Michael Jackson – CHEMAREA ULTIMEI CORTINE

 

“Dar, esti acasa acum 
Intr-un univers nesfarsit
Niciunde nu poti sa mergi -
De Aici pana Aici
Este Nemarginirea
Oceanul Constiintei
Unde suntem ca undele
In Marea Fericirii.”  

“Eram langa Pasadena, orasul de la poalele Muntilor San Bernardino, la o intalnire de afaceri cu cativa oameni din China, cand, un bun prieten - gazda CNN Larry King - a sunat la telefonul mobil al sotiei mele pentru a intreba daca stim ceva “despre Raportul TMZ care spune ca Michael a fost dus de urgenta la spitalul UCLA”. Nu m-am alarmat imediat, deoarece nu era prima data cand mass-media se entuziasma de faptul ca fratele meu a fost “dus” la spital. Dar, dupa aceea am sunat-o pe mama si am surprins-o grabindu-se sa iasa pe usa de la Hayvenhurst. De indata ce i-am auzit vocea, am stiut ca ceva nu este in regula: parea nelinistita si ingrijorata.

 “Jermaine! Ma grabesc acum. Te sun cand ajung acolo! Plec acum”, spuse ea. Eu si Halima am sarit rapid in masina, nestiind ce sa credem in urmatoarea ora. Eu stateam pe scaunul pasagerului, iar ea se lupta cu traficul asteptand ca mama sau altcineva sa ne sune inapoi. Pe drum, ne-a sunat si avocatul Joel Katz. ”Jermaine, am auzit ca este foarte, foarte rau”, dar nu stia altceva. Se pare ca detaliile erau rare si eu nu ma puteam duce sa pornesc radioul si sa ascult cum circula zvonurile. Halima conducea ca si cum ar fi detinut intreaga autostrada si ma bucur ca era ea, pentru ca eu as fi fost incapabil sa conduc. Ma simteam rau din punct de vedere fizic si tremuram - ceea ce, privind inapoi, era probabil felul in care corpul meu ma atentiona.

Janet a sunat din New York si era pierduta si ea. Nici nu-mi amintesc ce ne-am spus, dar parca vorbeam doar ca sa ne sustinem unul de celalalt. De indata ce am terminat acea convorbire, telefonul a sunat din nou. Numarul mamei s-a luminat - singura data din viata mea in care nu am vrut sa preiau convorbirea atunci cand numele ei a luminat ecranul. “Mama?” “ESTE  MOOORT!” Nici nu stiu ce m-a bantuit cel mai mult in acel moment: auzul celor mai grele vesti sau sunetul de durere al mamei, un plans gutural pe care nu-l pot descrie.

Eu am inceput sa strig. “E MORT? MICHAEL A MURIT?” “A murit!” Mai moale acum. Halima plangea. Eu plangeam, iar restul calatoriei catre spital s-a estompat.

Imi amintesc ca am vazut pe cer aproximativ 12 elicoptere de stiri, inconjurand acelasi loc. Strazile inconjuratoare din Westwood erau blocate cu banda si multimile cresteau, mergand toate in aceeasi directie. Cand un politist ne-a vazut, a facut semn cu mana si Halima m-a lasat pe o alee care ducea la usa laterala a spitalului, in timp ce ea s-a dus sa parcheze. Pe jumatate alergand, pe jumatate mergand, m-am grabit spre interior, pe coridoare si prin usile duble. “Ea unde se afla? Unde se afla mama?” Am chemat o asistenta. M-a dus intr-o sala de conferinte. Inauntru, mama era singura, statea acolo in tacere, la capatul indepartat al mesei, purtand ochelarii negri: nu plangea, privea doar in gol.

