REVOLUTIA PASNICA a lui Allende, 1970-1973

“Democratia, cucerire a intregului popor…”

”Inca din tinerete, am luptat sa ingrop prejudecata din sistemul nostru politic depasit, pentru totdeauna. Destinul a dorit ca eu sa conduc revolutia democratica din Chile, aceasta lupta in care cuvantul democratie are o semnificatie cu mult mai larga decat atunci cand este folosit pentru a ascunde atitudinile politice esentialmente anti-democratice si reactionare. Actiunea guvernului impotriva monopolurilor care au jefuit si pradat economia din Chile si incercarile noastre de a ne recupera resursele naturale de baza ale tarii, pentru ca de ele sa beneficieze tot poporul chilian, vor afecta cu siguranta anumite interese private din America de Nord…”

Chile a fost un caz unic de model democratic in America Latina. Sistemul politic chilian creat intre anii 1930 si 1940, a introdus importante schimbari sociale care au impins masele la o participare politica majora in institutiile nationale reprezentative, respectiv Congresul National si guvernele locale sau municipale, unde socialistii si comunistii obtinusera importante pozitii de conducere, alaturi de crestini-democratii nationalisti si stanga radicala.

Sistemul electoral democratic a contribuit la educarea maselor, la trezirea constiintei civice, la invatarea folosirii votului pentru imbunatatirea relatiilor de munca, ca reprezentanti ai miscarii sindicale. In anii 1970, aproape toate partidele politice principale, chiar si liberalii si radicalii, atrageau atentia asupra problemelor sociale foarte grave, proclamand principiile unei societati echilibrate. 

Guvernul lui Allende a inspirat popoarele sarace din toata lumea. Mesajele de solidaritate au inceput sa curga din partea parlamentarilor socialisti ai tarilor europene importante. Alte tari din lumea a treia, din Asia, Africa, Orientul Mijlociu si America Latina care, la fel ca Chile, se chinuiau sa adopte politici de dezvoltare reala pentru a depasi secolele de subjugare politica si economica fata de colonialism si neocolonialism, se uitau catre experimentul din Chile cu speranta si incurajare. Toate natiunile acelea care isi construiau propriile lor revolutii (in ciuda incercarilor neincetate ale imperialismului SUA de a le zdrobi, prin recurgerea la unele invazii militare, ca in cazul Vietnamului), au primit cu bratele deschise solidaritatea pe care Allende le-o arata. 

Noua generatie de activisti politici care aparuse in Statele Unite, cu scopul de a pune capat razboiului din Vietnam si de a determina retragerea armatei de ocupatie, si diferitele miscari de eliberare, ca cele pentru obtinerea drepturilor civile de catre minoritati, erau fascinate de Chile care devenise speranta lor. Pentru ei, Chile demonstra ca democratia putea functiona, in sfarsit, pentru a imbunatati vietile oamenilor si pentru a evita astfel necesitatea unei revolutii directe, prin forta. 

In toata lumea, la acea vreme, sperantele privind capitalismul se prabuseau incet, din cauza nedreptatilor inerente acestui sistem si inegalitatilor pe care se baza. Cand unii spuneau ca doar o revolutie putea distruge capitalismul pentru a-l inlocui cu un sistem mai uman, altii incercau sa evite violenta asociata cu revolutia. Allende a fost unul dintre acestia. El a cautat sa produca schimbarea sociala pe caile pasnice. Acesta este marele repros pe care i-l face stanga anticapitalista, care are convingerea ca clasa capitalista nu va avea nicio retinere de a recurge la violenta, varsare de sange si brutalitate pentru a-si mentine dominatia. Din pacate, ceea ce s-a intamplat in Chile si in alte tari ale Americii Latine a fost inca o confirmare, printre multe altele, a acestei realitati istorice.

Inainte de anul 1952, Salvador Allende a fost un reformator de traditie umanista, ce-si datora convingerile mai mult revolutiei franceze decat celei ruse, un medic preocupat si indignat de cauzele socio-economice extrem de daunatoare pentru sanatate, un politician care a denuntat imoralitatea nedreptatii sociale, dar care a fost pregatit sa actioneze pentru ameliorarea celor mai grave nedreptati ale capitalismului.

