Michael Jackson - SPECTACOLUL DE REUNIRE

Ce biserica iti cere sa reconsideri chiar darul dat de Dumnezeu?

Proiectoarele uriase radiau spre exterior scaldand intregul stadion intr-o lumina foarte puternica. In acele momente, am inceput sa ne ridicam, cinci siluete impunatoare. Doar ochii se miscau in spatele ochelarilor. Nu m-am putut abtine sa nu sorb bucuria imensa atunci cand am vazut o mare de oameni cu mainile ridicate, avand pancarte si semne care scriau: “Noi (inima) Tu Michael!” sau „J5” sau “Jacksons = Victory”.

“Recompensa finala vine intotdeauna si numai prin intermediul scenei. Conflictele se estompeaza si palesc pana la inconsistenta in momentul in care auzi vuietul inabusit al unei multimi imense aflata pe un stadion. Pentru oricare artist de performanta, acest moment este cel care-i ofera scopul vietii: gustul dulce al victoriei pe care il retraim si il vanam de fiecare data dupa aceea. Ca si copii, nu stiu cat din anii de la Jackson 5, cand umpleam pana la refuz stadioanele, am fost adorati cu adevarat, dar a doua oara, am fost hotarati sa atragem atentia si sa surprindem cu fiecare secunda si senzatie. Tito a spus de la bun inceput: “Va fi turneul pe care nu vrem sa il incheiem niciodata.” Semne bune incepusera sa se arate inca de cand eram pe aeroportul din Kansas City, inainte de primul nostru concert.

Un tanar vesel care ne-a ajutat sa incarcam bagajele intr-una dintre autoutilitare mi-a spus: “Iti mai aduci aminte de mine?” M-am uitat fix la el. “Wesley?” Era prinzatorul cu care m-am ciocnit in ziua aceea cand am jucat pentru Katz Kittens in Gary. Cat de mica era lumea in care traiam! Am comparat cicatricile pe care le mai purtam inca deasupra ochilor. “Acea coliziune a pus capat carierei noastre de baseball”, am spus. “Nu sunt sigur ca Jackie te-a iertat!” “Baieti, se pare ca nici nu v-ati lovit prea rau”, ne-a spus el, facandu-ne cu ochiul. Tot ceea ce este legat de anul 1984 ne aduce in suflet nostalgie. Amintiri exista peste tot. Chiar si sub scena: acolo ne-am asigurat ca exista un club disco pentru echipaj si prieteni, care se numea “Mr Lucky’s”. Pentru ca deschideam noaptea, am avut un sprijin masiv din partea tuturor celor pe care i-am cunoscut in industrie si Michael s-a laudat cu o anumita telegrama pe care o primise de la Marlon Brando.

Frazele pe care mi le aduc aminte decurgeau sub aceasta forma: “Michael - nu te prosti si, pentru numele lui Dumnezeu, sa nu cazi in groapa orchestrei - Marlon”. In culise, in timp ce  un numar de 45.000 de oameni se imbulzeau pe Stadionul Arrowhead, ne-am adunat gramada, dupa cum obisnuiam, am pus mainile in mijloc, dupa care am auzit acel sunet in crestere: „JACKSONS! JACKSONS! JACKSONS!” Era o scena monstru - ceva de inaltimea a patru etaje, cu 150 de metri latime si o greutate de 350 de tone. La inceput, multimea nu a vazut nimic din ce era acolo, cu exceptia unui bolovan de piatra cu o sabie proeminenta infipta in el si doua imagini uriase ale unui stejar, plasate de o parte si alta a scenei. Nu exista niciun dispozitiv. Nici instrumente. Nici trupa. Michael a vrut ca la inceput totul sa fie ascuns, apoi un oras s-a ridicat de nicaieri, declansat de Randy imbracat ca un cavaler, care a smuls sabia din piatra pentru a ucide Cretonii extraterestrii.