Acum nu mai era nicio posibilitate de negare. M-am dus, am ingenuncheat langa ea si am imbratisat-o cat de tare am putut. Era rigida. Am tinut-o in brate - amandoi aveam nevoie de mangaiere - pana cand a intrat varul meu Trent, permitandu-mi sa o las in compania lui puternica. Acum nu ma puteam gandi la altceva decat cum sa ajung la Michael. Afara pe coridor, La Toya s-a napustit pe langa mine. Apoi a aparut Randy, care arata socat. “Cineva a facut asta”, continua el sa spuna. “Cineva a facut asta.” In realitate, nu am inregistrat comentariul respectiv. Nu eram capabil sa ascult. Randy mi-a aratat drumul spre camera in care era pus fratele nostru, aratand spre o usa prin care in mod clar el nu dorea sa treaca a doua oara. Era ca o camera de zi, cu o lampa si o canapea, iar printr-o fereastra puteai privi in interiorul acelei camere. La Toya era deja acolo, stand singura, aplecandu-se inspre fata lui Michael, de parca ar fi vorbit cu el.

El zacea intins pe un carucior, intr-un halat de spital. Momentan ma simteam ca un observator, uitandu-ma prin acea fereastra. Apoi La Toya si-a ridicat privirea, cu lacrimi mari curgand pe fata. M-am calmat, am inspirat si am intrat pe usa laterala din dreapta. M-am dus incet la cealalta parte a lui Michael, intinzandu-ma pentru a-l lua de mana, frecandu-i pielea inca moale, asa cum faci atunci cand consolezi pe cineva. Nu-mi venea sa cred cat de schelet era. Parea pe jumatate din marimea cu care fusese cu o luna mai devreme. Daca un strain ar fi intrat in camera aceea, ar fi presupus ca a fost devastat de cancer sau anorexie. Sau, asa cum avea sa spuna mai tarziu unul dintre paramedici, ca el a fost “un pacient care ar fi avut nevoie de ingrijiri speciale”.

“Ce s-a intamplat cu tine?” Stiam ca nicio portie de dans extrem de minutios nu l-ar fi putut lasa in aceasta stare. Durerea nu imi permitea sa procesez imposibilitatea felului in care arata. Inca ma impacam cu ideea de a-l vedea lipsit de viata. M-am aplecat si l-am sarutat pe frunte, spunandu-i ca il iubesc. Am constatat ca nu ma pot indeparta. I-am ridicat una dintre pleoape, pentru ca voiam sa ii privesc ochii, sa il “vad” pentru ultima oara. “Uita-te la mine, Michael. Uita-te la mine!” Mi-am sprijinit fruntea de a lui si am plans. Am facut asta in ciuda invataturilor islamice care imi spuneau ca nu fac decat sa ma uit intr-o scoica al carei spirit deja zburase; un spirit care probabil se uita in jos la mine, spunandu-mi sa nu plang, spunandu-mi ca este in regula. Mi-am amintit cum spuneam amandoi ca ne place sa iesim din corpul nostru, pentru a ne observa si a ne critica. Asta credeam eu ca face el acum, veghind asupra noastra.

Prince, Paris si ‘Blanket’ au intrat cu o asistenta. Ceea ce au spus si au facut merita sa ramana in privat, intre ei si tatal lor. Dar, in momentul in care i-am vazut pe acei copii prabusindu-se, a trebuit sa ies de acolo si sa-i las cu matusa lor. Nu eram suficient de puternic pentru ei si imi simteam picioarele cedand. Oamenii descriu durerea ca fiind o durere fizica, dar nu am stiut pana in acea zi, cat de mult greseau. Nu este o rana care poate fi cusuta si nu exista chirurg care sa o poata vindeca; este o durere emotionala. Este o durere inerenta care afecteaza si trebuie sa o privesti si sa stai cu ea in fiecare zi, pentru tot restul vietii. Si, pentru noi, am dori ca fanii lui Michael sa ne priveasca si sa ne masoare durerea, pentru a vedea daca ne intristam suficient in raport cu durerea pe care o simteau ei. Pentru ca, dincolo de acele ziduri ale spitalului, o lume intreaga de fani - milioanele de necunoscuti la care el facuse referire ca la o a doua familie a lui - erau si ei de neconsolat.