In 1939, presedintele radical ales, Aguirre Cerda, l-a numit - pe medicul in varsta de 31 de ani - Ministru al Medicinei, Locuintelor si Securitatii Sociale, un socialist rar in cabinetul sau extrem de radical. Allende s-a dovedit a fi un ministru dinamic, inovator si foarte capabil. A introdus compensarea muncitorilor si a organizat prima expozitie nationala de locuinte pe bulevardul principal din centrul orasului Santiago, pentru a dramatiza conditiile de locuit disperate ale chilienilor saraci. Reprezentarea sa in calitate de Ministru al Sanatatii a fost laudata de catre Asociatia Medicala si i-a fost acordat un premiu pentru cartea sa despre conditiile sociale si sanatatea precara din Chile. Prima experienta de guvernare a lui Allende a avut succes. A fost o experienta definitorie pentru cariera sa politica. Asa cum sublinia Allende insusi, experienta acumulata in guvernul Frontului Popular l-a convins pe deplin ca "in Chile era posibil sa se construiasca socialismul in cadrul institutiilor politice existente".

Aguirre Cerda, care se ridicase din conditii modeste ca sa devina presedinte, cu un stil cald si o preocupare umana, care a castigat afectiunea maselor fata de care a raspuns cu loialitate, a fost un model politic personal pentru Allende. Frontul Popular i-a aratat cat de importanta este o alianta intre muncitori si clasa de mijloc, o viziune ce urma sa constituie strategia sa de viitor pentru Unitatea Populara. 

Din anul 1952, Allende ajunge candidatul socialistilor la presedintie, inspirat fiind de viziunile marxiste ale unei lumi transformate, candidand si cu sprijinul comunist pe o platforma care includea nationalizarea minelor de cupru detinute de SUA in Chile si al carei scop final era unul revolutionar. Acest politician remarcabil a avut o credinta de neclintit in socialism si in necesitatea abordarii problemelor reale ale saraciei si privatiunilor care erau obisnuite in anii 1960, in Chile. Sansa de a-si pune ideile in practica a venit in 1970, cand a castigat alegerile prezidentiale cu putin peste o treime din voturi, intr-un concurs cu un candidat de dreapta si un candidat crestin-democrat.

Guvernul lui Allende - Unitatea Populara - a preluat puterea printr-un program ambitios. Avea de gand sa nationalizeze varfurile dominante ale economiei, sa puna in aplicare un program masiv de distribuire a veniturilor, sa puna capat dominatiei fermelor imense, sa transforme sistemul politic chilian prin crearea unei legislaturi unicamerale, sa dezvolte si o participare populara la functionarea economiei si a sistemului politic si juridic si sa realizeze o politica externa independenta. Toate astea trebuiau sa fie realizate in cadrul sistemului constitutional existent; numai asa, drumul chilian catre socialism ar fi fost legal si pasnic.

Crestin-democratii au fost un concurent serios pentru programele socialiste si comuniste de reformare a societatii chiliene. Primii proclamau o noua relatie de munca rurala, astfel incat sa se termine cu latifundia, plus o semi-nationalizare a cuprului si a resurselor naturale din Chile, in timp ce celelalte doua partide erau de acord cu subiectele economice si sociale ale crestin-democratilor, dar cu un accent sporit pe accelerarea procesului de independenta economica chiliana fata de capitalul strain. Ambele pozitii politice au coincis in atitudinea lor patriotica de aparare a economiei chiliene si de impulsionare a reformelor sociale, pentru a face clasele de mijloc mai participative la institutiile democratice ale tarii.

Acest reformism radical a atentat insa la sistemul feudal al marilor proprietari de terenuri din latifundia, o minoritate conservatoare nemultumita, care pana in anul 1970 a fost neutralizata de avalansa alegatorilor populari la toate alegerile nationale. Practic, si Unitatea Populara si Partidul Crestin-Democrat au fost principalele forte politice, iar din 1970 pana in 1973 ambele curente ideologice au creat in Congresul chilian discutii interesante despre cum sa introduca reformele sociale si economice pentru modernizarea tarii si cu privire la cele 40 de reforme economice din programul Unitatii Populare.

In 1971, Presedintele Salvador Allende a reusit, prin talentul sau politic, sa primeasca sprijinul total al Congresului pentru a nationaliza cuprul chilian, denumit la acel moment: "Castigul Statului Chile". Nationalizarea Minelor bogate de Cupru a fost primul pas facut pentru a construi o economie nationala independenta fata de multinationalele gigante.

