Michael Jackson – ADEVARUL VA FI SALVAREA MEA!

Undeva, pe tabla de sah a destinului

“Este nevoie de multi oameni pentru a minti, este nevoie de o singura persoana pentru a spune adevarul. Aminteste-ti asta!”

 

"M-am intrebat intotdeauna unde se ascunde punctul limita al lui Michael, deoarece eu stiam ca baietelul din Gary, care in furia lui se napustea impotriva lui Joseph, era acolo, pe undeva. Undeva in mintea mea, asteptam ca de fiecare data el sa izbucneasca si sa tipe. Ziua aceea inevitabila a venit, la sase luni de la ancheta politiei, in momentul in care avocatul districtual din Santa Barbara, Tom Sneddon, si-a trimis cavaleria la ferma Neverland cu un mandat de perchezitie, in vederea unei arestari. Era ora 18:30 pe data de 18 noiembrie 2003 - aceeasi zi in care a fost lansat penultimul album al lui Michael, “Michael Jackson Number Ones”. A existat o sincronicitate oribila in toate si o singura inevitabilitate: nu exista nicio posibilitate ca albumul sa aiba succes in acel moment.

Cand Michael a auzit ca aproximativ 70 de ofiteri de politie se aflau la ferma, a explodat. In apartamentul de la hotel, a luat farfuriile cu mancare din caruciorul de room service si le-a aruncat pe pereti, a lovit cu putere doua lampi, a rasturnat o sculptura, a intors o masuta de cafea si a trimis tot felul de obiecte sa zboare pe deasupra masei. Intre timp, in Santa Ynez Valey, politia cauta frenetic peste tot, folosind cutite pentru a taia spatele picturilor valoroase si al saltelei sale, in timpul unui raid de 14 ore care nu a dovedit nimic. Cunosc daunele pe care le-au provocat, pentru ca Michael le-a aratat mai tarziu fratilor si a jurat sa nu mai doarma niciodata in casa principala (si nu a mai facut-o - a stat mereu in camera de oaspeti „Elizabeth Taylor”). Se pare ca politistii asteptasera ca el si copiii sa plece la Vegas pentru o filmare. Raidul a fost efectuat in timp ce el statea la hotelul Mirage, ocupand un etaj intreg.

M-am indreptat si eu tot catre Las Vegas - hotelul MGM - cu prietenul de familie Steve Manning, pentru a discuta despre un acord cu grupul de divertisment CMX pentru un album al lui Jacksons cu Michael. El era dispus sa “inregistreze doua sau trei cantece” cu noi “atata timp cat fratii intra in studio si fac ceea ce trebuie sa faca fara nicio incurcatura”. Asta insemna fara intrigi politice, fara avocati care sa se certe intre ei, fara sisteme de vot. Eu eram la aeroportul din Burbank, aproape sa plec, cand mama a sunat sa-mi spuna despre raid. Era, lesne de inteles, innebunita. Nu ma puteam gandi decat la starea in care se va afla Michael si la cat de repede as putea ajunge in Nevada.

Cand am ajuns in sfarsit la hotelul lui Michael si am intrat in holul apartamentului sau, ramasitele furiei sale neobisnuite erau imprastiate peste tot pe podeaua camerei. “Ce …??! Michael? ... MICHAEL?” Camera lui arata de parca ar fi lovit-o un taifun si gandul meu imediat a fost ca si politistii au fost acolo. Nu-mi amintesc sa-i fi vazut pe copii, asa ca banuiesc ca Nanny Grace i-a scos de acolo pana am ajuns eu. Randy si Rebbie erau si ei pe drum. In timp ce paseam printre resturi, am intrat intr-o camera din spate, unde l-am gasit pe Michael asezat pe un scaun, putin putin mai linistit, dar tot fierband, incercand sa-si distraga atentia cu un proiect de animatie la care lucrase. “Esti bine?” am intrebat. Cu capul in jos, nu a spus nimic. “Vom trece prin asta”, am spus.

Ochii lui au privit in sus la mine si atunci l-am vazut din nou pe fratele meu mic, aciuit intr-o camera oarecare de hotel, nevrand sa zboare prin turbulente. Speriat si pierdut si, asa cum a spus Rebbie ceva mai tarziu, aratand “tulburat” de nebunia situatiei care il inconjoara in acel moment. Si-a ridicat ochii spre mine. “Nu am facut nimic - nu am facut nimic!”, a spus el. “Stim”, i-am spus “Stim”. “Si atunci de ce? De ce vor sa ma aresteze? Pentru ce? Nu pot sa-mi faca asta! Eu nu am facut NIMIC...” In acel moment pasea apasat. Au sosit Rebbie si Randy, cu mama nu departe in urma lor. Rebbie s-a aplecat sa curete mizeria din jur, fara sa spuna nimic, intr-o tacere incomoda. Telefonul suna si el intr-una. Afara descinsesera paparazzi. In aer, “ochii din cer” planau.

Apoi, conducerea hotelului ne-a spus ca actiunea in desfasurare era deranjanta pentru ceilalti oaspeti si ne-a intrebat daca “nu ne gandim sa eliberam hotelul.” Ne-am mutat imediat la Green Valley Ranch, dar totul s-a intamplat atat de repede si presiunea a fost coplesitoare. Dupa ce a aruncat cu diferite obiecte prin aer si a dat frau liber furiei, am ramas uimit cum Michael si-a redobandit calmul de dragul copiilor. Copiii erau intuitivi si tot puneau intrebari, dar tatal lor i-a linistit ca totul va fi in regula, chiar daca el nu-si putea spune siesi acest lucru. L-am vazut cum o tinea si o imbratisa pe Paris, iar ea l-a cuprins strans cu bratele ei. El a inchis ochii si a inghitit in sec. Acum este timpul sa fii curajos, frate mai mic. Motivul tau pentru a lupta se afla aici, in jurul tau.

A doua zi dupa raid, Tom Sneddon a tinut o conferinta de presa, anuntand ca a emis un mandat de arestare pentru Michael pentru “acuzatii multiple de molestare a copiilor.” El i-a cerut fratelui meu sa se predea si sa-si predea si pasaportul, facandu-i astfel fuga imposibila. Nu a dezvaluit numele acuzatorului, dar toti stiau ca este Gavin Arvizo, iar acesta avea sa afirme ca a fost abuzat si retinut impotriva vointei sale, pentru a-l obliga sa coopereze cu PR-ul de limitare a daunelor dupa efectul documentarului lui Bashir. Sneddon avea sa ceara juriului sa creada ca Michael si asociatii sai au facut asta atunci cand prietenia lui cu Gavin se afla mai degraba sub cercetarea atenta a presei, decat inainte de filmul documentar cand nimeni nu-l cunostea pe baiat.

Aflat in fata unui grup de microfoane, a mai spus audientei ca a fost stabilita o cautiune de 3 milioane de dolari, iar pedeapsa maxima de inchisoare pe cap de acuzare era de opt ani. Discursul sau “prezidential” a continuat iar si iar pentru a justifica de ce acest caz era foarte diferit de acuzatiile facute in 1993, dupa care i s-au adresat intrebari. “I-ar putea fi luati copiii lui Michael Jackson?” a strigat un reporter. “Aceasta este o decizie care va fi luata de o instanta pentru minori”, a spus el. 

- "Mama voastra *****! Continuati, adaugati cat puteti la chinul lui Michael! Faceti-l sa gandeasca ca va pierde tot ceea ce este pretios pentru el, am mai gandit eu." “Exista posibilitatea de a fi si alte victime?” “Da”, a raspuns el. „Vom incuraja publicul sa se prezinte daca are informatii despre alte victime din comunitate.” - "Nu aveti nimic. De aceea, invitati mai multi pe banda", am gandit.

In timp ce toata lumea radea, eu nu ma puteam gandi decat la Michael care isi distruge apartamentul, se prabuseste pe scaun, umbla prin camere, isi iese din minti. O strange in brate pe Paris. Ma gandeam la mama cum plange si se roaga. O vedeam pe Rebbie cum ridica de pe jos bucatile “operei” lui Sneddon. Si am simtit acea furie clocotind. Apoi, inainte de a fi fost condus acasa, avocatul districtual le-a reamintit reporterilor ce spera: “Ramaneti cu totii cat mai mult timp si cheltuiti cat mai multi bani; avem nevoie de vanzarile voastre pentru a ne sustine posturile”. Probabil ca si asta a fost o gluma! 

Tom Sneddon l-a subestimat insa pe Michael. Pana in momentul acela, fratele meu petrecuse 24 de ore trecand prin toate emotiile posibile si imposibile si, oricat de ezitant era sa colaboreze cu autoritatile in care nu avea deloc incredere, a inceput sa-si doreasca sa vorbeasca in instanta. Stia ca lasase usa intredeschisa pentru problema cu acea reglementare civila din 1994. “A fost un sfat rau”, a spus el, “si am stiut asta chiar atunci. Acum voi arata ce am vrut sa le arat inainte - ca sunt nevinovat”. Sneddon probabil uitase ca Michael a solicitat un proces penal in 1993, dar un judecator nu i l-a admis. Dar, asa cum avea sa spuna Michael: “Minciunile alearga in sprinturi si adevarul alearga la maratoane. Adevarul va desfasura acest maraton in instanta.” Si acel adevar a alergat pana acum, crescand ritmul (pasul) la 10 ani.

Michael a sosit cu avionul privat in Santa Barbara, unde politia il astepta, conform unui aranjament, intr-un hangar din aeroport. Fiecare miscare i-a fost televizata: decolarea, aterizarea, transferul la sectia de politie si sosirea acolo in catuse. Cand a coborat din masina politiei, si-a saltat bratele legate la spate - un gest spre elicopterele de stiri, ca si cand ar fi spus: “Vedeti! Vedeti ce imi fac?!”  El a vrut ca lumea sa stie. Mai tarziu, am vrut si eu sa aflu ce anume i se relata acestei lumi. Unii din familie nu au suportat sa urmareasca reportajele televiziunii, dar eu nu m-am putut opri sa urmaresc CNN. Prezentatoarea CNN, Kyra Phillips, era cu o fata blonda de la Entertainment.

