BINE ATI VENIT ACASA, PASTRATORI AI VISULUI!

"Prietenii mei, nu voi uita numele vostru, eu sunt acelasi..."

In Alabama,.. “Purtand torta stramosilor nostri, am castigat respect pentru fiecare copil negru care avea un vis. Strigatele si aclamatiile din acea noapte au insemnat mult mai mult decat Jackson-mania: au insemnat sfidare si victorie. Dupa cum spunea Sammy Davis Junior in 1965: “Viata de star mi-a facut posibila insultarea in locuri unde negrul obisnuit nu ar fi putut spera vreodata sa mearga si sa fie insultat.”

Jackson-mania – a doua parte

“Michael privea muzica ca pe o "stiinta", precum si ca pe un sentiment. Din momentul in care ne-am mutat cu totii in Bowmont Drive, a inceput sa studieze compozitia. Se straduia sa inteleaga compozitia cantecului cuiva in acelasi fel in care un om de stiinta voia sa inteleaga ADN-ul unei persoane oarecare. Impreuna, intram pe orice post clasic de radio, ascultam structura unei bucati muzicale clasice si "vedeam" ce nuanta, ce stare sufleteasca si ce emotie crea fiecare instrument. "Este vorba despre a vedea muzica, nu doar despre a o auzi", spunea el. “Cand ascultati sunetul metallic al unui pian, vedeti ploaia cazand. Cand ascultati cornul englez, vedeti rasaritul sau apusul soarelui. Cand ascultati violoncelul interpretat cu arcusul, vedeti misterul sau tristetea. Cand ascultati melodia, vedeti povestea.”

Compozitia preferata a lui Michael era Suita Spargatorul de Nuci a lui Ceaikovski. I-au placut atat de mult piesele clasice, asa cum incepeau ele lent cu strunele, cresteau treptat in dramatism sau luau dintr-o data amploare, apoi se linisteau din nou. Aceasta structura – de forma A-B-A - a fost ceva ce noi am disecat continuu. Aceasta inspiratie clasica o intalnim atat de des in muzica sa, pentru ca talentul lui a constat in abilitatea de a combina o structura melodica si un continut liric sugestiv, cu un ritm care sa ii confere efect de muzica pop.

Data viitoare, cand ascultati "Heartbreak Hotel" sau "Dirty Diana", de exemplu, veti descoperi mai bine firul clasic care le strabate: instrumentatia pe care o folosea pentru a imbunatati povestea. Ascultati violoncelul in ambele melodii si structura pe care o ofera. Sau ascultati progresiile acordurilor de deschidere din "Thriller" si suspansul pe care il construiesc, groaza pe care o simtiti. Intotdeauna Michael a dorit sa-i ascultati muzica, sa inchideti ochii si sa o vizualizati.

Ca si co-lideri vocali, pe drum, eu si Michael imparteam un singur dormitor. De la un pat supraetajat pentru cinci persoane, am avansat la luxul unei perechi de paturi de o persoana. Ocazional, Marlon impartea cu noi, dar de obicei se dubla cu Tito, apoi erau Johnny si Ronny, iar Jackie avea camera lui. Diferitele dormitoare nu ne-au afectat in realitate relatia, pentru ca am continuat sa mergem peste tot ca o unitate. Pe Michael il infuria faptul ca Joseph insista ca intotdeauna el sa aiba o incapere invecinata, pentru a ne supraveghea, probabil stia ca Michael era pus pe glume si ca interesul meu fata de fete se trezise. Deoarece Motown ma denumise "inima care palpita", acesta a fost rolul meu! Joseph putea sa intre in camera noastra ori de cate ori ii placea, prin usa de legatura pe care Michael o ura. Il facea sa se simta supravegheat. Imposibil de a fi liber in afara hotelului, el nu putea sa scape de controlul tatalui nostru nici inauntru.

Daca radeam cateodata peste ora unsprezece, Joseph ne batea in perete de mai multe ori: "Voi doi, duceti-va la culcare! Odihniti-va vocile." Michael isi rotea ochii. "Daca vocile voastre nu merg, nu exista spectacol si daca nu exista spectacol ..." Sfarsitul nerostit al acestei sentinte ramanea intotdeauna atarnat in aer. Noi doi intelegeam. "Soimul" nu rata niciodata nimic. Dar nici Michael nu era mai prejos. Ori de cate ori auzea vocea tunatoare a tatalui nostru discutand la telefon, lua un pahar, il punea la ureche si asculta cu el la perete. Facea acest lucru si de fiecare data cand ni se cerea sa parasim camera, la Motown. Era fascinat de ceea ce se discuta, mai ales cand isi auzea numele mentionat.

Michael s-a nascut cam bagacios, o trasatura mostenita de la mama tatalui nostru, Mama Chrystal. El spunea ca cel mai bun dispozitiv pe care ar trebui sa il aiba, ar fi un aparat auditiv pentru a amplifica conversatiile si soaptele de la distanta ale oamenilor, care sa-i permita lui sa asculte. "Iti poti imagina cat de cool ar fi?" spunea el. "Atunci am sti tot ceea ce planuieste Joseph!" Nevoia lui de a sti ceea ce se discuta, avea sa se extinda si la directorii de marca si la avocati, dar care au venit mai tarziu in cariera lui solo. Era curios sa stie si despre ce discutau fanii. In multe orase, stingeam luminile si ingenuncheam langa fereastra ca sa privim jos, in curte sau in parcare, sa vedem masinile care sosesc incarcate cu fani.

Uneori, era atata aglomeratie, ca la un cinematograf in aer liber, cu grupuri mari de oameni in jurul mai multor perechi de faruri. Ne scandau intr-una numele si sunau din claxoane, nestiind ca noi ii urmaream in tacere. Era un adevarat spectacol pentru noi si ne tinea fascinati timp de mai multe ore. Aceasta fereastra nu era altceva decat o versiune mai mare a celei din dormitorul nostru din Strada Jackson 2300. Am avansat de la repetitiile pline de speranta la statutul de star, dar nu s-a facut nimic pentru a modifica sensul de "ei si noi". Acum, noi priveam dincolo de vis si alti copii priveau inauntrul lui. In timp ce iarba, uneori, parea mai verde din ambele parti. Mai ales pentru Michael.

Stiam ca doar un singur lucru era sigur: alti copii nu se trezeau sa gaseasca doua sau trei cameriste dragute care sa stea la capatul patului, facand fotografii si chicotind cu Joseph care radea impreuna cu ele, sustinandu-le. Tatal nostru era matinal: Noi voiam sa dormim. Datorita accesului sau via usa noastra de legatura, il auzeam atunci cand eram adormiti pe jumatate, oferindu-se cu bucurie sa-si prezinte fiii. "Vreti sa-i vedeti pe baieti?" Urmatorul lucru despre care luam la cunostinta, era ca lenjeria de pat era trasa de pe noi, lasandu-ne doar in pijamale, cu ochii inchisi pe jumatate si parul Afros ravasit. Pentru un barbat care insemna totul pentru noi si care reprezenta imaginea corecta, parea un lucru cam ciudat. Dar, asta era tertipul lui Joseph – sa ne surprinda pe neasteptate.

Cand Michael a inteles sa inchida usa, am fost treziti de Joseph furios. "Deschide usa asta, baiete!" Si nu s-a oprit din strigat pana cand nu am facut-o. Ne-am infuriat atunci cand a adus cameristele, dar nu am putut sa spunem nimic, pentru ca trebuia sa-l respectam. Asa s-au petrecut lucrurile. Se pare ca eu si Michael ne petreceam mai tot timpul impreuna in acele zile si astfel, legatura dintre noi s-a sudat. Nu-mi amintesc de nicio discutie si nicio bataie in copilarie. De fapt, rareori exista vreo frictiune intre oricare dintre frati. Eu nu aveam niciun motiv sa ma bat cu Michael sau Marlon pentru ca ei erau prea mici. Bubuiturile mele erau intotdeauna cu Tito, cand jocul de-a luptele iesea de sub control, instigati de Jackie.

Dar, aveam prea mult spirit de echipa in randul fratilor pentru a fi suparati unul pe altul. Michael se uita la mine; Eu ma uitam la el. Pe scena, el era intotdeauna la dreapta mea. In hoteluri, el era intotdeauna in patul din stanga. Daca nu puteam sa-l vad pe Michael si sa stiu ca este bine, nu ma simteam in largul meu. In timpul serii, daca eram pe drum sau eram intorsi in Los Angeles, lectura lui inainte de culcare era fie Cartea junglei, fie Cartea Recordurilor Guinness. "Vreau sa fiu omul de spectacol care va vinde cele mai multe inregistrari", a spus el intr-o seara. "Vreau ca si numele meu sa apara in aceasta carte!" Pana sa adormim, vorbeam cu el despre orice si despre totul si ne imparteam reciproc mailurile fanilor – chestiunile pline de spirit, ciudate si romantice pentru mine, in varsta de 16 ani, iar cele dragutele si adorabile pentru el, in varsta de 10 ani.

