Michael Jackson - CRY FREEDOM - 2

PLANGI LIBERTATE – partea a doua

"Tatal nostru a fost un manager genial, iar eu si fratii mei datoram succesul nostru profesional, nu intr-o mica masura - modului in care ne-a constrans sa muncim. M-a instruit sa fiu un om de spectacol si, sub indrumarea lui, nu am avut cum sa ratez..."

"Dar, ceea ce doream eu cu adevarat, era un Tata. Doream un tata care sa imi arate ca ma iubeste. Insa, tatal meu nu a facut asta niciodata. Nu mi-a spus niciodata te iubesc privindu-ma drept in ochi. Nu s-a jucat niciodata cu mine. Nu m-a carat niciodata in spate, nu a aruncat niciodata cu o perna dupa mine... /Michael Jackson

“Tito impreuna cu mine strabateam regulat terenurile care duceau de la casa noastra la Constructiile Delaney unde se adunau toate bandele. Era drumul nostru, prin spate, catre noua noastra scoala, Beckman Middle. Intr-o zi, am vazut un ofiter de politie stand langa o pata mare de sange in zapada. L-am intrebat ce s-a intamplat. Ne-a spus ca nu vrem sa stim. Dar, copiii tot copii, l-am presat pana ne-a dat un raspuns. A folosit un cuvant mai lung ca sa nu sune atat de macabru. Am retinut cuvantul pentru a fi tradus acasa: "decapitat". Cineva fusese "decapitat".

Oroarea de pe fata Mamei a fost evidenta in urmatoarele saptamani, cand eu i-am spus ca mersul la scoala nu era atat de periculos: bandele erau prietenoase si ne salutau acordandu-ne credit pentru ca noi eram Jackson 5. "Baietii aceia nu sunt de treaba, Jermaine. Ati auzit ceea ce a spus tatal vostru - sa va indepartati de ei." Asadar, mersul nostru la scoala printre Constructii cu franghii pentru rufe, jucarii abandonate, obiecte distruse si parasite, devenise un exercitiu constant de genul: capul–in-jos-nu-te-uita-la-nimeni. Apoi, bandele si confruntarile lor au inceput sa se apropie de strada noastra. De la fereastra din fata, am fost martorii a trei inclestari urate dintre bandele rivale.

In timp ce bandele inaintau - una coborand pe 23rd Avenue, cealalta venind din capatul indepartat al Strazii Jackson - mama a strigat sa intram urgent in casa si sa inchidem toate usile si ferestrele. Cele cinci capete mici ale noastre aratau ca un sir de peruci afro, cand ne-am aliniat la fereastra sa spionam actiunea. Odata, lucrurile au scapat de sub control. Cele doua bande s-au hotarat sa se intalneasca in coltul nostru, iar scoala n-a incetat sa vorbeasca despre aceasta confruntare. Cand a venit ziua confruntarii, am fost blocati in casa. Am aflat ca adversitatile incepusera, atunci cand am auzit strigatele. Dupa care, am auzit pocnetul unui foc de arma.

In momentul acela, ne-am trantit pe pardosea. “Dati-va jos! Toata lumea jos!" striga Joseph. In interiorul casei, familia a sarutat covorul. Rebbie, La Toya, Michael si Randy tipau si plangeau, iar fata lui Joseph era fixata cu partea laterala pe podea, cu ochii larg deschisi. Au mai fost trase inca doua focuri care au rasunat puternic si am mai stat acolo timp de 15 minute, inainte ca Joseph sa verifice daca strada era curata. “Acum intelegeti ce v-am spus?” a spus el. Din toata aceasta poveste, cunoasteti acum inspiratia din spatele hitului "Beat It" al lui Michael din 1985 - si a filmului care incepe cu doua bande care se apropie din diferite capete ale strazii, inainte ca el sa sara in mijloc si sa le uneasca cu dansul.

