Michael Jackson - LECTII DE VIATA - 1

Fii intotdeauna atent la detalii ! 

Fotografiile de ziar ale copiilor raniti care tipau, il tulburau tot timpul. Interpretarea a ceea ce vedea a devenit subiectul unui desen al sau. A desenat un soldat care se afla in prim planul unei batalii, sub un cer plin cu avioane de lupta; era dezarmat, cu bratele intinse, cu mitraliera abandonata. Titlul desenului era: "Opriti razboiul". Asa a deschis drumul actelor de caritate cu melodia Heal the World, dupa care a dat lovitura cu hitul “Earth Song” - un video si un spectacol scenic, in care el insusi blocheaza, cu bratele intinse, drumul unui tanc militar. Spiritul acesta umanitar exista de mult timp inauntrul baiatului sensibil. 

"Cand Michael, in varsta de 13 ani, a vazut piscina cu cei doi delfini amplasati pe gresie, nu a mai fost nicio indoiala: Hayvenhurst era casa de vis - pe care muzica o furnizase. In mai 1971, ne-am stabilit in Los Angeles, suburbia Encino din San Fernando Valley. Astazi, casa este foarte diferita: atunci era doar o proprietate de tip ranch, cu un singur nivel, lipsita de redesignul ulterior al lui Michael. Dar, oricum, noi am asteptat cam mult dupa ea, deoarece anterior a fost in proprietatea lui Earle Hagen, compozitorul premiat cu Emmy la televiziune, asa ca zidurile erau deja impregnate de muzica si avea propriul studio.

Avea sase dormitoare, o piscina, teren de baschet si doua hectare de pamant protejate de copaci amplasati de-a lungul drumului principal. Puteam sa inotam pana la amurg si sa luam micul dejun sub soarele diminetii, asezati comod pe terasa cu pavilion, privind pe deasupra gradinilor cu lamai si portocali. Pentru prima data in viata noastra, aveam spatiu. Familia noastra ajunsese atunci la un numar de 13 membri, prin adaugarea lui Jack Richardson si a lui Johnny, asa incat aveam nevoie de fiecare centimetru din cei 8000 metri patrati pe care ii oferea casa. Pe atunci, Hayvenhurst era asezat in spatele sinelor de fier forjat ale unei porti electrice. Incepea o viata traita in spatele portilor.

Casa avea un decor clasic, specific anilor saptezeci: o multime de usi glisante, scaune din plastic, culori greoaie, panouri din lemn si o scara larga in spirala care se rasucea, in drumul ei prin sufragerie, dupa o canapea. Aranjamentele de dormit insemnau acum niste camere duble pentru mine si Marlon, Tito si Johnny, Michael si Randy, La Toya si Janet, Jackie si Ronny. Am citit undeva ca domeniul Hayvenhurst era atat de mare incat noi incepuseram sa "pierdem contactul" si ca "trebuia sa facem planuri in avans pentru a ne vedea unul pe celalalt", dar nu era deloc adevarat: era o casa, nu un castel. Treisprezece persoane pot face ca cei 8000 de metri patrati sa para stramti.

Noua casa era un semn sigur ca facem bani seriosi si, de fapt, fiecare dintre noi primea doar o alocatie de cinci dolari pe saptamana. Michael ii cheltuia pe diferite materialele pentru arta. El si-a dezvoltat si o adevarata fascinatie fata de trucurile magice - iubea procesul iluziei. Cu cat mama era mai surprinsa privindu-l - cum transforma o umbrela intr-o floare sau cum ii disparea din mana o moneda - cu atat era el mai fericit. Mama a cumparat mobilier nou pentru prima data si si-a facut cadou o noua garderoba. Joseph a cumparat un auto Ford Kombi nou, iar Jackie a avut parte de propria sa bucurie: un Datsun 240Z portocaliu (pana in ziua in care aceasta a ajuns ca o guma, busind-o la nord de bulevardul Ventura, in timp ce o conducea). In ciuda noii averi, parintii nostri nu ne-au rasfatat niciodata.

Etica muncii a ramas in vigoare. Parintii nostri nu vroiau sa ne gandim ca banii nu sunt un scop - Joseph chiar a instalat un telefon cu plata. Si ne-au dat in continuare treburi casnice. Daca, intamplator, cineva ne-ar fi vizitat in week-end, l-ar fi gasit pe Tito si pe mine aspirand si spaland rufe, Michael, Randy si Janet spaland ferestrele, iar Jackie si La Toya stergand podelele si grebland frunzele. Joseph inca era la comanda. A scapat el de cele mai rele excese, dar asta nu inseamna ca avea mai putina autoritate.

Odata, Michael era imbracat si gata sa se alature Mamei la Sala Regatului, iar Joseph vroia ca el sa repete pentru un turneu national. Dar era intr-o duminica, iar Michael s-a lipit de mama. Joseph, in furia lui, a terminat zdrobind o fereastra, in timp ce mama si fiul au plecat sa se roage lui Iehova. De-a lungul timpului, Randy si Janet au ajuns sa afle cum era sa simta cureaua, mai ales pentru neascultare, iar repetitiile noastre la domiciliu, inainte de turneu, erau inca administrate sub amenintarea bataii. Acum eram pe scena lumii; nimic nu trebuia sa mearga prost. O “facuseram si pe asta” si mass-media i se adresa cu indrazneala lui Joseph cu "Papa Joe", dar asta nu a insemnat ca el si-a putut schimba caracterul si modul de a fi, peste noapte.

Michael a primit un fel de amenintare cu moartea. Nu-mi amintesc detaliile, dar a fost suficient pentru a fi scosi de la scoala publica in favoarea celei private.Nimeni nu-si asuma riscuri, mai ales dupa ce o fata de la Supremes, Cindy Birdsong - inlocuitoarea Dianei Ross - a fost rapita, dupa ce a fost atacata in propria casa, in anul in care ne-am mutat in Vest. Fata era condusa spre Long Beach, cand a reusit sa deblocheze usa masinii si sa se arunce din vehiculul in miscare, pe autostrada. Poate ca acesta a fost si motivul pentru care s-au adaugat in gospodarie doi noi ciobanesti germani: Lobo si Heavy. Lobo latra in asa masura incat, ori de cate ori un jurnalist ne vizita casa, el dadea motive unei mentiuni in interviu.

Fanii lui Janet isi amintesc ca purta tot timpul cu ea o cheie -care era pentru cusca lui Lobo, pentru ca, iubind cainele cel mai mult din familie, ajunsese sa aiba grija de el. Mai era si dobermanul lui Johnny. Datorita rautatii caracteristice, acesta a fost numit "Hitler", dar noi nu am mentionat asta presei.

Eu si Tito, Marlon si Michael urmam acum cursurile Scolii Walton din Panorama City. Atitudinea liberala a scolii se potrivea mai bine cerintelor noastre pentru turnee si eram tratati egal cu toti ceilalti. Michael avea inca auditie pentru rolul pe care-l obtinuse intr-o productie scolara cu baieti si papusi. Intr-una din zile, noi, fratii, ne plimbam prin fata portii scolii, cand atentia ne-a fost atrasa de un dric care stationa la bordura.

Cine soseste la scoala in dric? Nu era deloc cool. A iesit din el un tip inalt, cu aspect frumos, cu un par Afro care era aproape la fel de impresionant ca al nostru. Se plangea unui adult - gandeam ca este mama lui - despre faptul ca nu voia sa mearga la scoala asta rea, nu-i placea si era prea departe de casa (locuia in Hancock Park ). Apoi, s-a intors si l-a vazut pe Tito. - “Asteapta! Sunteti toti la aceasta scoala? – “Da, cu exceptia lui Jackie”, spuse Tito. N-am vazut niciodata un copil care sa treaca atat de repede de la imbufnare la zambete. Inainte sa ne cunoastem, John McClain, fiul administratorului funerar, statea pe trotuar si isi atentiona mama, gandindu-se ca a ajuns la cea mai tare scoala din lume.