In seara aceea, ea si o experta in justitie faceau comentarii dispretuitoare la adresa lui Michael si il condamnau. Prima data, a fost partea de spectacol oferita de Sneddon. Apoi, incatusarea si acum cele doua comentatoare care se pretindeau a fi informate. As fi putut sa nu fiu extrem de sensibil in momentele acelea, numai ca acest tip de opinie speculativa este un joc media pe care publicul il ia in serios si asta m-a infuriat. Ultima picatura a fost cand blonda a spus ceva dispretuitor despre familia noastra, iar eu am lovit strasnic cu pumnul ecranul televizorului, spulberandu-l. Apoi am apelat CNN si am cerut sa fiu difuzat, pentru ca este foarte simplu in familia noastra: daca ranesti pe unul dintre noi, ne ranesti pe toti.

Nu cred ca Kyra Phillips s-a gandit ca as putea fi eu cel care intra in direct, dar nu eram acolo pentru un prieten oarecare, iar vocea imi tremura de furie. Nu am intrat niciodata la radio, la televiziune sau pe scena atat de spontan sau de furios, dar auzisem destule. “Michael este mie la suta nevinovat”, i-am spus, ridicand vocea, “si noi ne-am saturat de toti acesti oameni - SUNT SCARBIT SI M-AM SATURAT DE OAMENI - vorbesc in numele fratelui meu si in numele familiei mele, pentru toti aceia care nu ne cunosc. Aduceti acesti oameni la televiziunea nationala si la televiziunea internationala, iar ei spun aceste lucruri si publicul se intreaba: “Wow, sa fie el chiar asa?” Fratele meu NU este un excentric. Fratele meu are un caracter pasnic. Cu alte cuvinte, ce i se intampla nu este altceva decat UN LINSAJ MODERN.

“Asta este ceea ce vor ei sa vada - pe el in catuse. Ai inteles? Dar nu va fi pentru mult timp, iti promit!”. Ea a spus ca habar nu avea prin ce treceam noi. “Nu, tu habar nu ai! Tu nu mergi in pantofii mei sau ai familiei mele, dar tu ii chemi pe acesti oameni la televiziune sa spuna tot felul de lucruri neadevarate. Suntem o familie si vom continua sa fim o familie. Afectiunea mea este chiar acolo. Si il sustinem mie la suta. Nu am altceva de spus. La revedere”. Atunci cand am trantit receptorul, mana imi tremura. M-am asezat, m-am uitat la ecranul spart al televizorului, mi-am pus capul in maini si am plans.

Odata ce prima faza a indignitatii (ofensei nemeritate) a trecut si ne-am eliberat cu totii supapele de presiune, Michael s-a intors la Vegas si a inceput sa vorbeasca. A fost mai putin o deschidere si mai mult o descarcare a ingrijorarii cu privire la un grup pe care il voi numi „Clubul barbatilor din Beverly Hills” - un grup de brokeri abili, bine conectati in industria muzicala, care, a mai spus el, erau in spatele tuturor si “incearca sa ma dea jos” si a adaugat: “Nu ma vor in preajma... Vor sa ma bage la inchisoare...Vor sa ma termine.” Cand a spus asta - mamei, mie si altor cativa dinauntrul si din afara familiei - temerile sale au fost exprimate calm, ca cineva care putea sa aiba o viziune clara odata ce praful se asezase. Ceva mai tarziu, in timpul unei emisiuni radio gazduite de Jesse Jackson, Michael a facut aluzie la suspiciunile sale spunand ca acum se da “o batalie importanta... si exista o multime de conspiratii.” Acea batalie la care el facea referire, se concentra pe catalogul sau muzical.

Cand a vorbit despre acest lucru, sinceritatea tonului sau m-a facut sa gandesc ca - indiferent daca era adevarat sau nu - noi, ca si familie a lui, puteam sa vedem ratiunea financiara spre care ne indrepta el: ca, daca ar fi mers la inchisoare ca si un infractor condamnat, ce control ar mai fi avut el asupra catalogului? Si, cu nenumarate procese din anumite afaceri, intentate impotriva lui, aliniate ca si avioanele, probabil ca, din inchisoare le-ar fi pierdut pe toate. Acest rezultat ar fi dus, in cele din urma, la pierderi mari, iar el nu ar mai fi putut respecta termenii imprumutului bancar - iar partea sa din catalog i-ar fi revenit lui Sony. Aceasta nu era deloc o teorie; aceasta era o probabilitate distincta in cazul unei condamnari clare. In opinia mea, temerile sale erau legitime: in industria muzicala el detinea echivalentul diamantului Koh-i-Noor. Dar, era mai mult decat atat: el vorbise despre o “conspiratie” cu mult timp inainte ca evenimentele sa se intoarca impotriva lui si suspiciunile sale pareau sa fie din ce in ce mai intemeiate. 

