,6%, insotita de scaderi majore ale inflatiei cronice in Chile (de la 36,1% la 22,1% ) si a somajului (pana la 3,8%). In plus fata de oferta cresterii ocuparii fortei de munca, salariile au crescut de mai multe ori pe parcursul anilor 1970 - 1971. Cresterile de salarii au fost insa neutralizate de cresterea continua a preturilor alimentelor. Ca urmare, desi salariile nominale au crescut, nu a existat si o crestere proportionala a nivelului de trai pentru populatia chiliana. 

Chile a cunoscut o experienta unica, neintalnita pana atunci: trecerea spre socialism, in mod democratic, din interiorul regimului capitalist. „Socialismul trece prin democratie, pluralism si libertate”, declara atunci Salvador Allende. „Revolutia in legalitate” si „Calea chiliana spre socialism” sunt concepte care au entuziasmat la vremea aceea stanga occidentala. Chile ajunsese una dintre cele mai democratice tari din lume. François Mitterand, proaspat ales ca lider al socialistilor francezi, a facut prima sa vizita in aceasta calitate chiar in Chile.

Cei trei ani de presedintie a lui Allende, au fost esentiali pentru intentiile sale deschise de a schimba atat societatea cat si economia chiliana. Politicile sale, de dezvoltare a unei economii socialiste sub controlul si conducerea ministrilor si departamentelor de planificare, s-au confruntat in Congres cu rezistenta puternica din partea liderilor Partidului Crestin-Democrat. Totusi, realitatea electorala a aratat ca in acei trei ani, Unitatea Populara a castigat si mai mult sprijin civil.

Politica economica insa a avut succes si a putut depasi aceste probleme doar in primul an si jumatate de guvernare, cand s-a inregistrat o crestere economia. A inceput sa se deterioreze din al doilea an, datorita factorilor interni si externi, care au afectat intentiile sale altruiste si patriotice. Fluctuatia pretului international al cuprului a afectat negativ economia chiliana in perioada 1972-1973. Pretul cuprului, exportul semnificativ al tarii, a scazut si a creat dificultati pe plan extern. Au scazut exporturile, in principal datorita scaderii pretului cuprului. Chile a fost la mila fluctuatiilor internationale pentru cel mai important export al sau. Ca in jumatate din tarile in curs de dezvoltare, mai mult de 50% din incasarile din export ale statului Chile proveneau dintr-un singur produs primar. 

Sursele traditionale de credit au fost stopate si, in acelasi timp, statului i s-a impus plata produselor in numerar. Ca urmare a cresterii nivelului de trai, importul de alimente a crescut brusc, provocand probleme legate de balanta platilor. Pe masura ce muncitorii au preluat unele fabrici, angajatorii, in general, au refuzat sa mai investeasca. S-a dezvoltat astfel o piata neagra, ca raspuns la incercarile guvernului de a controla distributia necesitatilor de baza. A crescut inflatia.

Coalitia guvernamentala se astepta ca majorarile salariale nerecuperate, precum si cresterea ulterioara a cheltuielilor guvernamentale sa fie corectate odata cu finalizarea "schimbarilor structurale" (nationalizarea si reformele agrare). Cu toate acestea, abia in iunie 1972, Allende a inceput sa vada pericolele economice. A fost schimbat ministrul economiei  si introduse unele masuri de austeritate.

Allende spunea ca "Democratia chiliana este o cucerire a intregului popor. Nu este nici opera nici darul clasei exploatatoare si va fi aparata de cei care, prin jertfele acumulate de-a lungul generatiilor, au impus-o... Cu constiinta linistita ... sustin ca niciodata inainte Chile nu a avut un guvern mai democratic decat cel pe care am onoarea de a-l prezida", si ii chema pe "toti lucratorii, toti democratii si toti patriotii" sa i se alature in apararea constitutiei si a "procesului revolutionar".

Pe de o parte, din 1972 pana in septembrie 1973, Partidul Crestin-Democrat a creat un bloc de rezistenta fata de masurile economice ale presedintelui Allende, care erau necesare dezvoltarii economiei sociale a statului. Pe de alta parte, masele organizate in miscarea sindicala si in asociatiile de locatari din sectoarele urbane marginale ale orasului Santiago si ale altor orase industriale, au constituit principalul sprijin popular si o presiune sociala importanta pentru guvernul Allende, de a continua sa se conformeze programului sau de reforme economice si sociale.

Allende sustinea ca guvernarea sa era o revolutie specific chiliana, spunand admiratorilor sai internationali ca va urma sa transforme economia chiliana intr-o economie socialista, printr-o revolutie nationala cu mult "Vin rosu si placinte", ceea ce insemna ca socialismul chilian avea sa fie o "tranzitie pasnica", pastrand formalitatile unei democratii reprezentative si sprijinul voturilor majoritatii poporului chilian. La ultimele alegeri parlamentare din luna martie 1973, in ciuda eforturilor considerabile, interne si externe, de blocare a ecomomiei si de instaurare a unei stari conflictuale prin teroare si prin neajunsuri, coalitia lui Allende, Unitatea Populara, a castigat aproximativ 47% din voturile nationale fata de 37% in 1970, ceea ce a insemnat o victorie electorala considerabila, care a trezit nelinistea si inversunarea crestin-democratilor si furia minoritatii conservatoare. Cu toate astea, climatul politic din primele sase luni ale anului 1973 a fost unul disperat pentru presedintele care trebuia sa controleze opozitia furioasa si sa calmeze unele nemultumi sociale. 

