Michael Jackson - REVENIREA REGELUI POP

 

Din nou in lumina reflectoarelor

“... Pentru ca nici o revenire nu este cu adevarat o revenire daca sansele nu par a fi imposibile.”

 

"Am vazut cum stralucirea interpretului revine in ochii lui Michael in toamna lui 2008, perioada in care viata sa era din nou pe drumul cel bun, sanatatea se apropia de varful conditiei fizice si se pregatea fizic pentru cea mai mare revenire vazuta vreodata. Era, pentru prima data dupa mult timp, fericit. Iar eu nu am fost singurul care a observat aceasta renastere. Oamenii care lucrau cu el de ani de zile au observat acest lucru. Si ei, ca si mine, au putut vedea cum acea flacara creativa a inceput din nou sa arda in el, luminandu-l.

Lumea citea prin ziare ca Michael a fost redus la un batran fragil cu o stare de sanatate nesigura, afectat pentru totdeauna de proces, un interpret incapabil fizic sa mai faca turnee, a carui voce nu va mai fi niciodata aceeasi si, conform mitului tabloidului, ca era distrus incet-incet de dependenta de droguri. Nimic din toate astea nu era adevarat, confirmat fiind de petele de sudoare de pe peretii studioului lui de dans si de vocea sa inregistrata pe piese sublime, dar neterminate. Presupunerile despre sanatate, mai ales dupa moartea sa, au rezumat tema vietii lui Michael: barfele si interpretarea salbatica care i-au deformat imaginea adevarata.

Oamenii indica o anumita fotografie, facuta in iulie 2008, in care fratele meu era impins intr-un scaun cu rotile, cu ceva explicatii precum “prea slab ca sa poata sta in picioare, aratand fragil si fara conditie de a sustine spectacole.” Era exact ceea ce dorea Michael sa scrie mass-media si biografii despre el, deoarece omul acela care a fost intotdeauna subestimat ii pacalea acum pe toti. Era un spectacol. Era intr-una din deghizarile sale, facandu-i pe toti sa creada ca nu este pregatit sau capabil. El, dintre toti oamenii, stia ce inseamna puterea imaginii, a unui idol si era constient ca toata lumea se indoia ca el inca mai are aceasta putere. Asadar, imaginati-va – doar imaginati-va - cum ar fi revenit el si ar fi surprins lumea, trecand de la acea stare la aceasta; rapid de la acel “inainte” la acest “dupa”.

Michael il interpreta pe Willy Wonka, care iese dintr-o fabrica de ciocolata schiopatand pentru a saluta multimile, in timp ce toata lumea este impresionata – dupa care se impiedica... arunca bastonul, face o tumba si toata lumea aclama. Surpriza! Pentru ca nici o revenire nu este cu adevarat o revenire daca sansele nu par imposibile. Viata lui Michael fusese mult timp definita de imagini de nesters care surprindeau un mit: de la camerele de oxigen la mastile chirurgicale, de la balcoanele de hotel pana la pielea sa “mai alba”. Acesta era ultimul lui suras. Stiam asta.

Oamenii din jurul lui - cei in care avea incredere - stiau asta. Restul lumii avea sa afle la Londra. Dar, acolo au fost intotdeauna indicii, pentru ca in particular el era un barbat atat de necrutator cu propia sa persoana, stiind clar cand sa porneasca si sa opreasca robinetul PR. Nu se prezenta niciodata in public, cu exceptia cazului cand era imbracat impecabil si imaculat, si facea tot posibilul ca sa isi acopere vitiligo, bolile si defectele auto-percepute deoarece nu voia ca masca sa alunece; nu voia ca cineva sa vada vreo imperfectiune sau sa se indoiasca de maretia lui. Si totusi, in Las Vegas, barbatul acela retras a ales sa mearga la cumparaturi in public, cu copiii, in scaun cu rotile, purtand o sapca de baseball rosie, papuci si pantaloni de pijama albastru-deschis?... (Va amintiti cat de injosit s-a simtit el, atunci cand a fost obligat sa se prezinte la tribunal purtand pijamale?) Ganditi-va la asta.

Michael a fost un maestru al manipularii imaginii, stiind foarte clar ca mass-media si paparazzi ar dori sa creada ca l-au “prins” cu garda jos, aratand asa firav, fara sa dea semne de motivatie. El a dorit o reabilitare suprema in fata lumii. Regele Pop devenea Regele care Revine. Restabilit la cel mai bun si la cel mai renumit. Reducand la tacere pe toti aceia care se indoiesc si urasc. Si iata un fapt care trebuie plasat alaturi de acea imagine a scaunului cu rotile: cu aproximativ doua luni mai tarziu, el s-a angajat intr-un regim de coregrafie crunt pentru un turneu de revenire care nu fusese inca dezvaluit. Dansa din greu in sesiuni de patru ore pe zi, chiar obosindu-si coregraful LaVelle Smith Junior, pe care-l angajase pentru a-l readuce in forma.

LaVelle a fost dansator in filmul “Smooth Criminal”, care a devenit apoi coregraful de incredere al fratelui meu, motiv pentru care a fost angajat in sesiuni private one-to-one in Vegas. Michael a devenit din ce in ce mai puternic, saptamana de saptamana, dar a pierdut in greutate atunci cand nu credeam ca mai are de pierdut. Din nou, unii oameni indica aceasta “subtirime” ca si cum ar fi un semn deranjant, dar el se subtiase inca de la proces si regimul sau de fitness il facea mai slab. De asemenea, era normal - ca in timpul fiecarui turneu pe care il facea, sa piarda trei centimetri din talie. Michael pur si simplu slabea din cauza acelor patru ore zilnice de dans. Nu era rau pentru un barbat care, potrivit unui biograf, “avea nevoie de un transplant pulmonar”.                                                                                  

La sfarsitul anului 2008, era atat de in forma, incat, - cu opt saptamani inainte de a muri - cand s-a lovit de un prieten in cabinetul unui doctor, si-a ridicat camasa si a spus: “Mi-ai vazut pachetul de sase (muschi abdominali)?” Adevarul personal versus imaginea publica. Cei din jurul lui Michael au simtit ca isi intra in forma din nou cand a inceput sa ceara CD-uri, la fel ca pe vremuri. Era atat de obsedat sa fie la curent cu tendintele muzicale, incat in fiecare saptamana i se trimitea Top 10 din Billboard Hot 100 copiat pe un disc, plus alte patru discuri cu melodii din sectiunile R&B, electro, dance si occidental (europeana).

Avea sa asculte fiecare piesa pentru a stabili ce este de actualitate si ce se vinde pentru ca dorea sa ramana in fruntea clasamentului. Nu mai facuse asta de ceva vreme. Dupa cum spunea cineva din cercurile sale interioare: “Se pregatea iarasi pentru prim-plan. Scria melodii, arata mai bine, era ager, isi facea munca in acelasi timp. Era in pace cu el insusi”. Pentru mine, aceasta este frumusetea. Michael era atat de incantat de ceea ce ii rezerva viitorul si avea atat de multe planuri.

Urma sa cumpere o proprietate noua in Vegas si era hotarat sa-si construiasca un nou Neverland, nepatat de raidurile politiei. Astepta cu nerabdare sa faca si un scurt tur al resedintei, astfel incat Prince, Paris si “Blanket” sa-si poata vedea taticul cum trebuie pentru prima data. Stia ca turneul ii oferea si sansa de a-si recastiga controlul si de a castiga destui bani, incat sa poata, in cele din urma, sa-si stearga datoriile paralizante. Perspectiva sa era din nou pozitiva. Corpul lui era din nou in forma. Se concentra pe viitor. Dupa ce toate concertele "This Is It” ar fi fost sustinute si dupa cateva saptamani libere, astepta cu nerabdare sa concerteze in China.

In 2011, urma sa astepte intervalul de pauza la Superbowl (cel pe care Black Eyed Peas in sfarsit avea sa-l faca) pentru a repeta legendarul sau spectacol din 1993. Si apoi, cu ceva timp inainte de anul 2014, ar mai fi avut doua turnee in maneca: intalnirile “inapoi la cererea simpatizantilor” despre care nimeni nu stia. In ciuda a ceea ce crede toata lumea, concertele de revenire la Londra ar fi fost inceputul, nu sfarsitul. Imi reamintesc ce a spus Michael in martie 2009: “Cand eu spun ca asta este, inseamna cu adevarat ca “asta este”... Asta este ultima cadere a cortinei.” Acesta a fost marele lui tertip: pentru ca el era si un vanzator iscusit si daca lumea credea ca Londra va fi ultima lor ocazie de a-l vedea cantand, atunci s-ar fi grabit sa cumpere bilete.