Allende a urmat o politica noua pe care a denumit-o "Calea chiliana spre socialism". Pe langa nationalizarea unor industrii de mari dimensiuni (in mod special industria cuprului), aceasta a inclus reformarea sistemului de sanatate, continuarea politicilor predecesorului sau, Eduardo Frei Montalva, privind sistemul educational imbunatatit, programul de lapte gratuit pentru copii si redistribuirea terenurilor. Guvernul anterior, a lui Eduardo Frei, privatizase deja partial industria cuprului prin achizitionarea unei cote de 51% din minele detinute de strainatate. Principala afacere S.U.A. in Chile, la acel moment, era exploatarea cuprului. Guvernul chilian a cautat sa nationalizeze in intregime companiile miniere ale S.U.A. Constitutia chiliana solicita o "compensare justa" conform "normelor internationale minime".

Totusi, guvernul lui Allende a ales sa detina el societatile miniere raspunzatoare pentru daunele provocate statului. Ulterior, Chile a facut deduceri semnificative in calculul valorii compensatiei datorate industriilor nord americane. Astfel de deduceri au inclus, printre alte rationamente, taxe pentru "creditele investite prost" si pentru "profiturile excesive". "Profiturile excesive" au fost evaluate incepand cu anii '50. In cele din urma, deducerile pentru "incalcarea legilor sociale si financiare", combinate cu alte deduceri, au condus la o deducere totala care depasea cu mult valorile de baza ale companiilor miniere. Pana la urma, despagubirea pentru trei dintre cele cinci mine nationalizate, a fost complet eliminata prin deduceri succesive determinate de guvernul lui Allende. In 1971 a fost nationalizata si extractia carbunelui, miscare care a fost salutata de minerii din Lota.

La inceput, a existat un sprijin mai larg din partea Congresului pentru aceasta restructurare economica, deoarece Unitatea Populara si crestin-democratii aveau impreuna majoritate clara. Insa, eforturile guvernului de a urmari aceste politici au dus la o opozitie puternica din partea marilor proprietari de pamanturi, a unor sectoare din clasa mijlocie, a Partidului National, a bancherilor si a Bisericii Romano-Catolice. In cele din urma, crestin-democratii s-au unit in Congres cu Partidul National.

In primul an de functionare, guvernul Allende a atins o crestere economica, reducerea inflatiei, o reducere a somajului, redistribuirea veniturilor si o crestere a consumului. Guvernul a majorat semnificativ salariile, a redus impozitele si a introdus distribuirea gratuita a unor elemente de prima necesitate. Grupurile care anterior fusesera excluse de la sistemul de stat al asigurarilor de munca (in principal persoanele care desfasurau activitati independente si micii intreprinzatori) au fost incluse si ele pentru prima data, in timp ce au crescut pensiile pentru vaduve, invalizi, orfani si pentru persoanele in varsta. Planul National pentru Lapte a venit in ajutorul a 50% dintre copiii chilieni in anul 1970, asigurand gratuit o jumatate de litru de lapte zilnic pentru 3.470.000 copii.

“Pornim de la pozitii ideologice diferite. Unii cred ca pentru a fi comunist sau socialist trebuie sa fii totalitarist; pentru mine nu inseamna asta. Din contra, cred ca socialismul elibereaza omul”, sustinea Allende. Iar prin respectarea alegerilor libere, prin democratie, pluripartidism, libertatea presei si a cuvantului, prin reformele democratice intreprinse, prin scoaterea din saracie a unui sector important de populatie, prin acordarea de drepturi civile bastinasilor, prin dezvoltarea unui sector economic puternic bazat pe capitalul intern, dar si pe exploatarea propriilor resurse naturale, asta dorea Allende sa faca, sa elibereze omul.

“Guvernarea Unitatii Populare a reprezentat prima incercare din lume de a construi o tranzitie cu adevarat democratica la socialism - un socialism care, datorita originilor sale, putea sa fie condus nu de o birocratie autoritara, ci de o autoguvernare democratica.” – mentiona astfel Editorialul Congresului Nord-American privind America Latina.