Ne-a devenit prieten pe viata si prezenta sa constanta in casa noastra insemna ca il priveam ca pe un frate adoptat. Ca adolescent, era clar ca avea ambitii muzicale proprii ca chitarist /compozitor de versuri si melodii. El si Tito isi petreceau adesea timpul impreuna. John impartasea foamea lui Michael de a invata si era fascinat de educatia noastra de la Motown. Indiferent de ce ne invata domnul Gordy, noi ii explicam si lui. Avea o parte neastamparata, ca si Michael, asa ca, atunci cand cei doi se intalneau, era intotdeauna necaz dublu. 

Intr-o dupa-amiaza, stateam cu ei intr-un loc de joaca, cand am vazut un copil, pe nume George, distrandu-se pe leagane, la aproximativ 50 de metri distanta. “Pun pariu ca nu poti sa arunci cu piersica asta si sa-l nimeresti pe deasupra capului!”, a spus Michael, incurajandu-ma, uitand de precizia mea in camp deschis. – “Cat dai?” Michael stia ca m-a ademeneste astfel. –“Doi dolari”. Mi-a dat piersica. Mi-am potrivit ochirea la arcele pendulului numit George si am tintit. Piersica a zburat si... BOOM! Din pacate, George s-a indreptat direct spre ea. Michael a sarit in sus - asa cum obisnuia sa faca in timpul jocurilor Katz Kittens - apoi a fugit cand George a intrebat cine si de ce l-a lovit. 

Cea mai mare gluma pe care au facut-o impreuna, a fost asupra unui copil guraliv si obraznic, pe nume Sean, iar ei doi au decis ca trebuie neaparat sa-i dea o lectie. John, fara indoiala, bazandu-se pe abilitatile invatate in comertul funerar, a sapat o groapa in curtea scolii, cam la un metru adancime. Nu am vazut cum l-au ademenit acolo, dar Sean - cu parul blond si tuns ca si Beatles - a ajuns sa cada in genunchi in groapa, in timp ce Michael si John au lovit cu picioarele in pamant ingropandu-l pe copil pana la piept. Dupa care, un profesor a iesit afara. “Cine a facut asta? Sa-l scoti de acolo chiar acum!” A fost unul din acele momente rare cand am auzit un profesor folosind cuvinte de admonestare:“Sunt surprins de tine, Michael Jackson!” 

In afara clasei, Michael se tinea de mine ca scaiul. Oriunde priveam, era si el acolo, purtand palaria lui de velur negru, agatat parca de umbra mea. O singura data m-am descotorosit de el. Era dupa o ora de tehnica a fotografiei, cand am disparut cu o fata care ma invitase in camera obscura, deoarece voia sa ma sarute. Cu usa inchisa, ne depaseam in mod ciudat stralucirea adolescentina in luminescenta rosie, ajungand la punctul in care buzele noastre erau pe punctul de a se atinge, cand – “Te-am prins! Te-am prins!” – a intervenit Michael dand buzna inauntru.

A provocat o asemenea agitatie incat un profesor a venit repede sa afle despre ce era vorba. In timp ce explicam in felul meu ca am fost cu o fata in camera intunecata, l-am auzit pe Michael alergand pe hol, razand. Erau atat de multe fete care veneau la mine pe atunci, iar sinelui meu adolescentin ii era imposibil sa reziste. Dar, sa furisez cate o fata pe usa lui Bill Bray, cand stiam ca Joseph nu era prin jur, era o abilitate in sine. Si, pentru ca era chiar “interzis”, mi se parea o idee salvatoare sa alerg acasa de fiecare data si sa reusesc sa trec o fata dincolo de punctele de control si chiar de pragul usii dormitorului. Nu am fost niciodata atat de recunoscator pentru existenta iesirilor de incendiu exterioare si a scarilor din spate.

O problema dificila era, desigur, impartirea unei camere cu Michael. Acest lucru era cu mult mai rau, atunci cand el afla ca eu caut o anumita fata si se atasa in mod deliberat de soldul meu. Dar, odata - o singura data de aur - Michael nu era prin preajma si am reusit sa ma furisez de la hotel pentru a ma cupla cu una dintre cele mai frumoase fete. Acasa, o vedeam deseori pe Hazel Gordy, dar in timp ce ne placeam unul pe altul – si eu ii trimiteam mereu scrisori de dragoste nesfarsite - dragostea noastra nu avansa in nimic serios, lasandu-mi mie libertatea de a-mi construi experienta pe drum.

Fratii mai in varsta aveau o modalitate anume de a descrie cat de departe am ajuns cu o fata: de la “prima faza” (sarutul) la "a doua faza" (atingerea/ dezbracatul hainelor) la "a treia faza" (sexul) si, in camera de hotel, in acea noapte, am fost un smecher de Los Angeles, miscandu-ma repede, cu ochii inchisi, in bratele in jurul acelei fete, sarutand si atingand cu o libertate pe care nu am crezut-o posibila.

"Este asa de bine...", soptea ea. Eu eram serios, ea radea. A treia faza o aveam in vizor. Aveam o mana care ii mangaia fata, iar cealalta era pe saltea langa capul ei. “Imi place cum imi mangai coapsele", a continuat ea,“... esti bland ...”Nu-ti mangai coapsele", am raspuns eu... “e atat de bine”, a sopti ea. Am deschis ochii si mi-am aplecat capul ca sa arunc pe furis o privire in josul patului si atunci am vazut - un brat care ajungea sus, de sub pat, cu mana in jurul coapsei ei. „MICHAEL!“, am strigat.

Eu am sarit in sus, saraca fata s-a simtit umilita si Michael, chicotind, a cautat usa. Imi venea sa-l omor, nu doar pentru ca se ascundea acolo tot timpul, ci pentru ca el m-a auzit soptind toate acele nimicuri senzuale, dulci, cu care m-ar fi tachinat dupa cateva saptamani. Am refuzat sa vorbesc cu el in noaptea aceea. Cand am stins luminile si mi-a urat noapte buna, eu n-am spus nimic. A asteptat cateva minute in intuneric si apoi a negociat pacea. – “Are niste coapse asa moi!” a spus el. Si am izbucnit amandoi in ras.

Iubitele erau strict interzise, asa incat cuceririle secrete ale lui Jackie si ale mele erau tinute la un nivel cat mai redus. In primul rand, Motown nu dorea altceva decat sa ne promoveze ca pe niste baieti- fara- iubite- si- care- cauta- iubire. Am inteles ca farmecul nostru trebuia protejat in speranta ca am putea deveni intr-o buna zi iubitii fanelor noastre. In al doilea rand, in afara balonului PR de la Motown, regulile lui Joseph erau la fel de deschise la imagine, si nu permiteau iubite, iar acest lucru a fost spus cu voce tare si raspicat. Iubitele nu sunt bune pentru voi. Fetele va vor distrage atentia. Fetele va vor distruge vanzarile record. Veti pierde fani. Vor inceta sa mai tipe pentru voi - si asa mai departe. Fratii nostri mai mari ne-au deschis ochii. A fost o prelungire a ideii “nu lasati niciodata exteriorul in interior”.

Dar nu sunt sigur ca Michael a inteles pe deplin. Daca ceva nu-i era clar, era derutat. Dupa o perioada mai lunga de timp, era de asteptat ca si el sa joace rolul public al iubitului disponibil, dar, atunci i s-a spus ca fetele erau otrava pentru cariera sa si l-ar fi oprit sa devina cel mai bun. Daca s-a indoit vreodata de seriozitatea acestei reguli nescrise, el a vazut adevarul intarit acasa, intr-o zi cand Joseph l-a prins pe Tito cu Dee Dee, iubita lui din copilarie si viitoarea sotie. Tito era la poarta scolii asteptand sa fie preluat, cand tata si Jack l-au vazut sarutand-o pe Dee Dee. Asta i-a atras un numar mare de lovituri la fund. Cand Tito a intrat in duba, Joseph l-a si lovit. Tito a protestat, tipand cat de mult o iubea pe fata asta, dar Joseph a continuat sa-l loveasca, strigand ca faptele lui egoiste vor diviza grupul.

Stiu ca asta l-a deranjat pe Michael, pentru ca, atunci cand am stat cu el pana tarziu sa vorbim despre fete, mi-a spus tot ce avea pe inima. M-a intrebat cum sa trateze o fata, interesandu-se cand era momentul potrivit sa faca prima miscare la o intalnire. “Vreau sa fiu intotdeauna un domn”, a spus el, 14 mergand pe 42. Nu ca Michael era complet fara experienta. La anumite locuri de intalnire sau actiuni, Jackie si cu mine il foloseam drept camarad al nostru, cand Joseph nu era atent. Tatal nostru nu a banuit niciodata ca cei tineri pot avea legaturi cu fete ceva mai mari, asa ca adorabilitatea lui Michael a devenit arma noastra secreta. –“O vezi pe cea draguta de acolo?”, ii zicem noi, “du-te si cere-i numarul.”

Cand o abordare nu-l privea personal, era lipsit de orice timiditate. Mergea peste tot si incepea sa vorbeasca. Noi vedeam fetele murmurand si, de noua ori din zece, el se intorcea cu o bucata de hartie, misiunea fiind indeplinita cu nonsalanta. - “Iata numarul ei. Este foarte draguta!”, spunea el. Dar, pe atunci aveam gusturi diferite. Cand cautam o fata usoara, el o idealiza ca pe tanara doamna. Cand eu visam sa o duc in camera, el visa sa-i ia inghetata si sa urmareasca desene animate. El era delicat; eu nu eram.

De fapt, cand el se apropia de fete - si de femei mai tarziu – le studia in acelasi fel in care studia marii artisti. Se uita la fiecare detaliu delicat: manierele, zambetul, parul, felul in care mergea. Gagica lui ideala “trebuia sa fie cinstita si amabila”. Intotdeauna spunea asta. Ca baiat, se intreba cu voce tare daca a pretinde “onestitate” insemna prea mult. “Ne doresc pentru cine suntem noi sau ne doresc pentru ca suntem Jackson 5?”

Intotdeauna am dat sfaturi realiste: “Michael, accepta-le pe aceste fete pentru ceea ce sunt ele - admiratoare extraordinare a ceea ce facem noi, insa ele nu ne cunosc cu adevarat. Dar ne iubesc... si ar face orice pentru noi!” - Fratii mai mari nu trebuiau sa darame sperantele fratilor mai mici si atunci mi-a fost greu sa explic distinctia dintre fanele pe care le aduceam in camera si dragostea adevarata pentru care el dadea frau liber imaginatiei. -“Nu trebuie sa-ti faci griji pentru niciuna din chestiile astea, inca”, m-am eschivat eu. Michael continua sa-si cultive obsesia crescanda pentru Diana Ross - ideea lui despre femeia perfecta. –“O fata trebuie sa fie la fel de demna si frumoasa ca Diana”, spunea el. Era o viziune pe care a dus-o inspre maturitate. Intr-o zi, acasa, a inceput sa tachineze adolescentele LaToya si Janet, spunandu-le - “Nu sunteti dragute pana cand nu veti incepe sa aratati ca Diana!”

Educatia a calatorit impreuna cu noi in turneu sub forma unui tutore privat, Rose Fine, care o invata si pe Janet. La prima impresie, te-ai fi gandit ca ea este cea mai stricta, cea mai neiertatoare, intru totul rigida, exigenta, corecta si care isi enunta cuvintele cu o perfectiune stricta, si totusi ea era cea mai afectuoasa si mai iubitoare doamna si noi o adoram. Oriunde mergeam, Rose era umbra noastra educationala si intotdeauna o consideram o aparitie ciudata vazand cum indura nebunia Jackson-maniei, cum alerga in spatele nostru, incercand sa tina pasul cu noi. Una din misiunile ei era aceea de a se asigura ca nu ne uitam P’s si Q’s in timp ce ea incerca continuu sa ne imbunatateasca elocventa.

Nota - Sa tii minte Ps si Qs-ul tau este o expresie in limba engleza, care inseamna "tine minte manierele", "gandeste-te cum vorbesti", "sa ai cel mai bun comportament", "vezi ce faci" sau ceva asemanator, adica sa fi atent la detaliile de comportament.

"Cum cantati asa de frumos, la fel puteti invata sa vorbiti si frumos”, ne spunea ea. Era hotarata ca cei cinci baieti sa vorbeasca "engleza corect" in lumina reflectoarelor. De cate ori unul dintre noi spunea ceva de genul "N-o sa facem asta", ea ne corecta. "Vorbesti incorect. Ceea ce trebuie sa spui tu este: "Noi nu vom face asta". Repetati dupa mine: Noi- nu- vom- face- asta. “Dar, noi nu vorbim asa, Rose!” spunea Michael. – “Trebuie sa fim noi.” – “Nu, Michael – tu vei spune, "Trebuie sa fim noi insine". Fie binecuvantata, ea continua sa lupte intr-o Misiune Imposibila. In camera noastra de hotel, noaptea, eu si Michael vorbeam despre cum "nici un negru si nici un hipi nu vorbeste corect". – “Rose nu ne intelege” radea Michael.

La fel de mult cum ne amuzam cu Rose si, probabil, exageram dialectul fata de ea, obijnuiam sa spunem ca era cea mai puternica persoana din jur, chiar si dincolo de domnul Gordy. Putere investita de Consiliul de Educatie. Daca unul dintre noi ar fi cascat pe scena sau daca ar fi aratat ca are nevoie de odihna sau daca interviurile mass-media ne-ar fi mancat cele patru ore de educatie zilnica, ne-ar fi inchis gura mai repede decat un pompier. A avut o libertate de actiune pe care nu a folosit-o niciodata si asta a insemnat ca si-a castigat imediat respectul tuturor, in special al celor de la Motown. Am respectat rolul ei in viata noastra si influenta ei pozitiva asupra lui Michael nu poate fi subestimata.

De fiecare data cand o lasam acasa in Studio City, ne invita inauntru, iar sotul ei, Sid, profita de ocazie pentru a ne canta o melodie. De obicei, era o melodia veche, din anii 1940 - ceva de la Ink Spots sau Brothers Mills – dar, noi il aplaudam politicos. Cand i-am vazut insa pentru prima oara biblioteca, Michael a devenit rapid cititorul vrajit care era. Rose trata fiecare carte ca pe un artefact pretios si intotdeauna ne indemna sa citim, sa citim, sa citim - si Michael i-a ascultat sfatul. Putini oameni stiu ca fratele meu era un adevarat impatimit al cartii, intorcandu-se mereu pe un subiect aleatoriu pentru a-si imbunatati vocabularul, cunostintele sau intelegerea vietii.

“Imi place sa citesc. Exista o lume minunata care trebuie descoperita in carti”, spunea el. Materialul de lectura timpuriu al lui Michael se referea la Fred Astaire sau la Elvis, la copilul Shirley Temple sau la Sammy Davis Junior. In anii care au urmat, lectura lui s-a extins rapid de la Steven Spielberg la Alfred Hitchcock, de la presedintele Reagan la presedintele Roosevelt, de la Malcolm X la Dr. Martin Luther King, de la Mussolini la Hitler. Ma indoiesc ca multi oameni i-ar da credit pentru cunostintele generale pe care le-a acumulat. Cu exceptia lui Rose. Intotdeauna ne-a educat ca putem invata cel mai bine urmand lectiile istoriei; ca istoria a lasat amprentele pentru ca noi sa le urmam.

De aceea autobiografia lui Michael, Moonwalk, incepe cu un citat din Thomas Edison:

“Cand vreau sa descopar ceva, incep prin a citi tot ce s-a facut in trecut in directia aceea – pentru asta sunt toate cartile din biblioteca. Vad ce s-a facut in trecut cu multa munca si cheltuiala. Colectionez datele multor mii de experimente ca punct de pornire si apoi eu fac mai multe mii. Cele trei elemente esentiale pentru a obtine ceva valoros sunt, in primul rand - munca grea; in al doilea rand - perseverenta; in al treilea rand - bunul simt.”

Acest citat continua inca sa fie cea mai veritabila reflectare a abordarii lui Michael fata de propria sa maiestrie si acestea au fost cuvintele pe care efectiv le-a fixat cu litere mari de aur in peretii maro-cafeniu ai studioului sau de sunet de la Hayvenhurst.