El radea la propunerile de casatorie pe care eu le primeam si ma tachina cu privire la cat de ‘coool’ credeam eu ca sunt. Noi chiar am introdus aceasta idee pe scena, la un sketch facut in timpul unei pauze intre cantece. "Doamnelor, Jermaine crede ca este sooooo cooool cu chiiiitara lui..." arena vuia... “dar, stiti, vom schimba toate astea..." replica: mai multa isterie...”pentru ca ne vom face treaba si vom fi la fel ca Jermaine!" Dupa care am si lansat in spectacol melodia "It’s Your Thing". Singurul lucru pentru care Michael si cu mine ne luptam, era oglinda din baie. Fiecare frate avea un Afro rasucit si intotdeauna ne scamosam parul, pentru a-l face mai pufos, apoi il bateam cu mainile pentru a obtine acea forma perfect rotunda, inainte de a adauga Luciul Afro pentru stralucire.

Eram mandri de parul nostru voluminos. Era coroana noastra Afro. In avion, am invatat sa dormim cu capul lasat in fata pentru a evita zdrobirea parului Afro. Nu era bine pentru gat, dar mentinea forma! Timpul pe care Michael il petrecea in fata oglinzii era aproape la fel de indelungat ca al meu, asa ca, primul lucru in fiecare dimineata, era intotdeauna o cursa pentru pol position. Eu sustineam ca am parul cel mai mare si mai gros, iar el sustinea ca era in fata scenei si ca avea parul pe care fetele si l-ar fi dorit cel mai mult. Fiecare detaliu cu privire la parul si pielea noastra trebuia sa fie potrivit. Pe drum, alt obicei al lui Michael era serviciul de camera; cel mai pretios avantaj al industriei muzicale, in ochii lui.

Seara, cand era deosebit de neastamparat, se dadea drept un alt copil si plasa cea mai mare comanda falsa intr-o camera diferita. Dar cel mai amuzant siretlic al lui, era atunci cand il suna pe unul dintre cei care transportau echipamentul, folosindu-si vocea inalta pentru a juca rolul unei fane. Jack Nance, managerul turneului si Jack Richardson, soferul si omul nostru de incredere, erau intotdeauna tintele noastre preferate. Cand ridicau telefonul din camera, Michael vorbea in receptor si se prezenta ca fiind o fana: "Te-am vazut in seara asta... Imi place cum aratai", chitaia el subtire si apoi detalia ce haine purtase Jack in acea zi, pentru a adauga autenticitate...“ si doar am fost un fan al lui Michael, dar tu mi-ai furat ochii...”

Radeam atat de tare incat trebuia sa intru in baie, insa Michael continua cu un chip imperturbabil: "Cum arat?", replica el chicotind sfios, "Ei bine, sunt inalta, subtire si foarte frumoasa... toate prietenele imi spun asta... Cati ani am? Aproape saisprezece", ii spunea el. Continua tot asa timp de zece minute bune, tachinandu-i si facandu-i sa se umfle in pene (gadilandu-le ego-ul), dar niciodata nu i-am lasat sa ghiceasca ca suntem noi. I-am lasat sa creada ca si ei sunt adorati de fani. A doua zi dimineata, cand l-am vazut pe Jack in holul hotelului, privind cu toata severitatea si seriozitatea, Michael m-a inghiontit si a soptit: "Tipi experimentati – sunt versati".

Daca a existat un oras care nu si-a scos in totalitate covorul de bun-venit Jackson-maniei, acela a fost Mobile, Alabama. Asteptam cu nerabdare intalnirea aceasta, pentru ca ne intorcea la radacinile mamei, dar nu a existat nicio primire calduroasa. Nu reactia fanilor a fost problema - aceasta a fost, de obicei, rece. A fost primirea din afara arenei - care ne-a oferit o lectie serioasa in bogata diversitate a Americii. Parintii nostri ne-au avertizat despre prejudecatile infame ale Sudului indepartat si despre modul in care comunitatile negre abia se trezeau dupa boicotul autobuzelor din Montgomery anilor 50, despre statutul drepturilor civile care inca aduceau violenta din partea suprematiei albilor din Ku Klux Klan.

Vazuseram multe imagini ale unor adulti care se plimbau cu cearceafuri pe cap si ii vazuseram arzand cruci, dar cunostintele noastre despre istorie au fost limitate pana la prima noastra experienta din Alabama, in ianuarie 1971. Prima diferenta pe care am remarcat-o, a fost atunci cand soferul alb al limuzinei noastre a fost rece si nepoliticos, nu vorbaret ca alti soferi pe care i-am avut. Cand am ajuns la hotel, el a refuzat sa iasa din masina si sa ne deschida usile si niciun angajat nu a iesit sa ne ajute la bagaje. Asta nu era o asteptare de copil-rasfatat, era doar o observatie asupra unei diferente clare in tratamentul nostru.

In timp ce ne scoteam gentile din portbagaj, unul dintre noi a observat cateva accesorii KKK, destinate in mod clar ochilor nostri. Am inghetat. A fost precum unul din acele momente dintr-un film thriller, atunci cand iti dai seama ca tot timpul soferul tau a fost ucigasul; situatia era sinistra. Am ramas linistiti si ne-am tinut capul in jos. La receptia hotelului, ne-am confruntat cu acelasi tratament rece. - “Se pare ca nu avem camere rezervate pentru voi”, ne-a spus barbatul de la receptie, taios si cu severitate. Suzanne de Passe, sau altcineva, a sustinut ca rezervarea era facuta cu mult timp in urma; eram Jackson 5 si, mai mult ca sigur, trebuia sa fie o greseala. “Nu este nicio greseala. Nu avem camere rezervate", a repetat el.

Am cersit efectiv o camera, care ne-a fost oferita in cele din urma - cu fata spre o alee si spre cosurile de gunoi. Michael a fost, ca de obicei, primul care a intrebat ce s-a intamplat, atunci cand am ajuns sa ne cazam in camera noastra de mana a doua. - “De ce ne-ar trata cineva asa din cauza culorii pielii noastre?” a intrebat el. Era confuz pentru ca stia ca fanii nostri erau negri si albi si, pentru prima oara, am fost facuti sa ne simtim nedoriti, ca sa nu mai vorbim nepopulari. Asta ne-a determinat sa fim si mai hotarati sa punem piciorul in prag, deoarece cunoscuseram de curand importanta faptului de a fi copii de negri, care sustin spectacol pentru fani negri, care acum se puteau identifica cu noi.

  

Purtand torta stramosilor nostri, am castigat respect pentru fiecare copil negru care avea un vis. Strigatele si aclamatiile din noaptea aceea au insemnat mult mai mult decat Jackson-mania: au insemnat sfidare si victorie. Dupa cum spunea si Sammy Davis Junior in 1965: “Viata de star mi-a facut posibila insultarea in locuri unde negrul obisnuit nu ar fi putut spera vreodata sa mearga si sa fie insultat.” Amintirile lui Michael despre Alabama nu au fost cele mai semnificative in acel moment, deoarece cand am parasit Mobile, avionul nostru 727 a nimerit vreme rea si turbulente severe. Cred ca atunci am fost cu totii agitati si am fi preferat turneul in camioneta VW, dar aveam un concert la fiecare cateva zile, deci nu aveam de ales decat sa mergem pe calea aerului.

Dar, acest zbor ne-a lasat pe Michael - si pe mine - ingroziti cand avionul a cazut brusc si a inceput sa tremure violent. Stand alaturi, ne-am prins de cotiere cu putere. Cand m-am uitat la stanga mea, Michael plangea, cu ochii stransi. Cred ca Armaghedon ne-a trecut fulgerator prin minte la amandoi si nu ne-a ajutat faptul ca cerul era intunecat si luminile cabinei palpaiau. Cand conditiile s-au linistit, o stewardesa a venit la noi si s-a aplecat langa Michael, pentru a ne reasigura ca un astfel de eveniment era cat se poate de normal. Asta ne-a calmat - pana cand pilotul ne-a naruit bruma de calmitate dupa ce am aterizat: “Avionul a fost greu de controlat, dar impreuna am trecut prin asta, nu-i asa?”

Temerile noastre au crescut in 1972 cand am vazut stirile televizate ale unui avion de pasageri Eastern Airlines care cobora din Everglades, cazand de la o inaltime de 2000 de picioare in timpul coborarii in Miami. Dupa ceva timp, cand a venit timpul sa ne parasim hotelul pentru aeroportul dintr-un oras pe care acum nu mi-l pot aminti, nu-l gaseam pe Michael. Un minut el a fost cu noi, urmatorul nu a mai fost. Bill si Joseph au inceput sa se ingrijoreze, pana cand instinctul ne-a reamintit de un obicei pe care Michael il adoptase atunci cand avea probleme in Strada Jackson 2300. Cu siguranta, Bill l-a gasit ascuns sub patul hotelului, plangand si refuzand sa iasa. – “Nu ma mai întorc la avionul ala - Nu ma intorc! Nu ma intorc!”