Allende era hotarat sa imbunatateasca bunastarea sociala si economica a celor mai saraci cetateni din Chile; un element cheie a fost acela de a oferi locuri de munca in cadrul noilor intreprinderi nationalizate si a noilor proiecte de lucrari publice. Redistribuirea pamantului, pe care Allende a evidentiat-o ca fiind una dintre politicile centrale ale guvernului sau, incepuse deja sa fie aplicata de catre predecesorul sau, Eduardo Frei Montalva, care a expropriat intre o cincime si un sfert din toate bunurile susceptibile de preluare. Intentia guvernului lui Allende a fost aceea de a expropria pamanturile ce depaseau optzeci de hectare de baza irigate.

Rezultatele economice pe termen scurt ale politicii monetare au fost favorabile: o crestere industriala de 12% si o crestere a PIB cu 8,6%, insotita de scaderi majore ale inflatiei cronice in Chile (de la 36,1% la 22,1% ) si a somajului (pana la 3,8%). In plus fata de oferta cresterii ocuparii fortei de munca, salariile au crescut de mai multe ori pe parcursul anilor 1970 - 1971. Cresterile de salarii au fost insa neutralizate de cresterea continua a preturilor alimentelor. Ca urmare, desi salariile nominale au crescut, nu a existat si o crestere proportionala a nivelului de trai pentru populatia chiliana. 

Chile a cunoscut o experienta unica, neintalnita pana atunci: trecerea spre socialism, in mod democratic, din interiorul regimului capitalist. „Socialismul trece prin democratie, pluralism si libertate”, declara atunci Salvador Allende. „Revolutia in legalitate” si „Calea chiliana spre socialism” sunt concepte care au entuziasmat la vremea aceea stanga occidentala. Chile ajunsese una dintre cele mai democratice tari din lume. François Mitterand, proaspat ales ca lider al socialistilor francezi, a facut prima sa vizita in aceasta calitate chiar in Chile.

Cei trei ani de presedintie a lui Allende, au fost esentiali pentru intentiile sale deschise de a schimba atat societatea cat si economia chiliana. Politicile sale, de dezvoltare a unei economii socialiste sub controlul si conducerea ministrilor si departamentelor de planificare, s-au confruntat in Congres cu rezistenta puternica din partea liderilor Partidului Crestin-Democrat. Totusi, realitatea electorala a aratat ca in acei trei ani, Unitatea Populara a castigat si mai mult sprijin civil.

Politica economica insa a avut succes si a putut depasi aceste probleme doar in primul an si jumatate de guvernare, cand s-a inregistrat o crestere economia. A inceput sa se deterioreze din al doilea an, datorita factorilor interni si externi, care au afectat intentiile sale altruiste si patriotice. Fluctuatia pretului international al cuprului a afectat negativ economia chiliana in perioada 1972-1973. Pretul cuprului, exportul semnificativ al tarii, a scazut si a creat dificultati pe plan extern. Au scazut exporturile, in principal datorita scaderii pretului cuprului. Chile a fost la mila fluctuatiilor internationale pentru cel mai important export al sau. Ca in jumatate din tarile in curs de dezvoltare, mai mult de 50% din incasarile din export ale statului Chile proveneau dintr-un singur produs primar. 

Sursele traditionale de credit au fost stopate si, in acelasi timp, statului i s-a impus plata produselor in numerar. Ca urmare a cresterii nivelului de trai, importul de alimente a crescut brusc, provocand probleme legate de balanta platilor. Pe masura ce muncitorii au preluat unele fabrici, angajatorii, in general, au refuzat sa mai investeasca. S-a dezvoltat astfel o piata neagra, ca raspuns la incercarile guvernului de a controla distributia necesitatilor de baza. A crescut inflatia.

Coalitia guvernamentala se astepta ca majorarile salariale nerecuperate, precum si cresterea ulterioara a cheltuielilor guvernamentale sa fie corectate odata cu finalizarea "schimbarilor structurale" (nationalizarea si reformele agrare). Cu toate acestea, abia in iunie 1972, Allende a inceput sa vada pericolele economice. A fost schimbat ministrul economiei  si introduse unele masuri de austeritate.

Allende spunea ca "Democratia chiliana este o cucerire a intregului popor. Nu este nici opera nici darul clasei exploatatoare si va fi aparata de cei care, prin jertfele acumulate de-a lungul generatiilor, au impus-o... Cu constiinta linistita ... sustin ca niciodata inainte Chile nu a avut un guvern mai democratic decat cel pe care am onoarea de a-l prezida", si ii chema pe "toti lucratorii, toti democratii si toti patriotii" sa i se alature in apararea constitutiei si a "procesului revolutionar".

