Michael Jackson – DANCE OF LIFE

Stai deoparte, coregraf al harului meu, si binecuvanteaza-mi fiecare deget al mainilor si fiecare deget al picioarelor!… Cat mai departe de o stea, cat mai aproape de un graunte de nisip, prezenta ia nastere stralucind de lumina...

DANSUL VIETII

                 de Michael Jackson

Nu pot scapa de luna. Noaptea, razele ei diafane imping deoparte perdelele. Nici macar nu trebuie sa o vad - o energie albastra si racoroasa cade deasupra patului meu, iar eu intr-o clipa sunt sus. Cobor pe holul intunecat si deschid usa nu sa plec de acasa, ci sa ma intorc catre ea. “Luna, sunt aici!”, strig eu. “Bine”, raspunde ea. “Danseaza acum putin pentru noi”.

Corpul meu, insa, a inceput sa se miste cu mult inainte ca ea sa spuna ceva. Cand a inceput? Nu-mi amintesc - corpul meu a fost mereu in miscare. Inca din copilarie am reactionat astfel la Luna, ca visator al ei preferat si nu doar al ei. Stelele m-au atras si ele suficient de aproape, astfel incat sa vad de la un capat la celalat spectacolul lor sclipitor. Danseaza si ele, executand un joc molecular delicat care-mi determina atomii carbon sa faca un salt in timp.

Cu bratele larg deschise, ma indrept catre marea care da la iveala un alt dans al meu. Dansul lunii este lent in interior si diafan ca si umbrele albastre pe gazon. Cand valurile vuiesc, aud inima pamantului si ritmul ei creste. Simt delfinii sarind in spuma alba a marii, incercand sa zboare si aproape ca zboara cand valurile se rasucesc in sus spre ceruri. Cozile lor lasa arcuri de lumina, in timp ce planctonul straluceste si el in valuri. Apare un banc de plevusca care scanteiaza ca argintul in lumina lunii, ca o constelatie noua. "Ah!" spune marea: “De data asta s-au adunat puzderie”.

Alerg de-a lungul plajei, prinzand valurile cu un picior si evitandu-le cu celalalt. Aud cum apar sunete slabe - o suta de crabi de nisip panicky se afunda in gaurile lor doar in caz de nevoie. Insa, acum alerg, uneori pe varfurile degetelor de la picioare, alteori in plina viteza. Imi intorc capul inapoi si o nebuloasa involburata imi spune: “Acum, fa rapid piruete!”

Cu un zambet larg, imi inclin capul pentru echilibru si incep sa ma invart cat de repede pot. Acesta este dansul meu preferat, deoarece contine un secret. Cu cat ma invartesc mai repede, cu atat simt ca sunt inca inauntrul meu. Dansul meu este fie miscare in afara, fie tacere in interior. Oricat de mult imi place sa fac muzica, cea care nu moare niciodata este muzica neauzita. Si tacerea este adevaratul meu dans, desi nu se misca niciodata. Sta deoparte coregraful harului meu, si-mi binecuvanteaza fiecare deget al mainilor si fiecare deget al picioarelor.

Am uitat acum si luna si marea si delfinii, dar sunt in bucuria lor mai mult ca niciodata. Cat mai de departe de o stea, cat mai aproape de un graunte de nisip, prezenta ia nastere stralucind de lumina. As putea fi cu ea pentru totdeauna, este atat de iubitoare si de calda! O ating insa o data si lumina trece in afara tacerii. Ma cutremura si ma incanta si stiu ca soarta mea este sa le arat altora ca aceasta tacere, aceasta lumina, aceasta binecuvantare este dansul meu. Primesc acest dar doar pentru a-l darui din nou.

"Daruieste-l, repede!" spune lumina. Ca niciodata, incerc sa ma supun inventand noi pasi, noi gesturi de bucurie deplina. In acelasi timp, imi dau seama unde ma aflu cand alerg inapoi pe deal. Lumina din dormitorul meu este aprinsa. Vederea ei ma readuce cu picioarele pe pamant. Incep sa-mi simt inima batand, somnolenta in brate, sangele cald in picioare. Celulele mele vor sa danseze mai incet. "Putem sa ne plimbam putin?" ma intreaba ele. “A fost cam salbatic” – “Desigur” – Rad, incetinind pasul spre unul mai usor…

Apas clanta usii, gafaind usor, bucuros sa fiu obosit. Furisandu-ma inapoi in pat, imi amintesc ceva de care m-am intrebat mereu. Se spune ca unele stele pe care le vedem deasupra nu sunt cu adevarat acolo. Lumina lor are nevoie de milioane de ani pentru a ajunge la noi si tot ceea ce facem este sa privim in trecut, intr-un moment din trecut cand acele stele puteau inca sa straluceasca.

“Deci, ce face o stea dupa ce nu mai straluceste?”, ma intreb. “Poate moare.” “O, nu”, imi spune o voce interioara. "O stea nu poate muri niciodata. Se transforma doar intr-un zambet si se topeste din nou in muzica cosmica, in dansul vietii." Imi place gandul acesta, ultimul pe care il am inainte ca ochii sa mi se inchida. Cu un zambet, eu insumi ma topesc din nou in muzica.

Dancing the Dream/ Dance of Life/ Michael Jackson

Ma asez tacut la marginea marii si, in vuietul linistit al valurilor, ascult captivat aceasta minunata si concertata simfonie de ganduri si sentimente fata de tot ce participa din plin la actul Creatiei... aceasta simfonie a bucuriei nemarginite in fata miracolului divin. Acest izvor inepuizabil de frumos pe care natura, prin mana ei magica, mi-l daruieste. Soaptele lunii, vuietul oceanului care-mi mangaie usor urechea, saltul delfinilor ce-si creioneaza bucuria pe cerul instelat al noptii – toate sunt drumuri deschise catre Tine... Sa imi vorbesti, sa imi arati ca intotdeauna ai fost cu mine. In toate modurile, pe toate caile sa imi arati ca nimic nu este intamplator in Univers...

... Ca tot ce aud si simt in mine este Muzica, Dansul si Binecuvantarea acestui Univers. Exist prin ele, ma contopesc cu ele si, impreuna cu ele, limitele dispar. Ramane doar o infinita dragoste, o inepuizabila energie care ma face sa ating… invizibilul…