Michael Jackson - CEA MAI GREA VICTORIE

Totul s-a schimbat si totusi nimic nu s-a schimbat

“Dar, daca ati venit sa vedeti adevarul, puritatea –

Ele sunt aici, inauntrul unei inimi singuratice”

“Urmatorul frate care a ajuns intr-un spital inainte de inceperea turneului a fost Jackie. Viziona un film la un cinematograf in aer liber cand a fost lovit de o masina. I-a fost lovit genunchiul. A stat mai multe zile in spital, cu ghips de la coapsa pana la glezna. Ca si in cazul lui Michael, rana avea sa se vindece, dar, din pacate, nu la timp pentru turneu. Jackie a fost devastat pentru ca stia cat de speciale vor fi concertele. Totusi, a calatorit cu noi, a facut act de prezenta, a urcat pe scena pentru a asigura aparentele, dar nu a putut sa sustina spectacole. A fost o lovitura pentru toata lumea, deoarece cei sase interpreti au fost doar cinci si nu cred ca am fost singurul care s-a intreabat daca turneul acela a fost blestemat.

“Dezgroapa mizeria pentru a-l distruge pe om”, ne-a spus Joseph, deoarece incepuse o campanie de denigrare dusa impotriva lui Don King. Undeva, cineva a spus ca are o condamnare din anul 1966 pentru omor. Don King ucisese un barbat, iar el promova un concert cu Michael Jackson. Aceasta „dare in vileag” a fost lansata de presa si de fiecare inamic pe care Don l-a avut in turneu. Mi-a parut rau pentru el, pentru ca a fost ceva neasteptat si murdar in ce priveste procedeul folosit si nu a contat deloc ca, in urma educatiei de patru ani primite in inchisoare, Don a putut vorbi despre inutilitatea violentei. Reabilitarea si pledoaria lui de autoaparare nu aveau sa primeasca o audiere corecta, pentru ca era sezon deschis in ponegrirea lui Don King. Sa nu mai lungesc povestea, cand Michael a aflat despre asta, a refuzat sa faca turneul atat timp cat Don ramanea la conducere. “Este un escroc”, a spus el, “si nu lucram cu escroci.”

Joseph a trebuit sa intervina pentru a-l opri din a renunta. "Asta face presa oamenilor", ne-a spus el. “Noi am ajuns prea departe pentru ca tu sa renunti acum. Don a lucrat 24/7 pentru ca acest turneu sa fie un succes: nu-l pedepsi pe om.” Michael a plecat sa se mai gandeasca la asta si in cele din urma a revenit cu promisiunea ca va continua turneul, dar, aceasta dare in vileag a schimbat totul in cadrul echipei sale si a celorlalti frati. Don King a primit o scrisoare legala care ii interzicea sa desfasoare afaceri sau sa comunice cu oricine in numele fratilor. In cele din urma, cu o luna inainte de inceperea turneului, un al patrulea co-promotor a fost adus la noi pentru a echilibra imaginea si a prelua mai mult control. Chuck Sullivan, proprietarul New England Patriots, a sosit. El avea o influenta impresionanta prin diferite stadioane din America. Efectiv, numirea lui i-a redus pe Don, Joseph si Mama la rolurile de figuranti, dar Don a fost sfidator. “Daca doriti sa faceti acest turneu fara mine, va trebui sa ma platiti”, a spus el. Asa au facut. El a primit un rol diminuat si trei la suta din profituri.

TOTUL s-a schimbat si totusi NIMIC nu s-a schimbat. In momentul in care ne-am lansat intr-o repetitie completa, pe scena camaraderia noastra a revenit ca un vechi prieten, asigurandu-ne la timp ca totul va merge bine. Diferenta dintre fratii care prezinta un spectacol ca Unul si echipele legale care cauta conflict, era ca cea dintre noapte si zi. Nu mai facuseram turnee inconjurati de echipe, totusi, in mediul nostru strain totul ne parea familiar. Trecerea timpului nu afectase nucleul legaturii noastre. Arunca-ne pe o scena noua si da-ne orice, noi tot il vom putea realiza. Am montat intreaga scena la Zoetrope Studios – un spatiu de repetitie de la Hollywood, detinut de regizorul de film Francis Ford Coppola, care a regizat filmul Disney al lui Michael, Captain Eo.

Repetitiile au fost revitalizante, deoarece, cu cat repetam programul, cu atat deveneam mai entuziasmati. Michael era ca noi ceilalti: parcurgea miscarile pana la 50%. El isi economisea intotdeauna 1.000 de procente pentru scena. Dar, asa cum facea in fiecare turneu, dupa acele repetitii mergea acasa sa exerseze singur dansul. Fiecare miscare complicata trebuia sa fie perfecta si isi solicita corpul pana la limita. Isi parcurgea pasii conveniti in timpul repetitiilor, dupa care ii perfectiona acasa, repetandu-si miscarile de mai multe ori... si tot asa. Imi spunea ca uneori era atat de obosit incat abia isi mai putea ridica picioarele pentru a urca scara in spirala din exteriorul camerelor sale. La Neverland avea o sala de dans, cu podele din lemn si oglinzi peste tot. Puteti sa vedeti efectiv vartejurile inradacinate in podea, acolo unde el pivota si se rotea. Dansul sau a lasat intotdeauna propria amprenta indestructibila.

Cand am ajuns in Kansas pentru deschiderea turneului in luna iulie, sapaturile pentru murdarie s-au indreptat de la Don King catre Michael. Jurnalistii cautau orice, chiar si un zvon fals si persistent care sa nu dispara, ca acela ca fratele nostru era gay. Acea afirmatie a aparut pentru prima data in anii saptezeci, cand o anumita revista a publicat o poveste josnica care sugera ca el ar fi concurat cu o femeie pentru dragostea unui compozitor de sex masculin. A fost o prostie atunci si a ramas asa de-a lungul vietii lui Michael, dar, pe la mijlocul anului 1984, el s-a saturat sa tot auda acelasi ecou vechi in intrebarile reporterilor sau sa citeasca insinuarea aceea strecurata pe furis in diferite tiparituri. Stia cum functioneaza media. Intrebati-l pe Michael daca este extraterestru, el va nega. Veti citi imediat titlul: “Michael neaga ca este un extaterestru!” Intrebati-l daca este gay, el va nega. Veti citi imediat: “Michael neaga ca este gay!”

Atunci toata lumea se va intreba de ce el a negat orice a fost. Viata lui Michael avea sa devina cartografiata de titluri. Acesta a fost si motivul pentru care a ales sa nu spuna nimic pana la urma si a sperat ca muzica lui va transcende totul si va vorbi pentru el. Dar, la acel moment, in Kansas, unul dintre reporteri a intrebat daca a avut vreo reactie la comentariile ca este gay. Michael i-a raspuns ca nu este homosexual, dar a intrebat si de ce oamenii erau atat de fixati pe atasarea etichetelor. “Cu totii suntem oameni. Ce mare lucru este cu asta?”, a intrebat el. Nu a fost suficient de empatic. Presa a inceput sa citeasca printre randuri ce a vrut el sa spuna prin „Ce mare lucru este cu asta ?”, neintelegand ca Michael incerca sa ajunga la un echilibru intre o negare si sprijinirea comunitatii gay. Nu a putut castiga. Pentru mine, intreaga dezbatere despre orientarea lui sexuala a fost absurda.

Oamenii au vazut in el un barbat necasatorit, cu o anumita inclinatie pentru machiaj, pentru lucruri copilaresti, fara par facial si atasat fata de un cimpanzeu, dupa care ei au completat golurile. De asemenea, Michael nu se temea nici sa-si afiseze latura creativa feminina si vocea lui tindea sa se potriveasca bine stereotipului societatii despre cum arata un barbat homosexual. Dar, in familie, niciunul dintre noi nu are voce puternica si eu stiam cum te simti la primirea unei asemenea grele batjocuri. Cand am inceput sa conduc masina proprie prin LA, am fost oprit de masina politiei. Cand ofiterul de sex masculin mi-a auzit vocea, a ras, s-a intors catre colegul sau de sex feminin si i-a spus: „Pe ea cine o verifica?”

Eu cred ca oamenii au interpretat gresit si faptul ca era un om dependent de munca. Michael spunea mereu: “Sotia mea este muzica mea si sunt casatorit cu munca mea” - Datorita acestui lucru a atins el maretia. Dar, a fost si un Martor devotat al lui Iehova care si-a trait viata in conformitate cu Biblia.

Datorita religiei sale, era mult mai retinut decat fratii sai. Michael tanjea sa stie cum te simti intr-o relatie completa si intima. Dupa albumul Thriller, parea sa fie intr-o vesnica asteptare ca acea doamna evaziva sa intre in viata lui, pe cineva in care putea sa aiba incredere si care sa stie ca trebuie sa fie alaturi de el si nu de “Michael Jackson”; sa fie indragostita de el si nu de imaginea lui. Fratele meu era in inima lui un copil si voia sa gaseasca asta si la o femeie. Inima lui Michael nu era despre intensitate, pasiune si drama. Era despre jocuri, lupte cu pistolul cu apa, benzi desenate si nopti de film. Era vorba de impartasirea viselor sale umanitare, de a vizita spitale si de a privi viata prin ochii unui copil. Aceasta era sfera sa de actiune pentru cand va veni timpul sa-si caute femeia ideala. Pana la aparitia acelei „perechi”, el se lupta sa lase pe oricine sa intre.

Destul de curand, termenul „wacko jacko” urma sa fie creat de ziarul "The Sun" din Londra. Era o porecla pe care Michael a gasit-o ofensatoare si a fost consecinta unei strategii de relatii publice care avea scopul de a planta povesti si ciudate si minunate despre el. Michael a insistat intotdeauna ca nu stie nimic despre aceasta scamatorie de PR (relatii publice) si eu cred in asta. Pregatirea sa la Motown a presupus promovarea artistului si a muzicii, nimic altceva. Prima poveste a aparut in ziarul National Enquirer cu o fotografie care il arata pe Michael aparent adormit intr-o camera hiperbarica de oxigen, sub titlul “Planul secret al lui Michael Jackson de a trai pana la 150 de ani”. Era o fotografie autentica. Aceasta camera era folosita de pacientii cu arsuri de la Spitalul Memorial Brotman si Michael nu a putut rezista sa pozeze in timpul unei vizite.

Nu pentru ca facea parte din tratamentul lui, ci pentru ca arata spatiala si el isi dorea o fotografie rapida si distractiva. A stat inauntru timp de cateva secunde, cu ochii inchisi si cu mainile pe piept. A aparut in ziarul Enquirer, care a tiparit citate de la “prieteni apropiati”, care au spus ca el intentioneaza sa cumpere una pentru a dormi si a opri procesul de imbatranire. Extraordinar, dar oamenii au crezut asta! De-a lungul anilor am pierdut numarul intrebarilor care mi-au fost puse: “E adevarat ca fratele tau doarme intr-un rezervor de oxigen?” Am vrut sa le spun: “Fratelui meu nu-i place sa doarma intr-un pat, sa nu mai vorbesc de un rezervor!” Cea de-a doua poveste a fost atat de extravaganta, incat chiar nu merita vreo explicatie: s-a sustinut cu citate inregistrate ca Michael intentiona sa cumpere oasele Omului Elefant de la managerul Frank Dileo.

Din nou, oamenii au crezut. Sau numai au ales sa creada, pentru ca toata lumea trebuie sa se simta consolata ca geniul nu vine fara excentricitate? Eu nu mi-am dat seama de acest lucru niciodata. In calitate de familie a lui, am citit aceste rapoarte si nu le-am dat crezare, dar cand mama a aflat ca Frank Dileo a fost in spatele acestei imbecilitatii, l-a provocat. “Nu ar trebui sa raspandesti chestii de acest gen ”, i-a spus ea. „Il faci pe fiul meu sa para un idiot.” Aparent Frank nu a fost ingrijorat. „Asta ii face pe oameni sa se intereseze mai mult de el - si noi asta dorim.” Sa fi fost strategia de a construi mistica una gresita? N-am inteles niciodata gandirea celor din echipa sa. L-au tratat pe Michael ca pe un fel de wannabe (aspirant) care ar fi avut nevoie de un profil al sau mai ridicat cand de fapt albumul Thriller oferise deja toate argumentele unei calitati foarte ridicate a prestatiei sale. Astfel de rapoarte au condus la ridiculizarea lui Michael si acest lucru a aparut ca o parodie cand, de fapt, singura intentie a sa in viata era sa fie tratat ca un artist serios.

 

                                                    “Sunt eu infricosator, copii?

                                         Nu aveti incredere in ceea ce vedeti la mine

                                         Ati venit la mine sa va priviti fanteziile

                                         Realizate chiar in fata ochilor vostri -

                                         Voi fi exact ceea ce vreti voi sa vedeti!”

Oamenii din jurul lui ar fi trebuit sa stie mai bine, pentru ca acest tip de tranzactie cu presa este intotdeauna foarte periculoasa. Michael nu era pregatit pentru un asemenea atac zilnic care il prezenta nu doar ca un “wacko” (nebun), ci si ca un “freak” (ciudat) sau ca pe un “weirdo” (excentric). Iar, chirurgia sa plastica, impreuna cu interactiunile nevinovate cu animale si copii, s-au adaugat la portretizarea lui distorsionata. In cele din urma, Michael a trimis o scrisoare deschisa presei, exprimand cat de ranit era el datorita minciunilor venite din partea unor oameni care nici macar nu-l cunosteau. El a citat un vechi proverb indian: “Nu judeca un om pana nu ai mers doua luni in mocasinii lui.” Dar cel mai bun raspuns al sau avea sa vina in anul 1996, prin elocventa unuia dintre videoclipurile binecunoscute de scurtmetraj realizat pentru single-ul sau “Ghosts”, videoclip - co-scris de romancierul Stephen King - care a doborat recordul pentru cel mai lung videoclip inregistrat vreodata la 39 de minute 31 de secunde.

In acest film, el a jucat rolul proprietarului unei case bantuite din spatele portilor in stil Neverland, din “Normal Valley”. Tot el a purtat si costumul unui om gras, pentru a-l interpreta pe adversarul viclean: un primar alb, de varsta mijlocie, cu par gri si ochelari cu rame din corn, care jurase sa-l alunge din oras. Dialogul din secventa de deschidere a videoclipului reflecta modul in care Michael simtea ca este vazut si tratat. El purta un mesaj serios, in timp ce se distra la judecatilor oamenilor cu privire la el. Pe canal YouTube, il veti vedea pe Michael, in rolul proprietarului, interpretand ceea ce spuneau oamenii despre el, in timp ce tot el vorbeste si in rolul primarului de varsta mijlocie care condusese spre casa lui, un grup de parinti ingrijorati ce-si trageau copiii dupa ei. 

“Vrem sa pleci din acest oras. Suntem un oras normal si frumos. Cu oameni normali. Cu copii normali. Nu avem nevoie de ciudati asa ca tine care sa ne spuna povesti cu fantome ... Esti ciudat ... esti straniu si nu-mi place de tine... Distractia s-a terminat ... du-te inapoi la circ, acolo unde esti o ciudatenie... Nu ne obliga sa fim duri cu tine”...  Apoi urmariti reactia lui Michael in timp ce se interpreteaza pe el insusi, exprimandu-si atat calmul cat si furia inabusita, inainte de a-si folosi magia pentru a-i reduce la tacete pe toti adultii care isi proiectasera gandirea denaturata asupra lui. Pentru mine, acea secventa de deschidere este Michael manifestandu-si sentimentele prin muzica. Pentru mine, este inca vie amintirea deghizarii lui, deoarece, in timpul unei pauze de filmare, a descins la Hayvenhurst, inca in personaj, purtand in continuare costumul omului gras, aratand ca un barbat alb de varsta mijlocie, cu peruca gri si chip din latex.

Cand a intrat in casa, am stiut instantaneu ca este el pentru ca mi-a facut cu ochiul, dar, dincolo de asta, era de nerecunoscut. Varul nostru Tony Whitehead, care avea o carte sub brat, era pe langa mine si a crezut ca acest „strain” era doar un alt vizitator. Michael era hotarat sa se distreze: i-a placut intotdeauna un ras bun cu Tony, care s-a alaturat echipei sale de turneu ca tamplar si ca figura familiara incepand cu 1988. Asa ca, Michael s-a apropiat de el, in personaj, ca un barbat alb, si i-a spus: “Hei, tu, de ce ai luat cartea? Negrii nu citesc!” Tony, lat in spate si mare in ceafa, nu era cineva cu care sa alegi sa te confrunti, nu putea sa creada urechilor ce a auzit. “Ce ai spus?”, a intrebat el, ramanand ferm in fata lui Michael, gata sa-l pocneasca. “Tony! TONY!” a strigat el. “Sunt eu! SUNT EU!” Varul nostru s-a uitat in ochii fratelui meu, incercand sa gaseasca persoana pe care o cunostea. “SUNT EU - EU, MICHAEL!” Si atunci Tony s-a relaxat, iar noi am izbucnit cu totii in ras.

In ultima luna, inainte de deschiderea turneului, avocatii pareau sa se contrazica si sa voteze pentru fiecare detaliu minuscul, in parte, de la cate zile de turneu (40 sau 45) pana la programul de selectare a rutelor turneului; de la ideea asta la onorariul acela, de la “vrem asta” la „vrem aia”, de la acest pret la acel pret al biletului. Era epuizant. Vazandu-i cum alimenteaza cu sfaturi diferite capetele diferite ale fratilor era dureros si puteam sa vad cum toate astea sug energia din Michael. El era obosit datorita turneului chiar inainte de a incepe turneul. Dar voi spune asta despre el: indiferent cat de mult l-au innebunit toate astea, nu a evitat niciodata o intalnire si nu s-a ferit niciodata de invitatia la vreo conferinta.

La o intalnire, unde se desfasura o alta dezbatere obositoare, toti taiau valoarea celor doi centi ai lor cand eu l-am vazut pe Michael retragandu-se mental si astfel blocand zgomotul. S-a lasat pe spate in scaunul lui si a inceput sa mazgaleasca; il desena pe Charlie Chaplin. Dintr-o data, arata ca un copil ucigandu-si timpul, in timp ce adultii se certau in jurul lui - si asta parea cea mai inteligenta scapare. Noi, toti fratii, am gandit acelasi lucru in final: voiam doar sa evadam din intriga politica si sa iesim la scena. Sa facem ceea ce stiam noi cel mai bine. Sa fim tot ceea ce ne-a placut. Dupa cum spunea Michael in autobiografia sa: “Turneul a aratat ca noi suntem un munte. Am venit sa va impartasim muzica noastra. Avem ceva de transmis.”

                                   “Dar, daca ati venit sa vedeti adevarul, puritatea

                                     Ele sunt aici, inauntrul unei inimi singuratice

                                     Maschez inima, ca sa ascund un suflet ranit

                                     Pentru ca inima dezvaluie dovada

                                     Asa cum oglinda dezvaluie adevarul”

“You Are Not Alone, Michael”/ The Hardest Victory – a doua parte/ de Jermaine Jackson

Versuri din melodia “Is It Scary?”/ Michael Jackson