Regulile unei oferte limitate si ale unei cereri mari. Multi au inteles gresit inteligenta sa comerciala, pentru ca a excelat la fum si oglinzi, mister si mari surprize. Ce-i drept, nu a fost totul numai promovare. Isi facea griji ca biletele s-ar putea sa nu se vanda, asa ca anuntul turneului a fost un fel de a incerca apa cu piciorul pentru a testa si starea de spirit a publicului - increderea lui fusese spulberata de tot prin ceea ce trecuse. Ar putea oare el sa vanda cinci concerte, sa nu mai vorbim de 10? De aceea a ales Londra, nu America. Era ingrijorat si de faptul ca America nu-l va accepta asa cum o va face Europa.

Nu este o reflectie asupra fanilor sai: este o indiciu a cat de cicatricizat era de acei ani plini de titluri de molestare a copilului si de tratamentul pe care l-a primit in propria sa tara. L-a facut sa se indoiasca ca popularitatea sa a supravietuit acuzatiilor. Amintiti-va, trecuse mult timp de la turneul “HIStory” si acum avea 50 de ani. De asemenea, de ce oare Arena O2, cu o capacitate de 20.000 de locuri, a fost aleasa de acelasi barbat care cantase odata in fata a 180.000 de oameni pe hipodromul Aintree din nordul Angliei? Se incepe usor cu reconstructia. In liniste.

Eu cred ca el trebuia sa vada amploarea dragostei inainte sa creada ca fanii sai nu s-au intors impotriva lui. Incepand cu 2008, Michael nu era numai avid sa compuna din nou, ci si-a schitat chiar si un plan pe cinci ani. Dar, pentru a intelege toate acestea si pentru a intelege cum a inceput sa se formeze acest viitor secret, mai intai trebuie sa va duc inapoi in anul 2005. Cand a iesit din instanta, a jurat sa nu mai locuiasca niciodata la Neverland si a plecat sa faca muzica in Bahrain cu Printul Abdullah.

In momentul in care autoritatile i-au returnat pasaportul, Michael s-a îndreptat spre est cu copiii sai si cu Nanny Grace si a examinat optiunea unei resedinte permanente. El privea America ca pe un prieten care l-a tradat si nu mai vroia sa aiba de-a face cu ea pentru o vreme. Dar, dupa cum vor afla unii prieteni care nu i-au sarit in ajutor cand a avut nevoie, Michael a fost mereu prin jur. Avea nevoie de timp pentru a se destinde, deoarece suferise unele crize de depresie dupa proces, ceea ce cred ca a fost o reactie naturala la stres.

Cand s-a urcat in avionul acela, era o umbra a fostului lui “eu” si chiar ii era extrem de recunoscator familiei regale din Bahrain pentru ca i s-a oferit refugiu. La inceput m-a ingrijorat rezultatul la care s-a ajuns acolo. Avand un rol esential in stabilirea cadrului pentru Two Seas Records, m-am trezit exclus din ecuatie. Dintr-o data, totul a devenit un parteneriat doar intre fratele meu si print. In teorie, as fi putut sa-i flutur contractul semnat de mine, dar asta nu a fost niciodata o optiune, deoarece ultimul lucru de care avea nevoie Michael atunci era un proces, cu el insusi blocat la mijloc.

Unele motive de nemultumire nu au fost atat de importante atunci cand la Londra, (inainte de a se muta in Dublin, Irlanda), a colaborat cu Will.i.am din formatia Black Eyed Peas, locuind mai intai la casa dansatorului Michael Flatley inainte de a inchiria un alt loc. Apoi s-a refugiat la producatorul Ron Feemster. Ron lucra cu cei de la Ne-Yo si 50 Cent. Colaborarea cu acesti producatori de muzica a coincis cu nevoia lui Michael de a ramane la curent in domeniu.