Afara, pe coridor, am vazut o multime de costume stand imprejur: CEO Randy Phillips, de la AEG, Frank Dileo, managerul concediat cu mult timp in urma de Michael, dar recrutat de AEG, si Tohme-Tohme, concediat recent de fratele meu, dar eu nu am avut sansa de a ma concentra asupra lor. Cineva s-a apropiat de mine si mi-a spus ca vor ca eu sa citesc o declaratie de presa care sa confirme moartea lui Michael. “Bineinteles”, am spus. “Fanii sai trebuie sa stie.”  “Numai ca noi trebuie sa gasim o camera fara fereastra, pentru ca sunt atat de multi fani afara, incat, daca veti iesi in fata, s-ar putea ca geamul sa fie strivit”, mi s-a spus. Unii fani s-au intrebat de ce am facut eu anuntul si nu un doctor.

Tot ce pot sa spun este ca asta a fost ideea avocatilor si a personalului medical si mi s-a parut o idee buna, ca cineva care avea o legatura personala cu Michael sa o faca. Sa lasam comunitatea fanilor sa auda mai intai de la familie. Stateam intr-o camera din spate, asteptand sa merg mai departe, trecand peste randurile scrise pentru mine. Dar, citindu-le doar o data pentru mine, am ramas fara suflare. Nu puteam procesa acest script. El era gata sa-si revina si sa demonstreze ca toata lumea greseste. El nu poate fi mort. Acest lucru nu se poate intampla. Cum ar putea …? “Ei sunt gata pentru tine acum, Jermaine”, a strigat cineva. Am intrat, intampinat de fluturarea camerelor. In timp ce stateam in fata unui grup de microfoane si reflectoare, am inspirat adanc si am inceput: 

“Fratele meu, legendarul rege al popului, Michael Jackson, a murit joi, 25 iunie 2009, la ora 14:26. Se crede ca a suferit un stop cardiac in casa sa. Cu toate acestea, cauza mortii sale este necunoscuta pana cand nu se cunosc rezultatele autopsiei. Medicul sau personal, care era cu el la acea vreme, a incercat sa-l resusciteze pe fratele meu, la fel ca si paramedicii care l-au transportat la spital. La sosire, o echipa de medici a incercat sa-l resusciteze mai mult de o ora. Nu au avut succes ... Mai tarziu, am ajuns sa intelegem zadarnicia acestor incercari, pentru ca Michael murise inainte ca cineva sa telefoneze la 911. Era in jurul orei 12.05 pm cand se pare ca incetase sa respire in dormitorul sau si, se pare, 12.21 pm inainte de efectuarea unui apel de urgenta.”

Dupa conferinta de presa, m-am dus inapoi in camera in care se afla mama. Joseph era in drum spre noi, din Vegas. Mama nu se mutase de pe scaun, dar mi s-a adresat in timp ce ma indreptam spre ea: “Buna, draga, esti bine?”, m-a intrebat ea, revenind la rolulul de mama, asigurandu-se ca toata lumea este in regula.

Stateam acolo tinandu-ne de mana, iar ea imi povestea cum s-a rugat pana la spital, ca Michael sa fie in viata. Lacrimi fierbinti i se rostogoleau pe fata, in timp ce re-traia acea speranta cu mine. Conversatia noastra a fost intrerupta cand un tip negru inalt a intrat in camera, avand un chip grav. Securitatea, mi-am spus eu. S-a asezat, vadit incomod. Totul la el parea incomod. Era dincolo de masa, asezat langa Mama. Mi-a venit in minte ca acesta era doctorul Conrad Murray, medicul personal al fratelui meu. A spus ca vrea sa-si exprime condoleantele. Calatorise in spatele ambulantei si i-a dat vestea mamei atunci cand a sosit: “Imi pare rau, doamna Jackson, dar s-a dus.” 

Aveam sa aflam mai tarziu ca el aparuse in viata fratelui meu cu mult inainte ca “This Is It” sa fie planificat. Se pare ca fusese chemat pentru prima data la Vegas sa o trateze pe Paris, iar Michael il retinuse la scurt timp dupa aceea. La cererea lui Michael, medicul a fost angajat de AEG pentru turneu. Nu stiu daca ei au facut vre-o verificare referitoare la adecvarea lui, dar, avandu-l pe salarizare, erau in opinia mea responsabili fata de datoria sa pentru ingrijirea artistilor lor. 

Casa in care a murit Michael era in Carolwood Drive, Holmby Hills, un cartier de langa Beverly Hills. Era un conac pe care AEG il inchiriase pentru el si copiii lui, pe perioada repetitiilor sale - luna precedenta ramasese la hotelul Bel Air. Nu am putut sa merg acolo dupa moartea lui; niciunul dintre frati nu a putut. In starea de buimaceala in care ne aflam, ne-am intalnit la mine acasa si ne-am mangaiat reciproc. In tot acest timp, mama, Janet si La Toya au simtit nevoia sa fie acolo. De fapt, iubitul La Toyei, Jeffre Phillips, a ramas acolo singur, peste noapte, timp de doua saptamani, probabil pentru a se feri de vulturi. 

In jurul lunii iulie, casa devenise o zona interzisa pentru oricine, deoarece devenise “o scena a crimei”: LAPD si-a modificat anchetele de moarte accidentala intr-o ancheta de omucidere. Raportul de autopsie a stabilit ca Michael a avut o inima sanatoasa si a murit din cauza “intoxicatiei acute cu propofol”, fara alt factor legat de cauza imediata a decesului. Mass-media a continuat sa-l infatiseze intr-un mod fals ca pe un “drogat”, incercand sa faca legatura cu consumul de medicamente eliberate pe baza de reteta, dar asta si medicamente precum Demerol nu au fost motivul pentru care inima lui s-a oprit. Clar este faptul ca propofolul anestezic era peste tot in sistemul sau.

Nici macar nu stiam ce era propofolul, dar atunci am aflat ca nu este un medicament recreativ si nu este un medicament eliberat pe baza de reteta. Propofolul este ceea ce oamenilor li se administreaza intravenous, ca anestezic, inainte de o interventie majora chirurgicala sau este folosit de medici pentru sedare. Am aflat ca pe el se baza Michael pentru a putea dormi, atunci cand era disperat de somn. Conform instructiunilor, acest produs trebuie administrat numai de un anestezist instruit, iar ratia pacientului trebuie monitorizata cu atentie, cu echipament medical adecvat. De obicei, Michael era asaltat de problemele de somn doar in turneu, asa ca, din cate stiu eu, a fost o abatere pentru el sa foloseasca acest tip de inductor de somn in timpul repetitiilor.

De asemenea, este demn de remarcat faptul ca ultima data cand Michael ar fi avut nevoie de ceva de genul propofolului ar fi fost in timpul ultimului turneu, “HIStory”, in 1996. Nu m-a surprins deloc ca insomnia lui s-a intors in perioada premergatoare spectacolelor sale de la Londra, din cauza presiunii inimaginabile la care a fost supus, cea mai mare parte a acestei insomnii autoimpunandu-se. El a fost cel mai mare rival al sau, in incercarea nemiloasa de a fi perfect in marea revenire pe care o avusese in vedere. Presiunea. Ea avea sa devina o tema in tot ce am descoperit despre ultimele zile ale vietii sale. Noi, ca si familie, aveam sa ne confruntam cu o lupta in urmarirea faptelor. Bineinteles, LAPD (Departamentul de Politie Los Angeles) a avut investigatiile sale si actiunile doctorului Conrad Murray aveau sa fie esentiale pentru anchetele lor.

Dar, nu m-am asteptat sa ma lovesc de un zid, atunci cand am vrut sa stiu ce s-a putut intampla cu adevarat in timpul repetitiilor pentru “This Is It”. Noi trebuia sa intelegem cum, din 14 mai, cand l-am vazut ultima oara, Michael si-a putut pierde viata - si toata greutatea - atat de repede. Trecuse de la 68–70 kg la 61 kg, dupa cum spunea raportul autopsiei sale: asta nu este doar anormal, ci este inspaimantator. Pentru un barbat de inaltimea sa (1,75m), era mai subtire decat cineva care avea anorexie. Multi fani, lesne de inteles pasionati in a cunoaste adevarul, ne-au criticat pentru ca nu lovim tamburul suficient de tare pentru dreptate, dar a fost nevoie de doi ani de munca tacuta pentru a stabili o simpla schita a evenimentelor.

Ceea ce va voi impartasi in continuare este ceea ce am descoperit. Asta m-a facut sa inteleg ca filmul “This Is It”, care il arata pe Michael la repetitii, nu a fost un tablou complet. Ca orice altceva din viata lui, a fost doar o alta editare inteligenta. S-ar putea ca acele imagini sa fi oferit o privire asupra a ceea ce ar fi putut fi prezentat pe scena la Londra si stiu ca se poate argumenta ca este un film grozav, care a descris cine a fost Michael ca artist. Dar, imaginile acelea bine alese nu au aratat adevarul a ceea ce s-a intamplat la repetitii: care a fost o alta poveste tulburatoare.

Pana la inceputul lunii iunie, repetitiile au avut loc la Forum din Inglewood, iar Michael era evident inca concentrat si pe afaceri. Totul mergea minunat de bine. Unii oameni care l-au vazut dansand au spus ca nu era tot atat de inflacarat, dar el intotdeauna se rezerva 100% pentru concerte. De aceea nimeni nu a vazut nicio miscare electrizanta sau vreo miscare magica specifica. Oricine i-ar fi stiut cu adevarat metoda, ar fi stiut ca aceasta era viteza normala a lui. Pana acum, patru date de deschidere ale turneului fusesera respinse si se specula ca motivul era legat de sanatate, dar adevarul, care nu-i placea fratelui meu, era ca repetitiile de dinaintea spectacolului din Londra, au fost rezervate din greseala la Wembley Arena. 

Niciun artist nu ar fi cantat fara unele repetitii la locul propriu-zis de desfasurare al spectacolelor, asa ca intalnirile trebuiau mutate pentru a se crea un timp necesar de repetitie la O2. Din exterior si, in afara de insomnia care se strecura si il dobora ca de obicei, nu a existat nicio alarma cu privire la starea sa de sanatate in acest stadiu, chiar daca unii oameni din jurul lui erau ingrijorati de cat de incarcat era programul. De fapt, Michael le spusese prietenilor ca “avea de gand sa vorbeasca si sa schimbe lucrurile”, asa ca ingrijorarile acelea fusesera auzite. O problema potentiala in ceea ce-l privea pe Michael a fost ca doar o mana de oameni erau obisnuiti sa lucreze cu el si banuiesc ca exista prea putina familiarizare cu caracterul si modurile sale specifice.

Acest lucru a avut probabil o legatura cu faptul ca AEG parea intentionat sa aduca unii dintre proprii sai oameni. Regizorul Kenny Ortega nu mai lucrase de mult cu fratele meu. Regizorul muzical Michael Bearden a fost ales in locul lui Greg Phillingains, preferat de Michael, iar coregraful Travis Payne, care lucrase ultima oara cu Michael in timpul turneului “Dangerous”, a fost lasat la conducere atunci cand alegerea preferata a fratelui meu, in persoana lui LaVelle Smith Junior, a fost respinsa. Intre timp, nu cred ca CEO-ul AEG, Randy Phillips, a putut avea idee cu cine sau cu ce se ocupa, afara de “Michael Jackson”.

In afara de personalul de la cabina de schimb a artistilor, a existat ideea de “a incepe de la zero”, in loc de a avea incredere in practicile dovedite de la turneul “HIStory”. Acest lucru a fost important: 1 - pentru a profita la maximum de Michael si 2- pentru a atenua o parte din presiunea pe care el insusi o exercita asupra sa, avea intotdeauna nevoie sa se simta confortabil cu cei din jurul lui. Avea nevoie de oameni care sa inteleaga cum lucra el. La “This Is It”, nu sunt sigur ca a simtit asta la toate nivelurile, mai ales cu o parte din directia artistica, alegerile de costum si mixurile muzicale care ii reveneau in urechi. Asa s-a destainuit el la cineva apropiat, dupa repetitii: “Asteptati pana ajung la Londra. Schimb totul! Vom face lucrurile in felul meu.”