Intr-un interviu din 2010, Oprah Winfrey l-a intrebat pe tatal nostru daca a regretat "tratamentul" pe care ni l-a aplicat - ca si cum ar fi fost un temnicer de pe vaporul Guantanamo Bay. Este o intrebare usor de pus, si cu o conotatie de condamnare, intr-o epoca diferita, dar, daca Oprah i-ar fi pus aceasta intrebare in 1965, inainte ca o comunitate neagra sa intre in mijlocul razboiului din lumea bandelor criminale, ea ar fi fost cea tratata drept o ciudata, nu Joseph. A fost calea lumii de atunci. Joseph era un om dur, cu abilitati manageriale mai bune decat cele parintesti, cu o inima imbracata in otel, dar cu o daruire condusa de bine.Singurul regret exprimat a fost cel al lui Michael. El ar fi dorit sa stim mai multe despre tatal absent decat despre managerul permanent.

Dar, este aici un singur fapt care nu poate fi combatut: tatal nostru a ridicat noua copii intr-un mediu de crima, droguri, bande criminale si i-a condus spre succes, fara ca vreunul dintre ei sa cada de pe sine. Pana la a investiga aceasta carte, n-am inteles amploarea nonsensului scris despre disciplina lui Joseph: ca a armat odata un pistol gol la capul lui Michael; ca l-a inchis, ingrozit, intr-un dulap; ca a sarit din umbra cu un cutit de bucatarie, deoarece "ii placea sa-si inspaimante copiii"; ca l-a imbrancit cu violenta pe Michael peste gramada de instrumente; ca Michael a trebuit sa treaca peste La Toya, pe podeaua baii - si apoi sa-si curete dintii - dupa ce Joseph o tinuse in frig.

Este un adevar trist al celebritatii ca, atunci cand ceva nu este negat oficial sau contestat legal, comentatorii din afara se simt liberi sa impinga limitele fanteziei pana cand mitul este cimentat ca fapt. Cand am incercat sa pun comportamentul lui Joseph intr-un context adevarat, am fost acuzat de a fi un simpatizant sau un apologist, si totusi eu am fost acolo. Am vazut ce s-a intamplat cu adevarat - si nu se compara cu portretizarea lui ca un monstru. Multi oameni imi citeaza interviul cu Michael televizat de Oprah in 1993 sau documentarul Martin Bashir din 2003. Ei au auzit cum manifestarea lui Joseph l-a facut pe Michael sa se simta deprimat sau slab; cum Joseph obisnuia sa ma "rupa" pe mine si sa-i dea si lui o "chelfaneala" sau o "bataie" si sa fie "crud" sau "rau"; si a fost "rau... cu adevarat rau". Toate acestea sunt adevarate. Nu exista nicio indoiala ca Michael a fost infricosat de tatal nostru, iar teama lui s-a transformat in aversiune.

In anul 1984, s-a intors la mine intr-o zi si m-a intrebat: "Ai plange daca Joseph ar muri?" "Da", i-am spus si el a parut surprins de certitudinea mea. “Nu stiu daca as putea”, a spus el. Michael era cel mai sensibil dintre frati, cel mai fragil si cel mai strain fata de metodele lui Joseph. In mintea lui tanara, ce facea Joseph nu era disciplina, era lipsa de iubire. Acest lucru a fost intarit atunci cand, dupa mutarea in California, noii prieteni (atat tineri cat si batrani) au reactionat cu groaza cand Michael le-a povestit deschis despre actiunile lui Joseph. “Asta-i abuz, Michael! Nu poate sa-ti faca asta. Poti sa-l raportezi politiei pentru asta!" au spus ei. Daca inainte Michael nu a crezut ca a fost vorba de un abuz, a facut-o acum. Joseph avea o mare problema in a-si controla temperamentul si astazi niciunul dintre noi nu-si creste copiii in acelasi mod.

Dar, daca el ne-ar fi abuzat cu adevarat, nu i-am mai fi vorbit, asa cum a facut Michael pana la repetitiile pentru concertul "This Is It" din 2009. El l-a iertat pe Joseph, dar, nu a renuntat la ideea ca fiecare dintre noi a fost "abuzat". In 2001, Michael a tinut un discurs studentilor de la Universitatea Oxford, despre parinti si copii. Cuvintele pe care le-a folosit sunt valabile si astazi: "Am inceput sa inteleg ca duritatea tatalui meu a fost un fel de dragoste, una imperfecta, dar, cu toate acestea dragoste. Peste timp, simt acum binecuvantare. In locul maniei, am gasit eliberare... reconciliere... si iertare. Cu aproape un deceniu in urma, am fondat o organizatie de caritate numita Heal the World. Pentru a vindeca lumea, trebuie mai intai sa ne vindecam noi insine. Si pentru a vindeca copiii, mai intai trebuie sa vindecam copilul din noi. De aceea vreau sa-l iert pe tatal meu si sa nu-l judec. Vreau sa fiu liber sa intru intr-o relatie noua cu tatal meu pentru tot restul vietii mele, nestingherita de animozitatile din trecut..."