Dar, revenind in Bahrain, Printul nu s-a bucurat si, pe scurt, i-a intentat un proces la Londra, care l-a costat pe Michael 5 milioane de dolari. A fost dezamagitor sa-l vad pe fiul unui rege reactionand astfel, mai ales dupa ce fratele meu facuse mai mult pentru Bahrain decat a putut vreodata Formula 1 sa faca. Dar era, de asemenea, caracteristic frustrant pentru Michael sa semneze un contract fara a citi conditiile stipulate cu litere mici. Credinta sa oarba in consilierii sai si in valoarea aparenta a altora a fost pentru el propriul calcai al lui Ahile si a fost asa de cand gestiona Joseph contractele noastre ca baieti. 

Puterea pe care o investise in altii a iesit la iveala intr-una din zile, cand a auzit remarca aroganta a unui avocat: “Michael nu poate semna pe cont propriu! El nu poate aproba nimic... Noi aprobam.” A fost dureros ca el sa fie privit ca o afacere in primul rand, ca persoana in al doilea rand. Cred ca acest tip de comentariu l-a determinat sa incerce sa-si afirme autoritatea in legatura cu anumite acorduri, dar cautarea autonomiei l-a lasat, in realitate, vulnerabil la procese sau la control. Intotdeauna m-a uimit cum, de-a lungul anilor, multi profesionisti au venit si au trecut prin usa sa rotativa incercand sa controleze, sa gestioneze sau sa se amestece in lumea sa.

Era cel mai ciudat fenomen sa vezi anumiti profesionisti cum se transforma cand erau cu el, adoptand o atitudine de grandomanie, impiedicand accesul la el sau tinand in alt mod fraiele. De asemenea, imi era greu sa-l aud pe fratele meu plangandu-se ca diferite persoane detin “controlul”, mai ales cand nu se simtea capabil sa vorbeasca sau sa isi asume responsabilitatea din cauza aversiunii sale pentru confruntare. El a inchis multe asociatii prin scrisoare. Mereu spunea: “Sunt ca mama - nu pot concedia pe nimeni!”

Dar, nu cred ca am inteles cat de mult au profitat oamenii de el - si cat de mult a permis el acest lucru - pana la dosarul din 2005, cand am aflat ca i-ar fi dat lui June Chandler libertatea sa foloseasca un card de credit si ca aproape 1 milion de dolari nu a putut fi contabilizat, pentru ca el semnase procura. Genul acesta de incident m-a determinat sa gasesc tipul potrivit de oameni pe care sa-i pun in jurul lui. Ca sa fiu drept, Printul Abdullah parea a-i fi un fan, un om bun si serios. Din pacate, Michael a inteles gresit contractul; de multe ori nu citea tot contractul si astfel el a ajuns sa se indrepte spre o datorie de 5 milioane de dolari pe care pur si simplu nu si-o putea permite.

Nu este o exagerare sa spun ca Michael era asediat de procese care veneau din toate directiile - si de la oameni care trebuie sa fi stiut ca se afla in dificultate. El a fost omul pe care toata lumea a decis sa-l loveasca in timp ce era la pamant: se confrunta cu un proces care depasea 100 milioane dolari si cu povara adaugata a imprumuturilor sale de peste 300 de milioane de dolari. Daca aceste procese ar fi fost platite simultan, ar fi fost distrus financiar. Michael a incercat insa sa opreasca flambajul prin restructurarea imprumuturilor sale.

Fortress Investment Group, cu sediul in New York, i-a cumparat datoria de la Bank of America de 272 de milioane de dolari, eliberandu-i un nou imprumut de peste 300 de milioane de dolari pentru mai mult cash. M-am gandit ca, platindu-si primul imprumut, garantat de Sony, casa de discuri va iesi din discutie. Am gresit. A fost clar ca Sony a contribuit la facilitarea restructurarii si, in schimb, si-a asigurat optiunea de a cumpara inca 25% din jumatatea lui Michael din catalogul muzical. Chiar daca finantele sale se inrautatisera, el detinea totusi dreptul de a urmari orice oferta viitoare din restul de 25 procente ramase lui, pentru a se asigura ca nu vor ajunge la un partener nedorit.

Dar, acestea erau drepturi pe hartie: Michael inca detinea 50%, chiar daca acordul ii slabea pozitia strategic. Ca o veste buna, el a cumparat inapoi o cota de 5% din catalog pe care o detinea acum fostul sau avocat John Branca. Michael era fericit pentru ca John nu mai avea niciun interes financiar sau influenta asupra catalogului. In mintea mea, aceasta relatie de afaceri, candva grozava, se poticnise deoarece John nu si-a fixat drapelul exclusiv pe catargul lui Michael, atunci cand acest lucru a contat. Intre timp, Neverland-ul avea probleme pentru ca Michael s-a straduit sa satisfaca salariile personalului si facturile veterinarului. Ca urmare, a fost obligat sa plateasca angajatilor suma de 300.000 de dolari din urma. Nu numai atat: compozitorii si muzicienii fusesera neplatiti de luni de zile.

Dar, cei care l-au iubit pe Michael nu s-au plans si nu l-au presat, avand incredere ca el va avea grija de ei odata ce viata lui s-ar fi schimbat. Acesta este raspunsul prietenilor adevarati. Michael era furios, desigur, din cauza situatiei sale financiare. In mintea lui, ii platise pe contabili pentru a-i deconta facturile si a-i distribui banii. Ca orice artist, el a incredintat responsabilitatea unei echipe care sa ii pastreze casa in ordine. Dar, pana in martie 2006, circumstantele l-au obligat sa-si inchida ferma si toate animalele au fost trimise in rezervatii si centre specializate. M-a intristat sa vad Neverland-ul cum moare - stiam cata inima si cat suflet investise el acolo - dar a fost o masura pentru salvare, nu pentru sentiment. El a trebuit sa tunda grasimea si sa pastreze coasta bunurilor sale: ferma si catalogul.

In aceeasi vara, Michael ne-a spus ca a primit un set de documente care dadeau sens la tot. Eu nu le-am vazut, asa ca nu cunosc continutul, dar el i-a impartasit descoperirea fratelui Randy, care a adus o serie de consilieri pentru a ajunge la dedesuptul lucrurilor. Toate aceste documente erau suficiente pentru a-l convinge pe Michael ca a existat un plan pus la cale de indivizi numiti care sa “solicite alti avocati, vanzatori si creditori” sa depuna procese ce l-ar fi fortat pe Michael sa intre involuntar in faliment. 

Insa, el a instruit imediat o noua echipa juridica care sa investigheze si sa-i examineze drepturile. De asemenea, a dispus ca toate documentele sa fie transmise procurorului general al SUA. Intr-o declaratie, echipa sa juridica mentiona: “Pe baza calendarului evenimentelor care i-au afectat viata personala si profesionala in ultimii ani, Michael a fost mult timp suspicios din cauza unora dintre cei pe care i-a incredintat sa actioneze in numele lui.” Nu stiu ce s-a mai intamplat cu documentele acelea dupa moartea sa, o multime de lucruri au disparut pur si simplu.

Michael avea incredere in tot mai putini oameni, dar a existat un individ in care a avut incredere, asa cum ai intr-un prieten; aceasta persoana il sfatuise discret in culise, cu titlu nonprofesional, inca din 2000/ 2001. Cu timpul, insa, din cauza a doua incidente, Michael a devenit din ce in ce mai ingrijorat de loialitatatea acestei persoane. Prima a venit cand, la o adunare sociala privata, prietenul sau i-a cerut brusc lui Michael sa danseze. El a chicotit, crezand ca este o gluma. “Nu, Michael, as vrea sa dansezi pentru prietenii mei”, a spus acest barbat. Michael si-a amintit de sfaturile pe care i le daduse odata Fred Astaire: ”Aminteste-ti, nu esti o maimuta dresata. Esti un artist. Nu dansezi pentru nimeni in afara de tine insuti.”  “Nu am chef sa dansez ”, i-a spus Michael, “dar iti multumesc ca ai intrebat”.