Inca din 1972, in componenta guvernului Allende au intrat si militari. Credinta sa adanca in traditiile republicane si civile ale fortelor armate chiliene a fost foarte puternica. Nu si-a dat seama ca, in mai toate fortele latino-americane armate, navale si aeriene, principalii consilieri militari erau serviciile secrete americane. Armata chiliana era pentru Allende, o institutie republicana, cu un anumit prestigiu, rectitudine si ascultare fata de guvernele civile. Marina chiliana era conservatoare, pentru ca aproape toti ofiterii din cadrul ei erau recrutati din clasa superioara chiliana, un grup minoritar de familii asociate cu latifundia. Presedintele Allende era un om care credea in traditiile democratice si politice, fortele armate fiind caracterizate prin loialitate, sensibilitate si respectarea Constitutiei democratice din 1925.

Alianta guvernarii democratice alese s-a confruntat cu o dilema: transformarea economiei capitaliste chiliene intr-o economie socialista, darea in mana poporului a adevaratei puteri de decizie in chestiunile legate de suveranitate sociala. Cu alte cuvinte, crearea unei noi forme de organizare populara (asa-numitul sector social al economiei chiliene), reglementata chiar de ea, sub principiul participarii directe la decizia muncii si la administrarea intreprinderilor nationale (principalele conglomerate industriale, minele nationalizate, in general principalele resurse ale economiei).

Planul national era acela de a crea o productie auto-controlata de catre lucratorii insisi, pentru a creste productia sectoarelor strategice ale economiei, cum ar fi cuprul, nitratii, carbunele, petrolul si alte produse ca zaharul din sfecla, industriile pescaresti, fabricile de conserve de ansoa din provinciile de nord, centrale si de sud, conservele alimentare, companiile nationale de gaze GNL cu distribuitorii, caile ferate nationale, transportul public din Santiago, plus serviciile publice, compania aeriana nationala LAN-CHILE, una dintre cele mai vechi din America de Sud, etc.

Toate au fost supuse unui management mixt, cu directori desemnati de guvern si intr-un consiliu colectiv, cu participarea lucratorilor alesi in mod democratic la decizia de planificare a companiei. Se aspira la crearea unei economii unitare cu auto-controlul lucratorilor insisi in toate industriile nationalizate. Rolul statului era acela de a fi o forta dinamica, principala, in producerea, distributia si reglementarea pietei interne.

Proprietari ai economiei si ai societatii erau clasele de muncitori si cele de mijloc, inclusiv o minoritate a industriasilor patrioti care sprijineau principiul lui Allende, in principal acela de a impulsiona reformele sociale si economice radicale ale societatii chiliene, care mostenea o structura sociala arhaica din secolul XIX. Incercarea aceasta, de planificare a organizarii societatii chiliene, a avut succes. 

Incepand insa cu anul 1972, atmosfera ostila guvernului Allende a devenit tot mai agresiva din partea opozitiei, care a inceput un boicot permanent pentru a paraliza productia, creand un climat de teroare cu sprijinul mass-mediei si a unei televiziunii private - un Canal Universitar Catolic, controlat de partidele national si crestin-democrat.

Ideea a fost aceea de a crea un razboi psihologic impotriva Unitatii Populare si de a proclama idei negative despre furnizarea si distributia de marfuri pentru consumatorii de pe piata. In cele din urma, in disperare, Allende, a desemnat prin Constitutie, doi ministrii militari, pentru a controla ordinele sociale interne date si distributia de marfuri si alimente pentru populatie. In consecinta, din acea clipa, fortele armate s-au implicat in disputa politica dintre guvernul ales democratic si opozitia intransigenta a partidelor National si Crestin-Democrat, ambele dorind eradicarea sau eliminarea, daca era necesar, prin teroare, a guvernului constitutional al lui Allende.

Deteriorarea economica si intransigenta politica au interactionat si s-au intarit reciproc. Nici guvernul si nici opozitia nu erau pregatite sa faca concesii pentru a proteja acest sistem. Opozitia a adus o serie intreaga de masuri menite sa obstructioneze executivul, masuri care, daca nu ilegale, au incalcat cu siguranta conventiile sistemului congresului. Atat guvernul, cat si opozitia s-au aliniat unii impotriva altora intr-o confruntare inversunata. Cu economia iesita de sub control, cu comandantul sef al Fortelor Armate demisionand dupa esecul de mediere, cu o Biserica incapabila sa aduca impreuna partile, cu cresterea violentei, au existat putine perspective pentru o solutie pasnica. In plus, guvernul Allende s-a confruntat de la inceput cu ostilitatea SUA, care i-au ajutat pe complotisti. 

In ultimele luni ale lui 1973, inainte de 11 septembrie, populatia chiliana a trait intr-o adevarata campanie de teroare, panica internationala, instabilitate politica si climatica si cu interventia Statelor Unite in procesul politic chilian. In ciuda atacurilor sistematice venite din partea ultra-dreptei (prin o multime de sabotaje si conspiratii), procesul electoral chilian a continuat prin mobilizarea unei populatii masive care sa sprijine guvernul. Totusi, in cele din urma guvernul democratic al lui Allende a sfarsit printr-o interventie militara tragica. Fortele ultra-dreptei, cu consimtamantul Partidului National si al celui Crestin-Democrat, s-au folosit de contactele lor familiale, economice si politice, cu marina, forta aeriana si forta armata pentru a conspira si ataca Palatul Prezidential.

Sfarsitul a venit prin lovitura militara de stat, extrem de violenta, din 11 septembrie 1973, cu bombardarea palatului prezidential, cu moartea lui Allende si cu asasinarea a mii de chilieni. Asa a inceput una dintre cele mai crude si inumane dictaturi din America Latina, cea a juntei militare sub presedintia generalului Augusto Pinochet, 1973-1990.

“Trebuie sa ne amintim ca Chile era” - dupa cum spunea Juan Garcés, unicul supravietuitor dintre consilierii politici ai lui Allende, care au fost alaturi de el in timpul loviturii de stat - “la inceputul anilor '70, cea mai democratica tara din lumea vorbitorilor de spaniola - incluzand America Latina, Spania si Portugalia. Iar in ziua aceea, pentru prima data in istorie, a istoriei chiliene, armata s-a razvratit impotriva guvernului legitim. A fost intru-totul neasteptat. Armata a rasturnat guvernul, a schimbat regimul si a stabilit, in locul unei democratii parlamentare, o dictatura prin forta, prin arestari masive si prin crime de neimaginat... Presedintele ce trebuia inlaturat era Salvador Allende, un democrat timp de patruzeci de ani in viata publica a Chile, un democrat convins, care a luptat pana in ultima clipa a vietii sale, pentru apararea legaliatii si a libertatii tuturor cetatenilor chilieni.”

Afli cine esti cu adevarat, atunci cand ai puterea in mana, iar tu o folosesti sau nu, pentru binele celorlalti.

Salvador Allende – PRETUL DEMNITATII NATIONALE

Agresiunea mascata a fortelor din umbra…

"Nici o piulita si nici un surub nu trebuie sa ajunga in Chile sub Allende. Odata ce Allende vine la putere, vom face tot ce ne va sta in putere pentru a condamna Chile si toti chilienii la cea mai mare privatiune si saracie. Se va actiona in asa fel incat economia sa se blocheze" / Edward Korry

Panica financiara si actele teroriste

Diferite planuri “democratice”, pentru zadarnicirea alegerilor favorabile celor de stanga sau pentru discreditarea guvernarii prin subminare economica, au fost puse la cale atat de forte interne cat si de forte externe, inainte si dupa alegerile prezidentiale chiliene din 1970.

Inaintea alegerilor, 10.000 de chileeni au fost pregatiti special pentru a submina puternica miscare de stanga din Chile si pentru a crea unele sindicate false care sa fie controlate de americani. Ajutorul militar american a condus la dublarea fortelor armate din Chile pana la 90.000 de oameni si la antrenarea lor in operatiunile de „contra-insurgenta domestica”, inclusiv in tehnicile sofisticate de spargere a grevele. 

Masivele ajutoare financiare americane (care nu erau altceva decat imprumuturi) date crestin-democratilor si predecesorului lui Allende, Eduardo Frei, au impins Chile intr-o asemenea situatie dificila incat, in perioada aceea, tara a ajuns sa cumuleze cea mai mare datorie externa din lume pe cap de locuitor – o datorie pe care Allende a fost nevoit sa o gestioneze dupa ce a fost ales presedinte in 1970. In ciuda faptului ca au primit un sprijin masiv din SUA, crestin-democratii tot nu au reusit sa asigure multe din promisiunile lor. 

Electoratul din Chile il stia pe Allende ca fiind o persoana de principiu, onesta, neimplicata in scandaluri de coruptie. Un asemenea om cautau chilienii. Cand Chile l-a ales presedinte pe Salvador Allende in 4 septembrie 1970, oamenii au votat un revolutionar adevarat si nu un impostor asa cum era prezentat de crestin-democrati. Participarea la vot a fost uriasa la acele alegeri – 83% din electorat. Allende a obtinut peste un milion de voturi mai mult decat ceilalti candidati.

In aprilie 1970, cursa prezidentiala a oferit o adevarata surpriza acelora care erau convinsi ca Salvador Allende era un om terminat politic. Senatorul socialist, candidat din partea Unitatii Populare, mai fusese invins in trei alegeri prezidentiale, in 1952, in 1958 si in 1964. Allende era sustinut in nord si sud, in concentrarile industriale Conception si Santiago, de muncitori, tarani si de functionarii de stat. Sondajele aratau ca nu putea obtine mai putin de 35 la suta din voturi.

In data de 4 septembrie, anul 1970, Allende, cu un program de stanga, a obtinut 37,3% din voturi, in ciuda unei campanii sinistre dusa de Agentia Centrala de Informatii americana impotriva sa, campanie bazata pe inventii si minciuni. Candidatul Alessandri, care era crestin-democrat, cu un program de dreapta, a obtinut 34,9% din voturi, si Tomic -  27,8%. 

Contrar asteptarilor, castigarea votului popular de catre Allende a declansat o explozie de bucurie nu doar printre votantii sai, ci si printre milioane de simpatizanti. Strazile din marile orase s-au umplut de o mare multime de oameni care si-au demonstrat bucuria si au organizat petreceri in aer liber in orasele Santiago, Valparaiso, Concepcion si in alte orase importante. Cei acoperiti de nevoi erau fericiti. In sfarsit, aparuse un om care sa le spuna: “Vom eradica saracia”. Oameni care nu se cunosteau, se imbratisau si se pupau pe strada. Un soc total pentru structurile de putere din Chile si din SUA a fost faptul ca acestor oameni – muncitori, tarani si clasa de mijloc – li s-au alaturat mase largi de tineri si muncitori care ii sustinusera initial pe crestin-democrati si care au iesit pe strazi sa demonstreze alaturi de sustinatorii lui Allende impotriva SUA, constituind un fel de front anti-imperialist spontan. Se deschideau in sfarsit  usile pentru un Chile fara exploatare si nedreptate.

Tomic il salutase pe Allende, ca presedinte, in fata presei. Ar fi fost foarte greu ca Alessandri sa fie impus ca presedinte in Congres, fara sa nu se vada interventia brutala a fortelor dinafara tarii. De aceea, trebuia gasita o alta cale de a dizolva victoria electorala a lui Allende.

Din momentul victoriei electorale, chilienii au fost afectati de cresterea presiunilor straine la scara larga, presiuni menite sa blocheze instalarea guvernului ales in mod liber de catre popor sau sa il rastoarne. S-au facut eforturi uriase pentru ca Chile sa fie izolat de lume, pentru a-i strangula economia, pentru a-i paraliza vanzarea cuprului - principalul produs de export - si pentru a-i impiedica accesul la surse de finantare internationala.

S-a pus urmatoarea problema: cum ar putea fi oprit Allende sa devina presedinte dupa ce a castigat votul popular din septembrie 1970. Mai multe intalniri secrete au avut loc intre unii senatori, ministrii, comandanti ai fortelor aeriene si armate, ai marinei si ai politiei militare Carabinieros. (Cei mai multi erau oamenii CIA, dupa cum reiese din documentele desecretizate de guvernul SUA).

Conform planului (stabilit de CIA), Allende trebuia oprit printr-o insurectie a armatei care ar fi determinat demisia presedintelui Frei, numirea la guvernare a unei junte militare si organizarea de alte alegeri prezidentiale doar intre doi candidati (fara Allende) dupa alta perioada de 6 luni. Pentru a face posibila aceasta insurectie militara, a fost stabilit un plan care sa urmareasca organizarea de haos social prin crearea unei “panici financiare” si comiterea unui “val de atacuri teroriste”. Unii generali, cum ar fi Valenzuela, Schilling, Rodriquez, Huerta si Viaux au recunoscut ca ei au organizat atentatele teroriste. 

Generalii si oamenii CIA din guvernul Frei au trecut imediat la actiuni de blocare:

1 - Au format o retea gigantica prin care s-au dat telefoane celor din burghezia chiliana pentru a-i avertiza cum ca ”marxistii vor confisca toti banii” din banci si ca ”trebuie sa-si retraga toate depozitele”. Prin urmare, in luna septembrie, la 4 zile dupa castigarea votului popular de catre Salvador Allende, la bancile comerciale, la cele federale si la asociatiile de imprumuturi, s-au format cozi imense de oameni care doreau sa-si retraga banii. (Este si o metoda buna de a duce o banca la faliment)

La doua saptamani de la acele alegeri, 611 de milioane de escuedos (adica 50 de milioane de dolari) au fost retrase din sectorul privat al bancilor comerciale si din banca de stat; 54 de milioane escuedos (4,5 milioane dolari) au fost retrase din depozitele de economii de la banca de stat si alte 27 de milioane dolari au fost retrase de la asociatiile de imprumuturi.

2 - Marile oligopolii au inceput sa ceara anticipat plata intreaga pentru materiile prime trimise intreprinderilor mici si mijlocii. 

3 - In acelasi timp, marile oligopolii au incetat sa cumpere de la intreprinderile mijlocii si mici. Au facut acest lucru cu intentia de a pune interesele burgheziei mici si a celor din intreprinderile mici si mijlocii impotriva intereselor clasei muncitoare care il sustineau pe Allende: muncitorii, taranii si functionarii.

4 - ”Panica finaciara” bine organizata, a fost imediat urmata de ”fuga capitalului strain”, al carui scop era nu numai atacul politic impotriva presedintelui Allende, ci si crearea pietei negre, acolo unde profiturile obtinute din vanzarea-cumpararea de dolari s-au marit de patru ori peste noapte.

5 - Planul acesta mai prevedea si alte atacuri asupra activitatii economice din Chile, prin: blocarea creditelor, incetinirea platilor, incetinirea eliberarii de bani lichizi.

6 – A fost blocata sau incetinita asigurarea cu piese de schimb si alte echipamente.

7 - Intr-o singura luna, productia si afacerile, dupa cum a raportat Confederatia micilor intreprinzatori si manufacturieri, au scazut drastic. Confederatia a anuntat ca ”in toata tara, vanzarile au scazut cu 38,4%” si ca ”mai putem lucra doar in urmatoarele 15 zile si mai avem resurse pentru a plati salariile numai pentru 20 de zile”.

8 - Pe data de 23 septembrie 1970, panica a fost amplificata de catre ministrul economiei si finantelor, Andres Zaldivar, care a aparut la televiziune si la radio unde a vorbit despre o ”calamitate financiara” sustinand ca situatia economica dupa votul popular din data de 4 septembrie este cauzata de “factori psihologici”, iar aceasta va conduce la ”un dezastru economic total generalizat”. Scopul acestor afirmatii era de a crea impresia ca exista in tara o teama fata de politica lui Allende si ca sustinerea lui ”va distruge tara”.

9 - In paralel, generalul de brigada, Valenzuela, comandant al garnizoanei din Santiago de Chile, l-a contactat pe generalul Viaux, pentru a forma o ”echipa de soc”, cu scopul de a instiga si organiza acte de terorism in toata tara, grup in care era inclus si un numar foarte mare de studenti. Populatia –cea care vota pentru politici de tip socialist– trebuia atacata, speriata, facuta sa sufere, manipulata in asa fel incat efectul proagandei asupra mintii acestor oameni sa fie permanent, ca arsenicul care omoara in timp.

10 - Teroristii au inceput sa actioneze la mijlocul lunii septembrie, fiind protejati de seful politiei militare numita Carabinieros. Au primit asistenta tehnica din partea a doi ofiteri din serviciul secret al armatei, SIM. Pe 22 octombrie 1970, cu 2 zile inainte de votul pentru alegerea presedintelui in Congres, gen. Viaux a trimis o echipa ”sa-l lichideze pe tradator”, “tradatorul” fiind generalul Schneider, care a fost impuscat in masina sa. Generalul era un constitutionalist convins si refuzase sa participe la complot.

Planul terosist a reusit prin omorarea generalului, dar pentru aceste crime, ulterior, SUA si politicienii care au sustinut junta din Chile, au dat vina pe ”marxistii” lui Allende.

Artizanii blocadei economice

Politica de stanga a lui Salvador Allende s-a edificat pe saracia severa in care majoritatea cetatenilor chilieni traiau si la care el a fost martor atat ca medic al lor, cat si ca politician. Dupa asumarea presedintiei, Alende a recurs imediat la o serie intreaga de reforme sociale majore. Exemplele includ: drepturi la securitate si protectie sociala pentru toti lucratorii, reducerea chiriilor, redistribuirea terenurilor agricole, facilitati mai bune pentru ingrijirea sanatatii, construirea si imbunatatirea locuintelor si salubritatii, lapte gratuit pentru toate mamele care alapteaza si pentru copiii scolari, o multime de campanii anti-analfabetism, cresterea salariului minim, repunerea in drepturi a populatiei bastinase, acordarea a 3000 de burse pentru comunitatea indiana mapuches marginalizata. Rezultatele pozitive ale unor astfel de initiative au inclus o crestere a numarului de inscrieri in scoli si o reducere cu aprox. 20% a ratelor de malnutritie in randul celor tineri. Pentru a finanta programele, Allende s-a angajat intr-un program ambitios care sa cuprinda nationalizarea accelerata si exproprierea unor industrii, pentru ca de veniturile obtinute din exploatarea propriilor resurse sa beneficieze intreaga populatie a tarii.

Aceste politici foarte radicale au fost profund ingrijoratoare pentru companiile americane Kennecott, Anaconda, PepsiCo si International Telephone and Telegraph (ITT). Astfel de corporatii au jucat un rol important in lobby-ul guvernului SUA de a pune in aplicare masuri menite sa asfixizeze guvernul din Chile ales in mod democratic. Potrivit Lubna Qureshi, istoric si expert in lovitura din anul 1973, nu amenintarea strategica a infiltrarii sovietice a fost cea mai importanta si stresanta preocupare americana in cazul chilienilor, ci "motivatia predominanta a fost teama fata de efectul demonstrativ, ca si diminuarea influentei puterii economice si politice americane in America Latina". Nixon si Kissinger se temeau ca actiunile de socializare si nationalizare intreprinse de Allende ar fi incurajat si alte natiuni din America Latina sa conteste hegemonia americana.

Criticand profiturile excesive ale marilor companii americane de cupru, cuprul fiind cea mai profitabila resursa din Chile, Allende mentiona ca: "Aceleasi intreprinderi exploatau de foarte multi ani cuprul din Chile, in ultimii 42 de ani avand un profit mai mare de patru miliarde de dolari, desi investitia initiala nu a fost mai mare de treizeci milioane de dolari... Patru miliarde de dolari ar transforma complet Chile. O mica parte din aceasta suma ar asigura proteine pentru toti copiii din tara mea".

Administratiile americane succesive au influentat ani de zile alegerile din Chile, insa, alegerea socialistului Allende ca presedinte, a fortat Washingtonul sa-si dubleze eforturile astfel incat, conform cuvintelor presedintelui Nixon: "sa facem economia [chiliana] sa strige", iar conform celor spuse de Henry Kisinger: “N-avem niciun resort sa ne opunem, caci el a fost ales liber. Trebuie sa ne asiguram ca ii vom submina abilitatea de a guverna, ca nu va ajunge un model de succes in ochii lumii”.

Tot ei s-au preocupat indeaproape de restrictionarea importurilor, exporturilor si bunurilor vitale chilienilor, de campaniile puternice de dezinformare si de finantarea grupurilor de opozitie, de manipularea procesului parlamentar si de instigarea fortei de munca la diferite proteste, incluzand o greva miniera semnificativa si o greva paralizanta a soferilor de camioane, de la sfarsitul anului 1972 (intr-o tara care nu avea o retea feroviara extinsa).

Mana de ajutor a Washingtonului a fost demonstrata inca din octombrie 1970, prin rapirea si uciderea ulterioara a generalului Rene Schneider, la numai o luna dupa alegerea lui Allende. Schneider era comandantul fortelor armate chiliene si era vizat pentru inlocuire, datorita loialitatii sale fata de constitutia tarii si a refuzului sau de a sprijini strategia loviturii de stat sponsorizata de Statelor Unite pentru a-l rasturna pe Allende. 

In timpul si dupa vizita lui Fidel Castro in Chile, care a avut loc in noiembrie 1971, ofensiva dreptei s-a accelerat, prin diferite acte menite sa submineze economia si credibilitatea in eficienta programelor reformatoare:

- Afaceristii au scos de pe piata produse alimentare, de imbracaminte si alte necesitati pentru a crea lipsuri artificiale. A aparut o piata neagra unde produsele care nu mai erau vandute in magazine erau vandute brusc la preturi mult mai mari.

- Mii de femei ale clasei superioare, din cartierele bogate ale capitalei, au pornit intr-un mars ”al castroanelor goale”. Marsul a fost organizat de un ziar important finantat de CIA, El Mercurio. (El avea sa devina organul de presa si de propaganda fascista a lui Pinochet).

- La sfarsitul anului 1971, ”o invizibila” blocada economica impusa de SUA, o campanie de sabotaj indreptata impotriva fabricilor din industrie, finantata de CIA si sprijinul financiar acordat oponentiilor lui Allende, in special fascistilor din partidul Patria y Libertad, au reusit sa blocheze treptat avantul revolutiei din Chile. O echipa destul de bine instruita pentru lovitura de stat, deja era operationala si coordonata de ambasada americana din Santiago.

- In a doua parte a lui 1972, deficitul bugetar al guvernului chilean a crescut in timp ce rezervele valutare au scazut. Combinatia dintre inflatie si stabilirea preturilor mandatata de guvern, impreuna cu "disparitia" produselor de baza de pe rafturile supermarketurilor, au condus la cresterea pietelor negre de orez, fasole, zahar si faina. 

- Guvernul Allende a anuntat ca nu va respecta datoriile fata de creditorii internationali si guvernele straine. A inghetat preturile si a crescut in acelasi timp salariile. Punerea in aplicare a acestor politici economice a fost puternic dezaprobata de toti proprietarii de pamant, de patroni, de asociatiile oamenilor de afaceri, de transportatori, de functionari publici si de uniunile profesionale. Opozitia cea mai reactionara era condusa de Partidul National, Biserica Romano-Catolica (nemultumita de directia politicii educationale) si de crestin-democrati. Au existat tensiuni in crestere cu corporatiile multinationale straine si cu guvernul Statelor Unite.

- In octombrie 1972, prima dintre cele care aveau sa fie un val de greve, a fost condusa de camionagii, mai tarziu de micii oameni de afaceri, de cateva (mai ales profesionale) sindicate si de cateva grupuri de studenti. Allende a suferit un atac de inima – care a fost tinut in secret, pentru ca fortele de dreapta sa nu dea lovitura finala si sa declanseze lovitura de stat. Chiar tintuit la pat, Allende a condus negocierile cu ”grevistii”. El si-a revenit repede si s-a intors la birou in mai putin de 6 saptamani pentru a munci din nou 16 ore pe zi.

Pe langa daunele inevitabile aduse economiei, efectul principal al grevei de 24 de zile a fost acela de a-l determina pe Allende sa-l puna pe seful armatei, generalul Carlos Prats, ministru de interne in guvernul sau. Allende a cerut guvernului sa inceapa rechizitionarea camioanelor pentru a impiedica tara de la o stagnare. Aceia care sustineau guvernul, au ajutat la mobilizarea camioanelor si autobuzelor, dar violentele au servit ca un factor de descurajare a unei mobilizari depline, chiar daca a existat si o protectie a politiei pentru spargatorii de greve. Actiunile lui Allende au fost pana la urma declarate ilegale de Curtea de Apel din Chile, iar guvernului i s-a ordonat sa returneze camioanele proprietarilor lor. 

- Pe de alta parte, tensiunile rasiale dintre descendentii saraci ai populatiei indigene, care au sprijinit reformele lui Allende, si elita alba au crescut.

- Veniturile provenite din exporturi au scazut datorita industriei de cupru greu afectate: pretul cuprului pe pietele internationale a scazut cu aproape o treime, iar productia de cupru post-nationalizare a scazut, de asemenea. Cuprul era exportul cel mai important din Chile (mai mult de jumatate din incasarile de export ale statului Chile proveneau exclusiv din aceasta marfa). Pretul cuprului a scazut de la un varf de 66 dolari/tona in 1970 la doar 48-49 dolari/tona in 1971 si 1972. Chile era deja dependenta de importurile de alimente, iar declinul castigurilor din export a coincis cu scaderea productiei interne de alimente, ca urmare a reformelor agrare ale lui Allende.

- In data de 4 decembrie 1972, Allende s-a dus la New York pentru a vorbi in fata Adunarii Generale a ONU. Delegatii din toata lumea au ascultat atent cum cel pe care presa din SUA il numea ”singurul lider marxist ales democratic” ii informa cu calm despre modul in care corporatiile transnationale operau impotriva unui guvern democratic care a fost ales cu mandatul de a produce transformari sociale radicale:

”Ne-am trezit atacati de forte care opereaza in umbra, fara sa poarte vreun steag, care au arme extrem de puternice, care detin pozitii de mare influenta. In fiecare zi, de la triumful nostru electoral din 4 septembrie 1970, am simtit direct efectele unei presiuni gigantice venita din afara tarii impotriva noastra pentru a opri inaugurarea guvernului ales liber de popor si care a incercat sa ne darame de la putere in fiecare zi, care a facut tot ce a putut pentru a ne rupe si izola de restul lumii, care a incercat sa ne sugrume economia si sa paralizeze comertul, in special exporturile si productia de cupru, si sa ne lipseasca de accesul la surse de finantare internationale."