Rose Fine i-a deschis usile catre propria-i minte. “Nu as fi aceeasi persoana daca nu ar fi fost ea”, a recunoscut el mai tarziu. Fara ea, ma indoiesc ca notele sale finale ar fi fost atat de bune. Pana la sfarsitul anului 1972, Scoala Walton a fost inchisa, asa incat Michael a petrecut clasa a IX-a la Scoala Montclair din Van Nuys, de unde, in luna iunie, a primit raportul scolar cu notele, fiind foarte mandru de faptul ca acesta a ajuns sa fie singurul fixat pe peretele de acasa. La istorie, la gramatica limbii engleze, matematica si metodele de studiu, primise grad A.

La limba franceza, a primit un minus B, iar la limba engleza a mai castigat un plus B cu un comentariu al profesorului: "Mai mult efort pe care nu prea l-am vazut." Profesorii au notat si "obiceiurile de lucru" si "cooperarea" pentru care i-au dat un E – destul de mult peste limita. Notarea cu "E" insemna ca "face munca atribuita si raspunde bine la instructiuni". Toate acestea nu sunt rele pentru un elev care, spuneau biografii, a fost "un elev groaznic" si "nu avea nicio idee despre ceea ce se intampla". Michael a creat totusi una dintre cele mai cunoscute lucrari de scoala in timpul orei de arta la Walton. 

O intreba cu regularitate pe Rose despre razboiul din Vietnam. Fotografiile din ziar ale copiilor raniti care tipau il tulburau tot timpul. Interpretarea a ceea ce vedea a devenit subiectul unui desen al sau. Am uitat de existenta lui pana cand a aparut on-line in anuarul scolii. A desenat un soldat ce se afla in prim planul unei batalii, sub un cer plin cu avioane de lupta; era dezarmat, cu bratele intinse, cu mitraliera abandonata. Titlul era, "Opriti razboiul". A deschis drumul actelor de caritate, cu melodia Heal the World si apoi a dat lovitura cu hitul “Earth Song” - acel video si spectacol scenic, unde el insusi bloca drumul unui tanc militar, cu bratele intinse. Acesta a fost spiritul umanitar care exista de mult inauntrul baiatului sensibil.

Michael si-a incheiat anii de scoala la Cal Prep, unde, in orele de arta, il schita versiune dupa versiune, pe Charlie Chaplin. Una dintre colegele sale de clasa era o fata numita Lori Shapiro. Il observa in liniste pe fratele meu care era scufundat in desenele sale, pe care apoi le facea ghem si le arunca. – “Michael,” i-a spus ea intr-o zi, “este desenul lui Charlie Chaplin? Inainte de a-l arunca ca pe o minge, mi-l poti da mie?” “Sigur”, a raspus el, semnandu-si numele cu un stilou negru si inmanandu-i-l. Dar Michael stia ca orice favoare merita sa fie intoarsa.

Ura algebra si stia ca Lori era “creierul” clasei. Asa ca, stand langa banca ei, schimba caietele de matematica cu ea, cand profesorul nu se uita, si ea ii dadea rezultatul x y = z. Cred ca Lori a fost principalul motiv pentru care el a obtinut grad A la mate! In anul absolvirii, scoala Cal Prep si-a anuntat propria lista cu distinctii, unde elevii scolii si-au desemnat castigatorii “Cine este Cel mai Ce”, printr-un apel nominalizat. Michael a aparut cu primul premiu: "Cel mai bine imbracat", "Cel mai timid", "Cel mai creativ", "Cel mai bun artist" si "Cu cea mai mare probabilitate de a reusi". Dar, cine a castigat "Cel mai larg zambet"? Onoarea i-a revenit lui Marlon."

                                                         ~~~~~~~~~~~~~~~~~~                                                                                                                       

 „Nu stiu in ce fel alege Dumnezeu oamenii sau daca joaca sah cu ei”, spunea odata Michael, “Dar El ii pune in anumite situatii si ii inalta”...

Acesta a fost si destinul sau: cu talentul care i-a fost daruit din plin, cu drumul pe care l-a strabatut in viata, cu zambetul lui copilaresc, cu acel succes extraodinar care l-a insotit mereu, cu munca de caritate care a dat lumina sufletelor, cu greutatile cumplite la care i-au fost supuse inima si viata si care i-au impietrit chipul, cu copiii minunati pe care i-a avut si care i-au insorit si alinat zilele…

In toti acesti ani, am cautat impreuna o urma, acel ceva care sa justifice plecarea. Nu am gasit nimic; pur si simplu si-a incheiat misiunea aici, pe acest pamant, si a plecat in cu totul alta dimensiune, unde spiritul lui, in sfarsit eliberat de poverile materiale, avea sa se simta mai bine si sa-si gaseasca linistea. 

Oriunde a fost, in oricare parte a globului, in oricare mediu social, Michael a purtat cu el climatul iubirii si al compasiunii, a iubit oamenii asa cum au fost ei. Multora le-a redat increderea, ajutandu-i sa se accepte asa cum sunt. Cei care au simtit in adancul fiintei lor acest lucru, l-au iubit si l-au acceptat in toata unicitatea sa.

Imi aduc aminte ca melodia sa preferata era una din filmul muzical "The Wiz", unde el interpreta rolul Sperietoarei de ciori. Potrivit spuselor lui, era vorba de melodia "Crede in tine". Era preferata lui, pentru mesajul pe care ea il transmitea:

“Daca crezi cu adevarat in tine - In inima ta vei stii - Ca nimeni nu poate schimba calea – Pe care tu trebuie sa mergi.

Sa crezi in ceea ce simti  - Si vei stii ca ai dreptate - Deoarece va sosi o vreme – Cand vei spune ca acela e momentul tau.

 Sa crezi ca exista un motiv sa fie asa – Sa crezi ca poti face timpul sa stea – Vei stii asta din clipa in care vei incerca.

 Daca tu crezi cu adevarat – Stiu ca vei face asta – Sa crezi in tine de la inceput!

Vei avea inteligenta – Vei avea inima – Vei avea curajul – Care te vor insoti pana la sfarsit.”   

                                                                                                        
Aceste cuvinte l-au fascinat ca si cum i-ar fi fost predestinate. Si fascineaza si acum, la 10 ani de cand a plecat catre o alta dimensiune, contopit cu muzica si dansul din care a luat fiinta.

Aceste cuvinte spun totul despre micutul cantaret si dansator care stia foarte bine ce vrea de la viata, care-i sunt coordonatele, cum trebuie sa procedeze, cum sa „fure” de la maestrii sai tot ce se poate „fura”;

…spun totul despre acel tanar hotarat, despre artistul desavarsit care urma sa devina prin munca asidua, neincetata, mistuitoare; despre muzicianul pentru care creatia sa a fost „acel ceva unic” din care s-a nascut si in care s-a reintors, devenind creatia insasi;

…spun totul despre cel pentru care adevarata simfonie a vietii a insemnat “a darui” din toata inima. A darui iubire, a darui bucurie copiilor, a darui ajutor celor care aveau atata nevoie de el, a darui un zambet si o vorba calda celor tristi si fara speranta sau celor pentru care viata nu mai inseamna decat... cateva luni sau cateva zile sau cateva ore… A daruit dorinta de pace si buna intelegere.

In tot ceea ce a facut, a fost un izvor profund de emotii, implicandu-se total in atingerea perfectiunii. Cu putere de testament, mai ales pentru aceste vremuri tulburi, au ramas marturie cuvintele sale care deschid larg portile catre lumina:

„Sufletul este cel mai pretios lucru pe care il puteti impartasi. Lumea de azi are nevoie de acest dar mai mult ca niciodata. Faceti lumea mai frumoasa impartasind impreuna cu mine sentimentul minunat pe care l-ati primit, atunci cand sufletul vostru s-a inaltat pentru a deveni iubire pura.”

“Nu conteaza cum, dar cel mai puternic lucru in aceasta lume este mintea umana si rugaciunea, credinta in tine insuti, increderea si perseverenta. Nu conteaza cat timp iti ia sa faci un lucru, il faci din nou si din nou pana cand iti iese bine. Si intotdeauna sa crezi in tine. Pentru ca ceea ce crezi, vei deveni." 

Ii multumesc acum, pentru acel moment special, unic, cand, revenit de dincolo de lumi, m-a luat cu blandete de mana sa percep – sa privesc si sa inteleg - cum, in mijlocul zumzetului si traficului infernal al unui bulevard extrem de circulat, paradoxal, nu vezi niciun om. Cum, atunci cand cauti cu infrigurare pe cineva, nu gasesti pe nimeni sa iti fie alaturi!... Asta a insemnat pentru Michael adanca lui singuratate. L-am insotit si mi-a permis sa ii percep, cu acea precizie pe care numai realitatea o poate atinge, fiecare trasatura a chipului sau, fiecare cuta a fetei, fara ca eu sa-l fi intalnit vreodata. Sa simt – lucru de care nimeni nu ar trebui sa se indoiasca – cata frumusete interioara poate emana un chip; sa simt, in acea clipa unica, cat de mult inseamna caldura unui suflet curat si insingurat! Cu o ultima imbratisare, si-a reluat apoi drumul inapoi catre stele.

                                                                                                         
 

                                             

                                                                                                                                                                                                       

 „Fara sa raspunda, inteleptul si-a trecut toiagul prin foc. O flacara puternica a izbucnit, a strabatut aerul, apoi a disparut. Mi-a aruncat o privire pentru a ma intreba daca am inteles aceasta lectie. M-am asezat foarte tacut, iar tacerea mea i-a spus ca da.”

   

                                                                                         
 

                                                                                                                                                                                                                     

                                                                                                                                                                

                                                                                   
 

                                                                 
                                         

                                                                                                                                                                                                                       

“You Are Not Alone, Michael”/ The Hayvenhurst Years/ de Jermaine Jackson                               “Dancing the Dream”/Amprenta strabunilor/ Michael Jackson                                                                                                                                                                                                                            

Salvador Allende - DREPTATEA IN LUMINA LUMII

DE CE A TREBUIT SA MOARA ALLENDE

de Gabriel García Márquez

"Cea mai mare virtute a sa, a fost sa vrea sa termine ceea ce a inceput, insa soarta nu i-a putut da decat acea maretie rara si tragica de a muri aparand cu arma in mana o lege burgheza anacronica, aparand Curtea Suprema de Justitie care l-a repudiat, dar care i-a legitimat pe ucigasii sai, aparand un Congres mizerabil care l-a declarat ilegitim, dar care a trebuit sa se aplece cu complicitate in fata vointei uzurpatorilor, aparand libertatea partidelor de opozitie care si-au vandut sufletele fascismului, aparand intregul echipament mancat de molii al unui sistem de rahat caruia el i-a propus desfiintarea, dar fara sa-l fi elimiat."

Au trecut 45 de ani de la moartea presedintelui Salvador Allende in Palatul “La Moneda” din Santiago de Chile, unde, impreuna cu un grup de 26 de apropiati, a opus o rezistenta mai de graba simbolica decat inversunata, preferand, ca om de buna credinta, sa se sacrifice, decat sa accepte esecul revolutiei sale legaliste si al democratiei in care a crezut.

Intr-un extras din New Statesman, revista politica si culturala britanica, publicat in luna martie 1974, romancierul premiat cu premiul Nobel pentru Literatura, Gabriel García Márquez, face o analiza a reputatiei lui Salvador Allende in Chile, a relatiilor sale cu Statele Unite ale Americii si a aparitiei succesorului sau, generalul de armata, Augusto Pinochet. Este o analiza de exceptie, chintesenta desfasurarii evenimentelor, a imprejurarilor istorice si "diplomatice" ce au concurat la deznodamantul tragic din 11 septembrie 1973.

_______"La sfarsitul anului 1969, trei generali din Pentagon luau masa cu cinci ofiteri militari chilieni intr-o casa din suburbiile Washingtonului. Gazda le era locotenent-colonelul Gerardo López Angulo, asistentul atasat al misiunii militare chiliene din Statele Unite, iar oaspetii chilieni erau colegii sai din celelalte sectii ale serviciului. Cina era in onoarea noului director al Academiei Fortelor Aeriene Chiliene, generalul Carlos Toro Mazote, care sosise cu o zi inainte, intr-o misiune de studiu (cercetare, observatie, analiza).

Cei opt ofiteri cinau salata de fructe, friptura de vitel cu mazare si beau din vinurile calde ale patriei lor indepartate din sud, acolo unde pasarile ciripesc pe plaja in timp ce Washingtonul se bucura de zapada iernii, si vorbeau mai ales in limba engleza, despre singurul lucru care parea sa-i intereseze pe chilieni in acele zile: alegerile prezidentiale apropiate, din septembrie anul urmator. In timpul desertului, unul dintre generalii Pentagonului i-a intrebat ce ar face armata chiliana daca ar fi ales un candidat de stanga, cineva ca Salvador Allende. Generalul Toro Mazote a raspuns: "Vom prelua Palatul Moneda in jumatate de ora, chiar daca trebuie sa-l ardem".

Unul dintre oaspeti era generalul Ernesto Baeza, in prezent directorul securitati nationale din Chile, cel care a condus atacul asupra palatului prezidential in timpul ultimei lovituri de stat din septembrie 1973 si care a dat ordin sa-l arda. Doi dintre subordonatii sai urmau sa devina faimosi in aceeasi operatiune: generalul Augusto Pinochet, presedintele juntei militare si generalul Javier Palacios. De asemenea, la masa, era generalul de brigada al Fortelor Aeriene, Sergio Figueroa Gutiérrez, in prezent ministrul lucrarilor publice si prietenul intim al unui alt membru al juntei, generalul Fortelor Aeriene, Gustavo Leigh, care a ordonat bombardarea cu rachete a palatului prezidential.

Ultimul oaspete era amiralul Arturo Troncoso, guvernator maritim al orasului Valparaíso, care a efectuat epurarea sangeroasa a ofiterilor de marina progresisti si a fost unul dintre cei care au lansat revolta militara din 11 septembrie ‘73. Aceasta cina s-a dovedit a fi o intalnire istorica intre Pentagon si ofiteri de rang inalt din serviciile militare chiliene. La alte intalniri succesive, de la Washington si Santiago, s-a convenit asupra unui plan de urgenta potrivit caruia militarii chilieni care erau mai apropiati cu inima si sufletul de interesele Statelor Unite, sa ia puterea in cazul victoriei la alegeri a coalitiei Unitatea Populara a lui Allende.

Planul a fost conceput cu sange rece, ca operatiune militara simpla; nu a fost o consecinta a presiunii provocate sub influenta companiei International Telephone and Telegraph. El a fost provocat de motivele cu mult mai profunde ale politicii mondiale. De partea nord-americana, organizatia pusa in miscare a fost Agentia de Informatii pentru Aparare a Pentagonului, dar, in realitate cea responsabila a fost Agentia Maritima de Informatii, sub conducerea politica a CIA si a Consiliului National de Securitate. Era absolut normal sa fie pusa marina, si nu armata, responsabila de proiect, deoarece lovitura chiliana trebuia sa coincida cu Operatiunea Unitas (nume dat manevrelor comune ale unitatilor maritime americane si chiliene din Pacific).

Toate aceste manevre aveau loc la sfarsitul fiecarui septembrie, in aceeasi luna cu alegerile, iar aparitia pe uscat si pe cerul statului Chile, a tuturor mijloacelor de razboi si a oamenilor bine instruiti in domeniul artelor si al stiintelor mortii, era fireasca. In perioada aceea, Henry Kissinger a spus in particular unui grup de chilieni: "Nu ma intereseaza si nici nu stiu nimic despre partea de sud a lumii, de la Pirinei in jos". Pana la momentul acela, planul de urgenta fusese completat in cele mai mici detalii si este imposibil sa presupui ca Kissinger (sau Nixon) nu era informat de acest lucru.

Chile este o tara ingusta, lunga de 2.660 mile si o latime medie de 119 mile, cu zece milioane de locuitori exuberanti, dintre care aproximativ trei milioane traiesc in zona metropolitana a capitalei Santiago de Chile. Maretia tarii nu deriva din numarul de virtuti pe care le poseda ci, mai degraba, din numeroasele particularitati. Singurul lucru pe care il produce cu o seriozitate absoluta, este minereul de cupru, dar acest minereu este cel mai bun din lume si volumul sau de productie este depasit doar de cel al Statelor Unite si al Uniunii Sovietice. De asemenea, produce vinuri la fel de bune ca soiurile europene, dar nu este exportat. 

Venitul pe cap de locuitor, de 650 dolari, se numara printre cele mai mari venituri din America Latina, dar, traditional, aproape jumatate din produsul national brut era reprezentat de mai putin de 300.000 de persoane. In 1932, Chile a devenit prima republica socialista din America Latina si, cu sprijinul entuziast al muncitorilor, guvernul a incercat sa nationalizeze cuprul si carbunele. Experimentul nu a durat atunci, decat 13 zile. 

Chile are un tremur de pamant in medie o data la doua zile si un cutremur devastator in fiecare perioada prezidentiala. Geologii cei mai apocaliptici nu considera Chile o tara continentala, ci o cornisa a Anzilor intr-o mare insorita si cred ca intreg teritoriul national este condamnat sa dispara intr-un viitor cataclism.

Intr-un anumit fel, chilienii seamana foarte mult cu tara lor. Sunt cei mai placuti oameni de pe continent, le place viata si stiu sa o traiasca in cel mai bun mod posibil si chiar putin mai mult; dar au o tendinta periculoasa spre scepticism si speculatii intelectuale. Odata, un chilian mi-a spus intr-o luni: "Nici un chilian nu crede ca maine este marti" si nici el nu credea. Totusi, chiar si cu aceasta neincredere adanc inradacinata – sau, poate, datorita ei, chilienii au atins un anumit grad de civilizatie naturala, o maturitate politica si un nivel de cultura care ii separa net de restul regiunii. Dintre cele trei premii Nobel in literatura pe care le-a castigat America Latina, doua au plecat catre Chile. Unul dintre beneficiarii premiului, Pablo Neruda, a fost cel mai mare poet al acestui secol.

Kissinger poate nu cunostea acest lucru cand a spus ca nu stie nimic despre partea de sud a lumii. In orice caz, agentii de informatii americani cunosteau mult mai mult. In anul 1965, fara permisiunea statului Chile, natiunea a devenit centrul de organizare si un loc de recrutare pentru o operatiune fantastica de spionaj social si politic: Proiectul Camelot. Aceasta trebuia sa fie o investigare secreta care sa aiba chestionare precise pentru persoanele de la toate nivelurile sociale, toate profesiile si meseriile, chiar si din cele mai indepartate locuri ale unor natiuni latino-americane, pentru a stabili stiintific gradul de dezvoltare politica si tendintele sociale ale diferitelor grupuri sociale. Chestionarul destinat armatei continea aceeasi intrebare pe care ofiterii chilieni au auzit-o din nou la cina de la Washington: care va fi pozitia lor daca comunismul va veni la putere? Era o intrebare pusa cu sange rece.

Chile a fost mai mult timp o zona favorabila cercetarii pentru sociologii din America de Nord. Varsta si forta miscarilor populare, tenacitatea si inteligenta liderilor sai, conditiile economice si sociale au oferit o idee vaga asupra destinului acestei tari. Nimeni nu a solicitat constatarile Proiectului Camelot pentru a se convinge ca Chile era un prim candidat pentru a deveni a doua republica socialista in America Latina, dupa Cuba. Scopul Statelor Unite, prin urmare, nu era acela de a impiedica guvernul lui Allende sa vina la putere, pentru a proteja investitiile americane. Scopul mai larg era acela de a repeta cea mai fructuoasa operatiune la realizarea careia imperialismul ajutase vreodata in America Latina: Brazilia.

Pe 4 septembrie 1970, dupa cum era prevazut, medicul socialist Salvador Allende a fost ales presedinte al republicii. Totusi, planul de urgenta nu a fost pus in aplicare. Explicatia cea mai raspandita este si cea mai ridicola: cineva a facut o “mica” greseala in Pentagon si a cerut 200 de vize pentru un presupus cor de marinari, care in realitate urma sa fie alcatuit din specialisti in rasturnarea guvernului. Totusi, printre acestia existau mai multi amirali care nu puteau sa cante nici macar o singura nota. Aceasta gafa, se presupune, a determinat amanarea aventurii. Adevarul este ca proiectul a fost evaluat in profunzime: alte agentii americane, in special CIA, impreuna cu ambasadorul american in Chile au considerat ca planul de urgenta era prea strict o operatiune militara si nu luase deloc in considerare conditiile politice si sociale actuale din Chile.

Intr-adevar, victoria obtinuta de Unitatea Populara nu a adus panica sociala la care americanii se asteptasera. Dimpotriva, independenta noului guvern in afacerile internationale, precum si hotararea sa in materie economica au creat imediat o atmosfera de mare sarbatoare sociala. In primul an, 47 de firme industriale au fost nationalizate, impreuna cu marea parte a sistemului bancar. Reforma agrara a privit exproprierea si incorporarea in proprietatea comunala a sase milioane de acri de teren detinut anterior de mari proprietari de pamant. Procesul inflationist a fost incetinit, ocuparea totala a fortei de munca a fost atinsa si salariile au crescut cu 30%.

Tot cuprul nationalizat

Guvernul anterior, condus de crestin-democratul Eduardo Frei, a initiat primii pasi pentru nationalizarea cuprului, desi el a numit-o "Chileanizarea". Tot planul a fost acela de a cumpara 51% din proprietatile miniere detinute de SUA, insa, doar pentru mina El Teniente singura a platit o suma mai mare decat valoarea contabila totala a acestei facilitati. Unitatea Populara, cu un singur act juridic sprijinit in Congres de toate partidele populare, a recuperat pentru natiune toate depozitele de cupru reprezentate de filialele companiilor americane Anaconda si Kennecott. Fara despagubiri. Guvernul a calculat ca cele doua companii au realizat un profit de peste 800 milioane de dolari pe parcursul a 15 ani.

Mica burghezie si clasa de mijloc, cele doua mari forte sociale care ar fi putut sustine lovitura militara in acel moment, incepusera sa se bucure de avantaje neprevazute si nu in detrimentul proletariatului, asa cum se intampla mereu; mai degraba, in detrimentul oligarhiei financiare si a capitalului strain. Fortele armate, ca grup social, aveau aceleasi origini si ambitii ca si clasa de mijloc, astfel incat nu aveau nici un motiv, nici macar un alibi, ca sa sprijine grupul mic de ofiteri de stat. Constienti de aceasta realitate, crestin-democratii nu numai ca nu au sustinut complotul cazarmilor la momentul acela, ci i s-au opus cu fermitate, deoarece stiau ca este nepopular in randul propriei lor clase.

Obiectivul lor era cu totul altul: sa foloseasca orice mijloace pentru a afecta sanatatea buna a guvernului si astfel sa castige doua treimi din numarul locurilor in Congres, la alegerile din martie 1973. Cu o astfel de majoritate, ei ar fi putut vota pentru inlaturarea constitutionala a presedintelui republicii. Crestin-democratii alcatuiau o organizatie uriasa, cu o baza populara in randul proletariatului industrial modern, al proprietarilor rurali mici si mijlocii, al burgheziei si clasei mijlocii superioare de la orase. Pe cand, Unitatea Populara era expresia muncitorilor, a proletariatului defavorizat - proletariatul agricol - si a clasei de mijloc inferioare a oraselor.

Crestin-democratii, alaturi de Partidul National de extrema dreapta, controlau atat Congresul, cat si instantele judecatoresti; Unitatea Populara controla executivul. Polarizarea acestor doua partide urma sa fie, de fapt, polarizarea tarii. Curios, catolicul Frei, care nu credea in marxism, a fost cel care a profitat cel mai bine de lupta de clasa, cel care a stimulat-o si a adus-o la capat, cu scopul de a dezmembra guvernul si de a face ca tara sa cada in abisul demoralizarii si dezastrului economic.

Blocada economica din partea Statelor Unite, datorata exproprierii fara despagubire, a facut restul. Toate tipurile de produse erau fabricate in Chile, de la automobile la pasta de dinti, insa aceasta baza industriala avea o identitate falsa: in cele mai importante 160 de firme, 60% din capital era strain si 80% din materialele de baza proveneau din strainatate. In plus, tara avea nevoie de 300 de milioane de dolari pe an pentru a importa bunuri de consum si inca 450 de milioane de dolari pentru plata dobanzilor la datoria externa.

Ca urmare, nevoile urgente ale statului erau uriase si deveneau tot mai profunde. Doamnele petrecarete burgheze, sub pretextul protestului impotriva rationalizarii, inflatiei galopante si al cerintelor facute de cei saraci, au iesit in strada, batand in oale si tigai goale. Actiunea nu a fost intamplatoare, ci din contra; a fost semnificativ faptul ca spectacolul stradal al vulpilor de argint si al palariilor inflorate a avut loc in aceeasi dupa-amiaza in care Fidel Castro incheia o vizita de 30 de zile care provocase un cutremur de mobilizare sociala din partea sustinatorilor guvernului.

Semintele distrugerii

Presedintele Allende a inteles atunci - chiar el a spus asta - ca poporul sustine guvernul, dar nu detine puterea. Fraza a fost cu mult mai ampla si mai alarmanta decat ar parea, deoarece in interiorul sau, Allende ducea germenul legalist ce purta samanta distrugerii sale. Un om care s-a luptat pana la moarte in apararea legalitatii, ar fi fost capabil sa iasa din Palatul La Moneda cu capul sus, daca Congresul l-ar fi indepartat din functie in limitele constitutiei.

Jurnalistul si politicianul de origine italiana, Rossana Rossanda, care l-a vizitat pe Allende in perioada aceea, l-a gasit imbatranit, tensionat si plin de premonitii sumbre, in timp ce discuta cu ea de pe canapeaua galbena de cretona, unde, sapte luni mai tarziu, corpul sau avea sa zaca ciuruit, cu fata zdrobita de patul unei pusti. Mai tarziu, in ajunul alegerilor din luna martie 1973, cand se afla in joc propriul sau destin, el ar fi fost multumit si cu obtinerea a 36% din voturi pentru Unitatea Populara. Cu toate acestea, in ciuda ratei inflatiei, a rationalizarii stricte si a concertului de "oale-si-tigai" al nevestelor din cartierele clasei superioare, el a primit 44% din voturi. A fost o victorie atat de spectaculoasa si decisiva, incat, atunci cand Allende a fost singur in birou, impreuna cu prietenul si confidentul sau, jurnalistul Augusto Olivares, a inchis usa si a dansat o “cueca” intreaga (un dans plin de viata din America de Sud) de unul singur.

Pentru crestin-democrati, votul a fost dovada ca procesul de dreptate sociala pus in miscare de coalitia Unitatii Populare nu putea fi anulat prin mijloacele legale, insa le-a lipsit viziunea dimensiunii consecintelor actiunilor pe care le-au intreprins dupa aceea. Pentru Statele Unite, alegerile au fost un avertisment cu mult mai grav si au depasit interesele simple ale firmelor expropriate. Se crease un precedent inadmisibil in favoarea progresului pasnic si schimbarii sociale a popoarelor lumii, in special din Franta si Italia, unde conditiile actuale fac posibila incercarea unui experiment la fel ca cel din Chile. Toate fortele de reactiune interna si externa s-au adunat pentru a forma un bloc compact.

CIA a finantat lovitura finala

Greva proprietarilor de camioane a fost lovitura finala. Din cauza geografiei salbatice a tarii, economia chiliana se afla la mila transportului. Sa paralizezi transportul unei tari, inseamna sa paralizezi o tara intreaga. A fost usor pentru opozitie sa coordoneze greva, deoarece breasla camionagiilor era unul dintre grupurile cele mai afectate de lipsa pieselor de schimb si, in plus, se afla amenintata si de micul program pilot al guvernului de a asigura statului servicii adecvate de transport de marfuri in extremitatea sudica a tarii. Oprirea a durat pana la sfarsit, fara un singur moment de usurare, deoarece a fost finantata cu bani din afara. "CIA a inundat tara cu dolari pentru ca greva sa fie sustinuta de sefi si, asa, capitalul strain si-a gasit drum spre formarea unei piete negre", scria Pablo Neruda unui prieten din Europa. Cu o saptamana inainte de lovitura de stat, petrolul, laptele si painea erau epuizate.

In ultimele zile ale Unitatii Populare, cu o economie dezechilibrata si o tara care se gasea la marginea razboiului civil, manevrele guvernului si ale opozitiei s-au axat pe speranta de a schimba echilibrul puterii inauntrul fortelor armate, in favoarea uneia sau a celeilalte. Miscarea finala a fost halucinanta in perfectiunea sa: cu 48 de ore inainte de lovitura de stat, opozitia a reusit sa descalifice toti ofiterii de rang inalt care il sustineau pe Allende si sa promoveze in locurile lor, unul cate unul, intr-o serie de gambituri inimaginabile, toti ofiterii care fusesera prezenti la cina de la Washington.

Din acel moment insa, jocul de sah politic a iesit de sub controlul jucatorilor sai. Impinsi de o dialectica ireversibila, ei insisi au ajuns drept pioni intr-un joc de sah mult mai mare, unul mult mai complex si mult mai important politic decat orice plan simplu pus la cale de imperialism si de reactia impotriva guvernarii poporului. Era o confruntare teribila de clasa, care scapase din mainile celor care o provocasera, o lupta cruda si feroce de interese contracarate, iar la final, rezultatul trebuia sa fie un cataclism social fara precedent in istoria Americii.

O lovitura militara in aceste conditii nu ar fi avut loc fara sange. Si Allende stia asta. Fortele armate chiliene, spre deosebire de ceea ce am fost noi determinati sa credem, au intervenit in politica de fiecare data cand interesele lor de clasa au parut ca sunt amenintate - si au facut-o cu o ferocitate extrem de represiva. Cele doua constitutii pe care tara le-a avut in ultimii 100 de ani au fost impuse prin forta armelor si lovitura militara recenta a fost cea de-a sasea revolta intr-o perioadă de 50 de ani.

Setea de sange a armatei chiliene face parte din dreptul ei de intai nascut, provenind din acea scoala teribila de lupta directa, fata-in-fata, impotriva indienilor araucani, lupta care a durat 300 de ani. Unul dintre precursorii sai, se lauda in anul 1620 ca a ucis mai mult de 2.000 de oameni cu propriile maini, intr-o singura actiune. Joaquín Edwards Bello relateaza in cronicile sale ca, in timpul unei epidemii de tifos exantematic, armata a scos oamenii bolnavi din casele lor si i-a ucis intr-o baie de otravuri pentru a pune capat odata ciumei. In timpul razboiului civil de sapte luni, din 1891, 10.000 de oameni au murit intr-o serie de confruntari nesteptate. Peruvienii afirma ca, in timpul ocupatiei din Lima, in razboiul din Pacific, soldatii chilieni au devastat biblioteca lui Don Ricardo Palma, luand toate cartile nu pentru a le citi, ci pentru a se sterge la fund cu ele.

Istoria brutalitatii

Miscarile populare au fost reprimate cu aceeasi brutalitate. Dupa cutremurul din anul 1906 din Valparaíso, fortele navale au exterminat organizatia docherilor de 8.000 muncitori. In Iquique, la inceputul secolului, demonstrantii grevisti au incercat sa se refugieze din fata trupelor si au fost mitraliati fara mila; in decurs de zece minute, au fost 2000 de morti. Pe data de 2 aprilie 1957, armata a spulberat o tulburare civila in zona comerciala a orasului Santiago, iar numarul victimelor nu a fost niciodata stabilit, deoarece guvernul a ascuns cadavrele.

In timpul unei greve de la mina din El Salvador, in timpul guvernarii lui Eduardo Frei, o patrula militara a deschis focul asupra unei demonstratii pentru a o imprastia si a ucis sase persoane, printre care unii copii si o femeie insarcinata. Comandantul postului era un general obscur in varsta de 52 de ani, tatal a cinci copii, profesor de geografie si autorul mai multor carti cu subiecte militare: numele lui era Augusto Pinochet.

Mitul legalismului si blandetea acestei armate extrem de brutale a fost inventat de burghezia chiliana in interes propriu. Unitatea Populara a tinut-o in viata, cu speranta de a schimba ceva in calitatea machiajului cadrelor superioare, in favoarea sa. Allende se simtea mai in siguranta insa, printre Carabineros, o forta armata ce era la originile ei populara si din randul taranilor si care era sub comanda directa a presedintelui republicii. Intr-adevar, junta a trebuit sa parcurga sase locuri mai in jos pe lista vechimii celor din armata, inainte de a gasi un ofiter superior care sa sprijine lovitura de stat. 

Cei mai tineri dintre ofiteri si-au sapat ei insisi groapa la scoala de ofiteri de rang inferior din Santiago de Chile si au durat patru zile pana au fost eliminati complet. Aceasta a fost cea mai investigata batalie a razboiului secret, cea care a izbucnit la posturile militare in ajunul loviturii de stat. Ofiterii care au refuzat sa sprijine lovitura de stat si cei care nu au executat ordinele de represiune au fost ucisi fara mila de catre instigatori. Regimente intregi s-au razvratit atat in Santiago, cat si in provincie si au fost suprimate fara mila, iar liderii lor au fost masacrati ca o lectie pentru trupe.

Comandantul unitatilor blindate din Viña del Mar, colonelul Cantuarias, a fost mitraliat de catre subalternii sai. Va trece o lunga perioada de timp inainte ca numarul victimelor acelui macel intern sa fie cunoscut vreodata, deoarece cadavrele au fost indepartate din posturile militare cu camioanele de gunoi si ingropate in secret. Per ansamblu, numai 50 de ofiteri superiori au putut fi de incredere sa conduca trupele care fusesera epurate in prealabil.

Rolul agentilor straini

Versiunile intrigii trebuie sa fie puse laolalta din mai multe surse, unele de incredere, altele nu. Niciun numar de agenti straini pare sa nu fi luat parte la lovitura de stat. Sursele clandestine din Chile ne spun ca bombardarea Palatului La Moneda - a carei precizie tehnica a surprins si expertii - a fost efectiv executata de o echipa de acrobati aerieni americani care ar fi intrat in tara sub paravanul Operatiunii Unitas, pentru a efectua acrobatiile de circ zburator pe data de 18 septembrie, ziua nationala a independentei statului Chile. Exista, de asemenea, dovezi ca numerosi membri ai fortelor secrete de politie din tarile vecine, ar fi fost infiltrati peste granita boliviana si ar fi ramas ascunsi pana in ziua loviturii de stat, cand si-au dezlantuit persecutia sangeroasa asupra refugiatilor politici din alte tari ale Americii Latine.

Brazilia, patria capeteniei gorilelor, a preluat sarcina acelor servicii. Doi ani mai devreme, ea realizase lovitura reactionara din Bolivia, ceea ce a insemnat pierderea sprijinului substantial pentru Chile si a facilitat infiltrarea tuturor planurilor de actiune si mijloacelor de subversiune. Parte din imprumuturile acordate Braziliei de catre Statele Unite au fost transferate in secret in Bolivia pentru a finanta subversiunea din Chile. In 1972, un grup consultativ militar american a facut o calatorie, al carei scop nu a fost dezvaluit, in localitatea La Paz. Poate totusi a fost doar coincidenta faptul ca, la scurt timp dupa aceasta vizita, miscari de trupe si echipamente au avut loc la granita cu Chile, oferind militarilor chilieni inca o ocazie de a-si consolida pozitia interna si de a-si transfera personalul si asistenta in reteaua de comanda care era favorabila iminentei lovituri de stat.

In cele din urma, pe 11 septembrie, in timp ce operatiunea Unitas mergea inainte, planul initial elaborat la cina de la Washington era realizat cu trei ani intarziere, dar exact asa cum fusese conceput: nu ca o lovitura de stat conventionala, ci ca o operatiune de razboi devastatoare. A trebuit sa fie asa, pentru ca nu era doar o chestiune de rasturnare a unui regim, ci una de implantare a semintelor Intunecatului - Iad aduse din Brazilia, pana cand in Chile nu ar mai fi existat nici o urma a structurii politico-sociale care facusera posibila Unitatea Populara.

Cea mai crancena etapa, din nefericire, tocmai incepuse. In acea batalie finala, cu tara la mila fortelor necontrolate si neprevazute de subversiune, Allende era inca atasat de legalitate. Cea mai dramatica contradictie a vietii sale a fost de a fi, in acelasi timp, dusmanul congenital al violentei si un pasionat revolutionar. El credea ca poate rezolva aceasta contradictie in ipoteza in care conditiile oferite de Chile vor permite o evolutie pasnica catre socialism sub legalitatea burgheza. Experienta l-a invatat prea tarziu, ca un sistem nu poate fi schimbat de un guvern fara putere.

Acea dezamagire tardiva trebuie sa fi fost forta care l-a determinat sa se impotriveasca mortii, aparand ruinele in flacari ale unei case care nu era a lui, un conac sumbru pe care un arhitect italian il construise pentru a fi monetarie si care a sfarsit ca si refugiu pentru presedinti fara putere. A opus rezistenta timp de sase ore, cu o carabina pe care i-a dat-o Castro si care era prima arma cu care Allende a tras vreodata.

In jurul orei patru dupa-amiaza, generalul-maior Javier Palacios a reusit sa ajunga la etajul al doilea al cladirii, impreuna cu adjutantul, capitanul Gallardo si cu un grup de ofiteri. Acolo, in mijlocul scaunelor imitatie Louis XV, vaselor cu dragon chinezesc si picturilor lui Rugendas din salonul rosu, Allende ii astepta. Era intr-o camasa cu maneci, purta o casca de miner, fara cravata, cu imbracamintea patata de sange. Tinea carabina, dar mai avea putina munitie.

Allende il cunostea mult prea bine pe generalul Palacios. Cu cateva zile inainte, i-a spus lui Augusto Olivares ca era un om foarte periculos, cu legaturi stranse la ambasada americana. De indata ce l-a vazut aparand pe scari, Allende i-a strigat: "Tradatorule!" Si l-a impuscat in mana.

A luptat pana la capat

Dupa povestea unui martor care m-a rugat sa nu-i dau numele, presedintele a murit intr-un schimb de focuri cu acea banda. Apoi, toti ceilalti ofiteri, intr-un ritual legat de caste, au tras in trupul lui. La final, un subofiter l-a lovit cu putere in fata cu patul pustii.

Exista o fotografie; Juan Enrique Lira, fotograf pentru ziarul El Mercurio, a facut-o. El a fost singurul caruia i s-a permis sa fotografieze trupul. Era atat de desfigurat incat, atunci cand i-au aratat corpul in cosciug Señorei Hortensia Allende, sotia lui, nu au lasat-o sa-i descopere fata.

In iunie, Allende ar fi implinit 66 de ani. Cea mai mare virtute a sa, a fost sa vrea sa termine ceea ce a inceput, insa soarta nu i-a putut da decat acea maretie rara si tragica de a muri aparand cu arma in mana o lege burgheza anacronica, aparand Curtea Suprema de Justitie care l-a repudiat, dar care i-a legitimat pe ucigasii sai, aparand un Congres mizerabil care l-a declarat ilegitim, dar care a trebuit sa se aplece cu complicitate in fata vointei uzurpatorilor, aparand libertatea partidelor de opozitie care si-au vandut sufletele fascismului, aparand intregul echipament mancat de molii al unui sistem de rahat caruia el i-a propus desfiintarea, dar fara sa-l fi elimiat.

Drama a avut loc in Chile, ca cea mai mare suferinta a chilienilor, dar va trece in istorie ca ceva ce ni s-a intamplat tuturor, copii ale acestei epoci, si va ramane in vietile noastre pentru totdeauna.” ________

Adevarata valoare umana este valoarea pe care o dam vietii altora.

https://www.newstatesman.com/world-affairs/2013/04/why-allende-had-die