Pe de o parte, din 1972 pana in septembrie 1973, Partidul Crestin-Democrat a creat un bloc de rezistenta fata de masurile economice ale presedintelui Allende, care erau necesare dezvoltarii economiei sociale a statului. Pe de alta parte, masele organizate in miscarea sindicala si in asociatiile de locatari din sectoarele urbane marginale ale orasului Santiago si ale altor orase industriale, au constituit principalul sprijin popular si o presiune sociala importanta pentru guvernul Allende, de a continua sa se conformeze programului sau de reforme economice si sociale.

Allende sustinea ca guvernarea sa era o revolutie specific chiliana, spunand admiratorilor sai internationali ca va urma sa transforme economia chiliana intr-o economie socialista, printr-o revolutie nationala cu mult "Vin rosu si placinte", ceea ce insemna ca socialismul chilian avea sa fie o "tranzitie pasnica", pastrand formalitatile unei democratii reprezentative si sprijinul voturilor majoritatii poporului chilian. La ultimele alegeri parlamentare din luna martie 1973, in ciuda eforturilor considerabile, interne si externe, de blocare a ecomomiei si de instaurare a unei stari conflictuale prin teroare si prin neajunsuri, coalitia lui Allende, Unitatea Populara, a castigat aproximativ 47% din voturile nationale fata de 37% in 1970, ceea ce a insemnat o victorie electorala considerabila, care a trezit nelinistea si inversunarea crestin-democratilor si furia minoritatii conservatoare. Cu toate astea, climatul politic din primele sase luni ale anului 1973 a fost unul disperat pentru presedintele care trebuia sa controleze opozitia furioasa si sa calmeze unele nemultumi sociale. 

Inca din 1972, in componenta guvernului Allende au intrat si militari. Credinta sa adanca in traditiile republicane si civile ale fortelor armate chiliene a fost foarte puternica. Nu si-a dat seama ca, in mai toate fortele latino-americane armate, navale si aeriene, principalii consilieri militari erau serviciile secrete americane. Armata chiliana era pentru Allende, o institutie republicana, cu un anumit prestigiu, rectitudine si ascultare fata de guvernele civile. Marina chiliana era conservatoare, pentru ca aproape toti ofiterii din cadrul ei erau recrutati din clasa superioara chiliana, un grup minoritar de familii asociate cu latifundia. Presedintele Allende era un om care credea in traditiile democratice si politice, fortele armate fiind caracterizate prin loialitate, sensibilitate si respectarea Constitutiei democratice din 1925.

Alianta guvernarii democratice alese s-a confruntat cu o dilema: transformarea economiei capitaliste chiliene intr-o economie socialista, darea in mana poporului a adevaratei puteri de decizie in chestiunile legate de suveranitate sociala. Cu alte cuvinte, crearea unei noi forme de organizare populara (asa-numitul sector social al economiei chiliene), reglementata chiar de ea, sub principiul participarii directe la decizia muncii si la administrarea intreprinderilor nationale (principalele conglomerate industriale, minele nationalizate, in general principalele resurse ale economiei).

Planul national era acela de a crea o productie auto-controlata de catre lucratorii insisi, pentru a creste productia sectoarelor strategice ale economiei, cum ar fi cuprul, nitratii, carbunele, petrolul si alte produse ca zaharul din sfecla, industriile pescaresti, fabricile de conserve de ansoa din provinciile de nord, centrale si de sud, conservele alimentare, companiile nationale de gaze GNL cu distribuitorii, caile ferate nationale, transportul public din Santiago, plus serviciile publice, compania aeriana nationala LAN-CHILE, una dintre cele mai vechi din America de Sud, etc.

Toate au fost supuse unui management mixt, cu directori desemnati de guvern si intr-un consiliu colectiv, cu participarea lucratorilor alesi in mod democratic la decizia de planificare a companiei. Se aspira la crearea unei economii unitare cu auto-controlul lucratorilor insisi in toate industriile nationalizate. Rolul statului era acela de a fi o forta dinamica, principala, in producerea, distributia si reglementarea pietei interne.

Proprietari ai economiei si ai societatii erau clasele de muncitori si cele de mijloc, inclusiv o minoritate a industriasilor patrioti care sprijineau principiul lui Allende, in principal acela de a impulsiona reformele sociale si economice radicale ale societatii chiliene, care mostenea o structura sociala arhaica din secolul XIX. Incercarea aceasta, de planificare a organizarii societatii chiliene, a avut succes. 