Strangularea financiara a fost produsa, printre altele, prin: 

- suspendarea liniilor de credit pe termen scurt de la bancile private americane, destinate finantarii comertului extern;

- stoparea venita din partea unumitor banci a finantarii bunurilor de capital care trebuiau achizitionate numai cu plata in avans;

- intreruperea pe neasteptate a finantarii imprumuturilor de unele organizatii financiare internationale, precum Banca Mondiala;

- scaderea pretului international al cuprului, in timp ce produsele industriale si agricole importate erau mult mai scumpe;

- avand in vedere caracteristicile economiei chiliene, strangularea financiara a condus la o limitare severa a posibilitatii de a achizitiona echipamente, consumabile, medicamente, produse alimentare si piese de  schimb; 

- platile in numerar, in avans, au pus o presiune extraordinara asupra balantei de plati.      

  

Fiecare chilian a avut de suferit consecintele unor astfel de masuri care au adus suferinta si durere in viata de zi cu zi a tuturor si asta s-a rasfrant in viata politica interna. 

- Atacul elitelor, piata neagra si campania de dezinformare a mass-mediei au contribuit din greu la crearea deficitului de consum, la cresterea ratei inflatiei, la executarea bancilor si la colapsul monetar care a subminat stabilitatea economica din Chile. Ele au fost asistate de Statele Unite (de corporatiile, bancile si agentiile internationale pe care le controlau sau le influentau), care au creat o blocada de credit "invizibila" in Chile, ca parte a unui "razboi ascuns" al SUA, al carui scop era rasturnarea lui Allende si a revolutiei.  

- Imixtiunea americana a avut consecintele scontate. Terenul fiind astfel “minat”, in anul 1973, Chile se afla intr-o stare „premergatoare unui razboi civil”. In societatea chiliana se produsese o ruptura iremediabila. Jumatate de populatie (in special intelectuali si paturi defavorizate) ramanea atasata „experientei socialiste”, in timp ce, cealalta jumatate (in mod deosebit clasa mijlocie) era extrem de ostila lui Allende.

- Guvernul chilian s-a confruntat si cu un puternic „razboi mediatic”. Astfel, in toamna anului 1970, CIA avea in Chile cincisprezece agenti – ziaristi, care proveneau din zece tari diferite. Ulterior numarul lor a crescut, dar mai important este faptul ca ei erau coordonati de alti agenti care aveau responsabilitati in trusturile media (redactori-sefi, directori de publicatii etc). Prin urmare, in Occident si SUA a inflorit „o presa subterana anti-Allende”.

Dupa anul 1972, efectul colectiv al unor asemenea interferente a fost coplesitor. Pana la inceputul lui septembrie 1973, paralizia politico-economica si mecanismele machiavelice sustinute de serviciile secrete au dus la slabirea sprijinului Congresului fata de Allende. Crestin-democratii, ce dominau Congresul, avusesera campanie pe platforma socialista in alegerile din anul 1970, dar s-au indepartat de aceste pozitii in timpul presedintiei lui Allende, formand in cele din urma o coalitie cu Partidul National. Ei au continuat sa il acuze pe Allende de conducerea tarii intr-un stil dictatorial cubanez si au incercat sa dea peste cap multe dintre politicile sale radicale. Allende si oponentii sai din Congres s-au acuzat reciproc ca submineaza constitutia chiliana si actioneaza nedemocratic. Dictonul “dezbina si stapaneste” si-a avut, in acest fel, partea sa substantiala de contributie.

Politica socialista a lui Allende, din ce in ce mai indrazneata si radicala, (partial ca raspuns la presiunile unor membri mai radicali din cadrul coalitiei sale), combinata cu contactele sale stranse cu Republica Cuba, au accentuat temerile Washington-ului. Administratia Nixon a continuat sa exercite presiune economica asupra statului Chile prin intermediul organizatiilor multilaterale si a continuat sa-i sprijine pe adversarii lui Allende in cadrul Congresului chilian. Aproape imediat dupa alegerea sa, Nixon a indrumat CIA si pe oficialii Departamentului de Stat din SUA sa "preseze" guvernul Allende. 

Allende s-a confruntat tot mai mult cu o opozitie obstructionista si contrarevolutionara, care incerca din rasputeri sa-i blocheze drumul catre socialism si sa pregateasca terenul pentru inlaturarea sa printr-o lovitura de stat, militara sau pregatita de Congres, care ar fi anulat toate "schimbarile" revolutionare si ar fi reimpus "ordinea" veche. Acesti adversari intransigenti includeau elitele economice detronate din Chile, care, sub asa-zisa “aparare a proprietatii private” i-au atras pe nemultumitii din clasa de mijloc (clasa care a avut de castigat din unele reforme) si i-au folosit ca masa de manevra in contrarevolutie. De fapt, burghezia chiliana nu avea de gand sa accepte diminuarea puterii, bogatiei si privilegiilor ei doar pentru ca democratia chiliana si vointa poporului chilian votasera pentru astfel de masuri.

Astfel, daca o parte din problemele cu care se confrunta Unitatea Populara au fost create chiar de ea sau din cauza unor constrangeri structurale, altele, si cele mai puternice, au fost create sau exacerbate de chilienii si strainii carora nu le convenea si nu aveau ce castiga de pe urma drumului democratic spre socialism.

In consecinta, daca primul an si jumatate a fost unul de progres revolutionar rapid pentru Allende , ultimul an si jumatate de presedintie a fost de razboi in crestere, in care drumul revolutionar democratic a fost blocat din ce in ce mai mult si inlocuit de o lupta pentru supravietuire. Confruntat cu asemenea adversitate, Allende a fost insa un "luptator" care a continuat sa lupte pentru democratia si socialismul in care a crezut, pana in ziua in care a murit. In aceasta lupta, a fost capabil sa isi schimbe consilierii si sa caute idei tot mai noi, in special in acele domenii care nu erau punctele sale forte, cum era economia. A fost dispus sa reconsidere politicile si tacticile esuate, precum si sa ajunga la un compromis cu adversarii in cadrul unei intelegeri. 

Nu dorea sa renunte la unitatea Stangii, ca o conditie prealabila necesara democratiei. Din nefericire, constrangerile crescande si pierderea impulsului politic au scos la iveala diviziuni latente in cadrul Unitatii Populare si a guvernului Allende, care au fost trecute cu vederea in perioada progresului revolutionar. Tensiunile dintre partidul socialist si cel comunist nu erau noi in Chile, desi intre ele era o diviziune in care comunistii se situau la dreapta socialistilor.

In anul 1972, Unitatea Populara s-a impartit in aripa stanga si aripa dreapta, conduse de socialisti si comunisti. Desi au fost implicate unele chestiuni legate de puterea politica, conflictul central a fost asupra strategiei revolutionare. Allende a fost atacat de ambele parti - de dreapta pentru ca a fost prea revolutionar si de stanga pentru ca nu a fost suficient de revolutionar, inclusiv de partidul socialist la infiintarea caruia a contribuit.

In adancul inimii sale, Presedintele Allende nu a dorit sa renunte la viziunea unui drum nonviolent, democratic, catre socialismul pentru care si-a dedicat intreaga viata politica, indiferent cat de puternica era dovada ca nu va putea reusi. Nici nu dorea sa adopte o cale mai revolutionara. Allende a refuzat sa mobilizeze muncitorii sa-l apere pe data de 9/11/1973, exprimandu-si insa, in ultima sa emisiune la radio, credinta ca istoria era de partea sa si ca viitorul va apartine muncitorilor.

Marsul puternic de un milion de oameni, din data de 4 septembrie 1973, mars desfasurat in favoarea sa, cel putin a indicat faptul ca Allende se bucura inca de un sprijin popular considerabil si ca avea sansa onorabila de a rezista ca si presedinte pana la incheierea mandatului sau, in 1976. Dintr-o alta perspectiva insa, a Washingtonului, aceasta realitate politica "rea” i-a obligat pe cei interesati sa se concentreze mai mult pe sprijinirea optiunii unei lovituri militare.

Epurarea Armatei

In martie 1973, la alegerile pentru Congres, electoratul a votat masiv Unitatea Populara a lui Allende, ceea ce a fost un vot de incredere foarte clar exprimat.

Prin urmare, conspiratorii din armata si fortele de dreapta au accelerat pregatirea loviturii de stat si au devansat data planificata, pentru a avea loc in iunie 1973:

1 - In 29 iunie 1973, un regiment de tancuri al armatei puciste a preluat controlul pietei din fata palatului prezidential La Moneda. Tancurile s-au pus in miscare si s-au indreptat catre Palat. Trupele loiale sefului statului major, Carlos Prats, un constitutionalist, au respins insa acest atac si putini ofiteri activi s-au mai alaturat pucistilor. Astfel, lovitura de stat din iunie a esuat.

2 – Au urmat unele epurari in armata, dar acestea au fost executate de corpul ofiterilor de dreapta impotriva constitutionalistilor. Cateva unitati din marina au fost „curatate” de stangisti. Unii recruti din marina au declarat ca au fost torturati pana cand au spus care ofiteri erau pro-Allende. In data de 27 iulie, un consilier al lui Allende din partea marinei, capitanul Arturo Araya, a fost asasinat.

3 - Atunci a avut loc un eveniment care, pentru chilieni, prevestea ceva sinistru. Pe data de 23 august, generalul Prats a demisionat, declarand ca a fost obligat sa demisioneze „de un grup de ofiteri din armata”. Generalul Pinochet a devenit noul sef al statului major al armatei. A urmat un val mare de alte demisii din armata. Ulterior, generalul Prats a fost asasinat.

4 - In timpul lunilor dinaintea loviturii de stat, aproximativ 100 de ofiteri americani lucrau cu corpul de ofiteri ai armatei chiliene. In zilele si orele dinaintea loviturii de stat, ofiterii si soldatii constitutionalisti au fost inchisi in unitatile militare. 

5 - Apoi, in noaptea dinaintea loviturii de stat din 11 septembrie, amiralii si generalii care au participat la lovitura de stat au ordonat ca sute de ofiteri si soldati constitutionalisti sa fie impuscati. Incepusera masacrele. De fapt, in anul 1971, Pinochet a declarase: „Sper ca armata nu va trebui sa iasa la vedere, pentru ca daca va iesi pe strazi, va iesi sa ucida.” 

Miscarea Stangii Revolutionare l-a implorat de nenumarate ori pe Allende, dar, de fiecare data in zadar, sa ii inarmeze pe tarani si pe muncitori, deoarece vedeau ca o ciocnire cu dreapta era din ce in ce mai inevitabila. I-au cerut ca macar sa formeze grupari de ”alianta muncitori-soldati” pentru a apara revolutia sau cel putin sa-i indeparteze din armata pe generalii de dreapta. Totusi, Allende a refuzat si nu si-a pierdut nici o clipa increderea in fortele armate, convins fiind ca armata, asa cum el insusi proceda, nu va iesi din limitele constitutiei. Era ferm convins ca, pentru a transforma revolutia chiliana in realitate, solidaritatea clasei muncitoare era suficienta. 

Unghiul din care privim lucrurile ne schimba perspectiva…