Strategia lui Michael era sa onoreze cele 10 spectacole cu care fusese de acord si apoi “urma sa renegocieze contractul” bazat pe cele 40 de spectacole in plus pe care nu le aprobase, stiind ca cererea publicului si aparitiile in concert vor fi in spatele sau. Asta le-a spus oamenilor in care a avut incredere si de aceea parea el ciudat de indiferent la intalniri pentru a discuta concertele. Astepta sa vina timpul sau. Stiu, de asemenea, ca Michael nu a fost prea fericit cand AEG l-a adus pe vechiul sau manager, Frank Dileo si cand, cu o saptamana inainte de moartea sa, fostul sau avocat John Branca a ajuns si el la fata locului (si avea sa devina ulterior executor al mosiei lui Michael impreuna cu vechiul nostru prieten de scoala, John McClain).

Michael ii concediase, dar cred ca AEG a simtit clar ca este nevoie de chipuri familiare, a caror experienta ar putea “construi un zid in jurul sau pentru a-l proteja”, asa cum a spus o persoana implicata in AEG. Cred ca a existat rationamentul ca Michael simtea nevoia de a trata, de a discuta, de apune in ordine anumite lucruri, asa ca AEG a apelat la cei cu cunostinte semnificative, daca nu recente, despre el. Miscarea parea mai mult despre a aduce liniste sufleteasca promotorului decat lui Michael. John Branca avea sa spuna mai tarziu ca Michael i-a cerut sa vina cu o “agenda” de idei pentru viitor, ceea ce a parut chiar ciudat cand deja era schitat un plan pe cinci ani. Poate ca acesta a fost modul in care fratele meu l-a testat pe fostul sau avocat. Oricum ar fi, Michael avea un plan de actiune din 2008, indiferent de ceea ce i-a spus sau nu i-a spus lui John in cele sapte zile de refamiliarizare.

Cand a aparut Frank Dileo, persoanele in care Michael avea incredere la repetitii au fost indepartate si “oarbe” la programul sau, pentru ca Frank i-a tratat pe toti pe baza nevoii de a stii (need-to-know basis / adica, daca le spui oamenilor ceva care trebuie sa stie, le spui doar faptele pe care trebuie sa le cunoasca in momentul in care trebuie sa le cunoasca si nimic mai mult / este o metoda larg deschisa la interpretari gresite). Aceasta a fost, fara indoiala, o masura de protectie in mintea lui Frank, dar a generat un sentiment de neliniste la altii, pentru ca Michael parea sa fie sub comanda cuiva care nu putea sa-l citeasca pe el, obiceiurile sau subtilitatile sale. Pentru a ilustra cat de putin stia Frank despre modernul Michael, el a sugerat ca nemultumirile fratelui meu despre trecerea turneului de la 10 la 50 de spectacole nu erau relevante, deoarece “i se citise contractul si stia ce contine”.

 “You Are Not Alone, Michael”/ Capitolul Gone Too Soon – prima parte / de Jermaine Jackson

  

 

“Michael a vrut sa-i ajute pe oameni sa vada problemele care distrug lumea noastra. Despre acest lucru a vrut sa vorbeasca, si despre asta aveau sa vorbeasca viitoarele sale spectacole. A incercat sa-i invete pe altii prin intermediul versurilor, videoclipurilor si spectacolelor sale. El a vrut sa foloseasca fiecare parte din el insusi pentru a ne arata ce suntem capabili sa devenim. Scopul lui a fost sa demonstreze oamenilor ca, daca vom incerca cu totii sa facem lumea un loc mai bun, ea va fi un loc mai bun. Intelegand acest lucru, incepi sa intelegi esenta a ceea ce fratele meu a fost.”/ Jermain Jackson

 

 

 

 Versuri din “Heaven Is Here”/ Dancing the Dream/ Michael Jackson