duminică, 1 iulie 2018

IN SEARA ASTA, UN CUVANT PENTRU TATAL MEU










Am vazut mai multe apusuri de soare decat mi-au mai ramas de vazut. Soarele rasare cand ii vine timpul si, fie ca va place sau nu, soarele apune atunci cand vine timpul sau. /Joseph Jackson






“Cunoasterea umana consta nu numai din bibliotecile pline cu manuscrise si cerneala – ea este alcatuita si din volumele de cunostinte inscrise in inima omului, cioplite in sufletul omenesc si gravate in psihicul uman.
  
Dragostea este cea mai pretioasa mostenire a familiei, cea mai bogata mostenire a ei, mostenirea ei de aur. Este o comoara transmisa de la o generatie la alta.

Tatal meu era un om aspru si ne-a constrans pe mine si pe fratii mei, inca de la cea mai frageda varsta, sa fim cei mai buni interpreti. Ii era greu, insa, sa-si arate afectiunea. Niciodata nu mi-a spus ca ma iubeste. Si nici nu m-a complimentat vreodata.

Totusi, imi amintesc ca odata, cand aveam vreo patru anisori, eram impreuna la un carnaval, iar el m-a luat in brate si m-a pus pe un ponei. A fost un gest nesemnificativ, probabil ceva ce el a uitat cinci minute mai tarziu. Insa, din cauza acelui moment, am pastrat pentru el un loc special in inima mea. Pentru ca, asa sunt copiii, lucrurile mici inseamna atat de mult pentru ei, iar pentru mine, acel moment a insemnat totul. L-am experimentat doar o data, dar m-a facut intr-adevar sa ma simt foarte bine cu privire la el.

Toti am fost copiii cuiva si stim ca, in ciuda celor mai bune planuri si eforturi, greseli apar tot timpul. Si asta pentru ca suntem fiinte umane. Si, cand ma gandesc la asta, la cum sper eu sa nu ma judece pe nedrept copiii mei si sa imi ierte neajunsurile, sunt obligat sa ma gandesc la tatal meu si, in ciuda negarilor mele anterioare, sunt obligat sa recunosc ca trebuie sa ma fi iubit. M-a iubit si imi amintesc asta. Au existat unele lucruri neinsemnate care au aratat-o. Cand eram copil, aveam un adevarat apetit pentru dulce – cu totii il aveam. Mancarea mea preferata era gogoasa si tatal meu stia asta. Asadar, la fiecare cateva saptamani, cand coboram dimineata, pe tejgheaua de la bucatarie gaseam o punga cu gogosi glazurate – nu era nici o nota, nici o explicatie - doar gogosile. Era ca Mos Craciun. Uneori, ma gandeam sa stau noaptea tarziu, asa, ca sa-l pot vedea cand le lasa acolo, dar, ca si in cazul lui Mos Craciun, nu am vrut sa distrug magia, de teama ca el nu va mai face asta niciodata.

Tatal meu a trebuit sa le lase in secret in timpul noptii, asa incat nimeni sa nu-l prinda cu garda jos. Era speriat de emotia umana, nu a inteles-o sau nu a stiut ce sa faca cu ea. Dar, era in stare sa aprecieze gogosile. Iar cand permit stavilarelor sa se deschida, exista si alte amintiri care imi navalesc in minte, amintiri ale altor gesturi marunte care, oricat de imperfecte, aratau ca a facut ce a putut.

De aceea, in seara asta, decat sa ma concentrez asupra a ceea ce tatal meu nu a facut, vreau sa ma concentrez asupra tuturor lucrurilor pe care le-a facut si asupra propriilor provocari personale. Vreau sa nu-l mai judec. Am inceput sa reflectez asupra faptului ca tatal meu a crescut in Sud, intr-o familie foarte saraca. S-a maturizat in timpul Crizei, iar tatal sau, care se lupta sa-si hraneasca copiii, a aratat putina afectiune familiei sale si i-a crescut pe tatal meu si pe fratii sai cu mana de fier. Cine isi poate imagina cam cum era sa cresti ca barbat negru sarac in Sud, deposedat de demnitate, lipsit de speranta, care lupta din greu sa devina om intr-o lume care il considera inferior. Am fost primul artist negru care a aparut la MTV si imi amintesc ce mare lucru a fost chiar si atunci. Si asta a fost prin anii '80.

Tatal meu s-a mutat in Indiana si a avut o familie mare. Muncea multe ore in otelarii, o munca care ucide plamanii si umileste spiritul, toate pentru a-si sustine familia. Este de mirare ca i-a fost greu sa-si arate sentimentele? Este de mirare ca si-a intarit inima si ca a ridicat ziduri emotionale? Si mai presus de toate, e de mirare ca si-a impins fiii atat de mult, astfel incat sa reuseasca ca artisti si sa poata fi salvati de la ceea ce el stia ca este o viata plina de umilinta si saracie? Am inceput sa inteleg ca si asprimea tatalui meu era un fel de dragoste, o dragoste imperfecta, dar cu toate acestea, dragoste. Ma presa cu munca pentru ca ma iubea. Pentru ca voia ca niciun om sa nu priveasca vreodata in jos la vlastarele lui.

Iar acum, mai degraba decat amaraciune, simt binecuvantare. In locul maniei, am gasit eliberare. In locul razbunarii, am gasit impacare. Iar furia de la inceput, a cedat incet locul, iertarii.

Totul incepe cu iertarea, deoarece pentru a vindeca lumea noastra, trebuie mai intai sa ne vindecam noi insine. Si, pentru a vindeca copiii, mai intai trebuie sa vindecam copilul din noi. Ca adult si ca parinte, imi dau seama ca nu pot fi o fiinta umana completa si nici un parinte capabil de iubire neconditionata, inainte de pune sa se linisteasca fantomele copilariei mele. Si acest lucru va invit pe toti sa il facem in seara asta. Fiti la inaltimea celei de-a cincea Porunci din cele 10. Respectati-va parintii, fara a-i mai judeca. Dati-le avantajul indoielii. De aceea vreau sa il iert pe tatal meu si sa incetez a-l mai judeca.

Vreau sa-l iert pe tatal meu, pentru ca vreau un tata si acesta este singurul pe care-l am. Vreau ca greutatea trecutului sa-mi fie ridicata de pe umeri si vreau sa fiu liber sa intru intr-o relatie noua cu tatal meu, pentru tot restul vietii. O relatie nestingherita de animozitatile din trecut. Intr-o lume plina de ura, trebuie sa indraznim sa speram. Intr-o lume plina de furie, trebuie sa indraznim sa mangaiem. Intr-o lume plina de disperare, trebuie sa indraznim sa visam. Si intr-o lume plina de neincredere, trebuie sa indraznim sa credem.

Tuturor celor care, in seara asta, va simtiti dezamagiti de parinti, va cer sa renuntati la dezamagiri. Tuturor celor care, in seara asta, va simtiti inselati de tatii sau de mamele voastre, va cer sa nu va inselati voi insiva mai departe. Si tuturor celor care doriti sa va ignorati parintii, va cer in schimb sa le intindeti mana. Va cer voua si imi cer si mie, sa oferim parintilor nostri darul iubirii neconditionate, astfel incat sa invete cum sa iubeasca de la noi, copiii lor. In acest fel, iubirea va fi in cele din urma restabilita in lumea aceasta pustie si singuratica.

In seara asta, sa fim puternici. Dincolo de a fi puternici, sa ne ridicam cu totii la cea mai mare provocare a noastra – de a restabili acel legamant rupt. Trebuie sa depasim toate efectele paralizante pe care copilaria noastra le-a avut asupra vietii noastre si sa ne iertam unii pe altii, sa ne respectam unii pe altii si sa mergem mai departe.

Incepand cu aceasta zi, putem auzi o melodie noua. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea copiilor care rad. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea copiilor care se joaca. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea copiilor care canta. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea parintilor nostri care asculta. Impreuna, sa cream o simfonie a inimilor, minunandu-ne in fata miracolului copiilor nostri si incalzindu-ne la poezia iubirii. Sa vindecam lumea si sa-i inlaturam durerea. Impreuna, putem crea o muzica minunata."






Dragostea este cea mai pretioasa mostenire a familiei, cea mai bogata mostenire a ei, mostenirea ei de aur. Ea este comoara transmisa de la o generatie la alta. 
















Michael Jackson – Oxford Union Speech – March 6, 2001 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.