Michael Jackson – TURNEUL "VICTORY"

Spiritul lui Michael si noua generatie Pepsi

„Victory Tour” a insemnat reunirea noastra monstru. Cei sase frati din nou impreuna, pentru cel mai ambitios concert al nostru ca grup. El a reprezentat punctul culminant al visului nostru colectiv... Si, tinand cont de sangele, transpiratia si lacrimile care au insotit turneul si albumul Victory, a fost cel mai greu castigat triumf de care imi aduc aminte."

“Daca exista un an care, de-a lungul deceniilor, iese in evidenta ca un trofeu, acela este 1984. A fost cel mai important dintre ani si, privind in urma, s-a remarcat prin tema distinctiva a victoriei, o etapa semnificativa in inregistrarea unor recorduri. Prietenul de familie, Jesse Jackson, a devenit primul candidat important negru la presedintie, din istoria Statelor Unite. Amicul meu din NFL (National Football League), Walter Payton, de la Chicago Bears, a doborat recordul carierei lui Jim Brown de 12.312 yarzi castigati cu o minge (si mi-a oferit mie una dintre castile sale crapate); iar cel mai nou erou al atletismului din America, Carl Lewis, a egalat cele patru medalii de aur ale lui Jesse Owens la Jocurile Olimpice de vara din LA.

A fost si anul in care americanul Bruce Chandliss a devenit primul astronaut care a plutit liber in spatiu, cu rucsacul autocontrolat, iar Statuii Libertatii i-a fost indepartata torta pentru prima data in 100 de ani, astfel incat flacara sa poata fi reparata. Filmul Ghostbusters a deschis box office-ul, obtinand 212 milioane dolari in primele sase luni. De asemenea, s-a potrivit ca acel an sa fie si anul in care Michael a strans recordul de 8 premii Grammy si a fost distins cu a 1.793-a stea de pe Hollywood Walk of Fame. Apoi a avut loc „Victory Tour”. Acesta a insemnat reunirea noastra monstru. Cei sase frati din nou impreuna, pentru cel mai ambitios concert al nostru ca grup. El a reprezentat punctul culminant pentru visul nostru colectiv, deoarece noi am stabilit un nou record pentru cel mai bine vandute bilete ‘sold out’ pe stadioane, in aceeasi vara in care Bruce Springsteen si Prince erau si ei in turneu. Este o inregistrare care se pastreaza inca si astazi.

Nu-mi este jena sa ma laud cu asta, deoarece sunt foarte mandru in ce priveste turneul si nimic din ceea ce s-a facut pentru aceasta realizare nu s-a facut usor. Pe scena si in cabina, ne-am inteles bine, ca si inainte. In afara scenei si in salile de sedinte, intreaga organizare interna a fost plina de opinii diferite si tensiune, dovedind ca atunci cand „consilierii” din afara intra intr-o ecuatie familiala, intreaga dinamica se schimba. Ca atunci cand cade acidul intr-o apa linistita. Dar, oricat de stancos a fost drumul, victoria a fost ca orice victorie: intr-un joc nu conteaza de cate ori esti jos, rezultatul final este cel care conteaza. Este vorba despre multa perseverenta. Si, tinand cont de sangele, transpiratia si lacrimile care au insotit turneul si albumul Victory, acesta a fost cel mai greu castigat triumf de care imi amintesc.

"Victory Tour" a fost o alta idee care trebuia sa-i fie vanduta lui Michael inainte ca el sa fie de acord. Si, ca si in cazul Motown 25, schimbarea inimii sale l-a mutat intr-o alta pagina a recordurilor din The Guinness Book. De asemenea, asta a condus la relatari ca noi, ca frati, l-am „presat” sau l-am „impiedicat” sa participe. Acesta a fost iceputul unei credinte gresite si de durata, ca pe noi ne-a interesat doar faima lui Michael pentru profit, de parca ar fi fost o senzatie aparuta peste noapte si noi tocmai ne-am trezit cu talentul lui, spre deosebire de faptul ca am crescut alaturi de el. Eu nu aveam motive sa percep peisajul acela financiar, steril, pe care unii au incercat sa-l zugraveasca drept principalul nostru motiv pentru turneu. Albumul meu de debut cu Arista era stabilit sa lanseze single-uri ca “Dynamite” si “Do What You Do”. Eram incantat de colaborarea mea cu Whitney Houston si de duetul cu Pia Zadora, cu care am cantat “When The Rain Begins To Fall” (No.1 in patru tari europene).

 Insa, pentru familie, aceasta a devenit o tema care avea sa se repete: o confruntare - realitate versus perceptie – unde realitatea avea intotdeauna sanse mult mai mici. Spre deosebire de Epic si apoi Sony, nu l-am perceput niciodata pe Michael ca pe o masina robotizata de a face bani. L-am vazut ca pe un frate alaturi de care sa impartasim mai multa glorie. Pasiunea noastra de a performa alaturi de el nu s-a schimbat niciodata in drumul pe care l-am parcurs - de la paturile supraetajate la Hollywood. Aceasta dorinta dintre frati a fost intotdeauna consecventa, pre-faima, post-faima. Si totusi, undeva in tranzitia dintre Jackson-mania si Michael Jackson mania”, sacii de posta de la fani s-au transformat in pagini tiparite de minciuna si fictiune. Am citit relatari despre un conflict continuu, o gelozie agresiva, despre cum fratii “refuzau sa vorbeasca intre ei in drumul lor spre stadioane”.

Banuiesc ca asta a fost o alta latura a faimei nou-descoperite a lui Michael: ca pentru fiecare erou public, regulile mitului cer sa existe si ticalosi. Michael nu a contribuit la confuzia din spatele povestii “Victory”. Intr-un interviu pe care noi l-am acordat pentru revista Ebony, el spunea: “Nu am spus ca nu vreau sa fac turneu. O fac pentru bucuria turneului si a intregii familii.” Patru ani mai tarziu, spunea in autobiografie: “Nu voiam sa merg in turneul "Victory" si m-am opus ideii” Ambele relatari reprezinta adevarul in momente diferite si ilustreaza cu exactitate indecizia cu privire la participare. Expresia „dependent de scena” rezuma cel mai bine de ce a acceptat in final sa ia parte. Oricat a promis sa faca o pauza dupa turneul din 1981, el era ca orice alt interpret a carui relatie intima cu scena a inceput din vremea cand era copil: nu ii putea rezista. De fapt, la final, a insistat sa mearga in turneu si si-a petrecut ore intregi ca sa redacteze grafice pentru scenografie si concept.

A devenit scenograful auto-desemnat si, ca urmare, de tot ce a avut nevoie turneul a obtinut. Inclusiv doi paianjeni uriasi pe care el i-a schitat pentru ambele parti ale scenei - costand 250.000 USD fiecare - plus o hidraulica de scena, iluminat de ultima ora si pirotehnie completa. Inainte ca noi sa stim asta, el si-a prezentat viziunea completata cu modele de costume, coordonatorului de turneu Larry Larson. Acesta este adevarul despre cat de implicat activ si interesat era el. Intotdeauna a fost pasionat de turnee. De aceea nu ne-am jenat sa ne apropiem de el cu o idee noua, deoarece ideile creative ne-au umplut copilaria si stiam ca si inima lui era legata de acel trecut comun, asa cum se vede in galeria de imagini personale. Ceea ce a dezamagit insa, a fost politica, pozitia legala si tensiunea dintre avocatii nostri personali si promotori. Pe el, acest lucru l-a determinat si a fost prezent din clipa in care Joseph s-a referit prima data la turneu.

Tatal nostru nu a acceptat niciodata sa fie marginalizat, iar fiorul Motown 25, combinat cu succesul albumului Thriller, l-au facut sa se gandeasca la maretia zilelelor sale din Gary. In parteneriat cu Mama, Joseph a fost arhitectul turneului “Victory” si, potrivit indoielilor pe care fratii le-au impartasit cu privire la capacitatile sale manageriale, nu i-a fost deloc usor sa planifice un turneu national. Cred ca Joseph a simtit ca are ceva de demonstrat. Propunerea de inceput le-a inclus pe La Toya si Janet in program si asta a fost atunci cand Michael s-a impotrivit pentru prima data turneului; fara indoiala, nu voia sa se intoarca la spectacolul de varietati din Las Vegas, facandu-si griji cu privire la viziunea lui Joseph. Insa, Jackie a fost cel care a insistat cel mai mult ca ar trebui sa fie numai fratii. Atunci Michael si-a reconsiderat opozitia.

Intotdeauna am banuit ca echipa sa i-a spus ca turneul era o idee proasta – ca va sta in calea concentrarii sale solo; ca era un pas inapoi - asa cum s-a intamplat si in cazul show-ului Motown 25. Dupa Thriller, noi, familia lui Michael, i-am vazut pe oamenii sai ingradindu-l ca artist si sapand o groapa in jurul lui pentru a ne tine pe noi la distanta; de-a lungul timpului, groapa avea sa se faca tot mai adanca si mai larga. Anturajul, interesat de a construi imperii, nu promoveaza neaparat valorile familiei la Hollywood, asa cum invataseram. Ca intotdeauna, cand a fost in conflict, Michael s-a intors catre Mama, explicandu-i ca a planuit sa petreaca 1984 lucrand la idei de film. “Cred ca este important sa evoluez”, i-a spus el, “si fac turneu de atata timp, uneori simt ca parca ar trebui sa fiu de 70 ani.” Daca cineva stia ca se lupta cu sfaturile primite si sentimentul familial, aceea era Mama. „Gandeste-te la asta”, spunea ea, oferindu-i spatiu.

Mai tarziu, el s-a incalzit la ideea ca este pe cont propriu. Era constient de faptul ca CBS Records nu onorase datele de lansare contractate pentru ceilalti frati de la The Jacksons. Cred ca acest fapt l-a facut sa isi dea seama ca succesul lui a lasat vechiul lui grup atarnat. Este o tactica de blocare folosita de cei din industria muzicala: ii pune pe ceilalti membri ai grupului pe raft si, daca ei incearca sa plece, flutura contractul si spune: “Nu puteti merge nicaieri - ne datorati albume.” Michael stia ca turneul va declansa un nou album si ii va ajuta pe fratii sai, asa ca a acceptat sa ia parte. Decizia luata nu vorbeste de nimic altceva decat despre altruismul sau. Dar, undeva in mintea sa, el si-a dorit intotdeauna sa fie ultimul turneu impreuna cu noi - chiar daca noi nu doream asta. El a propus un nume de turneu: “Cortina finala”. Va puteti imagina cum a cazut asta. Suna atat de negativ, semnaland punctul fara intoarcere.

Pentru noi, turneul a reprezentat apogeul a tot ceea ce am construit noi ca si copii. A fost, asadar, un moment cuceritor. Acesta a fost motivul pentru care am dorit si in cele din urma am convenit asupra denumirii de “Victory”. In timp ce Michael si-a propus sa lucreze la scenografie, toata lumea s-a angajat sa faca din acesta un eveniment care sa fie “din afara acestei lumi”. Asa cum el si Marlon glumeau ceva mai tarziu, “Ne cheama nava mama (grupul)”. In momentul in care ne-am asezat cu totii in jurul mesei, la prima intalnire, pentru a discuta turneul, am observat o diferenta discordanta intre trecut si prezent. In loc sa fim o singura unitate in spatele lui Joseph, ajunsesem acum jucatori individuali, cu reprezentanti legali diferiti. Michael avea avocatul si managerul lui, eu il aveam pe al meu, ceilalti patru frati aveau un manager si un avocat care-i reprezenta.

Asa cum a observat Mama cu uimire, “Toti ati adus prea multi bucatari in bucatrie fara sa fiti de acord mai intai ca frati.” Realitatea acestei organizari era ca, in cazul unei diferente de opinie, Jackie, Tito, Marlon si Randy votau ca un bloc de patru. Avocatul lor putea - si vroia asta - sa spuna ca a vorbit pentru patru frati, nu pentru unul singur: era puterea de veto. In teorie, Michael si cu mine eram neputinciosi in privinta oricarei probleme - si stiam ca avocatii in niciun caz nu se imbogatesc prin intermedierea pacii. Cu avocatii implicati, sansele de armonie nu au aratat prea bine inca de la inceput. Si mai era succesul incredibil al lui Michael. Revista Time il numise „cel mai tare fenomen de la Elvis Presley incoace” si totusi, acolo el s-a asezat in jurul unei mese – la acel moment castigator a opt premii Grammy - detinand doar un „vot” care a avut cea mai putina influenta. Tonul pentru calea de urmat a fost stabilit cand echipa aflata in spatele celor patru frati a considerat ca a gasit promotorul potrivit. Un barbat pe nume Cecil Holmes a urcat si i-a prezentat un cec pentru 250.000 de dolari ca plata in avans.

Suma nu era suficienta pentru a se imparti individual si ea acoperea numai unul dintre paianjenii uriasi pe care Michael ii avusese in vedere. Joseph a rupt CEC-ul in bucati in fata tuturor si l-a aruncat la picioarele barbatului. “Tu glumesti cu mine? Noi nu vom fi subcontractati asa!”, a spus el. Lui Michael i-a placut mult aceasta atitudine noua. Pe vremuri, Joseph poate ca l-ar fi luat. Curand dupa aceea, tatal nostru a anuntat ca a gasit omul potrivit pentru a pune in scena turneul: promotorul de box Don King - un barbat flamboiant, cu parul valvoi, ridicat, limuzine albe, lanturi de aur si paltoane de nurca. Dar, imaginea sa l-a precedat si i-a facut pe toti sa se indoiasca de el. Daca este serios, au spus ei, spuneti-i sa-si aduca banii acolo unde era Joseph. Intr-o zi sau doua, Don a aparut si i-a scris fiecaruia dintre noi un CEC pentru 500.000 de dolari. “Pentru ca voi, baietii, trebuie sa stiti ca eu sunt serios cand fac asta”, ne-a spus el. Am semnat contractele in acea saptamana.

Mass-media a avut o zi plina de evenimente cu aceasta numire, pentru ca s-a intrebat ce ar putea Don - renumit ca promotor al lui Muhammad Ali si Sugar Ray Leonard - sa stie despre participarea la un concert Jacksons. Dar, un promotor este un promotor: cineva care ar trebui sa poata promova un meci de box sau un concert ca fiind cel mai mare si cel mai bun eveniment al anului - si Don King putea asta. Multi din industria muzicala au strambat din nas la implicarea lui - si acestia au fost seva la care mass-media a apelat. Dar, afirmatia ca noi l-am considerat „prea ostentativ” si nu o persoana pe care ne-am dorit-o este inexacta. Cel mult la inceput. Daca au existat indoieli initiale, prietenia noastra cu Ali ne-a convins ca Don era un om potrivit. Acum, ceea ce asociatii lui Michael le-au spus jurnalistilor poate ca a fost o poveste diferita. Don nu castigase premii pentru diplomatie si tact, iar egoul lui urias a fost motivul pentru care a ajuns promotor. Era obraznic, dar eficient.

Daca i-ati fi vazut pe Don - gura cea mai zgomotoasa – si pe Michael - sufletul cel mai linistit - interactionand, ati fi putut gandi: Este doar un copil cu un unchi de toata jena, pe care nu-l poate ajuta, dar il gaseste amuzant. Nu voi uita niciodata momentul cand eram la o intrunire si discutam ceva despre directia spectacolului, iar Michael vorbea cu insufletire despre cum vroia sa rasplateasca pe fani impingand mai sus standardul. "Michael!", a spus Don, taindu-i monologul. “Tine minte asta. Nu conteaza daca esti un negru bogat sau un negru sarac sau doar un negru. Oricat de mare vei ajunge, aceasta industrie te va trata mereu ca pe un negru.” Cu alte cuvinte, si dupa parerea lui, vei fi intotdeauna un servitor al industriei muzicale, asa ca nu te gandi niciodata sa devi mai puternic decat atat. Toti din camera au inghetat. Daca industria muzicala sufla fum in fundul tuturor, Don a suflat o rafala inghetata prin vorbirea lui directa. Michael a fost primul care a ras, taind tacerea care plutea in aer.

L-a considerat amuzant intr-un mod socant si nu a fost jignit. Nimeni dintre noi nu a fost. Un barbat de culoare se adresase barbatilor de culoare si acest gen de discutii nu era strain cuiva din Gary, Indiana. Don a batut mereu cu pumnul pentru ca a simtit, ca si mine, multa invidie corporatista pentru faptul ca el a adus bani multi si a realizat cel mai mare turneu cu Michael Jackson atasat la el. Daca acest lucru nu a facut falanga tuturor directorilor de discuri, a avocatilor de divertisment si a jurnalistilor cinici sa para niste tonti, nu stiu ce a facut. Dar, in timp ce mama a observat politica si trucurile murdare care aveau sa urmeze cat de curand, noi intotdeauna am stiut ca a existat o dispozitie ca anumiti oameni sa faca tot ce le sta in putere pentru a opri turneul, atat timp cat Don era implicat. Acesta este motivul pentru care nu as putea sa fiu niciodata intr-o afacere de genul acesta - unde cainele-mananca-caine.

Michael nu a baut pepsi pentru ca lui nu i-a placut. Acest lucru a constituit o problema potentiala atunci cand Joseph si Don au incheiat un acord de sponsorizare Pepsi de 5 milioane de dolari, impreuna cu doua reclame de televiziune care sa prelucreze „Billie Jean” si sa-l foloseasca ca slogan. Cand i s-a explicat lui Michael ca nu este nevoie sa bea Pepsi sau sa fie filmat band Pepsi, a acceptat mai usor compromisul. In timpul turneului, a existat un moment amuzant care le-ar fi putut oferi directorilor Pepsi un atac de cord daca ar fi fost martorii acestuia. Intr-una din zile, Michael se afla in cabina sa, cand s-a hotarat sa marunteasca mancarea dintr-o conserva intr-o farfurie, a turnat Pepsi peste ea ca pe un sos si apoi a pozat pentru o fotografie: un prim-plan al manusii sale din paiete care prezenta „farfuria” sa. Daca ar exista vreodata o imagine care sa rezume atat umorul sau diabolic, cat si diferenta dintre marca Michael si adevaratul Michael, aceasta ar putea fi.

Am inceput serioasa afacere de filmare a celor doua reclame Pepsi in ianuarie 1984. Prima a fost facuta la Hollywood, pe o „strada din New York”, in stilul liber, cu copii reprezentand „noua generatie Pepsi”. A doua a fost facuta la Shrine Auditorium in LA, unde toti am sustinut „un concert” in fata fanilor care tipau si tineau cupe Pepsi. La aceasta a doua filmare, facuta cu regizorul nostru video muzical preferat Bob Giraldi, secventa planificata era ca fratii sa interpreteze in timp ce Michael sa-si faca o intrare impunatoare, stand in varful unor scari luminate de explozia orbitoare a unor bombe de magneziu care sa-l acopere cu o ploaie de scantei. Facuseram deja cinci secvente, cand Bob a vrut ca Michael sa astepte cateva secunde in plus in varful scarilor, pentru a-i putea evidentia silueta.

Asa ca am reluat. Secventa sase. Eram la bas, chiar pe scena, in fata publicului. “Si… actiune!” a strigat cineva. Publicul statea in picioare si incepuse sa strige. Ca raspuns, ritmul familiar a piesei “Billie Jean”. Apoi, zgomotul pocnetelor bombelor explozive folosite pentru iluminare. Stiam ca Michael sarea acum treptele. M-am dat intr-o parte si atunci s-a dezlantuit tot iadul. Am vazut flacari in parul lui Michael, dar, pe moment, el nu si-a dat seama de ce se intampla. A continuat sa danseze. Apoi s-a invartit atat de repede incat a stins flacarile, rezultand un halou de fum, dar pagubele fusesera deja facute. De pe margini, au sarit cinci oameni si l-au invelit la podea. Totul s-a intamplat atat de repede incat creierul meu nu a evaluat la inceput ceea ce tocmai vazusem.

Eram convins ca fratele meu fusese impuscat, pentru ca acea panica mi-a amintit de tentativa de asasinat asupra presedintelui Reagan in 1981, de felul in care toata lumea s-a aruncat asupra lui. Mi-am dat jos basul si am alergat in timp ce Michael se ridica in picioare. Ametit. Si-a apasat obrajii. L-am vazut palpandu-si varful capului. Am vazut un petec de chelie care ii acoperea crestetul cu parul parlit. Una dintre bombele explozive a plouat scantei care au aprins spray-ul de par, inflamabil, pe care il foloseam cu totii. Mai tarziu, cand am urmarit in reluare materialul, a fost clar ca o flacara ii iesea din par in timp ce el sarea treptele. In cinci secunde, intregul lui par a fost inghitit de flacara care urca ca intr-o claie de fan. S-a intins in culise, remarcabil de calm.

Cred ca socul l-a oprit sa se revolte. M-am ghemuit si l-am frecat pe brat si toti fratii s-au agitat. “O sa fie in regula... O sa fie in regula, Michael”, am spus, atat pentru mine, cat si pentru el. Slava Domnului, Mama nu era acolo. Ea nu avea nevoie sa-l vada asa. Multumesc Domnului si pentru Bill Bray, care a intrerupt cu grija transmiterea vestilor prin telefon catre ea si a reusit sa ne ascunda panica. O ambulanta l-a dus pe Michael la Centrul Medical Cedars-Sinai din West Hollywood si noi l-am urmat intr-o masina, avand pe noi, in continuare, costumele noastre colorate din spectacol. Toata familia s-a indreptat spre spital, pentru ca asta facem noi cand ni se intampla ceva rau: lasam totul deoparte si aleargam cu totii la persoana care are nevoie. Unul pentru toti si toti pentru unul.

Michael suferise arsuri de gradul al treilea la nivelul scalpului - aproape pana la craniu - si nu a fost nevoie sa ne spuna nimeni cat de norocos era sa fie in viata. Ulterior a fost transferat la Spitalul pentru arsi, Memorial Brotman din Culver City, unde a stat in pat si a vizionat videoclipuri, cu capul infasurat in bandaje. El a recunoscut de fapt ca a simtit un fior ciudat, prin plimbarea cu ambulanta. Dorise sa guste acel gen de emotie inca de cand era mic, ne-a spus el insusi. Slava Domnului pentru spiritul lui Michael. Michael nu a intentionat niciodata sa dea in judecata Pepsi, dar, dupa ce a vazut situatia grea a altor victime ale arsurilor, a dezvoltat un plan. In loc sa discute despre daune, el a discutat cu ei despre caritate si a redenumit unitatea Brotman Burns Unit: “Michael Jackson Burns Unit” - si a determinat Pepsi sa doneze suma de 1,5 milioane de dolari. Intr-o America controversata, era umilitor sa vezi pe cineva trecand peste suferinta lui proprie, pentru a-i ajuta pe cei care erau mai suferinzi decat el.

Si, aveti incredere in mine, Michael avea dureri foarte mari. Desi a facut o recuperare completa si a fost ok pentru turneu, in iulie, a fost nevoit sa se supuna unei interventii chirurgicale la laser pentru tesutul cicatricial si sa-si intinda o parte din scalp pe zona arsa. Michael a avut, de asemenea, si un fel de implant si de aceea tot tratamentul l-a lasat intr-o durere chinuitoare. Nu doar pentru primele saptamani, ci si pentru multi ani dupa aceea. Era atat de grav, incat il vedeai uneori tragand de cap in agonie. Pentru a-si atenua durerea, se putea baza numai pe un medicament cu prescriptie medicala, numit Demerol. Acesta nu era un antiinflamator obisnuit. Era un calmant puternic ca morfina, care ii aducea ameliorare. Imaginati-va ca aveti cea mai mare durere din viata voastra si ca doriti sa faceti orice pentru a-i pune capat - prin asa ceva a trecut fratele meu. In starea aceea, ma indoiesc ca s-a gandit si la efectele secundare ale Demerolului, dintre care unul “poate fi formator de obiceiuri”.

“You Are Not Alone, Michael”/ The Hardest Victory – prima parte/ de Jermaine Jackson