Incepand insa cu anul 1972, atmosfera ostila guvernului Allende a devenit tot mai agresiva din partea opozitiei, care a inceput un boicot permanent pentru a paraliza productia, creand un climat de teroare cu sprijinul mass-mediei si a unei televiziunii private - un Canal Universitar Catolic, controlat de partidele national si crestin-democrat.

Ideea a fost aceea de a crea un razboi psihologic impotriva Unitatii Populare si de a proclama idei negative despre furnizarea si distributia de marfuri pentru consumatorii de pe piata. In cele din urma, in disperare, Allende, a desemnat prin Constitutie, doi ministrii militari, pentru a controla ordinele sociale interne date si distributia de marfuri si alimente pentru populatie. In consecinta, din acea clipa, fortele armate s-au implicat in disputa politica dintre guvernul ales democratic si opozitia intransigenta a partidelor National si Crestin-Democrat, ambele dorind eradicarea sau eliminarea, daca era necesar, prin teroare, a guvernului constitutional al lui Allende.

Deteriorarea economica si intransigenta politica au interactionat si s-au intarit reciproc. Nici guvernul si nici opozitia nu erau pregatite sa faca concesii pentru a proteja acest sistem. Opozitia a adus o serie intreaga de masuri menite sa obstructioneze executivul, masuri care, daca nu ilegale, au incalcat cu siguranta conventiile sistemului congresului. Atat guvernul, cat si opozitia s-au aliniat unii impotriva altora intr-o confruntare inversunata. Cu economia iesita de sub control, cu comandantul sef al Fortelor Armate demisionand dupa esecul de mediere, cu o Biserica incapabila sa aduca impreuna partile, cu cresterea violentei, au existat putine perspective pentru o solutie pasnica. In plus, guvernul Allende s-a confruntat de la inceput cu ostilitatea SUA, care i-au ajutat pe complotisti. 

In ultimele luni ale lui 1973, inainte de 11 septembrie, populatia chiliana a trait intr-o adevarata campanie de teroare, panica internationala, instabilitate politica si climatica si cu interventia Statelor Unite in procesul politic chilian. In ciuda atacurilor sistematice venite din partea ultra-dreptei (prin o multime de sabotaje si conspiratii), procesul electoral chilian a continuat prin mobilizarea unei populatii masive care sa sprijine guvernul. Totusi, in cele din urma guvernul democratic al lui Allende a sfarsit printr-o interventie militara tragica. Fortele ultra-dreptei, cu consimtamantul Partidului National si al celui Crestin-Democrat, s-au folosit de contactele lor familiale, economice si politice, cu marina, forta aeriana si forta armata pentru a conspira si ataca Palatul Prezidential.

Sfarsitul a venit prin lovitura militara de stat, extrem de violenta, din 11 septembrie 1973, cu bombardarea palatului prezidential, cu moartea lui Allende si cu asasinarea a mii de chilieni. Asa a inceput una dintre cele mai crude si inumane dictaturi din America Latina, cea a juntei militare sub presedintia generalului Augusto Pinochet, 1973-1990.

“Trebuie sa ne amintim ca Chile era” - dupa cum spunea Juan Garcés, unicul supravietuitor dintre consilierii politici ai lui Allende, care au fost alaturi de el in timpul loviturii de stat - “la inceputul anilor '70, cea mai democratica tara din lumea vorbitorilor de spaniola - incluzand America Latina, Spania si Portugalia. Iar in ziua aceea, pentru prima data in istorie, a istoriei chiliene, armata s-a razvratit impotriva guvernului legitim. A fost intru-totul neasteptat. Armata a rasturnat guvernul, a schimbat regimul si a stabilit, in locul unei democratii parlamentare, o dictatura prin forta, prin arestari masive si prin crime de neimaginat... Presedintele ce trebuia inlaturat era Salvador Allende, un democrat timp de patruzeci de ani in viata publica a Chile, un democrat convins, care a luptat pana in ultima clipa a vietii sale, pentru apararea legaliatii si a libertatii tuturor cetatenilor chilieni.”

Afli cine esti cu adevarat, atunci cand ai puterea in mana, iar tu o folosesti sau nu, pentru binele celorlalti.