Afara, era o vreme furtunoasa cu ploi torentiale.Toata lumea a incercat arta blanda de negociere - Bill, Suzanne si Jack Richardson - dar urmatoarea amintire pe care o am este ca l-am vazut pe Bill trecand de la limuzina pana la treptele avionului, purtandu-l pe umeri pe Michael care lovea cu picioarele si tipa intr-una. Asemenea istericale s-au intamplat de cateva ori, cand Michael nu s-a simtit in siguranta si de obicei tipa dupa mama. Joseph era acolo, desigur, dar el nu a oferit - sau nu a fost capabil sa ofere - dragoste si confort atunci cand au fost necesare. In schimb, noi, fratii si o stewardesa, l-am scos adesea din incurcatura. Si, da, si o multime de bomboane au ajutat.

Forta imensa a trupei Jackson 5 a servit ca model in intreaga America, dar, ni s-a cerut sa prezentam spectacole si in restul lumii. Aveam chemari pentru a sustine concerte in fiecare oras important si era greu de inteles cat de mari eram in Australia si Japonia. Parca erau alte planete. Joseph ne-a si spus ca vom "cuceri lumea". Cel de-al cincilea single, “Mama’s Pearl”, a fost primul nostru cantec cu care nu am ajuns pe primul loc. Acelasi lucru s-a intamplat si cu “Can not Tell Say Goodbye”, cateva luni mai tarziu, iar noi am fost nevoiti sa ne pozitionam pe locul al doilea in amandoua cazurile, dar nici Joseph si nici dl. Gordy nu s-au plans. Orice incepeam crestea mai mult decat si-ar fi imaginat cineva si parea de neoprit. Viata venea la noi atat de repede si niciunul dintre fratii nostri nu stia unde ne conducea asta sau cat de important ar fi putut ajunge.

Dar am inteles ca ziua in care fanii s-au oprit din strigat a fost si ziua in care am incetat sa sustinem spectacol, asa ca am lansat al doilea si al treilea album, ne-am aliniat la mai multe turnee si am pastrat profilul cu interviuri in revista Teen, Soul, Time, Life, Ebony si Rolling Stone, aceasta din urma numindu-ne "Cel mai important fenomen de la Stone incoace" si undeva, intre toate acestea, am reusit sa stecuram oarecum si scoala. In Japonia, am fost declarati ”Cel mai promitator grup vocal”, care a urmat celebrarii noastre din 1970 din Statele Unite ale Americii.

Motown l-a angajat pe Fred Rice, care lucrase cu Beatles si Monkees, sa inceapa sa ne francizeze in intreaga lume cu papusi, haine... si spray-uri de par. A inceput chiar sa vorbeasca cu animatorii Rankin & Bass din New York, producatorii show-ului ABC The King Kong, despre transformarea noastra in personaje de desene animate. "Va trebui sa va vad chipurile peste tot", a spus el. "Sunteti Beatles negri." In camera noastra de hotel, Michael si cu mine ne-am exprimat intotdeauna dezacordul fata de comparatia aceasta. De ce pentru tot ce este alb si renumit este nevoie de un echivalent negru? Noi nu eram Beatles negri, noi eram Jackson 5 negri.

Aparent, cand presa a facut aceeasi comparatie, noi am zambit gratios si am acceptat complimentul, dar aceasta comparatie a ignorat un fapt: doua dintre cantecele noastre – “I’ll Be There” si “ABC” - au batut Marea Britanie pozitionandu-se pe locul 1 la fata locului si asta ne-a facut sa ne simtim la fel de buni ca oricare. Asta ne-a facut atat de mandri pe cat puteam fi, continuand competitivitatea din zilele concursului de talente. Am fost castigatori. Trebuia ca noi sa fim cei mai buni. Si talentul altora ne-a fortat sa ne impingem limita la cel mai inalt nivel.

Un loc unic, in care ne-a fost garantata o primire calduroasa a fost Gary, Indiana, cand ne-am intors acasa, pentru a concerta la Westside High School la inceputul anului 1971 – A fost prima noastra vizita "acasa" in 14 luni. Circa 6.000 de oameni se intorceau in fiecare noapte si totul era captat pe o camera video pentru o emisiune TV speciala, numita Goin' Back to Indiana. Am aterizat cu un elicopter pe zapada, in parcarea scolii, unde era o adevarata atmosfera de carnaval. Chiar si elicopterul nostru s-a alaturat echipei de intoarcere acasa, cu un banner de-a lungul cozii care spunea: "Bine ati venit acasa, JACKSON 5". Am mers de la elicopter pana la limuzina care ne astepta, iar localnicii nu ne-au atins atat de mult pe cat ne-au privit cu cat mai multa dragoste, fascinati de baietii care se intorceau transformati de la Motown. Noi nu eram o fantezie indepartata pe un perete de dormitor pentru acesti oameni, eram unii dintre ei. 

Pe masura ce ne-am apropiat de colt si vechea noastra casa ne-a aparut in fata ochilor, am remarcat imediat ceva diferit: noul, chiar daca temporar, semn de strada "Jackson 5 Boulevard". Toata lumea tinea duplicate si in spatele lor, pe peluza acoperita de zapada din fata casei noastre, era un semn mai mare: "Bine ati venit acasa, JACKSON 5 – Pastratori ai visului". Strada era inundata de oameni, iar copiii au inceput sa strige din amintirile lor: “Iti amintesti de mine? Mergeam la scoala elementara impreuna!” –“Ma mai recunosti? Te-am intalnit o data la...” - "Michael! Am fost acolo cand ai cantat 'Climb Ev'ry Mountain!”- Iar apoi am gasit singurul chip din multime pe care-l cautam: vechiul nostru prieten Bernard Gross. I-am prins obrajii dolofani si el a ras. – “Ati iesit in lumina rampei, facand toti acesti bani acum!” a spus el. - "Felicitari, baieti, meritati.” –“Noi suntem la fel - nu ne-am schimbat!", am spus, ceea ce in interior era adevarat.

Dar, am observat cum majoritatea oamenilor, cu exceptia lui Bernard, ne priveau diferit – ne priveau cu multa curiozitate. In exterior, schimbarile erau evidente. Acum aveam un departament de garderoba si straluceam fara a folosi vaselina. Dar nu ne simteam mai bine decat oricine altcineva: ne simteam norocosi si privilegiati. Si nu am crezut niciodata ca vom sta vreodata in afara casei noastre si ne vom simti privilegiati. A fost greu sa ne reintoarcem, pentru ca gustul din California ne-a largit orizonturile. Viata ne-a priit si, fiind in Gary, am simtit ca incercam o pereche de pantofi care este total depasita, dar nu vrem sa o aruncam. Chiar si casa noastra era cumva redusa. Afara, totul parea la fel, pana la caramizile asezate in curte.

Dar, de indata ce am intrat, am spus cu totii acelasi lucru: “Cum am avut loc aici, cum am locuit aici?" Noi, fratii, ne-am dus in vechiul nostru dormitor, unde nu mai erau paturile noastre. Michael si cu mine stateam in picioare, privind la multimile de pe strada. – “Poti sa crezi ca au facut toate astea pentru noi?” spuse el. Atunci nostalgia a rescris istoria: "Am lasat in urma o multime de prieteni, nu-i asa?", a spus. - "Am lasat o multime de oameni in urma, dar am castigat fani in intreaga lume. Avem prieteni pretutindeni" am spus eu. Era optimism, ceea ce facea ca realitatea din acel moment sa para roz.

Afara, mama si Joseph se bucurau in gloria lor binemeritata. Au aparut colegii de la Laminor si prietenii mamei de pe strada au fost acolo. Toata lumea parea fericita pentru noi. La o receptie oficiala la scoala, primarul din Gary, Richard Hatcher, a spus ca am pus orasul pe harta lumii (ceea ce a fost probabil si motivul pentru care au fost redenumiti Palatul Teatrului Jackson 5) si ne-a fost prezentata “cheia orasului”. Era o mare onoare pentru familia noastra. Ni se parea ca avem cheile celor mai bune lucruri din viata la acel moment, dar exista ceva ce am castigat in libertatea simbolica pe care o oferea Gary; era recunoscuta oficial lupta inainte de realizare.”

“Casa rezista inca si astazi, nu arata diferit la exterior. Este ocupata si este inca in proprietatea parintilor nostri. Nu cred ca vor renunta vreodata la radacinile noastre. In 1989, ne-am intalnit ca frati – toti cei noua - pentru a lansa melodia "2300 Jackson Street". Aceste versuri, care-l includ pe Michael in primul verset, spuneau mai mult atunci decat pot transmite eu fara muzica acum. Este o melodie de acasa si de familie, dar lui Michael si mie ne-a placut foarte mult versul care spune:

"Prietenii mei, nu voi uita numele vostru, eu sunt acelasi..."

Si asta a fost tot ce a incercat Michael sa spuna pe tot parcursul vietii.”

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

NINGE CU DOR DE LUMINA

Ma rog Tie, lumineaza-mi, Doamne, calea spre bine!

   

"Ninge, Doamne, cu iubire

Ninge, Doamne, cu frumos,

Ninge dor si fericire,

Peste omul credincios.

Ninge albul minunat,

Peste a lumii nepasare,

Si transforma de indat’

Viata intr-o sarbatoare.

Ninge, Doamne, maiestuos,

Peste mine, peste noi,

Din Iubirea lui Hristos,

Ninge dragostea suvoi…"

Cuvintele acestea magice, izvorate dintr-o deosebita delicatete interioara, sunt ale unui autor necunoscut.

Pentru mine, insa, aceste versuri pline de emotie si har, sunt ca o rugaciune izvorata parca din subconstientul si adancul sufletului meu, o rugaciune care-mi elibereaza dorinta de bine fata de cei apropiati mie, fata de toti locuitorii acestei planete, fata de toate fiintele din univers si, nu in ultimul rand, fata de mine insami. Aceasta dorinta de adevar, de iubire si armonie, este setea neincetata pentru lumina protectoare oferita cu generozitate noua, de Dumnezeu.

Poezia are in ea puterea revitalizanta a unei mantra, a unei energii pozitive, eliberatoare, a unei rugaciuni vindecatoare, pe care o rostesc intr-una din momentul in care am primit-o.

Mi-a fost transmisa inainte de Craciun, ziua sfanta a nasterii Mantuitorului si o retransmit mai departe, a doua zi de Craciun, ziua de cinstire a Sfantei Nascatoare Maria, alaturi de urarea “CRACIUN FERICIT!",

                         ... Iar pentru fiecare zi a noului an, “UN GAND BUN TUTUROR!”

Michael Jackson - JACKSON-MANIA

“Ce se intampla cu voi? De ce plangeti asa?”

“Fanii sunt cei care cumpara inregistrarile si vin la concerte. Ei fac ca acest lucru sa se intample, nu Joseph, nu Motown, nu noi", spunea Michael. El nu si-a pierdut niciodata respectul fata de fani: i-a considerat a fi o a doua familie si el, ca si noi, a impartasit o relatie unica cu ei, intr-o epoca in care accesibilitatea era cu mult mai mare decat in prezent. Intotdeauna si-a considerat fanii prieteni speciali, oameni de care i-a pasat cu adevarat si pe care i-a iubit."

“A fost similar inceputului unui mic cutremur, atunci cand am simtit primul tremur in incheieturile picioarelor. Cred ca eram la a cincea melodie dintr-o serie de 15, la primul nostru concert oficial Motown, pe scena Spectrum din Philadelphia, cand am simtit ca ceva nu este in regula. “Ce a fost asta? Ai simtit ceva?” Michael continua sa cante. Tot ce puteam sa vad era spatele lui, in timp ce el se agita si dansa si atingea cu degetele marginea scenei. In fata sa – la distanta aproape de atingere - o multime de fani isi smulgeau parul, tipau isteric si plangeau; era un zid tanguitor de adolescenti si pre-adolescenti si de brate intinse.

Sute de fani, dintr-o multime de 16.000, si-au parasit locurile atribuite si au navalit pe culoarele dintre randuri, valorificandu-si la maxim biletele de 5.50 dolari. Tinerii se impingeau cu greutatea lor unificata impotriva unei scene care nu fusese conceputa pentru a rezista la asa imbulzeala. Atunci a inceput tremurul, primul indiciu de necaz. In timp ce canta, Michael s-a uitat inapoi spre mine. In acel moment, scena s-a inclinat deoarece suporturile de dedesubt incepusera sa se incovoaie. In spate, amplificarea electrica de la basul meu a cazut, cimbalii lui Johnny s-au prabusit si cinci statii de microfon au inceput sa se balanseze. Dar, nu numai asta ne preocupa. Ne-am uitat spre culise - Joseph, Suzanne de Passe si Bill Bray, noul nostru om de paza, ne faceau semne, tipand: "Dati-va jos! Dati-va jos de pe scena!"

Pompierul sef a iesit in fata, fluturandu-si bratele. "Opriti-va! Opriti-va!" Luminile s-au aprins si tipetele au ajuns la decibelii care sparg sticla, pe masura ce fanii realizau ca spectacolul s-a incheiat brusc. A fost momentul in care distractia si nebunia au inceput cu adevarat. Mi-am desfacut cu mare graba cureaua de pe umar si mi-am aruncat basul - lasandu-l acolo - iar noi, fratii, am alergat in culise. “Miscati-va! Miscati-va! Miscati-va!" Michael si Marlon erau intotdeauna cei mai rapizi, alergand in fata noastra. Am fost ghidati de cineva, sa sarim treptele laterale si sa fugim in culise, prin culoare. Stiam ca fanii escaladasera scena, urmarindu-ne.

"Sa nu va opriti! Continuati sa fugiti! Continuati sa fugiti!" striga cineva. Din culise, zgomotul multimii suna fara intrerupere, asemenea unui val ce se prabusea si navalea pe coridoare. In acele zile nu existau niciun fel de bariere in calea multimii sau pentru a ne asigura protectia. Oricum, nu la inceput. Asadar, am luat-o la fuga catre zona care conducea in afara arenei, unde limuzina ne astepta, cu motorul la ralanti si cu usile deschise. In fata noastra, fetele daramau rampa. In spate, fetele micsorau decalajul. Cu sapte salturi, ne-am ingramadit in limuzina, sfarsind intr-un morman de unul peste celalat, in timp ce usile se tranteau; eram inapoi, in siguranta relativa a scaunelor din piele si a ferestrelor innegrite, fara suflare, tremurand, infiorati si nauciti.

 

“Sunteti cu totii bine?” a intrebat Bill Bray, inclinandu-se inapoi de pe scaunul din fata. “Da, suntem bine.” In timp ce limuzina se misca incet pe rampa in lumina zilei, fanii ne-au inconjurat, aruncandu-se pe capota, alergand alaturi de vehicul, lovind ferestrele, plangand sa nu plecam. De la scena pana la iesirea din arena, a fost nebunie curata si undeva, in acea legatura cinetica dintre grup si fani, oamenii s-au pierdut. Michael a avut un singur cuvant pentru asta: "salbatici" - "I-am gonit pe salbatici, nu?" – dupa care, s-a lamentat pentru faptul ca nu am reusit sa terminam de cantat piesa. Cand limuzina s-a indepartat, reusind sa se retraga din arena, Michael a ingenuncheat pe bancheta din spate ca sa priveasca afara pe fereastra ingusta din spate.

Atunci am descoperit cat de hotarati erau fanii nostri. “Bill! Inca mai vin dupa noi! Fug! Fug dupa noi! striga Michael. O multime de fete alergau dupa noi, ca si cand viata lor ar fi depins de asta. "Uita-te cat de repede alearga fata asta!", a spus unul dintre noi, in timp ce grupul se indeparta. Michael deja radea pe infundate. "Uitati-va cum se clatina sanii acelei fete!", a adaugat el, iar noi am chicotit tot drumul de intoarcere la hotel.

Nu eram pregatiti deloc pentru ceea ce ei au numit fenomenul "Jackson-mania". Scara popularitatii noastre ne-a fost invizibila inainte de concertul din Philadelphia. Sigur ca se inregistrase in vanzarile record, pozitiile din grafice, articolele de ziar si sacii cu carti postale de la fani, iar noi ne sarbatoream ca fiind primul grup de copii care a vandut mai mult de un milion de inregistrari. Dar, nu era nimic tangibil, pentru ca fusesem "ascunsi", limitati la coconul nostru din Motown, la peretii fara ferestre ale studioului de inregistrare si la limuzina ce ne ducea noaptea-tarziu, somnorosi, acasa. In studiourile de televiziune, am primit doar aplauze linistite.

Chiar si la scoala, nimic nu a sugerat zilele nebune ce aveau sa urmeze. La scoala Bancroft Middle, pe care o frecventam eu, Marlon si La Toya, am avut destui copii care ne cereau autografe si toata lumea voia sa ne faca prieteni. Dintr-o data am devenit "copiii cool" din Indiana si atentia sporita ce ne era destinata era ceva de care radeam cand ajungeam acasa la sfarsitul zilei: Jackie si Tito de la Fairfax High si Michael de la Gardner Elementary, unde principalul lui prieten era Kerry, fiul domnului Gordy. Numai atunci cand am pasit pe scena, realitatea din Motown ne-a lovit cu adevarat. “Baieti, e bine sa va obisnuiti cu asta!” a spus domnul Gordy: "V-am spus ca va fi pandemoniu!"

Cu siguranta, nebunia a continuat la Palatul Cow din San Francisco si la Forumul Inglewood din LA, unde s-au intamplat doua lucruri: am stabilit un nou record pentru cea mai mare participare la un spectacol de divertisment (18.675) si am provocat "aproape un taraboi” printre fani, potrivit ziarelor. Haosul a devenit un eveniment regulat la toate locurile de intalnire din lume. Cineva din tabara a incercat sa explice reactia fanilor fata de noi, spunand ca "ei detin muzica voastra, iubesc muzica voastra si cred ca va detin si pe voi - de aceea se conecteaza de fiecare data cand sustineti spectacol".

Inceputul acestei comuniuni a fost ciudat prima oara, pentru ca noi nu eram stele, eram doar cinci frati din Indiana. Cu modul acela de gandire initial, ne uitam la fete si gandeam: “Ce se intampla cu voi? sau de ce plangeti asa? de ce sunteti distruse?” Si noi ne-am intalnit idolii – pe Smokey Robinson, Temptations, Jackie Wilson - si ne-am mentinut calmul. Sa nu ne intelegeti gresit, ne-am obisnuit curand cu asta, pentru ca atunci cand ceva devine o intamplare de zi cu zi, isi pierde ciudatenia. Acelasi lucru care ne-a uimit s-a transformat intr-o emotie pe baza careia am inflorit.

Acesta a fost inceputul faimei noastre si niciodata nu am considerat-o "faima" inainte. Sau adulare. Ne-am gandit doar la succes si sa fim cei mai buni. Schimbarea a fost rapida si ametitoare. La Forum, Papa Samuel si Mama, tinand-o pe Janet adormita intr-o patura, s-au asezat pe primul rand. Cred ca Janet era singura persoana din America care putea pretinde ca a adormit la un concert Jackson 5. Mama spunea ca nu a putut sa-si creada ochilor. "Tot ce am putut sa vad a fost cum copiii mei erau urmariti si alergau sa se ascunda si m-am ingrijorat pentru voi." 

                                                                              

Rebbie a venit sa ne vada in Kentucky, dar si-a petrecut jumatate din timp urmarindu-i pe fani, nu pe noi. "Cum pot auzi muzica daca tipa asa?" a intrebat ea. Chiar si Joseph a fost intrigat. "Ultima oara cand am vazut ca oamenii bocesc si lesina in felul acesta, a fost la biserica baptista, cand eram copil ", a glumit el. A urmat aprobarea in masa pe care el nu a putut sa o contrazica. De la stat la stat, nebunia si vanzarile record au continuat sa creasca, ridicandu-se in luna iunie 1970, odata cu lansarea celui de-al patrulea single, "I'll Be There", care a depasit topurile - facandu-ne primul grup care a iesit pe porti cu patru No.1, unul dupa altul. In primul nostru an, am vandut 10 milioane de singles in lumea intreaga. A fost incredibil atunci, pentru mine este incredibil si acum.

Pana la al patrulea concert, sustinut la Boston Gardens, Motown a instituit o securitate sporita, prin urmare am avut parte de protectia politiei pe stadioane si de coloana de automobile care ne escorta prin fiecare oras. Locatiile unde se organizau concertele ne asigurau ca politia era postata in fata si in partea laterala a scenei. Repetam "strategia de iesire" in timpul verificarilor sonore, trecand prin locurile de evacuare stabilite, ca si cum ar fi fost o simpla rutina de dans. Cei ce transportau si intretineau echipamentele muzicale mi-au spus sa nu imi abandonez basul, asa ca eu si Tito ne-am deprins sa fugim cu chitarele pe care le aveam. In calitate de frati, am facut si un pact de economisire a timpului: "Cand vine timpul sa fugim, fiecare este pe cont propriu. Nu va agatati de cei din jur, doar continuati sa alergati si sa va indreptati spre masina." In cele din urma, am coborat limita necesara evacuarii de urgenta – la finalul unui spectacol sau la intreruperea lui – pana la 30 de secunde de la scena pana la limuzina.

Savuram perioada de emotie si pregatire de la inceputul fiecarui concert, cand stateam in spatele scenei, stransi unul intr-altul, cu mainile indreptate spre mijloc, promitandu-ne sa iesim pe scena si sa-i "zdrobim". Apoi, arena se cufundata in intuneric, moment care declansa vuietul. In acel intuneric bezna, ne luam pozitiile la microfoane, cu capul in jos, simtind energia emisa de multime. Simti totul, fara sa vezi nimic. Johnny facea deschiderea batand la toba. Apoi Ronny la tastatura. Luminile erau activate si totul devenea frenetic. De pe scena, privirea fanilor care navaleau in fata era un spectacol de neuitat. In cel mai rau caz, daca se intamplata sa stai intr-un rand din calea acestei invalmaseli, era timpul sa fugi sau riscai sa fii calcat in picioare.

Din punctul de vedere al lui Michael, el spunea ca este o iluzie optica – “ca zidurile care se prabusesc pe masura ce toata lumea se indreapta in mijloc”. Am vazut atatea fete luptandu-se si catarandu-se una peste celalalta pentru a ajunge in fata. Plangeau. Lesinau. Erau scoase pe targa. Un lucru pe care Michael nu l-a inteles niciodata, era de ce adolescentele isi scoteau sutienele si chilotii si le aruncau pe scena. „Ugh! De ce fac asta?", ne intreba el. Probabil ca ii aminteau prea mult de Rosie din timpul noptilor de striptease, dar ceilalti frati nu se suparau. Am pierdut numarul noptilor in care am avut gatul basului imbracat cu lenjerie de corp, in timp ce cantam. De multe ori, fetele alergau pe scena, insa politia parea croita sa mentina ordinea. Ne obisnuiseram sa asteptam ca fanii sa apara de nicaieri in mijlocul cantecului, sa ne prinda de haine sau sa ne imbratiseze, pana cand erau imprastiati.

De multe ori, trebuia sa ne retragem de pe scena. Imi amintesc ca eram in Detroit, iar promotorul nostru de atunci, E. Rodney Jones, a luat microfonul pentru a face un apel la calm: "Jackson 5 vrea sa termine spectacolul, dar trebuie sa va intoarceti la locurile voastre... Intoarceti-va la locurile voastre, altfel spectacolul va fi anulat din motive de siguranta", avertiza el. Dupa trei avertismente inutile, pompierul sef a iesit afara si luminile s-au aprins. "Opriti-l! Opriti-l! " Era o gluma printre noi ca, fiind pompier sef, garantat aveai parte de plimbare in majoritatea oraselor. Dar, momentele in care cu adevarat trebuia sa fugim pentru a ne salva viata, erau cele de la finalul concertului, pentru ca fanii plecau mai repede si o luau la fuga spre iesirea din locatie, pentru a se imbulzi langa masina noastra.

Acestea erau cele mai infricosatoare momente, pentru ca erau la fel de agreabile ca si fuga printre tufele gigantice de trandafiri. Odata intrati in masina, nu puteam privi prin ferestre, deoarece masa corpurilor fanilor eclipsa lumina zilei. Daca acea limuzina se zguduia pe roti, asta insemna o incercare nereusita. Am incercat sa calmam odata situatia, prin coborarea ferestrei pentru a inmana un autograf. Zece maini au apucat bucata de hartie si au rupt-o in bucati, in stil piranha. Bill Bray a strigat: "Sa nu mai faci asta niciodata! O sa-ti scoata bratele!" Nu parea deloc sa aprecieze faptul ca noi toti stiam deja ce insemna sa-ti pierzi aproape un membru, pentru ca trecerea noastra prin multime – pe stadioane sau in aeroporturi - era o experienta plina de vanatai.

Lumea ne tragea de brate, maini, umeri, obraji, capete si par. Pentru mine, exista o singura modalitate de a negocia busculada: s-o iau la sanatoasa, deoarece sprintul puternic ma tinea in miscare fara sa fiu prins. Michael, mai mic de statuta, cu mainile acoperindu-si fata, trecea precum un mic dinam. Intorsi la hotel, comparam taieturile, vanataile si zgarieturile care devenisera suveniruri din orase diferite, iar garderoba era cea care evalua daunele pentru camasile rupte. Niciunul dintre fani nu intentiona sa ne faca rau, stiam asta foarte bine, dar trebuia totusi sa avem grija, mai ales in privinta acelor fete care intrau pe scena.

Michael: Ati vazut-o cum alerga spre mine? Nu ati vazut-o cum se apropia?

Tito: "Ma gandeam, la naiba, el mai bine sa fuga".

Michael: Ati vazut-o ce voia? Saruta-ma, saruta-ma – si se infigea in mine!

Eu: "A facut si ea asta ca sa faca pe grozava".

Preocuparea managementului era intotdeauna bunastarea noastra si intr-o buna zi, cineva a venit cu ideea unei strategii de momeala: “folositi un VW ca si masina de scapare si lasati fanii sa va urmareasca limuzina goala.” Ceea ce ei au si facut. Din nefericire, creierul care a ordonat Volkswagenul nostru nu a socotit suficient spatiu pentru sapte baieti, Joseph si Bill Bray. Nu aveam de ales - si nici timp - decat sa intram inauntru. Eram numai picioare si labe, sarutam plafonul masinii, ferestrele si unul pe celalalt, dar am reusit intr-un final sa disparem. Pe atunci, asta era tot ceea ce conta. Dar fanii se chinuiau sa ne depaseasca, incercand ca, pe neasteptate, sa ne prinda. In loc sa navaleasca pe scena (asa cum ne asteptam), au inceput sa asalteze avioanele.

Aceasta tendinta a inceput in Detroit, in jurul anului 1971. Am aterizat, avionul isi facea rulajul la sol si ne pregateam sa debarcam, cand Jackie a aruncat o privire pe fereastra si a strigat: "Au venit! Au venit!" In zilele acelea, cand securitatea unui aeroport era asa de restransa, ca la parcarea auto a unui supermarket, acea multime de fani a rupt cordonul de politie aflat la departare si s-a indreptat catre noi. Ne puteam agata de scarile avionului si sa ne intoarcem. Stewardesele ne-au deschis usa, am sarit jos, ne-am ingramadit in limuzina si am scapat la limita de timp.

Fara sa se fi descurajat, alti fani au asteptat in masini la iesirea din aeroport, ca sa ne urmeze. Fetele ne-au urmarit pana la hotel, iar unele s-au ascuns in tufisurile hotelului pentru a se strecura mai tarziu inauntru, ca "oaspeti ai hotelului". Ne urmareau in timpul verificarilor de sunet si la mall-uri, iar haituirea revenea, provocand haos, cand indrazneam sa vizitam obiectivele turistice din diferitele orase. Daca o tejghea sau un raft era in cale, fanii ne terorizau, asa ca noi fugeam intr-una.

Nu voi uita niciodata momentul in care am reusit sa ne amestecam neobservati intr-o multime imensa - trebuie sa fi fost aproximativ 50.000 de oameni – cand ne-am dus la Grambling-Cal State Fullerton Clasic, marele stadion din LA, pentru a prinde niste meciuri de fotbal. Jackie era ca in rai si totul mergea atat de bine, pana cand crainicul a raspuns suprasolicitarii si a dezvaluit multimii ca: (a) eram toti in interiorul stadionului si (b) unde stateam. Ne-am uitat unul la altul, i-am vazut pe toti acei oameni cum se intorc spre noi si am stiut ce avea sa urmeze. Dupa cum spunea Los Angeles Sentinel: "cei de la Jackson 5 au trebuit literalmente sa fuga pentru a-si salva viata, atunci cand au fost prezentati publicului..."

Cel mai ciudat lucru a fost cand am sunat acasa sa verific ce face mama si ea mi-a spus ca fanii s-au campat dincolo de casa, dupa ce au trecut Bulevardul Sunset. "Esti bine?" am intrebat-o.“Oh, da, sunt bine” a spus ea. “I-am invitat inauntru si i-am servit cu ceva bauturi”. “De ce a trebuit sa-i inviti inauntru, mama?” “Ei bine, nu puteam sa fiu nepoliticoasa si sa-i indepartez, nu-i asa?” Janet ne-a spus ca unele dintre fete s-au asezat in jurul mesei din bucatarie timp de ore, ramanand pana la unsprezece noaptea, pentru ca Mama nu se putea indura sa le ceara sa plece. La toti ne-a luat ceva timp sa ne adaptam la faima, in acele zile. Era o epoca diferita a "celebritatii".

In acele vremuri, vanatoarea nu era condusa de paparazi care cautau sa faca fotografii, ci de fanii care doreau o bucata din noi, urmarindu-ne in hoteluri si campand dincolo de casa noastra. Nu ne-a deranjat, iar sugestiile anterioare ca Michael ar fi fost redus la lacrimi constante dupa o imbulzeala, nu sunt adevarate. Cu totii le-am gasit ca fiind urmariri nebunesti, infricosatoare uneori, dar Michael a inflorit pe acea adulatie, asa cum am facut noi toti. Adulatia ii spunea ca facem bine; ea ii spunea ca suntem iubiti. Singura lui frustrare era ca, in cele mai multe nopti, finalul era compromis sau incheiat brusc, insa a acceptat repede ca nebunia facea parte din acordul facut cu fanii.

"Fanii sunt cei care cumpara inregistrarile si vin la concerte. Ei sunt cei care fac ca acest lucru sa se intample, nu Joseph, nu Motown, nu noi", spunea Michael. El nu si-a pierdut niciodata respectul fata de fani: i-a considerat a fi o a doua familie si el, ca si noi, a impartasit o relatie unica cu ei intr-o epoca in care accesibilitatea era cu mult mai mare decat in prezent. Intotdeauna i-a considerat pe fani prieteni extraordinari, oameni de care i-a pasat cu adevarat si pe care i-a iubit. Desigur ca au existat intotdeauna extreme, iar unii fani au avut un impact ciudat. Dar, a durat ceva timp inainte ca tipul "Billie Jean" sa fi aparut.

Dupa spectacol, dupa marea-evadare, ne intorceam la televizorul din camera de hotel, ca sa prindem stirile locale. Era cel mai ciudat lucru, sa ne uitam la noi insine - si la toata mania aceea – la televizor. Michael urmarindu-l pe Michael, era o priveliste buna de observat, pentru ca se studia in fragmentele din concerte, la fel de indeaproape cum il examinase pe James Brown sau pe Sammy Davis Junior. Era un moment al zilei cand el era foarte linistit, criticandu-se, urmarindu-si fiecare miscare, cautand posibilitati de perfectionare. Nu stia cat de bun era. Oamenii il omagiaza pe Michael Jackson artistul care a explodat in anii optzeci, dar a fost la fel de bun si in anii saptezeci.

Contactati pe cineva care a fost alaturi de el la fiecare spectacol: el electriza ca si copil si stia cum sa ajunga la multimea in miscare. Personalitatea sa, daruirea si autoritatea vocala pura dominau multimea si el le vorbea ca un lider, nu ca fratele nostru de 12 ani. "Sunteti gata, baieti?" intreba el, contand pe noi, sau, cand o melodie mergea foarte bine, striga "Acum!" - luand o fraza de la Marvin Gaye - iar audienta aplauda. – “Chiar acuuuum!” spunea el, mai tare, iar multimea era in delir. Iar Jackie alimenta interesul prin stimularea emotiilor tuturor: "Vreti mai tare? Vreti mai tare?”

Interpretarea spectacolului ne oferea noua un sentiment de euforie care este greu de descris. Imaginati-va ca sunteti Clark Kent care se transforma in Superman si fiecare oras crede in puterea voastra. Cred ca este destul de asemanator ceea ce simtiti. In timpul evenimentelor de presa, reporterii erau intotdeauna fascinati de talentul precoce al lui Michael si incercau sa obtina un raspuns genial punandu-i cea mai neinspirata intrebare: "Michael, cum faci muzica? De unde vine ea?” Michael, de obicei, rasfoind paginile unei reviste ce era bariera sa de aparare, ridica ochii si aplica tactica invatata la scoala Motown: - repeta intrebarea ca sa-si ofere timp de gandire pentru raspuns - "Cum fac asta? Da... toata lumea vrea sa stie". Apoi venea raspunsul genial: “De cele mai multe ori, nu stiu cum fac. Fac tot ce pot - eu doar interpretez.” Era ca si cum ai intreba o pasare cum zboara: nu stie, doar bate din aripi si pleaca.

Cu toata adrenalina avuta in sistemele noastre, era aproape imposibil sa dormim si nu aveam cum sa rezolvam aceasta situatie cu un sprint rapid in jurul parcului sau cu o plimbare in aer liber, pentru ca fanii nu numai ca ne asediau hotelul, dar mai si alergau pe holuri pentru a ne gasi, cautand pe singurul om cunoscut – cel care se ocupa de securitatea noastra, Bill Bray. Il gaseati pe Bill, ii aveati si pe cei de la Jackson 5.

Statea intotdeauna pe un scaun, in fata camerelor noastre sau in camera direct opusa, cu usa deschisa, privind la televizor. Descrierea muncii lui Bill era, dupa cum spunea chiar el, “pentru a ma asigura ca nici fetele nu urca sus la voi si niciunul dintre voi nu coboara ca sa ajunga la fete”. Odata - cred ca era la Chicago - trei fete s-au intors exact la momentul in care el lua o mica pauza de toaleta. Michael, eu si Marlon tocmai ce comandaseram serviciul in camera, cand am auzit un ciocanit puternic in usa - Bill nu era nici pe departe pasionat sa bata la usa. Intotdeauna ne spunea: “Deschideti usa, mucalitilor.” Am privit prin gaura cheii si am vazut trei chipuri concave astupandu-si gura, in incercarea de a nu striga.

Asta, pana cand l-au auzit pe Michael intreband: "Cine este?" Atunci nu s-au putut abtine. Au inceput sa bata cu putere in usa, tipand sa fie lasate inauntru. “Michael! Michael! Lasa-ne sa te vedem... lasa-ne inauntru... un minut” De o parte a usii, trei fete bateau cu toata puterea lor in usa. De cealalta parte, trei frati presau cu spatele lor contra usii, cu tocurile infipte in covor, in cazul in care fetele ar fi incercat sa treaca. Tot ceea ce spun suna nebunesc, dar credeti-ma, cand ai vazut o multime de fete rupand scena, nu-ti mai pui intrebarea care dintre sexe este mai puternic. Deoarece fane erau peste tot, detentia noastra fortata nu oferea prea multe optiuni de relaxare si respiratie, ceea ce insemna ca sapte baieti se zbateau dincolo de pereti cu energie stapanita.

Trebuia sa ne eliberam intr-un fel, asadar, cu aprobarea lui Bill, practicam sprinturi pe coridor sau stabileam cine poate merge cel mai repede pana la capat si inapoi. Aveam cele mai nebunesti batai cu perne si nu stiu cate saltele am distrus prin folosirea lor ca trambuline. In nebunia noastra iesita din comun, Michael era in elementul lui. Ca sef al celor pusi pe glume, el avea o rezerva de pulbere pentru mancarime, perne moi, bombe cu un miros neplacut si baloane cu apa. Aruncarea baloanelor cu apa de la ferestrele hotelului nostru in capetele strainilor, plasarea bombelor cu miros urat in ascensoare si plasarea galetilor de plastic cu gheata, in echilibru pe o usa lasata intredeschisa, se numarau printre trucurile si capcanele sale preferate.

Ne determina pe toti sa facem asta, in special cu Suzanne de Passe, cu Bill Bray, cu Jack Richardson si cu omul PR de la Motown, Bob Jones. Suzanne stia prea-bine ca noi avem cate ceva in maneca si intra cu foarte mare prudenta, dar Bob intra direct, de fiecare data. Acele nopti petrecute in hoteluri au fost probabil cele mai grele nopti pentru Jackie, care avea 20 spre 21 ani si Tito, care avea 17 ani. Ei stiau ca tinerii care intretineau echipamentele si care nu erau mult mai in varsta, mergeau in cluburi de noapte si cafenele blues. Cu toate acestea, ei ramaneau sub supraveghere: Jackie pe pat, urmarind sportul la televizor, iar Tito la birou, lipind modelele Airfix ale avioanelor si ale navelor de lupta.

Cred ca lui Bill Bray ii parea rau pentru noi toti, cand vedea cat de greu calatoream, repetam, sustineam spectacole si alergam, si totusi nu aveam nicio perioada reala de stationare pe drum. Am realizat aproximativ 15 intalniri in anul 1970, inainte de primul nostru turneu national important din anul 1971, cand am realizat aproximativ 46 de intalniri, de la est la vest, plus numeroase emisiuni de televiziune, interviuri media si aparitii. Bill era un fost detectiv, repartizat noua de catre Motown, si avea o infatisare de unchi. Batran, cu pielea deschisa la culoare, cu parul rar si barba alb-neagra, auzea greu, asa ca intotdeauna trebuia sa strigam. Il porecleam "Shack Pappy" (taticul din coliba) si il respectam enorm, in principal pentru ca stia de gluma.

Uneori, ritmul programului nostru il ajungea si pe el si adormea in culise sau la hotel, inainte de spectacol. Michael, cel mai rapid de picioare, se furisa, ii lega sireturile unele de altele si se retragea in spatele usii. Apoi, noi strigam prefacandu-ne panicati: “Bill! Bill! Ajutor!” El sarea si cadea in fata. Relatia noastra cu Bill era una speciala si asta insemna ca ne va ierta daca, de exemplu, dupa ora unsprezece, ne vedea incercand sa mergem in varful picioarelor prin postul lui. “Te vad, glumetule! Te vad!” striga el. "Bill!", ii raspundeam eu, "Nu doresc decat sa mananc ceva, acum, la miezul noptii!" Intotdeauna exista cate un automat pentru diferite alimente si bauturi reci, la capatul coridorului si acesta devenea centrul multor misiuni tarzii de noapte, ca sa obtinem mai multe fursecuri, chips-uri si Coca-Cola. “Acum, duceti-va in pat, inainte ca Joseph sa se intoarca, ne spunea el.”

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

LA MULTI ANI NATIUNII ROMANE!

Sa salutam Marea Unire… “ca pe rasaritul cel mai stralucit al celei mai senine zile a neamului romanesc.”

 

Sunt fara de hotar si greu de egalat toate jertfele si trairile compatriotilor care, de-a lungul istoriei, au aparat cu demnitate hotarele celor trei tari romanesti, dar si simtamintele acelora care au asteptat de-a lungul timpului, cu ardoare si speranta, marea clipa promisa – cea a Unirii cu Tara, pentru intregirea natiunii in hotarele sale politice firesti. "Unirea, natiunea a facut-o", spunea Mihai Kogalniceanu. Poporul roman a militat indelung pentru tara sa, a luptat pentru ea, s-a jertfit pentru ea, “ajungand nu numai la constiinta individualitatii sale nationale, dar si la constiinta demnitatii si a valorii sale”. 

Gandurile lor, izvorate din dorinta milenara de intregire a neamului, raman chezasie marilor evenimente ce ne-au marcat istoria:

DORINTA MARIEI SALE

”Si hotarul Ardealului… pohta ce-am pohtit… Moldova si Tara Rumaneasca" 

         - Documentul „Dorintele lui Mihai-Voda Maria Sa, domnul Ardealului, Moldovei si Tarii Rumanesti…”/ iulie 1600

ULTIMA MEA VOINTA

„Ardealul nu mai este Ardeal, ci Romania… Uitati-va pe camp, romanilor, suntem multi precum cucuruzul brazilor, suntem multi si tari”

        - Avram Iancu/ Marea Adunare Nationala de la Blaj, 15 mai 1848.

 “Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care, dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba tocma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu stiu cate zile mai pot avea; un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune, ca, viitorul este nesigur. Voiesc dar si hotarat dispun, ca dupa moartea mea, toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunii, pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, crezand cu tarie ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile natiunii mele!”

       - Avram Iancu/ Campeni, 20 decembrie 1850 

LIBERTATE ROMANILOR

„Astazi, vedem curat ca acelasi despotism ne copleseste pe toti romanii impreuna cu ungurii, dusmanii de ieri, si cu toate popoarele Europei. Astazi este invederat pentru tot romanul cu minte si cu inima ca libertatea nationalitatilor nu poate veni de la curtile imparatesti si din mila impilatorilor si a despotilor, ci numai dintr-o unire stransa intre toti romanii si dintr-o ridicare a tuturor impreuna si in solidaritate cu toate popoarele impilate”.

      - Nicolae Balcescu/ anul 1851

ONOARE PATRIEI

„Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati, astazi va fi una din cele mai insemnate zile in datinile noastre. Primind steagurile cele noi, aduceti-va pururea aminte ca va incredintez onoarea Tarii noastre. Steagul inseamna Romania! Acest pamant binecuvantat al Patriei, stropit cu sangele strabunilor nostri si imbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecaruia, casa in care s-au nascut parintii si copiii vostri! Steagul este inca simbolul devotamentului, credintei, ordinii si al disciplinei ce reprezinta oastea. Steagul este totodata trecutul, prezentul, precum si viitorul Tarii, intreaga istorie a Romaniei. Intr-un cuvant, steagul reprezinta toate victoriile si virtutile militare, care se cuprind in acele doua cuvinte sapate pe vulturii romani: ONOARE SI PATRIE! Voi, ofiteri, subofiteri, caporali si soldati, jurati sa pastrati cu onoare si fara pata steagurile voastre si asa veti corespunde increderii si asteptarii ce am pus impreuna cu intreaga noastra tara, in voi. Jurati sa le aparati in orice imprejurare ca pe un sfant depozit ce incredintez bravurei si patriotismului vostru”.

       - Alexandru Ioan Cuza/  Cotroceni, septembrie 1863

OCHIUL DE JAR NESTINS

“In izolarea mea, ma simteam tot mai mult ca un cetatean, aproape fara taram, al unei patrii spirituale mai presus de hotare si timp… Prin toata forta imprejurarilor, dar si a conditiilor inerente ei, viata mea, ce nu mai era a mea, ci si a “radacinilor” cu care ea se confunda, se dedubla. Si participam astfel, intermitent, cu toata fervoarea, la ceea ce se petrecea in spatiu si timp, in preajma si mai departe.

Intregirea natiunii in hotarele sale politice firesti era o promisiune ce inca din copilarie mi-o facea frunza arinilor, murmurul apelor si bataia profetica a aripilor din vazduh. In aerul acestei promisiuni am crescut. Iar cand s-a incins de-a binelea razboiul, pe care pe de-o parte il cantaream cu atata oroare, gaseam din alt punct de vedere ca istoria nu iesea prielnica in intampinare. Cautam, cu alte cuvinte, unui cataclism, declansat din cauze neghioabe, o semnificatie coborata din tarii si o legitimare ca preludiu al unei supreme impliniri. Dar de la izbucnirea epicului foc au trecut doi ani!

De cate ori n-am disperat ca micul stat roman, spre care inimile noastre se intorceau ca un imens lan de floarea-soarelui, a pierdut ocazia, ce nu se va mai repeta.

Cateodata mi se parea chiar ca “Tara” s-a impotmolit in pragul destinului ei. Doi ani si-au picurat clipele in cupa nerabdarii, si hotarul din varful muntilor nu se mai punea in miscare sa vina asupra noastra, sa se desfaca un moment, si-apoi sa se inchida iarasi, imbratisindu-ne! Numai zvonuri din om in om, si prin vama cucului, strabateau cateodata “de dincolo”, ca sa mai sufle in spuza vetrelor de aici, si sa scoata iarasi la iveala ochiul de jar nestins.”            

        - Lucian Blaga/ “Hronicul si cintecul virstelor”- 

FRATI ROMANI!

“Locul cel mai istoric al neamului nostru va asteapta cu bratele deschise. Veniti deci si-l atingeti cu pasul vostru, ca sa simtiti fiorul ce l-a miscat odata pe marele voivod cu numele de arhanghel, pe martirii Horia, Closca si Crisan, pe craiul muntilor Avram Iancu, si pe toti cei cari au inceput si lucrat la realizarea visului de veacuri, pe care noi cei de azi il vedem si-l salutam, ca pe rasaritul cel mai stralucit al celei mai senine zile a neamului romanesc.”

        - Programul marei adunari constituante a romanilor din Transilvania si Ungaria - 1 Dec. 1918

TRAIASCA ROMANIA MARE, UNA SI NEDESPARTITA

“Vestea imbucuratoare ce Imi aduceti despre maretul act al unirii cu Regatul Roman, savarsit in vechea cetate a lui Mihai Viteazul, a umplut inima Mea de net supusa bucurie si am primit-o cu vie emotie.

Munca deosebita depusa in cursul vremurilor de barbatii patriotici, purtatori credinciosi ai idealului national, azi si-a gasit rasplata bine meritata. Din lacrimile celor cari au plans si au suferit, cari au luptat fara preget, din sangele celor cari au muncit pentru infaptuirea lui, lasand ca mostenire sfanta credinta lor nestramutata, a rasarit samanta, a carei roade azi le culegem, ca un dar din cer.

Multumesc Atotputernicului, ca Mi-a ingaduit ca, prin vitejia ostasilor Mei, sa contribui la aceasta mareata fapta si ca impreuna cu poporul Meu iubit sa pot trai si eu aceste clipe inaltatoare. Cum am fost partasul suferintelor si durerilor voastre, asa iau din adancul inimii parte la bucuria voastra, care este aceea a tuturor Romanilor si, unind glasul Meu cu glasul vostru, va zic plin de mare nadejde intr-un viitor frumos: Traiasca ROMANIA MARE, una si nedespartita.”

           - Telegrama regelui Ferdinand I/ 1 decembrie 1918

NU PLANGE, MAICA ROMANIE!

Nu plange, maica Romanie,
Ca am sa mor neimpartasit!
Un glont pornit spre pieptul tau,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…

Nu plange, maica Romanie!
E randul nostru sa luptam
Si din pamantul ce ne arde
Nici o farama sa nu dam!

Nu plange, maica Romanie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii nostri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o stim!

Nu plange, maica Romanie!
Aduna tot ce-i bun sub soare;
Ne cheama si pe noi la praznic,
Cand Romania va fi mare!

 - Versuri gasite in ranita unui soldat mort in toamna anului 1918,
 pe muntele Sorica, din Carpatii de Curbura.

TRIPTIC LA MAREA UNIRE     

 

I. Basarabia, 9 aprilie 1918

Ne-au daramat lacasele cu tunul
ne-au vanturat in cele patru zari
tribunii nostri, unul cate unul
i-au rastignit in jug de lumanari.

Procesiuni prin stepa asiata
familii smulse-n zori din asternut
vechi pamanteni ce-au stapanit odata
manati de patul pustii si de cnut.

E sfartecata harta cu hangerul
un rau secat ne minte in zadar
pamantu-i rupt, dar oglindeste cerul
adevarata piatra de hotar.

Aici, prin vreme, totul ii acuza
nu-i mai indura nimeni pe procleti
nici clopotul, nici azima din spuza
nici bourul din stema cu peceti.

Si-i mai acuza datina ce canta
la vicleim, la nunti si-ngropaciuni
iar peste toate, Limba noastra sfanta
icoana facatoare de minuni.

E graiul meu si-al celor ce-o sa vina
si-al muntilor de oase ce nu tac
o pravila de aur si lumina
cu slove de marimea unui veac.

E Limba Romei tamaduitoare
in ea s-au poticnit dusmanii mei
din Capriana lui Stefan cel Mare
pan' la Hotin, Tighina si Orhei.

Aceasta-i ziua binecuvantata
cand Sfatul Tarii buciuma la stani
psaltirile miros a judecata
si moldovenii iar isi spun romani.

E uvertura sacra a Unirii
e temelia casei unui neam
ingenuncheati, au priceput si zbirii
ca romanesti sunt toate: rau si ram.

Si ca minciuna n-are viata lunga
si ca din zorii lumii stam aici
Sodoma si Gomora sa-i ajunga
pe toti vrajmasii nostri venetici!

II. Bucovina, 28 noiembrie 1918

Imbraca-te in aur frumoasa Bucovina
acum ori niciodata e timpul sa renasti
n-au vulturii habsburgici puterea sa te-atina
mestecenii si fagii parca-s faclii de Pasti.

Si ei iti lumineaza fagasul catre tara
pe vechile cazarme sunt flamuri romanesti
postalioane trase de cerbi se desfasoara
din Cernauti in Stupea, din Putna-n Ipotesti.

Sunt toate ale noastre, podoabe si minee         
si fluiera cioplita in inima de plop
vesmintele alb-negru, icoane ce scanteie
si acoperamantul Mariei de Mangop. 

                 

Iar peste toata slava din codrii de arama
topeste ceara alba sigiliul princiar
e un Luceafar tanar si bun de pus pe rana
e Sfantul Eminescu de paza la hotar.

Aici e salba noastra de manastiri batrane
e micul nostru Athos cu turlele de flori
pe tot cuprinsul sacru al Patriei Romane
cand spunem Bucovina, noi spunem Trei Culori.

Si obcina, si campul, si raurile toate
se scutura deodata de numele strain
imperiul se retrage ca fumul de pe sate
incepe era noastra, si restul e destin.

III. Transilvania, 1 decembrie 1918

Inflorit-a, inflorit-a
rugul iernii triumfal
risipite ca ursita
plang mormintele-n Ardeal.

De la Anna la Caiafa
trag in jug atati romani
si le sangereaza ceafa
au tarana in plamani.

Si se sting fara prihana
nu s-ar plange nimanui
tot Ardealul e o rana
lacomi sunt calaii lui.

Pana-n ziua marii hore
ninsa de un dor nespus
cand esarfe Tricolore
un intreg popor si-a pus.

Zi de iarna, zi lumina
instelata-n calendar
cronica de aur plina
piatra alba de hotar.

Timp inalt de-ntemeiere
flambura cu vulturi grei
semn ca Patria nu piere
cat mai are pui de lei.

Zi de brazi reverberata
si-nflorita de ecou
bucuria ta curata
azi o celebram din nou.

-   Poezie de Corneliu Vadim Tudor

Cat de luminoasa poate fi fiinta umana si cat de divin ii poate fi destinul, cat de nestramutata ii poate fi dragostea de neam si de tara, pentru care niciun sacrificiu nu este deajuns, atunci cand isi apara cu demnitate tarina strabuna, idealul integritatii si apartenentei la pamantul unde s-a nascut!

Iubesc acest spatiu mioritic unde m-am nascut, iubesc altarul acestui pamant romanesc ridicat de mii de ani spre soare, mi-s dragi satele noastre ascunse in palcuri inmiresmate de pomi si flori, si satenii nostri intelepti, cu vorba lor molcoma, si painea coapta in test, si gustul mancarilor facute in vatra, mi-s dragi muntii si vaile si potecile de munte, raurile si livezile, si amurgul si rasaritul plaiului romanesc. Toate sunt altfel aici, pentru ca aici sunt ACASA. Mi-e draga tara mea si amintirea ce ma leaga de trecutul ei glorios.

Iar daca exista, ca in oricare alt loc din lume, durere si neintelegere, si invidie si interese pe care romanii adevarati nu le pricep… atunci, pentru orice lucru urat de aici, exista ceva cu mult mai frumos. Sunt atatia oameni care vad asta. Si eu vad la fel. Cu ochii vad in sufletul altuia dragostea, chiar daca tot ce am iubit s-a dus si tot ceea ce stiam mi-a fost luat. Dar iubirea este in amintirile mele. Cea mai puternica magie care exista. Ne face mai puternici decat va fi rautatea vreodata.

Acestea sunt amintirile celor pe care i-am iubit si i-am pierdut. Iar daca noi le vom pastra povestea adanc in inima noastra, nimeni, niciodata, nu va putea sa-i ia de langa noi… iar faptele lor vor infrumuseta si imbogati de-a pururi pamantul si inima neamului romanesc.

                              Fii binecuvantata, Romanie Unita!

                  Fie-ti binecuvantat poporul, in pace si intelegere!