Oricat de mult vorbea Michael despre teama lui fata de Joseph, ii placea sa o ia de la capat. Intre varsta de sase si zece ani, pasiunea sa pentru bomboane l-a propulsat intr-o misiune care, pentru el, era asemanatoare cu faptul de a se tari in pestera unui urs mare si urat, in timp ce acesta doarme. In fiecare dimineata, inainte de scoala, si cu Joseph in pat dupa ce muncea in schimburi, il trimeteam pe Michael pentru a pune mana pe maruntisul din buzunarul pantalonilor lasati pe podeaua dormitorului. Jackie, Tito, Marlon si cu mine stateam in spatele peretelui, facandu-ne semn unii la altii ca sa nu susotim si incercand sa nu chicotim, in timp ce Michael aluneca usor pe podea, prin usa partial deschisa, in intuneric.

Mi-am aruncat atent o privire - verificand miscarea dinspre gramada mare de sub asternuturi. Urmatorul lucru pe care l-am observat, a fost ca Michael s-a retras cu ceva maruntis, iar noi am iesit repede din casa, plangand de bucurie ca am dus la bun sfarsit o alta misiune de succes. Cateodata, bomboana-sterpelita ne aducea o prada dezamagitoare de centi si nichel (monede de 5 centi), iar altadata gaseam aur impreuna cu monede de 10 si de 25 centi. De-a lungul copilariei noastre, am crezut ca suntem cei mai curajosi copii, pana cand Mama ne-a povestit in anii care au urmat, ca ea si Joseph asteptau acolo in pat, cu ochii deschisi, uitandu-se unul la altul, ridicand sprancenele si zimbind dupa ce il auzeau pe Michael strecurandu-se inauntru.

A fost un moment in viata lui Michael cand a spus timpului sa stea in loc. Era iarna si peste pamant se asternuse un strat gros de zapada pufoasa. Michael nu prea voia sa se aventureze in frig, asa ca l-a rugat pe Marlon sa mearga si sa-i cumpere guma de mestecat. Dupa ceva timp, noi toti ne jucam in casa, iar mama era in bucatarie, cand un copil a ciocanit puternic in usa, strigand: "Marlon este mort! A fost lovit de o masina.” Mama a fugit afara si a strigat: "Unde? Unde?" Stateam pe poteca, urmarind-o cum se grabea prin zapada. In spatele meu, Michael era, tintuit de vina, in pragul usii.

"Oh, Doamne, ce am facut? L-am trimis doar dupa niste guma ... Doamne, e numai vina mea.” Marlon suferise o ranire a capului, dupa ce o masina a derapat pe zapada, s-a rotit si l-a lovit violent. Mama l-a gasit lovit sub bara de protectie din fata, in timp ce era ingrijit de niste oameni din strada. A fost dus la spital, unde a ramas cateva zile. Cand mama a revenit acasa si ne-a povestit ca va fi bine, Michael a izbucnit in lacrimi de usurare. Era convins ca fratele sau murise numai din cauza lui si ca pedeapsa va fi excluderea sa din paradisul lui Dumnezeu.

Asta pentru ca, in casa noastra, lectiile din Sala Regatului aveau o greutate egala cu lectiile din divertisment. Ca si copii, nu am contestat anumite chestiuni: nu cred ca am invatat vreodata cum sa punem la indoiala lucrurile. Am urmat intocmai instructiunile si am facut cum ni s-a cerut. Michael credea ceea ce batranii predicau, ca doar 144.000 de oameni vor fi mantuiti de Iehova si dusi intr-un nou paradis, dupa ce va avea loc Armaghedon. De ce numai 144.000 dintre cei patru milioane de Martori care practicau in America? Nu am intrebat niciodata.

Influenta lui Iehova era un aspect al vietii din Jackson Street 2300 pe care, probabil ca, oamenii nu-l cantarisera corespunzator. Acele doctrine l-au conditionat pe Michael si ne-au fixat pe o linie dreapta si limitata, precum disciplina lui Joseph. Dumnezeu era dintotdeauna prezent in casa noastra, dar Iehova s-a mutat inainte ca Mama sa ramana insarcinata cu Randy, cand Michael avea doar doi ani. Ea a fost crescuta ca o crestina adevarata, cu legaturi familiale devotate Bisericii Baptiste, dar in 1960 s-au intamplat doua lucruri: s-a dovedit ca un pastor local al Bisericii Luterane din Gary, pe care ea il respecta, a avut o aventura amoroasa si, prin urmare, acesta a rupt legamantul cu Dumnezeu. In acelasi timp, un martor practicant al lui Iehova, un prieten bun, pe nume Beverly Brown, a batut la usa noastra exact la momentul deziluziei spirituale a Mamei. Acesta a fost momentul in care Craciunul si zilele de nastere au fost eliminate din casa noastra. Mama spune ca trebuie sa-mi amintesc faptul ca am avut brad si cadouri de Craciun pana la varsta de sase ani, dar sincer, eu nu pot.

Dupa convertire, singura "ocazie speciala" era vizita obligatorie cu Mama la Sala locala a Regatului. Era responsabilitatea ei sa ne arate dragostea lui Dumnezeu. Rar ni se alatura si Joseph, in timp ce ne imbracam cu pantalonii eleganti, sacoul si cravata second-hand, facandu-ne semn sa ne asezam pe scaune in liniste, fara sa ne fataim, fara sa susotim sau sa ne balansam picioarele. Numai imnurile mai aduceau lucrurile la viata. Mama s-a asigurat ca ne facem timp si pentru studiul biblic. Vechiul si Noul Testament, ca si publicatiile principale religioase, revistele Watchtower si Paradise Lost, se aflau intotdeauna pe masa din camera de zi. Un Martor coleg se alatura mamei pentru a ne citi scripturile, in timp ce Jackie, Tito, Marlon, Michael si cu mine sedeam supusi pe canapea, fetele stateau la picioarele noastre, Bibliile in poala si creioanele in mana, pentru a sublinia unele pasaje ce urmau sa fie discutate la urmatoarea predica.

Rebbie nu a putut sta la dispozitia Mamei pentru "serviciul pe teren" – sa mearga din usa in usa, pentru a raspandi mesajul lui Iehova. Vremurile in care ne-am tarat, mai mult sau mai putin, pe urmele mamei, au fost o lectie de determinare, daca nu altceva. Vedeam cum se trageau perdelele si numaram cate secunde trec inainte ca usa sa fie trantita in fata Mamei. Respingerea nu o tulbura, deoarece il slujea pe Iehova. Fie ea binecuvantata, in California intr-una a luminat calea in numele Lui, pana in ziua de azi. Singura lectie fixata in mintea noastra prin propria studiere a Bibliei, a fost ca vom face o calatorie rapida in Iad daca nu il slujim pe Iehova si nu participam la Sala Regatului.

Ziua Noastra de Judecata era Armaghedon, cand toata viata rea ​​va fi distrusa si o noua lume va fi creata pentru cei 144.000 de martori. Mantuirea ar fi depins de devotiunea noastra fata de Iehova. Daca mintile noastre tinere nu erau suficient de imaginative, revista religioasa Turnul de Veghe ilustra cum ar arata Armageddonul. Imi amintesc ca am citit-o cu Michael, explorand ilustratiile vii ale imploziei cladirilor, ale oamenilor care pica in crapaturile cavernoase din pamant si ale bratelor care se intind inafara pentru a fi salvate. Nelinistea se raspandea pe masura ce noi cugetam la intrebarile care ne-ar fi determinat soarta.

Il onoram suficient pe Iehova? Suntem destul de buni pentru viata vesnica? Oare, vom supravietui Armaghedonului? Daca intram in necaz cu Joseph, asta inseamna ca avem probleme si cu Iehova? "Vreau sa merg in Paradis!", am spus eu, mai mult din teama decat din entuziasm. “Mama, o sa fim mantuiti?” a intrebat Michael. Cel mai important lucru in viata, ne spunea ea, era sa fim buni si sa fim buni cu altii: mantuirea este data acelora care pastreaza credinta, fac servicii pe teren si traiesc conform scripturilor.

Ca adult, Michael va accepta mai tarziu ilustratiile din Turnul de Veghe ca "simbolism", dar ca si copii era totusi ingrijorator sa ne intrebam cum observa Iehova diferenta de a fi bun - dintre noi si, sa zicem, postasul? Ce zicea El ca Michael daruia bomboane copiilor din cartier si eu nu faceam asta deloc? Raspunsul mamei era mereu acelasi: “Nu va faceti griji, El vede totul.” Si apoi, era apropierea Armaghedonului. Cand se va intampla? Saptamana viitoare? Cat timp mai avem? O minte curioasa ca a lui Michael nu se putea opri sa nu se gandeasca la asta.

Parca il vad si acum privind in sus la un batran, pentru a-i pune o intrebare serioasa, doar asa, sa-l bata la cap si sa se amuze. Dar martorii pareau intotdeauna inarmati pentru sfarsitul lumii. Primul Armaghedon a fost estimat a fi 1914. Cand asta nu s-a intamplat, a fost schimbat in 1915... Si inca mai asteaptam. Imi amintesc in mod clar ca familia Jackson era convinsa ca vine in 1963. Rusii pareau ca vor bombarda SUA, JFK a fost asasinat, a fost impuscat si criminalul suspect, Lee Harvey Oswald - evenimente pe care le-am urmarit la TV-ul nostru alb-negru.

Toti cei din casa noastra au fost siguri ca totul era un preludiu al sfarsitului lumii, iar noi, fratii, n-am fost niciodata mai dornici de a ajunge la Sala Regatului pentru a-l onora pe Iehova. Michael spunea mereu ca a fost crescut in spiritul bibliei. De fapt, el era singurul din Jackson 5 care urma sa fie botezat. Michael s-a rugat, eu nu am facut-o. Michael a invatat Biblia, eu nu am facut-o. Eu nu am inteles faptul ca Iehova era Tatal Suprem pentru ca (asa eram determinati sa credem) El te poate renega, daca tu nu te comporti cum se cuvine. Amenintarea cu abandonul - de a fi "des-fratit" – era mereu prezenta. Michael invatase totul despre amenintarea lui Iehova, cu pedeapsa de a fi exilat din viata de apoi. Cu toate acestea, in copilaria lui, amenintarea a fost o nuia in sine.

Cand Jackson 5 a luat avant, credinta sa a devenit temelia sa; ceva solid de care sa se agate, un loc in care putea sa se retraga si sa nu fie considerat asa faimos, ci egal si normal. Martorii nu au fost niciodata ingrijorati in legatura cu Michael, deoarece lor li se ingaduia sa fie ingrijorati numai in legatura cu Iehova. Sala Regatului i-a adus un sentiment de normalitate care, in lumea din afara, scadea de la an la an. Michael a fost binecuvantat sa mearga pe o cale superioara. Stiu ca el i se destainuia lui Dumnezeu si simtea ca El era o prezenta pe care niciodata nu puteai sa o pacalesti sau fata de care nu puteai sa ascunzi ceva. Mai tarziu, mi-a spus ca inca simtea o unda de vinovatie pentru sarbatorirea zilelor de nastere si a Craciunului.

La modul general vorbind, vigilenta lui Iehova combinata cu hotararea parintilor nostri de a ne opri de la amenintarea violentei bandelor, garantau ca noi nu am invatat cum sa ne integram in societate decat impreuna unul cu celalalt. Chiar si atunci, nu a existat nici un motiv real de a ne reuni, datorita lipsei acelor ocazii de familie cum ar fi Craciunul, zilele de nastere si Ziua Recunostintei. In copilaria noastra, am parcurs linia dintre asteptarile stricte ale lui Joseph si mantuirea lui Iehova. Scena era singurul loc in care nu existau reguli; ea a devenit zona noastra de libertate.

Nu am banuit ca scena va ajunge mai importanta decat talk-show-ul pe care David Frost ni-l oferea. Unul dintre producatorii sai a fost intr-o seara in audienta la Apollo. Acolo, l-a chemat pe Richard Aarons, spunandu-i ca vrea sa prezentam un spectacol la “The David Frost Show” din New York, pentru a fi difuzat in intreaga America. Pentru nopti la rand dupa aceea, am suit si am coborat din paturile noastre, neputand sa dormim de emotie. Le-am spus tuturor celor de la scoala ca vom fi la televizor, iar profesorii au facut anunturi in clase.

David Frost era englezul din America care prezenta un talk-show: facea parte din "invazia britanica". Erau Beatles, Rolling Stones si David Frost - iar noi eram pe radarul lui. Ceea ce nu stiam era ca Joseph a fost aruncat simultan intr-o dilema. Jucam din nou la Teatrul Regal pe 17 iulie 1968, unde eram in program pe o lista cu Bobby Taylor si Vancouvers. Bobby era atat de impresionat, pentru ca primise un telefon de la o domnisoara care se mutase recent intr-un apartament de bloc din Detroit, acolo unde locuia si el. Suzanne de Passe era in varsta de 19 ani si abia incepuse sa lucreze in oras, ca asistenta de creatie pentru Berry Gordy de la Motown, iar noi terminasem auditia pentru ea, in camera de zi a lui Bobby.

Dupa cum bine isi aminteste Suzanne, ea l-a sunat pe Gordy cu privire la "acesti copii minunati", dar el nu a fost impresionat. „Copii? Nu vreau mai multi copii! Destul ca il am pe Stevie Wonder!” Pentru el, intr-adevar, copiii erau o durere de cap, cu tutori cu tot. Aparent, el a procedat la fel si cu Diana Ross si Supremes la inceput, respingandu-i ca fiind "prea tineri". In mod clar, era necesar ca domnul Gordy sa fie convins, iar Suzanne l-a convins.

Aici a fost dilema lui Joseph: invitatia noastra la auditia de la Motown s-a contrazis cu rezervarea la show-ul David Frost. Era visul aparitiei noastre la televiziunea nationala, contra unei oportunitati de aur.

Michael si Marlon au fost devastati initial, cand Joseph a ales sa faca auditie. In loc sa prezentam spectacol in fata unei audiente de milioane de oameni in New York, ne aflam la sediul Motown - Hitsville USA – interpretand pentru o mana de oameni, inclusiv dl Gordy. Joseph a fost destept sa nu sustina celebritatea de moment a televiziunii: David Frost nu ne-ar fi adus mai aproape de un contract de inregistrari - dar auditia a facut-o.

Pe 23 iulie 1968, aceasta auditie a avut loc in fata unui grup selectat de persoane. Nu am putut sa le vedem, pentru ca erau adunate in intuneric, de cealalta parte a geamului din studioul de sunet; am vazut doar o camera pe un trepied, capturand “testul nostru” de ecran, asa cum era standardul. Am cantat cantecul denumit, pe buna dreptate "Nu prea sunt mandru sa te rog asta" si "As vrea sa ploua" de Temptation, inainte de a incheia cu "Cine te iubeste" de Smokey Robinson. Cel mai ciudat lucru a fost linistea care ne-a salutat nota finala: nimeni nu a spus un cuvant.

Michael nu putea sa stea locului. “Asadar? Cum a fost?” a ciripit el. "Michael!", i-am soptit eu tare, jenat de impolitetea lui. "A fost grozav... foarte bine", a spus o voce. Dar asta a fost tot ce am obtinut. A trebuit sa asteptam cativa ani, inainte sa aflam adevarul despre reactie, atunci cand dl Gordy a scris despre asta in Prefata sa la autobiografia reeditata a lui Michael, Moonwalk, in anul 2009: "Michael canta "Who’s loving you”, cu tristetea si pasiunea unui om care a trait cu blues-ul si cu inima franta toata viata... La fel de profund ca si cum Smokey o canta, dar Michael o canta mult mai bine. I-am spus lui Smokey: "Mai, omule, cred ca el ti-a luat melodia asta!" Doua zile mai tarziu, am fost sunati din nou: Motown voia sa semneze cu noi.”

“Cand Michael a pus mana pe melodie, a cantat-o din tot sufletul. De unde putea el sa stie ce inseamna acea piesa? A cantat-o ca si cand el a scris-o. Cant in concertele mele live piesa Who’s Lovin’ You sau o parte din ea si, de multe ori, vin tinerii la mine dupa concert si-mi spun: 'Nu stiam ca tu canti piesa lui Michael Jackson'... Un copil de 11 ani sa cante piesa aceea cu atat de multa emotie? Era incredibil. De necrezut!” - Smokey Robinson

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson