Michael Jackson - CRY FREEDOM - 1

PLANGI LIBERTATE – partea intai

 “Noi inca mai simtim pierderea lui Michael. Dar, ce se va intampla pe masura ce timpul va trece? Ce se va intampla cu scopul real a lui Michael pentru care el a existat? Cine poate sustine munca lui Michael altruist, fara un motiv ascuns? Natiunile si guvernele sunt capabile de fapte bune, dar aceste fapte bune sunt mult prea des facute pentru a exercita control asupra altora. Michael nu a vrut sa controleze pe nimeni, el a vrut doar sa raspandeasca fericire si bucurie.”/ Jermain Jackson

“Daca ei va plac aici, va vor placea oriunde”, a zis Joseph in duba, pe drumul spre New York. Destinatia noastra: faimosul Teatru Apollo din Harlem - un loc unde se nasteau vedetele. Tot drumul din Indiana, a vorbit intr-una despre ceea ce insemna acel loc si despre cantaretii care au triumfat acolo: Ella Fitzgerald, Lena Horne, dansatorii Bill ‘Bojangles’ Robinson si James Brown. Intr-o epoca in care chipurile negrilor apareau relativ rar la televizor, Apollo era platforma pentru manifestarile afro-americane. "Dar, daca faceti vreo greseala, acest public se va intoarce impotriva voastra. In seara asta, trebuie sa fiti in joc”, a continuat el.

Sincer, noi nu eram intimidati: stiam ce inseamna castigarea multimii, ca vom trece de o usa catre lucruri mai mari, deci ce motivatie mai mare ar fi putut exista pentru visul unor baieti tineri? Uneori existau si avantaje sa fim miei in marea industrie a divertismentului - inocenta noastra ne-a facut orbi la o multime de ocazii certe. Am oprit sub simbolul Apollo care atarna vertical, de un portocaliu aprins pe timp de noapte. Cand am intrat prima oara, peretii erau captusiti cu fotografiile legendelor. Am strabatut coridorul si am observat covorul ponosit. Joseph ne-a cerut sa ne imaginam picioarele care l-au uzat; sa ne imaginam genul de pantofi la care vom intra.

Am avut propria cabina de proba, cu o oglinda inconjurata de becuri si un cuier pe roti, din crom, pentru haine. Microfoanele apareau electronic de sub scena, totul era de forma spatiala. In interiorul cabinei de proba, Michael si Jackie s-au urcat pe un scaun si au deschis fereastra pentru a privi afara. “Exista si un teren de baschet!” a strigat Jackie. Lucrul acesta a dus la o noua izbucnire de entuziazm. Voiam chiar sa iesim afara si sa aruncam la cos, dar in clipa aceea a intrat Joseph. Toti am sarit in sus, prefacandu-ne pe de alta parte ca ne concentram. Era timpul sa devenim seriosi.

Nu stiu daca Joseph a realizat vreodata cat de nepasatori eram in sinea noastra privitor la spectacol, dar el stia ca Harlem nu era Chicago. Multimea din Apollo era foarte versata in divertisment: isi cunostea muzica. Daca lucrurile mergeau prost, murmurele nemultumite se transformau in huiduieli urmate de rachete cu cutii de conserve, fructe si floricele de porumb. Cand lucrurile mergeau bine, se ridicau in picioare cantand, aplaudand si dansand. Nimeni nu pleca de la Teatrul Apollo fara sa intrebe: "Ce am facut?". Inainte de a merge mai departe, am simtit zumzetul unei sali pline. Michael si Marlon stateau in fata lui Tito, Jackie, Johnny si a mea, in intuneric, iar cei care se aflau inaintea noastra, pe scena, nu pareau sa primesca cea mai buna reactie din partea publicului. Huiduielile erau zgomotoase si neiertatoare.

Apoi diferite obiecte au inceput sa aterizeze pe scena, urmate de miezul unui mar. Marlon, speriat, s-a intors spre noi: "Se arunca cu obiecte!" Joseph se uita la noi ca si cum ar fi spus: "V-am spus eu...". In mijlocul draperiilor din spatele scenei si ferit de vederea publicului, era o bucata din trunchiul unui copac. Era "Copacul Sperantei" de la Apollo, decupat dintr-un copac taiat care odata isi avusese locul pe Bulevardul Dreams, cunoscut si sub numele de Avenue 7, intre vechiul Teatru Lafayette si Hanul lui Connie. Intr-o superstitie veche, artistii negri atingeau acel copac sau ramaneau sub ramurile sale pentru a avea noroc. Acest arbore venise sa simbolizeze speranta pentru eforturile afro-americane, in acelasi mod in care copacul din afara casei noastre simboliza unitatea.

Michael si Marlon au mangaiat cum se cuvine "Copacul Sperantei", dar nu cred ca Lady Noroc a avut vreo legatura cu spectacolul pe care l-am dat in acea noapte. Noi am zguduit Apollo si multimea a fost indata in picioare. Nu cred sa fi adus o performanta mai buna in oricare alt loc in zilele noastre dinainte de Motown si am ajuns sa si castigam concursul pentru amatori, Superdog Amateur Finals Night. Trebuie sa-i fi impresionat pe cei din management pentru ca ne-au invitat inapoi, de data aceasta ca interpreti platiti. In acel Mai a lui 1968, eram pe aceeasi lista in programul de o noapte de la Apollo cu Etta James, Coasters si Vibrations. Stiam ca am interpretat foarte bine, la cel mai inalt nivel. Ceea ce nu stiam era faptul ca un producator de televiziune se afla in public, luand notite si manifestand un interes deosebit.

Un avocat evreu micut care purta intotdeauna costum, a sosit la spectacol. Se pare ca Richard Aarons a batut la usa camerei de hotel din New York a lui Joseph si si-a vandut serviciile. I-am fost prezentati veselului si glumetului Richard ca unei persoane "care ne va ajuta sa ajungem acolo unde trebuie sa fim". Ca fiu al presedintelui unei uniuni de muzicieni din New York, Richard avea relatii utile. Imediat, Richard a si pus la punct un pachet profesional pentru recomandare, care continea hit-urile noastre din Steeltown, taieturile din ziare a unor recenzii foarte bune, materiale promotionale si o scrisoare care explica de ce lui Jackson 5 ar fi trebuit sa i se acorde o sansa.

Pachetul a fost trimis la case de discuri precum Atlantic, CBS, Warner si Capitol. In plus, Joseph a trimis personal un alt pachet catre Motown Records din Detroit, adresat dlui Berry Gordy, incredintat ca urmeaza recomandarile lui Gladys Knight. Obisnuia sa-i spuna mamei: "O sa-i duc pe baieti la Motown chiar daca este ultimul lucru pe care il fac!" Multe saptamani mai tarziu si cu noi inca atasati tehnic la Steeltown Records, Joseph a adus un plic pe care l-a deschis si banda noastra demo a alunecat pe masa... Restituit si respins de Motown. Cel mai bun lucru cu privire la calatoria in circuitul Chitlin, a fost sentimentul ca intotdeauna am mers in varful picioarelor, in umbra celor mai buni.

Ne aflam deja in cabina de proba a lui Gladys Knight si pe aceeasi scena cu cei de la grupurile vocale Delfonics, Coasters, Four Tops si Impressions, insa pentru noi alte doua "intalniri" palpitante au insemnat “aur” si ambele au fost la Teatrul Regal din Chicago. Cu prima ocazie, l-am ateptat pe Smokey Robinson sa se duca la repetitie sau sa mearga pe scena sa cante. Nu-mi amintesc ce. Dar Joseph ne-a asigurat ca, daca vom sta prin preajma, il vom intalni pe cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. A fost unul dintre putinele momente in care am simtit fluturi in stomac: pregatirea de a-l intalni pe unul dintre eroii nostri a fost mai stresanta decat spectacolul. Cand Smokey a venit la noi si s-a oprit sa ne vorbeasca, nu puteam crede ca de fapt el isi facuse timp pentru noi. Dar el era acolo, in helanca si cu pantaloni negri, zambindu-ne cu larghete, scuturandu-ne mainile si intrebandu-ne cine suntem si ce am realizat.

Michael a fost intotdeauna interesat de maniera altor artisti de a face lucrurile. Si l-a asaltat pe Smokey cu intrebarile. Cum ai scris toate piesele astea? Cand vin cantecele la tine? Nu-mi amintesc raspunsurile, dar garantez ca Michael si le-ar fi amintit. Smokey ne-a acordat cinci minute bune – si, cand a plecat, stiti despre ce am vorbit cu totii? Despre mainile lui. “Ai simtit cat de moi ii erau mainile?” a soptit Michael. “Nu-i de mirare”, am raspuns eu. "Nu a facut altceva decat sa scrie cantece". "Erau mai moi decat ale mamei!" a adaugat Michael. Cand am dat buzna pe usa din Gary, a fost primul lucru pe care i l-am spus si mamei. “Mama! L-am intalnit pe Smokey Robinson - si stii cat de moi ii erau mainile?" Acesta este lucrul pe care oamenii il uita. Ca am fost fani cu mult inainte de a deveni altceva.