Apoi, sabia a stralucit si a scanteiat, stadionul s-a intunecat si Randy s-a grabit sa ni se alature dedesupt, dupa care toti cei cinci ne-am ocupat pozitiile, aliniindu-ne pe un set de trepte. Cu privirile atintite inainte, eram basul din extrema stanga, apoi Randy, Michael era la mijloc, urma Marlon si Tito la chitara. Cu totii purtam ochelari de aviator si stateam usor inclinati pentru a ne mentine capetele sub nivelul platfomei. “Ridica-te, lume, si indreapta-ti privirea la protectia regatului!”, a declarat o voce rasunatoare pe deasupra boxelor. Auzeam strigatele vechiului; simteam o euforie familiara. “Sunteti gata?”, a intrebat Michael, inclinandu-se inainte. „Sa facem praf locul acesta!” a strigat Marlon, urmat imediat de Randy. Proiectoare uriase radiau in exterior scaldand intregul stadion intr-o lumina puternica. In momentele acelea, am inceput sa ne ridicam cinci siluete impunatoare. Doar ochii ni se mai miscau in spatele ochelarilor. Nu m-am putut abtine sa nu sorb bucuria imensa atunci cand am vazut o mare de oameni cu mainile ridicate in aer, cu pancarte si semne care scriau: “Noi (inima) Tu Michael!” sau „J5” sau “Jacksons = Victory”.

Am stat acolo mai mult timp. “Sa-i lasam sa astepte”, ne-a spus Michael. “Construiti anticipatia. Provocati-le starea de frenezie”. In acest sens, inca de la prima sa aparitie cu Thriller, a stiut cum sa tina in frau emotiile a 45.000 de oameni. Am facut pasi lenti si deliberati pe scara, in sincronizare, si fiecare pas se lumina in timp ce noi coboram. In partea de jos am asteptat, apoi ne-am ridicat mainile sincronizat pentru a indeparta ochelarii de soare, timp in care luminile se roteau si se aprindeau deasupra noastra. Apoi, Michael a dat semnalul – o lovitura brusca a mainii cu manusa de paiete. Replica: ritmul din “Wanna Be Startin’ Something”. Intr-un set de 15 melodii, am interpretat un medley Jackson 5, Michael i-a inebunit cu hituri ca “Human Nature” si “Billie Jean” si eu impreuna cu el am interpretat duetul nostru “Tell Me I'm Not Dreaming” la sfarsitul setului meu de melodii solo care a inclus “Let's Get Serious”, inainte ca Michael sa cante “Rock With You” si “Beat It”.

Pentru prima data in atatia ani, am fost in raiul muzical. Daca “Motown 25” a insemnat reaprinderea magiei vechi, aceasta a fost explozia ei. Si, cu cat presa arunca mai multe prostii asupra lui Michael, nu a trebuit decat sa iasa pe scena pentru a sti unde exista iubirea. “MICHAEL! MICHAEL! MICHAEL!” - scandau cu totii. L-am urmarit urmarindu-i – o multime imensa cu varsta de la cinci pana la 70 de ani - salutandu-i, trimitandu-le saruturi, nevenindu-i sa-si creada ochilor. Chipul sau purta cel mai mare zambet. Cine spune - asa cum au facut-o multi - ca turneul „Victory” a fost o experienta mizerabila pentru el, nu are habar ce vorbeste. Pentru Michael, a existat intotdeauna o diferenta intre afacere si spectacol si acest gen de iubire a fost cel care a starnit frustrarea care a precedat turneului. A fost un freamat care ne-a sustinut pe parcursul a cinci luni, in 47 orase americane si opt orase canadiene. Intrebi astazi pe oricare dintre frati care a fost perioada cea mai buna din viata lor si sunt sigur ca fiecare va spune: “Victory.” Jumatate din timp voiam doar sa ni-l petrecem singuri ca frati, deoarece atunci cand eram doar noi sase - cu nimeni care sa ne sopteasca sfaturi divizorii in urechi - eram sincronizati.

Am citit relatarile care i-au facut pe oameni sa creada ca Michael a fost “din ce in ce mai dificil” pe drum si brusc „nerezonabil” in „cererile” sale. Ca am fi avut atat de multe dispute incat a trebuit sa ocupam camere la etaje diferite in hoteluri; ca noi “nu vorbeam pe traseul catre stadioane”; si ne uitam urat in special la oaspetii lui Michael. Sincer cred ca unii oameni doreau cu disperare sa creada ca discordia din sedintele promotori/avocati s-a extins atat la vestiar cat si in hoteluri, ceea ce nu s-a intamplat. Nimeni nu se concentreaza asupra faptului ca ieseam de acolo noapte dupa noapte si sustineam spectacole pe diferite scene cu o chimie care vorbea de la sine. Banuiesc ca povestile de succes nu aveau efect decat incadrate la capitol stiri. Dupa cum spunea mereu Michael: “Cand nu vor putea sa dea vina pe spectacol, vor da vina pe persoana respectiva”.

De mai multa vreme, aveam o suspiciune ca era in interesul oamenilor care lucrau cu Michael sa planteze mesaje subliminale de conflict - atat prin mass-media, cat si in urechile lui - pentru ca voiau sa fie noii lui “frati” si era mult mai profitabil sa se felieze o placinta financiara care era numai pentru Michael, mai degraba decat o placinta care trebuia taiata in sase parti. De multe ori in timpul turneului „Victory”, m-am gandit la Joseph cum a adunat el crengile acelea in Gary si le-a legat foarte strans. Inseparabile. Indestructibile. Mult mai puternice impreuna decat separat. Acum, in 1984, dupa ce mai indurasem o data cheia despartirii, apreciam si mai mult acea invatatura pe masura ce anturajul se marea in jurul nostru. 

Bakana, tigrul meu bengalez, ne-a insotit pe drum. Bubbles a ramas acasa. El trebuia sa astepte turneul “Bad” al lui Michael. Bakana, numita dupa o insulita din Fiji, a fost „plus una” si a ramas in camera mea. Dupa ce mai crescusem un leu de munte, am cumparat o pisica de la un prieten si o cresteam ca pe un copil, o hraneam cu sticla in bratele mele si o imblanzeam pentru turneu. Stiu ca pastrarea unui tigru nu este ceva ce fac oamenii obisnuiti, dar la Hollywood, cum se spune, orice merge. Sa nu uitam de Dean Martin si de ursul sau de companie! Oricum, uneori trebuia sa-i dau peste nas lui Bakana, cand devenea usor agitata, maraia si isi arata coltii. In cadrul acestui proces de imblanzire, am postat o fotografie cu mine in cusca ei, unde am lasat una dintre vechile mele camasi intr-un colt - sperand sa o obisnuiesc cu chipul si cu mirosul meu. Dar, intr-una din zile m-am intors si am gasit fotografia mancata si camasa maruntita, asa ca a trebuit sa muncim putin mai greu la relatia noastra.

Din fericire, atunci cand a inceput „Victory”, ea s-a comportat impecabil si a fost dusa in turneu ca pe o rata la apa. Adesea trebuia sa luam etaje diferite la hoteluri, deoarece nu existau atat de multe apartamente pe etaj. Ocazional, din cauza numarului limitat de apartamente, stateam in hoteluri diferite. Zilele in care imparteam impreuna o camera se terminasera, insa exista inca o politica deschisa intre noi si fiecare aveam propria noastra liniste asigurata. Michael adora emotia cu care strecuram tigrul prin bucatariile hotelului - intrand prin spate ca intotdeauna - dupa ce calatorea catre fiecare destinatie in autocarul cu echipament. La sosirea in fiecare oras, aruncam o patura peste cusca ei si ne prefaceam ca este echipament muzical. Odata in apartament, am facut ceea ce faceam intotdeauna si am sunat pe telefonul de serviciu, comandand inghetata, cartofi prajiti, fructe... si mai multa carne cruda pentru Bakana. “Ce faceti acolo? ne-a intrebat vocea mereu agreabila din bucatarii. “Frigem niste carne pe gratarul din balcon”, am spus eu, in timp ce Michael radea mocnit.

Personalul de serviciu in camera parea sa accepte intotdeauna povestea noastra, ca luam gratarul oriunde mergeam. “Cu atata mancare la hotel, ne place sa gatim singuri”, le spuneam eu. Bakanei ii placea bucataria de cinci stele, chiar daca departamentului de garderoba nu ii placea de Bakana. Era obiceiul ca un cuier cu imbracaminte sa fie rotit prin camerele noastre in fiecare zi, dar intotdeauna imi gaseam hainele atarnate de cadrul usii, dar in afara ei. Dupa cum spunea Bill Bray: “Nu intra nimeni in camera lui Jermaine cand glumetul ala are un tigru acolo!” Pe drum, Michael ajuta si el la hranirea tigrului insa, ii era la fel de frica, ca si celorlalti frati, cand o hranea cu carne si ii dadea laptele cu sticla. Cand ieseam de pe scena, cu totii extenuati si incapabili sa dormim, nu exista o eliberare mai mare decat o lupta pe covor cu un tigru in crestere. Dar, pana la urma, ca si in cazul Bubbles, dupa ce ea a ajuns la maturitate, s-a luat decizia de a fi eliberata in parcul national Oregon. Timp de mai multi ani, in acel loc a existat un tigru care alerga salbatic, cu tot atatea amintiri ale turneului “Victory” cum am avut noi.

Michael nu a avut nevoie de animale de companie in calitate de insotitori, pentru ca el avea doi invitati suplimentari: umbrele sale din Sala Regatului, intotdeauna prezente. In urma videoclipului “Thriller”, turneul “Victory” mi-a permis sa vad pentru prima data un acord prin care noi trebuia sa avem doi Martori ai lui Iehova independenti, care sa calatoreasca cu el din oras in oras. Aceasta pereche - barbat si femeie, amandoi destul de draguti – ne urmareau fara a spune prea multe. Au fost doar o prezenta... Doresc sa va spun ca ei s-au estompat inobservabili in fundal, dar este greu sa ignori oamenii al caror rol este sa „monitorizeze” totul. Am inceput sa ma intreb care erau gandurile lor cu Randy, care trebuia sa ucida Cretonii extraterestri la inceputul fiecarui concert. Nu au comentat nimic, asa ca am presupus ca Iehova avea doar o problema cu ocultul, nu si cu intalnirile de gradul al treilea.

La inceput, Michael parea sa se simta in regula cu acest aranjament, deoarece cei care-l monitorizau erau probabil la fel de buni ca si ochii lui Dumnezeu cand il priveau. Dar, daca a existat o caracteristica coplesitoare a fratelui meu, aceea a fost nevoia sa de spatiu - mai ales de spatiu creativ. Pentru el era la fel de esential ca mancarea si apa. Daca l-ati fi pus intr-un fel de camasa de forta de disciplina de orice fel, avea mereu sa se revolte. Nu am cunoscut niciodata pe cineva atat de disciplinat cu el insusi si totusi sa nu tolereze sa fie disciplinat de ceilalti. Asa ca nu avea cum sa se incheie bine, cand el trebuia sa gandeasca in interiorul cutiei, dar instinctul ii dicta sa gandeasca in afara ei. Si Michael a inceput sa-si impuna punctul de vedere chiar de la inceputul turneului “Victory”. Am calatorit impreuna ca frati pe drumul catre stadioane, dar nu am impartit intotdeauna acelasi vehicul, dupa cum facuseram alta data, deoarece batranii ocupau doua locuri alaturi de Michael. Adesea, era cu el si Frank Dileo si fotograful Harrison Funk. Inmultirea anturajelor lui a insemnat ca nu a fost posibil sa calatorim impreuna intotdeauna.

Dar, urmatoarea povestire a fost o amintire amuzanta pentru Michael, la care a asistat Harrison – in a carui prietenie s-a increzut, asa ca au cutreierat impreuna timp de mai multi ani - Furgoneta lor s-a oprit la un grup de semafoare aflat in Kansas City, cand Michael a vazut trei prostituate la coltul strazii, una purtand pantaloni scurti, stramti si cu paiete si sexi. Ochiul lui Michael nu a putut sa nu se minuneze. “Oh, bunatatea mea, raneste-ma!”, a spus el, jucaus - dorind sa spuna “Wow, uite, arati provocator!”. Apoi, cand luminile semaforului erau pe cale sa se schimbe, el si-a scos mana inmanusata pe fereastra si a fluturat-o. Cele trei prostituate au avut acea reactie intarziata, ca dupa ceva nesteptat, intrebandu-se daca acesta era... dar poate nu... nu poate fi... Michael Jackson. Pentru a se asigura ca ele sunt sigure, Michael a deschis putin usa furgonetei si, uitandu-se inapoi atunci cand duba a inceput sa se indeparteze, si-a aratat chipul, a chicotit si apoi a inchis usa.

S-a rasucit pe scaunul sau pentru a le urmari pe cele trei prostituate sarind in sus si in jos cu emotie. Nu stiu ce au facut cei doi Martori ai lui Iehova in legatura cu aceasta interactiune, dar ea i-a facut ziua lui Michael mai frumoasa si a lamurit un lucru: el nu avea de gand sa fie mereu complet pur. “Monitoarele” aveau sa ramana in “post” inca trei ani. Dar, in 1987, toleranta fiecarei parti fata de situatie a expirat reciproc cand el a filmat videoclipul pentru “Smooth Criminal”. Inspiratia din spatele acestui hit ar fi fost suficienta pentru ca Sala Regatului sa se agite din nou, dar nu au aflat de ea niciodata, pentru ca Michael a tinut inspiratie ascunsa, din motive lesne de inteles. Videoclipul a avut o atmosfera in stil Al Capone, dar „Smooth Criminal” a fost inspirat de fapt de un criminal in serie care raspandise frica in intregul Los Angeles si San Francisco intre anii 1984 si 1985.

Richard Ramirez, un inchinator auto-marturisit al diavolului, a fost un „Night Stalker” (vanator de noapte) care a luat 14 vieti. In cele mai multe cazuri, el isi forta intrarea in casele oamenilor, inainte de a-i ucide brutal cu un cutit (de aici si aparitia unei lamele intermitente in acest videoclip). Dupa cum descria primul verset al lui Michael:

Cand el a intrat pe geam

Era sunetul unui crescendo

A intrat în apartamentul ei

A lasat pete de sange pe covor

Ea a fugit sub masa

El a vazut ca ea este fara putere

Asa ca ea a fugit in dormitor

Sa fie doborata a fost destinul ei...

Au existat doua motive pentru ca inspiratia sa nu fie dezvaluita la momentul respectiv: primul - astfel mass-media nu il mai putea acuza pe Michael ca glorifica o crima atat de crunta; al doilea - nu voia ca batranii sa stie ca un inchinator al ocultului a „inspirat” partial aceasta melodie.

Dar, daca el a crezut ca a fost istet in a devia necazurile, a gresit, pentru ca in cele din urma batranii au gasit altceva de care sa fie suparati. In timpul videoclipului muzical, a existat o scena in care Michael pulveriza cu gloante un bar subteran, folosind o arma: mitraliera. Era o adevarata arma de foc si una pe care a fost instruit sa o foloseasca de catre expertii in munitie. A fost distractiv, inofensiv si necesar pentru poveste. Insa, niciun Martor al lui Iehova nu are voie sa detina sau sa posede o arma de foc, cu atat mai mult sa foloseasca una. Mustrarea oficiala din Sala Regatului a fost aspra. Aceasta i-a cerut lui Michael sa ia in considerare care sunt prioritatile sale: ca Martor al lui Iehova sau ca artist. Oricat de suparat a fost fratele meu de aceasta alegere implicita, ea a constituit picatura care a umplut paharul: ce biserica iti cere sa reconsideri chiar darul pe care ti l-a dat Dumnezeu?

Michael a fost „discipolul” perfect mergand din usa in usa prin Encino, dar asta parea sa nu conteze cand creativitatea lui era in contradictie cu cartea de reguli. In aceeasi saptamana, inainte ca videoclipul “Smooth Criminal” sa fie finalizat, Michael a scris Salii Regatului, disociindu-se de Martorii lui Iehova si cerand in mod special sa nu mai fie recunoscut ca Martor botezat. Stiu ca asta i-a frant inima, pentru ca rupea o relatie atat de lunga, dar simtea ca a fost plasat intr-o pozitie imposibila. Asta a devastat-o pe mama, dar ea a lasat sa se inteleaga ca el este fiul ei si ca ea sustine decizia lui, pentru ca a inteles nevoia lui de libertate artistica. Problema nu a mai fost niciodata discutata. Martorii lui Iehova nu mai discuta cu persoanele dezasociate (sau care au demisionat) motivele pentru care au plecat, iar acest lucru a parut sa convina tuturor.

Simtul umorului lui Michael nu s-a maturizat niciodata si banuiesc ca oricine si-a petrecut vreodata timpul cu el va confirma ca el inca se juca de-a v-ati ascunselea si inca a actionat ca farsor sef dincolo de varsta de 40 de ani. Bill Bray a ramas o tinta fara mila pentru glumele sale si nici noul manager Frank Dileo n-a fost scutit. Michael avea sa arunce o multime de bacnote de 100 dolari pe fereastra hotelului pentru fani sau sa arunce un pachet de bacnote in baie si sa deschida robinetele. Doar un singur lucru a fost mai grav pentru Frank, atunci cand i-a fost udat unul dintre trabucurile sale mari si groase. A fi din nou impreuna pe drum, a insemnat ca puteam reveni la a fi noi insine, iar distractia pe care am avut-o a fost una prosteasca, infantila, dar amuzanta. Michael, Marlon si cu mine am aruncat cateva bombe cu apa de la ferestrele hotelului, deasupra unei mese in jurul careia se aflau oameni de afaceri care luau pranzul, stiind ca apa se va transforma in ceata de „ploaie” la jumatatea drumului.

Ne-am impiedicat apoi unul pe celalalt in lupte cu pistolul cu apa. Am plasat si oua in pantofii oamenilor. Michael tinea un sul de hartie de toaleta si il lasa sa se desprinda de la balcon. Plictiseala noastra din turneu nu a fost mai usoara odata cu inaintarea in varsta, asa ca am petrecut mult timp indepartand-o, facandu-ne propriul divertisment si pastrand, fara indoiala, titlul de Grupul cu Cel Mai Bun Comportat din Istoria Muzicii. Cred ca i-am facut pe Osmonds sa para diabolici prin comparatie. Luptele post-concert cu mancare au fost intotdeauna cele mai distractive. Michael statea in picioare si vorbea foarte serios cu Frank Dileo si cu altcineva din turneu, iar eu ii priveam. Cand Michael s-a intors la mine, am aruncat o mana de alune sau migdale, imprastiindu-le. Participantii nevinovati ai echipajului nu erau obisnuiti cu bombardamentele noastre istorice, deoarece isi tineau bratele si mainile pe fata, cerandu-ne sa ne oprim. Adultii responsabili erau bombardati de „copii”. Michael se incovoia de ras.

Cand au iesit afara, am aruncat bucati de banane, creveti, fructe de padure si tort, jucand iarasi scenele noastre favorite din vodevilul american The Three Stooges. Harrison Funk a captat cea mai mare parte a acestei distractii cu aparatul foto. Ne obisnuiseram ca el sa intre in vestiarul nostru fara sa bata la usa, cand Michael tragea cu pistolul. Ca membru de incredere al echipei, el avea trecere libera pentru a face poze ori de cate ori dorea. Nepazit. In privat. Apoi, intr-o zi, Michael i-a cerut sa-si dea camerele jos si sa faca o pauza. Harrison a considerat ca acesta este un gest foarte dragut – recunostiinta unui artist fata de fotograful care lucra din greu. Apoi, in timp ce statea acolo si culegea fructele de pe farfurie, Michael s-a ridicat din spatele lui si si-a turnat o galeata de gheata plina cu cocktail de creveti peste cap. Bun venit in familie!

Cand turneul Victory a trecut prin Jacksonville, Florida, Bill Bray a luat decizia de a nu ne spune despre numeroasele amenintari cu moartea pe care echipa le primise. Mai ales cea de la o persoana violenta, pe nume James Huberty. Fiecare turneu si grup isi primeste cota de nebuni si noi stiam asta; insa, pur si simplu nu aveam nevoie de distragerea atentiei. Dar, in doua saptamani de turneu s-a schimbase totul. Nu am stiut nimic din ce s-a intamplat pana cand nu ne-am dus sa ne odihnim in apartamentele noastre individuale. Eram singur in camera mea, intins pe pat, cand s-a auzit o bataie puternica in usa. M-am ridicat si Bill s-a grabit sa intre cu seriful de la pompieri, cativa ofiteri in uniforma si caini sniffer. Noroc pentru ei ca Bakana era in cusca. Acesti tipi „curata” fiecare camera, a spus Bill, in timp ce incerca sa explice ce se intampla. Doar o precautie, a spus. Dar a fost cea mai violenta precautie pe care am vazut-o vreodata.

Odata ce s-a dat semnalul ca pericolul a trecut, ni s-a explicat ca au avut loc unele impuscaturi la un restaurant McDonald din San Diego. Un barbat care o luase razna, a intrat cu un pistol-mitraliera Uzi impuscand mortal 22 de oameni si ranind 19. “Pentru ce impuscaturile din San Diego fac panica in Florida?”, am intrebat eu. “Pentru ca tragatorul a fost James Huberty - acelasi tip care te-a amenintat pe tine, glumetule”, a raspuns Bill. Chiar daca a fost ucis in focuri, nimeni nu si-a asumat niciun risc dupa ce el facuse referire la o mica surpriza pentru Jacksons in timp ce se afla pe drum. A fost ceva sinistru. Bineinteles, toata lumea a devenit isterica in timp ce incidentul din San Diego se derula la televizor. Daca cautarea in camera a parut putin cam prea mult, nu a fost nimic in comparatie cu securitatea sporita. Atmosfera din urmatoarele zile a fost una de autoblocare in ideea ca tragatorul nu a actionat singur.

Ne-am transferat cu totii din autoutilitarele turneului intr-una din acele utilitare bancare blindate, incastrata in otel, fara ferestre si, cu siguranta, fara piele. Asadar, scaunele rezervate in mod normal pentru sacii nostri de bani, aveau acum fundurile noastre costumate pozitionate pe ele. Odata ce am avut drumul liber din Jacksonville, ne-am gandit ca alarma rosie se afla in spatele nostru, dar, apoi ne-am mutat la Knoxville, Tennessee, unde ziarul local a primit o amenintare care prezicea ca unul dintre noi va fi impuscat in timpul concertului. Am fost din nou crutati de detalii, dar ne-am regasit cu totii in interiorul autoutilitarei blindate. S-a vorbit despre anularea datelor din Knoxville - dar nu aveam cum sa ii lasam pe fani. Am primit sfaturi de la seful unitatii de politie, locotenentul Vitatoa si am avut o escorta oriunde am mers. Avand o securitate sporita atat in jurul nostru, cat si la portile stadionului, nu ne-am fi putut simti mai protejati - mai ales atunci cand ne-am aruncat in spatele autoutilitarei fara ferestre, in drum spre Neyland Stadium.

In timpul calatoriei, am discutat despre cat de serios era totul si atunci unul dintre noi - nu-mi amintesc cine - a spus: “Ce vom face daca el (tragatorul) este acolo?” Inainte de a ajunge la locul de desfasurare al spectacolului, ne-am convins singuri ca o persoana dintre cei 48.000  de fani era gata sa ne omoare. Am inceput sa radem. Nervos. “Hei, Michael, esti in fata! Tu esti cea mai mare tinta!” a spus Randy. “Da, Mike”, a spus Marlon, “ce vei face?” Michael ne-a privit ca si cand am fi fost manechine. “Voi continua sa ma misc! Ma voi misca atat de mult si atat de repede, incat ii va fi greu sa ma ochiasca…”  Asta era adevarat. Ar fi foarte greu sa lucrezi cu fire transversale cand trasneste si fulgera. „De ce sa fiu ingrijorat?”, a continuat el. “Nu sunt legat de un anumit loc cu chitara mea.” M-am uitat la Tito si Tito s-a uitat la mine. Deodata, Michael parea sa aiba cea mai sigura pozitie pe scena. Asta am spus intotdeauna despre cantaretii la bas si chitara - noi suntem eroii necunoscuti.”

“You Are Not Alone, Michael”/ Reunion Party – prima parte/ de Jermaine Jackson