Investigatia politiei a inceput sa miroasa urat cand am aflat de o scrisoare oficiala din partea Departamentului Serviciilor pentru Copii si Familie, de unde am descoperit ca asistentii sociali ai acestuia au fost primii care au vorbit cu Gavin Arvizo si si-au inchis dosarul in termen de 13 zile, deoarece nu exista Caz pentru Raspuns. Scrisoarea, “un scurt rezumat al unei investigatii privind abuzul asupra copiilor, finalizata de Unitatea pentru Cazuri Sensibile”, explica ca “copilul a fost intervievat... si a negat orice forma de abuz sexual.” Mama lui, Janet Arvizo, a spus ca Michael era “tata la figurativ” si nu impartise niciodata patul cu fiul ei. Departamentul “a concluzionat ca acuzatiile de abuz sexual sunt nefondate” - opinie impartasita si de LAPD, a adaugat aceasta. Aceasta scrisoare l-a reabilitat pe Michael si era datata la 26 noiembrie 2003 - la cinci zile dupa arestarea sa.

Dar, desigur, Sneddon avea sa respinga semnificatia ei, spunand ca a numi cazul DCFS “o ancheta, este gresit – ea a fost un interviu.” Nu stiu ce credea el ca a mai ramas de investigat cand baiatul, sustinut de mama sa, a spus categoric ca Michael nu l-a atins, daramite sa-l fi abuzat sexual. El i-a spus acelasi lucru directorului de la scoala sa, dar nimic din toate acestea nu avea sa conteze. Tot ce stiam noi era ca, in februarie 2003, familia Arvizo a fost ferma cu privire la inocenta fratelui meu, la fel ca si autoritatile, insa in iunie, Gavin a spus ca a fost molestat si ca asta a avut loc dupa interviul cu asistentii sociali. Ceea ce nu a spus el a fost ca familia sa a consultat si un avocat cu privire la un proces civil - un avocat care oferise consiliere in cazul Jordie Chandler din 1993. Si cu acea cotitura acceptata de lege, Sneddon a convocat Marele Juriu si a decis ca cazul trebuie sa mearga in judecata.

Dupa arestarea sa si inainte de a pleca din Las Vegas, Michael a vrut sa discute despre aranjamentele lui de securitate si a spus: “Nu ma simt in siguranta pe cat ar trebui si sentimentul asta nu imi da pace.” Nanny Grace imi explicase deja ca actualul sistem de securitate nu functiona pentru el si eu i-am sugerat lui ca are nevoie de oameni care nu se tem de nimeni si care ii impartasesc increderea in Dumnezeu. Ii cunosteam pe fiii lui Louis Farrakhan, liderul Natiunii Islamului, care avea o echipa de bodyguarzi, ideala pentru meseria asta. Sigur pe ceea ce citise el despre Islam si pe ceea ce ii povestise Muhammad Ali, lui Michael i-a placut aceasta idee, dar 11 septembrie era inca o rana deschisa in America. Cunostea distinctia dintre adevaratii musulmani si extremistii ce abuzau de islam, dar problema trebuia tratata discret.

“Vei avea cateva chipuri negre imprejurul tau, cu costume si cravate noi - nimeni nu va observa”, l-am linistit eu. Desigur ca oamenii au observat, ceea ce a dus la sugestii ca “fundamentalistii” il inconjoara si il vor spala pe creier. Oamenii au uitat ca credinta lui Michael in Dumnezeu era prea puternica pentru a fi influentata de orice alta miscare si Natiunea era acolo pentru paza sa efectiva, nu pentru vreo ideologie. Dar agitatia ne-a amuzat pe amandoi si ne-am intrebat ce ar face Ali din toate astea. Oricum, dupa o intalnire la Vegas cu Natiunea Islamului, Michael a fost multumit de oamenii care i s-au adresat cu “Sir” si i-au aratat mult respect. Se simtea confortabil din nou.

Intre timp, fratele nostru Randy incepuse sa lucreze pentru Michael ca mana sa dreapta si inca o data isi impartaseau apropierea de care se bucurasera la Hayvenhurst inainte ca Randy sa plece de acolo. Contactele lui Randy l-au condus pe Michael la avocatul apararii, Tom Mesereau, un barbat nederanjat de cultura celebritatilor si neinteresat de spectacol. Singura preocupare era “integritatea, decenta, onoarea, caritatea, inocenta si reabilitarea” lui Michael. Nu exista nicio indoiala ca acum aveam omul potrivit pentru aceasta slujba. In momentul in care am intalnit acest personaj inaccesibil si i-am auzit optimismul cu privire la modul in care fiecare martor se va plia sub interogatoriu, am simtit o farama de speranta care era imposibil de gasit in nedreptatea lui Sneddon.

Aceasta speranta avea sa creasca in timpul procesului, pe masura ce avocatul nostru, Tom, demasca un caz de urmarire penala construit pe nisip. De asemenea, aflase ca acuzatorul din 1993, Jordie Chandler, refuzase sa depuna marturie si “chiar daca ar fi facut-o, avem martori care urmau sa spuna ce le-a spus: ca acest fapt nu s-a intamplat niciodata si ca el nu va mai vorbi niciodata cu parintii sai pentru ceea ce l-au pus sa spuna.” (Baiatul nu mai vorbise de 11 ani cu parintii). Nu este de mirare ca Michael s-a simtit incurajat de prezenta lui Tom Mesereau in timp ce cazul era judecat. Era sfarsitul lunii februarie 2005.

In prima zi a procesului, toata familia se afla la Neverland. Michael s-a sculat devreme, pentru a se asigura ca era pregatit mental, ca avea parul aranjat, costumul curat si machiajul perfect, asa cum i-l aplicase Karen Faye. Toata lumea medita; toata lumea manca fara graba. Era greu sa nu privesc intreaga scena ca din culise, asteptand sa mergem la un spectacol pe care nu am fi vrut sa-l facem niciodata. Era momentul sa aflam din ce suntem alcatuiti noi, ca familie, ca frati si surori. Tot ceea ce noi am evitat sau cu care nu ne-am confruntat s-a revelat in saptamanile urmatoare, pentru ca era vorba sa privim o realitate foarte urata in fata; nu era vorba de faima sau de un succes superficial, sau de a fi cel mai bun sau de a fi Michael Regele Popului - trebuia sa lasam toate acele mantii la usa.

In sala de judecata era vorba despre adevarul omenesc brut - binele, raul si uratul – si de a fi scapat controlul. In acea prima zi, cand eram in cartile lui Sneddon, m-am uitat la Michael, imbracat intr-o jacheta militara cu banda rosie si am fost uimit de cat de taios ca si cristalul parea; aducand cu o atitudine care spunea: “Aduceti-l aici. Dati-i cea mai buna lovitura.” A intrat acolo cu capul sus... si mirosind bine. Asta pentru ca folosea o apa de colonie Dolce & Gabbana cu un capac rosu care era si preferata mea. Daca o folosesc astazi in preajma lui Prince si Paris, ei spun: “Mirosi la fel ca tati!” Intr-o zi, cand conduceam spre tribunal, Michael pulveriza colonie pe haine, intr-un vartej de ceata. Mama - care se plangea ca este alergica la parfumuri - a inceput sa tuseasca. “Voi toti folosisiti prea mult parfum! Nu pot sa respir! Opreste-te acum…”

Michael a inceput sa rada si a pulverizat si mai mult. “Miroase bine, mama... vrei si tu, Jermaine?!” Asa ca am adaugat si eu un jet rapid pe gat. Mama s-a abtinut, a incercat sa-si pastreze seriozitatea, dar apoi nu s-a putut abtine sa nu zambeasca exasperata. Momente de acest fel ne-au ajutat intotdeauna la ruperea tensiunii care preceda o zi in instanta. In zilele in care calatoream cu Michael in SUV-ul negru, cei care asigurau paza stateau in fata si Joseph era asezat in spate. Eu, Mama si Michael imparteam acelasi rand. Cand plecam din Neverland, intotdeauna erau mai multi fani la poarta, care isi ridicau placardele lor cu LOVE si INNOCENCE, inveselindu-ne. Nu voi uita niciodata momentul in care Michael l-a rugat pe sofer sa opreasca pentru ca vazuse o femeie tinand o fotografie. A coborat fereastra, i-a strans mana si a luat de la ea fotografia unui bebelus care i-a atras atentia. “Este frumos... ce copil frumos”, a spus el. “Te iubesc Michael!”, a spus ea. “TE IUBIM MICHAEL!” a ovationat intreaga multime, iar noi ne-am indepartat.

De multe ori, el se aseza pe scaunul din dreapta, opus ferestrei innegrite, cu castile conectate, ascultand muzica. Odata, in acea prima saptamana, i-am dat castile si CD playerul meu. “Asculta asta... este tare cantecul”, am spus. “Run Johnny Run” era un cantec pe care l-am scris pentru Tito, inainte ca toate aceste chestii urate ale politiei sa aiba loc, dar tema melodiei parea destul de potrivita, deoarece coloana sonora secreta a plimbarii noastre spre tribunal era despre un barbat negru acuzat in mod fals ca a violat o femeie alba intr-un oras vechi din sud si “Johnny” trebuia sa fuga pentru ca tot orasul era convins ca el a facut-o. Dupa cum spuneau acele prime versuri: “Imi spui si stiu ca tu n-ai atins-o/ Insa, omul alb nu are incredere in tine/ El te va aduce si apoi te va incatusa/ Te va lega de un copac si apoi te va taia/ Tot ceea ce se spune este ceea ce spun ei/ Cuvintele se invart si devin zvonuri” 

Michael asculta in timp ce privea pe fereastra, iar piciorul lui batea incet pe ritmul din refren. In clipa in care am intrat pe drumul de acces catre tribunal, el il asculta pentru a doua oara. Cand SUV-ul s-a oprit si cei care asigurau paza au sarit afara, Michael mi-a dat inapoi castile. “Grozava poveste! Ar iesi un videoclip grozav!”, a spus rautacios. “Esti pregatit, Michael?”, I-a intrebat cel de la paza, intrerupand scanteia unei idei. Unu. Doi. Trei. Usile s-au deschis. Si linistea unei dimineti in Santa Maria a fost sparta de 100 de camere foto care fluturau, de uralele fanilor si de intrebarile strigate ale presei, in timp ce Michael se indrepta calm spre tribunal.

Curtea alocase sase locuri pentru familia noastra, asa ca l-am sustinut pe Michael in schimburi. Cand eu eram acolo, ma asezam pe primul rand in spatele lui, cam la sapte picioare distanta, cu ochii sfredelindu-i spatele capului, intrebandu-ma la ce se gandea. Am facut asta cu toata lumea, in timp ce scanam camera. Am ghicit expresiile de pe chipurile diferitilor jurati si am urmarit daca isi faceau sau nu isi faceau notite. M-am uitat fix la Judecatorul Melville si m-am intrebam daca a realizat ca nu el a prezidat cu adevarat acea rasturnare de situatie: Dumnezeu a facut-o. M-am uitat la mama, care a participat neobosita in fiecare zi, stapana pe sine si frumoasa, in priveghere la adevar. Nu cred ca i-am inteles cu adevarat puterea pana acum: era zdrobita pe dinauntru, dar nu a aratat-o niciodata.

Mandria si credinta in fiul ei erau evidente pentru noi toti si am aceasta imagine de nesters a lui Michael pe coridoare, intinzandu-i bratul mamei ca ea sa se sprijine, asa incat sa poata fi mai sigura in timp ce mergea. Si totusi, prezenta ei in sala tribunalului in fiecare zi era a lui stabilitate. Joseph era si el acolo. Suport solid. Fruntea lui, zilnic incruntata, nu-i trada niciodata sentimentele cele mai intime. Era omul doar a catorva cuvinte in privat, fara sa exprime niciodata altceva decat convingerea ca Michael va fi eliberat. Cred ca acest tip de credinta ne-a dat noua, tuturor, putere. De asemenea, am urmarit mass-media care se indesa in camera aceea, in timp ce martorii lui Sneddon isi ofereau marturia lor obraznica - iar jurnalistii se si repezeau afara pe usa, pentru a raspandi acuzatiile ca Michael a tratat “victimele” cu alcool, a citit porno impreuna cu ele, l-a atins pe baiat si i-a tinut familia “captiva”.

Mass-media s-a grabit sa fie prima care sa afle cele mai recente dovezi - si undeva in confuzia aceea, strivit la pamant, era insa adevarul pe care l-a extras Tom Mesereau in timpul interogatoriului. Ca atunci cand s-a dezvaluit ca Michael nu a imbatat pe nimeni cu alcool, dar ca baietii au stiut unde era pastrata cheia cramei. Sau atunci cand Gavin a spus ca da, aceea era revista porno pe care Michael a folosit-o cu el - doar pentru ca Tom sa sublinieze ca data emiterii ei a fost in luna august 2003. Sau cand Janet Arvizo a confirmat ca au fost tinuti “captivi” la Neverland - doar pentru ca Tom sa dovedeasca ca acestia au plecat si s-au intors la ferma in trei ocazii separate, din propria lor vointa. Sau atunci cand Gavin a declarat Marelui Juriu ca a fost agresat pe 7 februarie – insa, acuzatiile din proces se refereau la “o perioada intre 20 februarie si 12 martie 2003”.

Dar, cea mai mare lovitura a lui Tom a fost sa dezvaluie ca familia Arvizo a dat odata in judecata lantul de magazine JC Penney pentru cateva milioane, dar s-a stabilit pentru 150.000 de dolari, deoarece mama lor a spus ca a fost atinsa in mod necorespunzator de catre agentii de paza, dupa ce acestia il prinsesera pe fiul ei ca luase un articol de imbracaminte. Janet Arvizo a fost acuzata si de (si ulterior condamnata pentru) frauda sociala in dauna Guvernului. Cred ca juriul a avut masura acestei familii dupa aceea. De fapt, din prima zi a fost evident faptul ca Sneddon nu a avut niciun caz, deoarece primul sau martor cheie a fost Martin Bashir. Nu puteam sa cred ca documentarul lui deformat, care a fost prezentat juriului, a stat de fapt la baza cazului, dar, aparent, el a demonstrat “motivul”. Si oamenii s-au intrebat de ce l-am numit noi “proces inaintat de catre mass-media”.

Procesul judiciar a avut impact nu doar asupra reputatiei lui Michael, ci a mai afectat si finantele sale. Timp de 18 luni a trebuit sa se focuseze asupra curatarii numelui, nu sa faca muzica, iar acest lucru l-a impins mai departe in datorii, mai ales dupa ce anularea turneului Invincible l-a costat cel putin 100 milioane dolari. Intre timp, imprumutul sau bancar a crescut, cu dobanzi, la 272 milioane de dolari, iar Neverland il costa 1 milion de dolari pe luna, fara a include platile pentru o linie de credit de 23 milioane de dolari contractata la ferma. Mi-a fost clar ca inca de la albumul Invincible, Michael a inceput sa simta stresul, chiar daca lucrurile nu erau inca in criza, deoarece catalogul muzical ii oferea un venit anual de 25 de milioane de dolari.

Problema era ca cheltuielile sale se potriveau cu ceea ce intra. De aceea, in timpul procesului, a trebuit sa ma duc in Bahrain cateva zile. Am pastrat insa contactul cu mama si cu Tom prin telefon, dar nu am spus nimanui ca sunt acolo sa fac o intelegere care sa usureze grijile financiare ale lui Michael. De indata ce s-ar fi eliberat de proces, as fi vrut ca el sa fie liber si de povara datoriilor. Asta mi-am propus cat timp am fost in compania printului Abdullah, al doilea fiu al regelui. Bunul meu prieten Ali Qamber ne-a prezentat. El mi-a explicat ca printul era producatorul unui artist local, dar era dornic sa se extinda nu numai cu o casa de discuri, ci si cu o ramura de divertisment.

Michael incercase sa faca asta cu Kingdom Entertainment, cu ceva ani mai devreme si viziunea sa pentru hoteluri, parcuri tematice si filme niciodata nu a fost lasata deoparte – ea reprezenta “nivelul urmator”, intr-o directie departe de muzica. Dupa experienta avuta cu justitia americana, el a vorbit si de gasirea unui case in Est, unde sa locuiasca cu copiii, odata ce procesul s-a incheiat. Aceasta sincronizare a oferit si oportunitatea de a aduce impreuna pe print si bogatia sa, iar pe Michael si pe mine ca si colaboratori in muzica si in filme. A fost un castig pentru toate partile, dar mai important, o sansa pentru el de a reveni pe drumul cel bun.

Cand am ajuns in capitala Bahraini din Manama, Ali m-a condus la un mic studio de inregistrari. Mi-a povestit ca printul era foarte “incantat sa cunoasca un membru al familiei Jackson.” “Acesta este un bun punct de plecare!” am glumit, crezand ca el ma rasfata. Dar cand am ajuns, printul a si desfacut un afis Jackson 5 si mi-a cerut sa il semnez, apoi a inceput sa vorbeasca despre ambitiile sale muzicale si despre lansarea unei noi afaceri sub o noua eticheta si companie numita Two Seas. Urmatorul lucru pe care l-am facut, am stat cu el in desert, intr-unul dintre corturile rosii regale, semnand contracte pentru a imparti compania intre el, Michael si mine, fiecare cu cota de 33,3%. Cand m-am intors in California, l-am pus pe Michael in legatura telefonica cu printul Abdullah intr-o dimineata, in timp ce mergeam spre tribunal. Au discutat entuziasmati despre planurile de viitor, au schimbat numerele de telefon si, de atunci, au ramas in contact regulat.

Cat timp am fost plecat, s-a putut vedea din privirea lui Michael ca, stand la tribunal si ascultand minciuni dupa minciuni, traia o experienta foarte chinuitoare. Pentru el, era echivalentul legal al punerii unui om intr-o piata publica, unde toata lumea sa arunce cu minciuni asupra lui. Adesea, se intorcea seara la ferma si se inchidea in camera sa pana a doua zi dimineata. La sfatul securitatii, a inceput sa poarte si o vesta antiglont – deoarece multimile din fata tribunalului erau in crestere si cine stia ce fel de nebun era acolo? Simplul fapt ca trebuia sa poarte vesta antiglont nu facea insa nimic bun pentru spiritul sau.

Cazul lui a fost la vremea aceea, cea mai mare stire din lume. Ni s-a spus ca afara erau 1.800 de reporteri si producatori acreditati, iar corturile media aratau precum centrul de comanda al unei operatiuni militare. Intr-un alt colt al sediului instantei se mai afla o masa de fani ai lui Michael, cu stindardele si steagurile lor. Si in mijloc statea Michael, a carui toleranta pentru intregul circ expirase de mult. Exasperarea sa a rabufnit pentru prima data in ziua aceea in spital, cand era in pijamale, dar imi amintesc si ziua in care s-a saturat de toate regulile si formalitatile care ii dominasera viata de aproape cinci luni. Stateam in spatele lui atunci cand a incercat sa ridice o mana spre judecator, ca un elev din clasa care intrerupe o lectie ca sa puna o intrebare, doar ca Michael voia sa fie scuzat sa mearga la toaleta.

Parea mai degraba degetul aratator ridicat, tinut la nivelul ochilor, dar nu era sigur daca poate sa intrerupa procedurile sau nu. Daca a vazut ca nu este observat, si-a coborat mana si a asteptat inca un minut. Apoi, a incercat din nou, dar judecatorul Melville nu i-a luat in seama gestul si cred ca acest fapt s-a intamplat in timpul interogatoriului lui Tom, pentru ca acesta nu era langa el sa-l intrebe. Satula de a trece neobservata, vezica urinara a lui Michael a ajuns sa nu-i mai pese, iar el s-a ridicat in liniste, s-a intors si m-a batut pe umar. L-am urmat pe usa si, inconjurati de paza lui, am mers pe coridor si am urcat treptele spre toaleta. Am lasat paznicul la usa si Michael s-a repezit intr-o cabina si a facut pipi ca un cal de curse. “Poti sa crezi asta?!” a strigat el: “Incerc sa-i atrag atentia si el ma ignora! Ce voia sa fac - sa fac pipi in sala de judecata?”

In timp ce isi spala mainile la chiuveta, se uita la reflexia mea din oglinda. “Ai facut ceea ce trebuie - nu-i lasa sa ajunga la tine”, am spus. “Totul ajunge la mine! Nu inteleg cum oamenii pot sa rasuceasca lucrurile atat de ingrozitor”, a spus el. As putea spune ca aceasta pauza de toaleta a fost pentru el un ragaz ca oricare altul si a ramas acolo, apreciind momentele acelea scurte de a fi intr-o camera fara toti ochii atintiti asupra lui si fara minciunile ingrozitoare auzite; capabil sa vorbeasca, capabil sa fie auzit. “Este nevoie de multi oameni pentru a minti, este nevoie de o singura persoana ca sa spuna adevarul. Aminteste-ti asta,” i-am spus eu. Si, cu asta, s-a aranjat in oglinda, a inspirat adanc, s-a intors pe tocuri si ne-am intors in sala de judecata.

Saizeci si sase de zile a durat procesul in justitie pana cand libertatea lui Michael a fost pusa in mainile celor opt femei si patru barbati din juriu. Si ale lui Dumnezeu. Ni s-a permis sa plecam pe furis la Neverland, unde noi toti am asteptat cu sufletul la gura in urmatoarele sase zile, timp in care juriul a luat in considerare cele paisprezece acuzatii: infractiunile care i-ar impune o perioada de inchisoare si contraventiile care l-ar lasa sa umble liber, insa cu o pata de nesters. Pe masura ce fiecare zi venea si pleca, mintea noastra se invartea: daca dureaza atat de mult, trebuie sa fie un semn bun, nu? Sau dureaza atat de mult pentru ca unii sunt convinsi, iar altii nu? Ce se va intampla daca juriul nu va putea decide - va fi o noua rejudecare? Asteptarea acestei decizii a juriului si observarea fratelui tau care se intreaba daca va mai fi liber sa faca muzica din nou, era chinuitoare.

Autoritatile inconjurasera Neverland cu masinile de patrulare ale serifului si cu barbatii in uniformele bej ale politiei care stateau de paza la fiecare punct de intrare si iesire posibil. Parea excesiv, dar totul in acest caz se manifestase asa. In timp ce asteptam pedeapsa, am pornit canalele de stiri din camera mea. Nancy Grace de la CNN, in felul ei caracteristic, abia daca mai rasufla in prezicerea verdictelor sale de vinovatie. Am navigat pe diferite alte canale, dar consensul tot acesta parea sa fie. Deci, Sneddon avea mass-media cu examinarea sa superficiala. Tot ce puteam spera era ca Tom sa aiba juriul.

Stateam cu Tito pe marginea fantanii de langa parcul tematic. Fiecare plimbare, fiecare amintire a momentelor distractive pe care le impartasisem vreodata, stateau nemiscate in timp ce noi decojeam alune pentru a le folosi ca pranz. Am vorbit, am speculat, eram ingrijorati. Deasupra noastra, doua elicoptere de stiri continuau sa planeze. Odata chiar puteam sa le ignor. Apoi, din spatele nostru, am auzit o masina care depasise viteza. “Au verdictele!” a strigat soferul. In masina, am aflat ca judecatorul Melville a acordat familiei 45 de minute pentru a ajunge la instanta. Acum era ora unu in dupa-amiaza zilei de 13 iunie 2005. Am fugit la casa principala unde ne-am luat jachetele. Toata lumea a urcat apoi rapid in convoiul de masini. Michael, care purta ochelarii de soare, era deja in masina. Statea langa Rebbie, care avea Biblia in mana si citea din scripturi.

In timp ce o asculta, se legana in scaun. “De ce? De ce? De ce?" Continua intr-una sa repete, batand cu pumnul in genunchiul drept: “De ce a trebuit sa se ajunga la asta?” