Michael Jackson – COLABORAREA CU EL INSUSI

Aventura de dragoste dintre sunet si voce

Michael a resetat regulile si standardele prin tot ceea ce a facut… Colaborarea sa cu el insusi a fost poetica si unica. Pentru el, muzica era o sursa nesfarsita de substanta interioara; un flux constant in care trebuia doar sa paseasca si din care sa se inspire. Iubea ceea ce facea, deoarece simtea ca este un proces atat de magic, de spiritual. “Imi place sa creez magie. Imi place sa combin ceva care este atat de neobisnuit, atat de neasteptat, incat sa socheze oamenii.” 

“Tatal nostru a fost un manager uimitor, dar nu era realmente echipat pentru masina de la Hollywood, iar faima mondiala a lui Michael il depasise. Ceilalti frati si-au recunoscut limitele si au fost nevoiti sa-i explice lui Joseph - la inceput, in scris - ca serviciile sale manageriale nu le mai erau necesare. Asta l-a durut. “Nu pot sa cred ca fac asta. Nu pot sa cred ca ma parasesc”, i-a el spus Mamei, singura persoana careia i-a permis sa il vada vulnerabil. Nu a fost usor sa fie demis de copiii pe care i-a ajutat sa faca cariera, dar, chiar daca isi pierduse autoritatea si influenta, nu a fost ca si cum ar fi fost exclus complet. Toti fratii, inclusiv Michael, au continuat sa-i ceara sfatul de-a lungul anilor ce au urmat, recunoscand intrucatva ca nu era niciodata departe de o noua idee cu bataie lunga.

In cele din urma, schimbarea manageriala a avut un efect indirect, inevitabil, in cadrul unei configuratii mai largi privind managementul lui Michael - echipa desemnata de Joseph, formata din Ron Weisner si Freddy DeMann care au sosit in 1978. Michael a fost incurajat sa gaseasca un nou management, iar candidatul sau favorit, Frank Dileo, vice-presedinte in dezvoltare la Epic, s-a instalat in functie. Cu vasta sa experienta si maniera joviala, omul din Philly, supranumit Tookie, a fost un atu indispensabil pentru mult timp. Cei doi au format o pereche care a stralucit din prima zi. Ei imi amintesc de Abbott si Costello, deoarece Frank era tipul de roly-poly (mic si indesat), cu un trabuc gros in gura, in timp ce Michael era cel care facea toate nebuniile. Frank era purtatorul de cuvant - omul din fata -, insa know-how-ul sau a adus si o noua eficienta la tot ceea ce a facut Michael.

John Branca, un new-yorkez cu parul blond, a devenit noul avocat al fratelui meu si, de asemenea, a oferit indrumari de specialitate in anii urmatori. Combinatia Branca-Dileo a reprezentat performanta profesionala de care Michael a fost fericit sa fie inconjurat. Intre timp, Weisner si DeMann ii administra pe ceilalti frati de la The Jacksons. Toata familia cunostea faptul ca faima lui Michael era la un nivel pe care niciunul dintre noi nu il experimentase pana acum, dar, in afara de cifrele de vanzari, impactul reportajelor non-stop ale mass-mediei si al fanilor din afara portilor, ne-a fost greu sa il masuram. Intr-o zi, La Toya era iesita si in apropiere de Beverly Hills cand s-a infundat in trafic. Fiecare strada din jurul ei era blocata. I-a facut semn unui ofiter de politie si l-a intrebat daca a avut loc un accident. “Nu este niciun accident”, i-a raspuns el. “Doar ca Michael Jackson a intrat intr-un magazin.” “Oh”, a spus La Toya. “Bine.” Cand ea ne-a povestit cele intamplate, atunci am inceput sa intelegem realitatea cu care ne confruntam.

Si in cariera mea au fost multe schimbari. Joseph mi-a sugerat ca trebuie sa dinamizez putin lucrurile. “Ai mers cat de departe ai putut la Motown - ai nevoie de o schimbare. Trebuie sa mergi sa-l vezi pe Clive Davis.” Joseph il cunostea pe Clive de cand acesta era presedinte la Columbia Records, inainte ca el sa fi fondat si construit imperiul tot mai mare de la Arista Records. Toti cei din industria muzicala il cunosteau pe Clive, un deschizator de drumuri cu simt practic, cu 'nas' pentru hiturile semnate in prealabil de artisti ca Janis Joplin, Earth, Wind & Fire, Bruce Springsteen si Aretha Franklin, pentru a numi numai pe cativa. Pornind de la zero cu Arista, el a ajuns la 70 milioane de dolari in primii patru ani, iar lista de actiuni a crescut tot timpul. Dupa cum mi-a spus Joseph, “Acesta este un om care stie ce face si incotro merge.”

Inainte de a pleca sa ma intalnesc cu Clive, la o intalnire aranjata de Joseph, trebuia sa vorbesc cu dl Gordy. Nu as fi putut aranja ceva fara sa-l anunt. Cand am avut „marea discutie”, amandoi stiam ca cariera mea solo si munca de producator si-au epuizat toate optiunile la Motown si ca relatia noastra profesionala atinsese un final natural. Dar asta nu imi facea inima mai usoara. Insa, pe masura ce vorbeam, el a fost cel care a facut ca totul sa-mi para mai usor. “Tu si Hazel trebuie sa vedeti cum e sa lucrati cu alti oameni”, mi-a spus el, “si sa iesiti de sub aripile mele. Ca socru, vreau sa te vad evoluand.” Desi mai ramasesera cativa ani din contractul meu, el m-a eliberat si, dupa 14 ani la Motown, am plecat cu o imensa recunostinta, cu melodii inca nelansate - si ca producator gata format si capabil.

De aceasta data, plecarea mi s-a parut corecta si circumstantele nu au fost niciodata disputate. Diferenta era ca nu aveam pe nimeni la ureche sa-mi spuna ce sa fac. Clive Davis a cerut sa ma vada la bungalowul sau din hotelul Beverly Hills: Bungalow 1B, cu cabana la piscina numarul 10. De fiecare data. Clive era o faptura cu simt practic. Cand am parcat, am simtit brusc greata si o nesiguranta - poate pentru ca intotdeauna am crezut ca in ziua in care voi pleca de la Motown va fi doar pentru a ma reintalni cu fratii mei si nu pentru a ma indrepta catre asa ceva. Asa ca, in timp ce urcam poteca catre bungalouri, m-am trezit ca pun la indoiala intelepciunea acestei miscari. In clipa in care am ajuns la bungalowul lui Clive Davis, o albina monstru a inceput sa bazaie in jurul meu cu asaltul hotarat al unui elicopter Apache.

Ma inspaimantau albinele si am interpretat acest lucru ca un semnal care spunea: „Stai mai departe” sau „Pericol”. Asa ca m-am indreptat inapoi pe poteca. “Jermaine! Unde te duci?” M-am intors si era Clive - elegant, purtand ochelari de soare - Din usa, ii facea semn cu mana cuiva care tocmai iesea si mie mi-a facut semn sa intru. Ozzy Osbourne a spus "Buna!” in timp ce programarile ni se incrucisau. “Ai venit la momentul potrivit, intra, te rog” a spus Clive. In urmatoarea ora, am avut o intalnire excelenta care mi-a placut enorm. Orice discutie am purtat, intotdeauna am simtit ca am primit atentia lui deplina. I-am spus ca inca vreau sa fac muzica buna si mi-a oferit cateva indicii despre cum vedea el lucrurile. Deznodamantul a fost ca am dat mana si am semnat cu Arista. “Acum, inainte de a pleca, iti poti spune parerea de producator pentru un minut?”, m-a intrebat el. “Am aceasta noua artista...”

El a impins o caseta in aparatul sau de inregistrare VHS si ne-am asezat din nou pentru a urmari aceasta fata inalta, cu aspect de fotomodel si o voce incredibila care canta intr-un club de undeva din New Jersey. Cred ca avea vreo 18 ani. Asa i-am auzit vocea si am vazut-o pentru prima data pe Whitney Houston. “Are nevoie de material”, a spus el. “Va fi uriasa. Lucrez cu alti producatori. Nu o grabim. Ce crezi?” Am dat afara ce mi-a fost in minte din momentul in care i-am auzit vocea: Marvin Gaye si Tammi Terrell. Acesta a fost standardul de aur care mi-a venit in minte atunci. Un duet. Eu si ea. “As fi incantat sa lucrez cu ea”, am spus. “Am fi perfecti impreuna”.

Prima data cand am vazut-o pe Whitney in carne, a fost la un studio din Hollywood. Era si mai superba in persoana. S-a apropiat, ne-am dat mana si a existat una dintre acele recunoasteri care trimite tot felul de fire care scanteiaza si se contopesc pe interior. Am prins-o in timpul unei pauze la inregistrare si fuma. „Nu vrei sa fumezi astea”, am spus. „Iti vor strica vocea.” Ea a zambit. “S-ar putea sa vreau sa traiesc mai periculos”, a spus ea. Touché! Fata asta era agera la minte, cu o siguranta de sine care te uimea. Era combinatia aceea de fata isteata de cartier, de pe Coasta de Est, cu un aer inocent si un talent imens. Am constatat ca era o combinatie hipnotica. Vocea ei avea forta, pasiune si moliciune si putea sa foloseasca fiecare element al gamei pentru a spune povestea unei melodii. Putea canta orice.

Am petrecut mult timp impreuna in productie si in studio, inregistrand duete. Destul de repede, ea mi s-a adresat Jackson, nu Jermaine, stabilind atmosfera usoara in care am lucrat. Am avut un respect reciproc instantaneu unul pentru celalalt si o atractie din ce in ce mai mare. De-a lungul timpului petrecut din ce in ce mai mult impreuna, a fost ceea ce noi nu ne-am spus – dar totusi am transmis mereu – si asta a facut sa mi se invarta totul in cap. Am tot amintit de Hazel, de familie si de tot ce am construit si de toti cei pe care i-am iubit. Dar, a fost un lucru pentru care nu ai fost avertizat cand te-ai casatorit la 19 ani. Nu ti s-a spus ca, atunci cand vei fi matur, vor exista forte supra-omenesti care te vor atrage catre ispita. Indiferent de intentiile tale, vei fi testat. Iar in aceasta colaborare, cu o artista inca necunoscuta, urma sa fiu eu testat.

Atunci cand se lucreaza, colaborarile sunt ca o aventura de dragoste intre sunete si voci. Cand un artist si un producator, sau doi artisti, gasesc acea potrivire simbiotica in studio, nu exista un patos creativ mai bun in lume. Michael a avut norocul sa lucreze cu unele dintre cele mai bune nume din industria muzicala, insa omul pe care l-a asteptat cu nerabdare sa faca echipa a fost „profetul sau muzical”, Stevie Wonder. Stevie a fost si ramane un mare prieten al familiei, dupa ce a lucrat cu noi la multe piese Jackson 5 inedite (si noi am facut dood-wap-urile de fundal la hitul lui “You Haven’t Done Nothing”). Cu totii am luat parte cu aceeasi precizie la construirea unei melodii, vazand-o ca pe o piesa de arta complexa care reunea strat cu strat, detaliu cu detaliu, instrument cu instrument.

Era vorba, spunea mereu Stevie, “despre a picta o imagine folosind sunetul”. Un sunet era o culoare. Prin amestecarea lor, se forma muzica – si asa s-a apropiat un om fara vedere de vocatia sa. El a fost un oaspete obisnuit la Hayvenhurst, asa cum a fost Michael la Wonderland Studios, Hollywood, unde i s-a permis sa-l observe pe Stevie cum si-a pus la punct piesele sale de exceptie din albumul “Songs in the Key of Life”. “Era ca si cum ai fi fost o mica musca pe peretele celui mai mare compozitor din toate timpurile”, spunea Michael. Pe parcursul anilor optzeci, am colaborat amandoi separat cu acest cantaret genial si niciunul dintre noi nu a reusit sa treaca peste cat de multe claviaturi avea, trimise de fiecare furnizor din Japonia si stivuite precum sezlongurile pliate intr-un colt. Cand incepea muzica, Stevie era ca un copil intr-un magazin de bomboane, trecand rapid de la o claviatura la diverse instrumente si din nou inapoi, „vazandu-si” atingerile usoare si delicate ale mainilor, fredonand-si sunetul cu castile pornite, tinandu-si capul pe spate, balansandu-se pe scaunul sau.

Cand isi lasa capul pe spate si radea, stiai ca precis a prins un sunet anume - si stiai ce inseamna acest lucru pentru el. Daca anii mei de dupa Jackson 5 la Motown au fost memorabili pentru un singur lucru, a fost pentru vremurile in care am lucrat cu Stevie la „You were presuppose to keep your love for me”, „Where are You Now” si „My Cherie Amour “. Nu voi uita niciodata seara cand m-am dus la apartamentul sau din Hollywood pentru a incepe colaborarea la „Let’s Get Serious”. Trebuia sa plecam la un studio din Irvine la ora 8 pm, dar acasa la Stevie am gasit o multime de asiatici care ii aratau cele mai noi si bune claviaturi. De ce sa iti pierzi timpul in acest fel, cand de fapt noi aranjasem sa fim altundeva? m-am gandit eu, iritat. In momentul in care Stevie a incetat sa-si mai faca de lucru, trebuie sa fi fost ora 10 si nu departe de miezul noptii cand am ajuns in Irvine. 

Eram obosit, si nu reuseam sa observ niciun microfon asezat pe vreun stativ. Atunci Stevie mi-a aratat spre perete o placa plata. “Acesta este microfonul? Glumesti cu mine? Trebuie sa cant cu nasul la doi centimetri de perete?”, am intrebat. Aparent, acel microfon de tip ECM suna mult mai bine. "Inainte de a incepe, nu vrei un joc de hochei aerian?", a spus el. Daca el ar fi putut sa-mi vada chipul, acesta i-ar fi spus totul. “Ai doar un orb care sa te bata”, mi-a spus el. Am ezitat. „Atunci, la treaba!”, a adaugat el. Am luat momeala. Avea dreptate: nu era concurs. Dar, bineinteles, eu am intrat direct in el. El m-a batut nu doar intr-un singur joc, ci si in al doilea, al treilea si al patrulea pentru ca am insistat sa jucam pana cand o sa-l bat eu - dar niciodata nu s-a intamplat asta. 

Stevie Wonder nu este bun doar la a face muzica, ci este un diavol si la hochei aerian. Victorios, statea in fata mea cu ambele maini pe masa si se balansa dintr-o parte in alta, cu capul pe spate, cu zambetul acela specific pe chipul sau. Era aproximativ ora 1.30 dimineata cand am vazut o ceata rosie. Indignat si ofticat ca am fost provocat si apoi batut la hochei aerian, am ridicat masa si am lasat-o inapoi jos pe picioarele lui. “Oh, omule”, a spus Stevie, “ai luat foc – mai vrei sa canti acum?” Si asa am ajuns noi sa inregistram „Let's Get Serious” - pentru ca cei mai buni producatori stiu exact cum sa scoata tot ce este mai bun din artistii lor.

Colaborarea lui Michael cu el insusi a fost poetica si unica. A-ti imagina procesul lui de creare a muzicii, ar insemna sa-i readuci melodiile sale de succes la forma lor bruta: captate din gura lui pe magnetofonul lui. Aproape toate melodiile pe care le-ati auzit vreodata, scrise si create de fratele meu erau aranjate pentru prima data in intregime in mintea sa. Nu statea la un pian sau la o claviatura sa-i vina inspiratia; fara experimente cu tehnologia! Inspiratia ii venea in orice moment. Daca se afla la o intalnire sau la un restaurant si il vedeai apucand brusc o foaie de hartie sau un servetel ca sa scrie, stiai ca ceva se forma in mintea lui si urma sa fie captat pe banda in cel mai scurt timp. De exemplu, “I Just Can’t Stop Loving You” i-a venit in minte intr-o dimineata cand era in pat. A apucat magnetofonul si a inregistrat melodia atunci si acolo. Aceste sclipiri de inspiratie erau „lucrarea lui Dumnezeu”, dupa cum el singur spunea.

Apuca magnetofonul si, ca cel mai priceput beat-boxer, isi folosea gura ca instrument pentru a crea ritmul si apoi imita fiecare parte: tobele, basul, coarnele, coardele si asa mai departe. Facea asta pana cand structura si emotia transmisa de cantec erau exact asa cum le dorea. Odata ajuns in studioul lui, asculta instrumentul pe care mai intai si-l imaginase, apoi isi activa inregistrarea pentru ca melodia sa ajunga din mintea lui in mintea tuturor. In timp ce o canta pe banda, ei o dansau - si trebuia sa se potriveasca exact cu ceea ce a avut el in vedere la inceput. De fapt, Michael putea reda o orchestra si acel model sonic din mintea lui (acea imitatie muzicala) era la fel de impresionant de auzit ca oricare dintre melodiile sale finisate. El avea talentul sa parcurga o melodie o singura data si sa stie cum sa o cante. Nu cred ca s-a zbatut vreodata pentru sunetul potrivit sau pentru cuvinte: cand se preda inspiratiei, totul se aseza la locul potrivit.

Pentru el, muzica era o sursa nesfarsita de substanta interioara; un flux constant in care trebuia doar sa paseasca si din care sa se inspire. Apoi aparea scrierea si, de fiecare data cand Michael se aseza cu caietul si creionul, in acelasi timp isi inchipuia si cum va fi videoclipul. Compunea vizual - gasind imaginea sau scena in mintea sa si aplicand apoi cuvintele. Iubea ceea ce facea pentru ca simtea ca este un proces atat de magic, de spiritual. Dupa cum el singur spunea, in perioada anului 1983, „Imi place sa creez magie. Imi place sa imbin ceva atat de neobisnuit, atat de neasteptat, incat sa socheze oamenii.” La asta ma gandeam cand l-am sunat in toamna acelui an pentru a-l invita sa faca un duet.

Nu stiu daca renuntasem complet la ideea mea de a imparti inca o data un studio cu Michael, dar ajunsesem sa cred ca este extrem de improbabil. Mai ales dupa albumul sau, Thriller, care i-a definit cariera. Dar uneori este nevoie de un singur gand si apel telefonic pentru a schimba totul. Piesa “Tell Me I’m Not Dreaming” a fost scrisa pentru albumul meu de debut cu Arista, si co-scriitorii mei Michael Omartian si Bruce Sudan - sotul Donnei Summer - au ajutat la crearea unei piese trasnet. In momentul in care am inceput sa fredonez melodia, am stiut exact a cui voce era necesara pentru acest duet. "Am o melodie noua si este perfecta pentru mine si pentru tine", i-am spus lui Michael la telefon. Nu a avut nicio problema sa vina in studio, chiar daca nu a inteles corect ce i s-a cerut. “Cant asta? Sau fac fundalurile?”, a intrebat el. Nu stiu multe “superstaruri” care sa fi pus o astfel de intrebare dupa explicare. M-am asigurat ca nimeni nu mai era acolo si atunci eu, el si un inginer am apasat butoanele.

Dupa Thriller, ultimul lucru de care avea el nevoie era gramada de ochi care il priveau, asadar, cu cat mai putini oameni cu atat mai bine. In momentul in care am ajuns sa lucram si a auzit instrumentalul, Michael a si inceput sa danseze. "Imi place asta... Imi place sunetul asta", spunea el, tinand castile la cap cu ambele maini. Dar, ceea ce m-a atras cel mai mult in acea sesiune de inregistrare a fost cat de bine ne stiam drumul de la un capat la celalalt al studioului si al consolei. Ultima data cand ne-am inregistrat impreuna, in anul 1975, eram inconjurati de o echipa, care ne spunea intotdeauna ce sa facem. Si acum eram aici, ca producatori cu drepturi depline. Doar noi doi. Am vorbit despre acele vremuri bune si cat de copilarosi eram si am glumit si am ras de amintiri, aproape uitand ca suntem acolo pentru a inregistra. Dar, iarasi ceasul a fost cel care ne-a amintit ca aveam doar o dupa-amiaza pentru a face acest lucru.

Mi-am cantat versetul si el m-a prezentat, apoi invers. Dupa aceea, am facut schimb de improvizatii, cantand fiecare la microfonul lui, de la un capat la celalat al podelei, unul dupa altul. “Cred ca piesa asta va primi No.1 peste tot”, am spus. “Crezi ca se va vinde mai mult decat ‘Thriller’?”, m-a tachinat el. – “Daca se intampla, Jermaine? Daca se va intampla?” - “Poate ca ar trebui sa-mi scriu asta pe oglinda.” am spus eu. Pe Michael l-a amuzat replica. „Vanzarile nu conteaza”, am adaugat. “Sunt doar fericit ca il canti cu mine.” De aceea, inregistrarea aceasta ramane speciala, pentru ca a fost o colaborare personala intre Michael si mine. In cele din urma, piesa nu a fost lansata niciodata ca single pentru dreptul ei binemeritat. Intre companiile noastre de inregistari a existat o convorbire cruciala pe care am ascultat-o amandoi. Sony nu il dorea pe el cu o melodie care sa intre in conflict cu propriile sale lansari.

Cred ca Michael dorea sa-si ajute fratele. Cred ca Sony nu a avut niciodata de gand sa ridice vreun deget pentru a ajuta Arista cu o melodie care sa-i prezinte artistul. Cand esti legat de contracte de inregistrare, fratii care-si ajuta fratii nu reprezinta argument. Nu pentru ca vicleanul Clive Davis avea sa se intreaca pe sine insusi, dar eu am stiut intotdeauna ca el va gasi o cale sa faca cunoscuta aceasta melodie. ‘Tell Me I’m Not Dreaming’ a devenit ruda-saraca, partea-B a hitului meu de mai tarziu "Do What You Do", deoarece, in acest fel, nu a fost clasificata drept o lansare oficiala. Am trait totusi cu regretul, deoarece timpul de difuzare dedicat melodiei mi-a confirmat instinctul: a fost un bine-meritat No.1 sub oricare alt nume. Oricum, in familie se vorbea tot mai mult despre organizarea unui tur de reunire a fratilor. In primul rand, in studio. Apoi, poate, pe scena. Suna prea bine ca sa fie adevarat.

Paul Mc Cartney a fost artistul cu care Michael a dorit intotdeauna sa colaboreze, iar in 1983 au creat “The Girl Is Mine” pentru albumul Thriller si “Say, Say, Say” pentru Paul Pipes of Peace. Dar, doua lucruri semnificative s-au intamplat in spatele muzicii. In primul rand, cand Michael a fost la Londra cu Paul si Linda McCartney, un subiect de discutie a fost afacerea profitabila a editarii muzicale. Paul a aratat o brosura de la MPL Music Publishing, care detalia un catalog de melodii pe care el le detinea, inclusiv lista de hituri a lui Buddy Holly. Publicarea muzicala este finalul inteligent al industriei: in timp ce tu poti fi un artist cu un hit atemporal, exista o persoana care detine drepturile melodiei si care castiga bani de fiecare data cand ea este cantata, sub forma cover-ului sau interpretata in direct. Cu cat este mai prestigios catalogul melodiilor, cu atat mai multi bani castigi. 

Mi-l pot imagina pe fratele meu acum, insusind o alta lectie de la un alt mare artist pe care-l admira si spunandu-si in liniste ca si el trebuie sa urmeze acest exemplu. Intr-o zi, dupa Londra, Paul a venit in California pentru a filma videoclipul “Say, Say, Say” in care povestea era despre o pereche de con-artisti (escroci) de la Vaudeville care se deplasau prin diferite orase cu calul si caruta - Michael a incorporat un rol de cameo pentru La Toya. Locatia era o ferma din Los Olivos in Santa Ynez Valley, la aproximativ doua ore la nord de Los Angeles. Era izolat si idilic - o lume departe de Encino, smogul LA si faima care il inconjura. Daca Michael tanjea dupa ceva, era pentru sentimentul de libertate si capacitatea de a respira. De cand petrecuse ceva timp la vechea mea ferma din Hidden Valley, visase sa detina si el una. Nu stiu daca Michael stia asta atunci, dar videoclipul “Say, Say, Say” a adus ideea de „acasa” la Sycamore Valley Ranch - chiar locul pe care l-a cumparat cinci ani mai tarziu si pe care l-a denumit “Neverland”.

“You Are Not Alone, Michael”/ Animals Kingdom – partea a doua/ de Jermaine Jackson