Punct ochit. Asa a observat defectul caracterului. Fiind mereu increzator, a ramas insa in contact cu prietenul lui, in masura in care era adesea oaspete la casa acestuia. Dar, desigur, Michael nu a fost niciodata o persoana care sa doarma bine... si inca ii placea sa spioneze. Intr-una din nopti, cand nu putea sa doarma, s-a dus la o plimbare si si-a auzit gazda vorbind despre el la telefon. In timp ce asculta, i-a fost clar ca persoana de la celalalt capat al liniei era un executiv Sony cu putere mare. Acest lucru s-a intamplat in jurul anului 2002/ 2003 - in timpul razboiului auto-declarat al lui Michael impotriva unor oameni ca Tommy Mottola. Michael ii impartasise gazdei sale toate sentimentele despre diferiti oameni, ce gandea si ce ar trebui sa faca, pentru ca simtise ca persoana aceea era loiala. 

Dar, in clipa in care a auzit conversatia aceea secreta noaptea tarziu, si-a dat seama ca “aliatul” lui era destul de prietenos cu esaloanele superioare de la Sony. Michael s-a speriat pentru ca a auzit lucruri care nu-i erau favorabile, dar nu a spus nimic. A doua zi dimineata, si-a facut bagajele si a iesit de acolo, lasandu-si oaspetele sa se intrebe de ce pleaca atat de devreme. Inca o data, fratii au simtit nevoia sa il protejeze pe Michael. Acum se straduia sa aiba incredere in propria sa umbra, dar tot ce puteam noi face era sa aducem oameni noi, sa propunem o strategie diferita care sa-i schimbe viata.

Pana in anul 2007, a fost grav amenintat sa cada intr-o gaura neagra financiara care l-ar fi costat totul. Ceasul activelor sale foarte batea tare. Probabil ca el nu putea sa il auda, deoarece capul ii era plin de prea mult zgomot in ce priveste siguranta sa. In aceasta perioada, ori de cate ori Michael vizita New York-ul si, uneori, alte orase, purta discret o vesta antiglont, dar nu a facut mare lucru cu asta. Probabil i-a oferit pace sufleteasca. Asta arata cat de ingrijorat era.

"Vrajitorul din Oz" si "Willy Wonka si Fabrica de Ciocolata" au fost doua dintre filmele preferate ale lui Michael. Prin intermediul retelei sale de prieteni producatori, auzise ca Warner Bros era in curs de a readapta cartea lui Roald Dahl, iar el era interesat sa il interpreteze pe Willy Wonka in ceea ce avea sa devina versiunea moderna a filmului, “Charlie si Fabrica de Ciocolata”. Cu toate acestea, evenimentele din 2003 au facut in scurt timp totul imposibil, iar ceea ce el a numit “rolul meu de vis” a revenit lui Johnny Depp.

Dar, in 2007, a fost entuziasmat de sansa de a recrea Vrajitorul din Oz – in stil Orasul de Smarald, sub forma unei viziuni de agrement si divertisment. “Orasul de Cristal” a fost conceput astfel incat Michael si cu mine sa ne putem crea propriul regat de petrecere a timpului liber, care, pe hartie, ar fi incorporat un parc tematic Neverland si o Academie Jackson de Arte Performante. Am avut patru intalniri in care am lasat imaginatia sa se dezlantuie. Planul acesta prevedea sa construim un intreg oras in Orientul Mijlociu, pe terenuri recuperate care se ridicau din ocean.

Acesta ar fi inclus o replica Rodeo Drive construita pe un canal stil venetian cu multe gondole, domenii si cartiere de tip Bel Air, un centru comercial in forma de caracatita, un coridor tehnologic, un teren de golf cu 18 gauri, un amfiteatru pentru concerte, un port de agrement si un sistem monorail care sa conecteaze fiecare facilitate. “Si am putea face ce face Disney”, a spus Michael. “Am putea face o parada Crystal City si sa avem cel mai uimitor spectacol de lumini noaptea ... in fiecare noapte!” Voia sa aseze cristale gigantice in partea de sus a fiecaruia dintre cele 14 hoteluri si apoi, intr-un spectacol de lumini, fiecare cristal ar refracta un fascicul catre urmatorul, conectand hotelurile cu o retea de lumini care ar iradia orasul de la un capat la altul.

Dar nu aveam bani pentru a ne finanta visul. Asadar, cand m-am trezit la o intrunire in Gabon, Africa, intr-o delegatie de oameni de afaceri, in decembrie 2007, mi-am scos antenele si am dat peste o potentiala recomandare. Un prieten arhitect a mentionat ca el stie un “doctor”, care “cunoaste o multime de persoane” si care locuieste in zona Brentwood din LA. M-am dus in Gabon ca sa-mi fie recomandat unul din vechiul meu cartier, dar cred ca asa functioneaza viata! “Numele lui este doctorul Tohme-Tohme”, a spus arhitectul. “Iti voi face legatura.”

Direct, dur, nestapanit, doctorul libanez Tohme-Tohme nu era un om de afaceri prea convingator si cu siguranta nu-si obtinuse doctoratul la Scoala de Bune-Maniere. Insa, cand eu si sotia mea, Halima, l-am vizitat acasa la el, in martie 2008, a fost binevoitor si atitudinea lui a sustinut recomandarea stralucitoare pe care am primit-o pentru el. La inceput a parut ca vrea sa impresioneze, aratandu-ne albume si fotografii militare vechi din tinerete, apoi am vorbit despre afaceri si despre Crystal City. Nu l-am mentionat in mod deliberat pe Michael, pentru ca am hotarat ca cineva sa vada mai intai valoarea proiectului. In urmatoarele patru intalniri, Tohme-Tohme parea cu adevarat interesat sa studieze proiectul cu relatiile sale din Orientul Mijlociu, in cautarea unui consortiu de investitori bogati in petrol care sa stranga 6 miliarde de dolari. A spus ca ne va informa asupra raspunsului.

De nicaieri, au aparut unele stiri ca creditorul trebuia sa rezolve datoria de 23 milioane de dolari pe Neverland, deoarece fratele meu era cu mult in urma cu platile sale. Ideea ca ferma era amenintata m-a facut sa ma simt rau. Am urmarit reportajele la televizor si am citit ziarele in zilele urmatoare, apoi i-am spus Halimei: “Peste trupul meu mort vreunul dintre bancherii aceia va vinde ferma Neverland!” Se parea ca singura iesire pentru Michael era sa-si vanda cota de 500 milioane de dolari din catalogul muzical. Am inceput sa ma ingrijorez pentru ceva ce nu puteam controla, pana cand un gand mi-a trecut prin minte: Dr. Tohme-Tohme.

Halima a ezitat. “Dar, abia il cunosti pe omul acesta”, a spus ea. “Si celelalte optiuni ale noastre unde sunt acum?”, i-am spus eu. Daca el ar putea sa ma conduca la oameni bogati pentru a crea ceva la fel de vast ca si Crystal City, atunci salvarea Neverland ar costa echivalentul unei mici schimbari. L-am sunat pe noul nostru prieten si ne-am intalnit acasa la el pe 13 aprilie 2008. Nu i-am spus lui Michael ce se intampla deoarece mai intai trebuia sa ma organizez eu pentru ceea ce urma sa se intample. Odata ce am ajuns acolo, am subliniat dificultatea fratelui meu si i-am explicat suspiciunile legate de datoria sa. “Exista cineva pe care il cunoasteti si care ar fi dispus sa il ajute?”, l-am intrebat. Tohme-Tohme a luat o revista de afaceri.

Fotografia de pe coperta era a unui domn bland, chel, in varsta de saizeci de ani, cu o spranceana brazdata. “Tipul asta.” “El o va face?” “Ma voi asigura de asta”, a adaugat el, cu o certitudine pe care nu trebuia sa o inteleg. Tot ce trebuia eu sa stiu era ca Tom Barrack, presedintele libanez al unei firme de investitii imobiliare "Colony Capital" - ce controla aproximativ 40 de miliarde dolari in capital privat - era pe linia sa de apelare rapida (ca si consiliul de administratie al lanturilor hoteliere Miramax, Hilton, Fairmont si Raffles). Ca jucator serios, parea persoana nimerita pentru acest SOS. Cateva zile mai tarziu, cand s-a intors vestea ca, da, el era interesat sa aiba o intalnire, am fost direct in masina si m-am indreptat spre Vegas, unde Michael inchiria temporar o casa."

 

 

 

“You Are Not Alone, Michael”/capitolul "The Comeback King" prima parte / de Jermain Jackson - Traducere