In ziua in care l-am intalnit pe Jackie Wilson, am avansat inca o etapa cu accesul nostru la VIP: am fost invitati in cabina lui sacra. Era "sacra" deoarece, pentru noi, el era Elvis negru, inainte ca Elvis alb sa apara; era unul dintre acei interpreti care apar o data la fiecare generatie. Jackie si revista sa erau regulat capul de afis de la Regal, astfel ca ne-am concentrat in ziua aceea asupra lui. Dupa ce Joseph a avut un cuvant de spus cuiva, am obtinut: "Bine, cinci minute", privilegiu cu care bucuria noastra copilareasca a fost de multe ori cumparata. Va voi spune un anume lucru despre tatal nostru: stia cum sa deschida usile. Usa aceea cu nume important s-a deschis si noi am trecut in rand de la intunericul coridorului la stralucirea aruncata de becurile arcuite din jurul oglinzii de la masa de toaleta, unde Jackie statea cu spatele la noi.

Avea un prosop infasurat intr-un guler gros pentru a-si proteja camasa alba de fondul de ten si de tusul pentru ochi pe care si-l aplicase. Michael a vorbit mai intai, intreband politicos daca ar putea sa-i puna cateva intrebari. “Sigur, da-i drumul, pustiule,” spuse Jackie, vorbind reflectiilor noastre din oglinda sa. Michael l-a bombardat apoi cu intrebarile. Cum te simti cand te duci pe scena? Cat de mult repeti? Cat de tanar ai fost cand ai inceput? Fratele meu era neincetat in cautarea cunoasterii. Insa Joseph a fost cel care ne-a oferit cea mai importanta informatie, demna de luat in seama, in acea noapte: ne-a spus ca unele dintre cantecele lui Jackie Wilson fusesera scrise de nimeni altul decat de domnul Gordy, fondatorul Motown. ("Lonely Teardrops" a fost primul number one al domnului Gordy). La intalnirea cu Smokey Robinson si cu Jackie Wilson, stiam cu totii ca al lor era nivelul la care trebuia sa fim.

Poate ca asta a fost ceea ce a facut Joseph de-a lungul timpului: sa ne introduca la regi, astfel incat si noi sa ne dorim sa conducem. Era ca si cum ar fi zis: "Asa puteti fi si voi, dar trebuie sa continuati sa lucrati". As dori sa-mi pot aminti perlele de intelepciune show-business pe care fiecare persoana ni le-a lasat - pentru ca fiecare a avut "sfaturi sanatoase", conform lui Joseph - dar aceste cuvinte sunt acum ingropate precum o comoara undeva adanc in mintea mea. Michael pastra cu grija aceste influente, absorbind fiecare ultim detaliu: felul in care vorbeau, se miscau, conversau - si cum aratau si se simteau in pielea lor. El ii urmarea pe scena cu vigilenta unui regizor tanar, concentrandu-se asupra cuvintelor lui Smokey, sau concentrandu-se asupra picioarelor lui Jackie. Apoi, in duba care mergea acasa dupa aceea, el devenea cel mai vorbaret si mai animat dintre noi: "L-ai auzit cand a spus ..." sau "Ai observat cum ..." sau "L-ai vazut pe Jackie cum se misca ..."

Fratele meu era un maestru in studierea oamenilor si nu a uitat niciodata vreun lucru, depunandu-l intr-un dosar mental pe care ar fi putut sa-l numească "Cele mai mari inspiratii si influente". Atunci castigam aproximativ 500 de dolari la un spectacol, iar tatal nostru ne muncea mai mult ca niciodata, cu o probabilitate neasteptata a preciziei. "Mereu repetam asta. De ce uiti ce sa o faci?" striga el, cand nu mergea vreun cantec sau vreo miscare - si apoi ne reamintea ca James Brown obisnuia sa-i amendeze pe cei de la Famous Flames ori de cate ori faceau cate o greseala. Dar pentru Joseph, amenzile nu insemnau alegerea sanctiunii. Insemnau bataia cu nuiaua. Marlon a primit cel mai mult pentru ca el era considerat legatura slaba din lant. Este adevarat ca nu se coordona bine si trebuia sa munceasca de 10 ori mai mult decat noi, dar niciunul dintre noi nu a observat la el ceva care sa ne fi ingreunat spectacolul.

Insa Marlon devenise o scuza pentru ca Joseph sa ne preseze cu timp de repetitie suplimentar si sa ne tina mai mult in casa. S-a dovedit mai tarziu ca exista un motiv mai profund in spatele tuturor acestor lucruri. La un moment dat, a existat un pas pe care Marlon nu l-a putut stapani si rabdarea lui Joseph a cedat. El i-a ordonat sa iasa afara ca sa aduca o "nuia" - o ramura subtire - din copacul de-afara. Am urmarit cum Marlon a ales nuiaua cu care stiam ca Joseph il va bate - din acelasi copac pe care l-a folosit pentru a simboliza familia si unitatea. “Ori de cate ori uiti, s-a rastit Joseph, faci o diferenta intre castig si pierdere! Dupa ce l-a lovit pe Marlon peste picioare, Michael a fugit in lacrimi, incapabil sa priveasca. Vederea nuielei ne-a facut pe toti sa ne dedicam mai mult repetitiilor, totusi, din cand in cand, Marlon se incurca. “Baiatule! Iesi si adu o nuia!" Marlon incerca sa fie mai smecher – cautand sa aduca cea mai subtire nuia pentru a diminua impactul. “NU! Du-te inapoi si cauta o nuia mai groasa!", spunea Joseph. Marlon a invatat sa strige mai tare decat era de fapt durerea. In acest fel, bataia inceta mai repede.

Ceea ce Marlon nu a auzit a fost discutia despre transformarea trupei Jackson 5 in Jackson 4. "El nu poate face acest lucru, este in afara pasului si in afara tonului si ne distruge sansele!" i-a spus Joseph mamei. Dar numai peste corpul ei mort, Marlon avea sa fie dat afara si marcat pe viata: Mama si-a asumat batalia si Marlon a ramas in grup. Am sa spun un lucru despre Marlon: el era cel mai tenace dintre noi toti. Isi cunostea limitele, dar nu inceta niciodata sa incerce sa le depaseasca. Ori de cate ori luam o pauza, el continua sa exerseze. Folosea chiar si mersul la scoala pentru a repeta. Eram un grup de frati care veneam la scoala si, din mijloc, Marlon izbucnea, dansa pe trotuar, isi repeta pasii, sarea dintr-o parte in alta. Cand ne culcam, il auzeam pe Michael din patul de mijloc, linistindu-l pe Marlon: "Te descurci bine, vei ajunge unde ti-ai propus, continua asa".

La scoala, Michael obisnuia sa-si foloseasca timpul de recreatie pentru a-i arata lui Marlon rotirile si diferite miscari. Ca iubitori de filme cu Bruce Lee, aveam propriile noastre nunchucks - bete de arta martiala - iar Michael le ducea la scoala (regulile erau mai indulgente in acele zile cand copiii nu foloseau arme pentru a-si face rau unii altora). Michael si Marlon erau ca poezia in miscare, folosind tehnicile nunchaku pentru a practica fluiditatea, flexibilitatea si gratia in miscare. Cred ca acesta a fost motivul pentru care Marlon a devenit in cele din urma un dansator realizat - pentru ca s-a bazat si pe acele ore suplimentare. Totusi Michael il ura pe Joseph pentru ca ii folosea talentul propriu ca masura prin care il judeca pe fratele sau. Ura felul in care o astfel de examinare neiertatoare planta intotdeauna dubii: "Am executat asta destul de bine? Asta voia el sa fac? Am facut vreo greseala?" - soaptele staruitoare ale propriilor indoielii de sine constrangeau pe fiecare dintre noi sa ne ingrijoram daca cele mai bune miscari erau intr-adevar cele mai bune.

Poate ca acest resentiment alimentat s-a aflat in spatele razvratirii lui Michael. Daca, in timpul repetitiilor, Joseph ii cerea sa faca un pas nou sau sa incerce o miscare noua, Michael, al carui stil liber in curs de dezvoltare nu avea nevoie de instructiuni, refuza. La varsta de noua anisori, el s-a transformat din copilul cere-mi-si-fac-orice, care se conforma, intr-un copil incapatanat cu atitudine. "Fa-o, Michael", spunea Joseph, grosolan, "sau vor fi probleme!" - "NU!" - "N-o sa te mai rog inca o data." - “NU! Vreau sa ies afara si sa ma joc!” Michael devenise unul dintre acei copii care se impotriveau ordinului impus, impingandu-si norocul mai mult decat indraznisem noi vreodata. Inevitabil, a primit nuiaua. Uneori, statea la copac, plangand, incercand sa-si aleaga ramura. Imi amintesc ca am primit si eu odata nuiaua - pentru ca nu dorisem sa fac niste treburi - insa Marlon (pentru greseli) si Michael (pentru neascultare flagranta) au primit-o de cele mai multe ori.

Erau momente cand mama considera ca Joseph ii administra prea multa pedeapsa. “Stop, Joseph! Stop! ", il implora ea, incercand sa-l faca sa vada prin pacla rosie care-l invaluia. Intre timp, Joseph a invatat ca nuiaua nu era chiar cel mai eficient instrument de indrumare a unui om, deoarece aceasta il facea pe Michael sa dea considerabil inapoi. Se baricada in dormitor sau se ascundea sub pat, refuzand sa iasa - si asta manca din timpul pretios de repetitie. Odata a tipat in fata lui Joseph ca nu va mai canta niciodata daca mai pune din nou mana pe el. Ne-a lasat pe noi, fratii mai mari, sa-i vorbim lui Michael si sa-l convingem cu bomboane: era uimitor ce putea sa faca perspectiva unei bomboane.

Sa nu uitam ca lui Michael ii placea sa sicaneze si nu-l convingeau toate lacrimile si accesele de furie sa fie altfel. Facea fata asta: isi deschidea larg ochii, isi umfla obrajii si isi incretea buzele - si facea asta ori de cate ori cineva vorbea serios. Odata, Joseph mi-a facut morala pentru ca am omis ceva. Nu era ceva suficient de serios pentru o chelfaneala, dar trebuia sa stau acolo in timp ce el ma mustra cu asiduitate. In timp ce el statea in fata mea - cu fata lui infricosatoare - l-am vazut pe Michael in spatele lui, facand fata aceea. Am incercat sa ma concentrez asupra lui Joseph, dar Michael isi bagase degetele in ambele urechi, vazand ca mi-a captat atentia. Am inceput sa ranjesc. “Baiatule! Razi de mine?” a tipat Joseph. Intre timp, Michael a disparut in dormitorul nostru, in afara razei vizuale. 

El si Marlon au pus la cale o porecla noua pentru Joseph: "Buckethead". Adica “Fata de hardau”. O spuneau in spatele lui sau o sopteau cand era aproape si se spargeau de atata ras si chicoteli. De asemenea, l-am numit "Soimul" - pentru ca lui Joseph ii placea sa creada ca a vazut si ca stia totul. A fost porecla despre care i-am spus. Ii placea si lui - suna respectuos. Temperamentul lui Joseph si educatia disciplinara nu vor castiga niciodata mult suport in ziua de astazi, dar pe masura ce am trecut in adolescenta, am inceput sa inteleg gandirea din spatele batailor. Nu stiam la vremea aceea, dar parintii nostri se ingrijorau de influenta crescanda a violentei in banda la mijlocul anilor saizeci, ceea ce a dus la racolarea de tineri in banda. Departamentul de politie din Indiana a infiintat propria Unitate de Informatii privind Bandele si a existat si o discutie la scoala despre armele automate si supravegherea FBI prin vecinatate. In Chicago, 16 tineri fusesera impuscati intr-o saptamana, dintre care doi mortal.

La Teatrul Regal, managementul a mers la extrema angajarii ofiterilor de politie in uniforma pentru a pazi foaierele si casele de bilete, deoarece bandele terorizau regiunea. Aceasta neliniste si zvonistica locala s-a raspandit pana la urechile parintilor nostri din otelarie. Joseph era hotarat nu doar sa ne salveze de la viata zbuciumata din Laminor, ci sa ne tina departe de implicarea in banda - si sa nu distrugem visul nostru si al lui. Asa cum le-a spus reporterilor de la ziare in 1970: "In vecinatatea noastra, toti copiii intrasera in necaz si am simtit ca este foarte important ca cei din familie sa se implice in activitati care sa ii tina departe de strazi si de tentatiile epocii moderne." Aceste bande de raufacatori ii vanau pe impresionabili (ceea ce noi toti eram) si, intr-un oras in care rata divortului era mare si copiii aveau prea putin respect fata de tatii lor, recrutarea in banda aducea copiilor un sentiment de apartenenta si o sansa de a castiga iubirea de "frati".

Asta, si perspectiva unui lucru groaznic ce ni s-ar fi putut intampla, l-a facut pe Joseph sa se teama. Teama i s-a amplificat atunci cand Tito a fost prins intr-o ambuscada pe drumul de la scoala spre casa si a fost amenintat cu arma pentru banii lui de pranz. Am aflat pentru prima oara de asta, atunci cand Tito a dat buzna pe usa din fata, tipand ca un pusti incercase sa-l omoare. Joseph a raspuns prin a face doua lucruri. S-a asigurat ca avem un scop: aveam repetitii constante, ceea ce insemna ca trebuie sa ne intoarcem acasa si ca nu putem sa iesim la joaca. El s-a transformat apoi intr-o importanta forta a fricii. Devenind un tiran acasa, el ne-a impiedicat sa ne supunem tiranilor de pe strada. A functionat: eram mai speriati de el decat de membrii unei bande. Michael a remarcat faptul ca Joseph a avut mai multa rabdare cu noi la inceput, cu timpul insa, disciplina lui s-a inasprit.

Perioada a coincis cu sporirea violentei in banda. De-a lungul copilariei noastre, am fost incurajati sa ne jucam doar unul cu celalalt, iar dormitul la prieteni nu a fost niciodata permis. In afara de Bernard Gross si de vecinul apropiat, Johnny Ray Nelson, nu am reusit sa cunoastem alti copii. Ideea "Sa-i lasam pe cei de afara inauntru", dupa cum o spunea Mama, era plina de risc, pentru ca niciunul dintre noi nu putea stii ce ar putea aduce un copil dintr-o alta familie in ceea ce priveste gandurile rele, obiceiurile proaste sau problemele interne. “Cei mai buni prieteni ai vostri sunt fratii vostri”, spunea ea. In mintea noastra, "outsideri" erau oameni care trebuiau sa fie prudenti chiar si atunci cand erai crescut astfel. Asta putea functiona doar in doua feluri: fie deveneai extrem de circumspect si banuitor fata de oricine care nu era din familie, fie sareai la extrema opusa si acceptai pe oricine, reactionand la restrictiile din trecut.

Odata ce amenintarea bandelor a devenit o problema, am fost tinuti mai mult in casa si chiar retinuti de la scoala in ultima zi a anului. Joseph a luat in considerare chiar si ideea de a ne duce in Seattle "pentru ca era mai sigur acolo". In mainile sale, am vazut stele verzi atunci cand ne lovea peste fund cu cureaua din piele, cu nuiau si uneori cu cordonul deteriorat al vreunui fier de calcat, dar nu am vazut niciodata un cutit, un pistol, metale purtate pe articulatii, o celula de politie sau o sala de urgenta din spital. Cred ca Joseph a facut ceea ce a simtit el ca este bine in acea vreme, in acea epoca, in acele circumstante."

De fiecare data, in luna iunie, rememoram clipele de ramas bun fata de un om care a determinat intreaga planeta sa se conecteze, prin fire nevazute, spiritului sau. Intreaga planeta a vibrat pentru o clipa in ritmul muzicii si dansului sau. Viata sa plina de talent, daruire, modestie si omenie, s-a desfasurat prin fata ochilor nostri si, mai ales, ne-a impresionat ireversibil, sufletele. A fost un sentiment puternic, caruia nu i-am putut face fata si care, dincolo de puterile noastre, ne-a chemat catre implinirea unui vis. A unui vis pe care omenirea si l-a dorit dintotdeauna: cel al armoniei si al uniunii sale. Am fost o singura constiinta conectata la constiinta universala.

Prin iubirea care a cuprins si reverberat inimile, un om de omenie a fost condus, in luminile stralucitoare ale rampei si ale milioanelor de lampioane, catre constelatii.

Si, de fiecare data, in iunie, cuvintele fratelui sau, Jermain Jackson, revin in memorie cu intensitate: “Michael a cautat intotdeauna binele in oameni, dar si-a dorit ca si oamenii sa il inteleaga si sa inteleaga de ce se afla el aici. Asta a facut batjocura indurata de el atat de greu de suportat…”

“Cum poate cineva care a dat atat de mult, sa fie obiectul la atat de multa ura? De ce este asa, de ce cu cat suntem mai binecuvantati, cu atat zilele noastre mai grele sunt destinate a fi? Fratele meu nu a fost o amenintare pentru nimeni. El a fost pentru pace, iar starea lui pasnica a fost o binecuvantare de la Dumnezeu.”     

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson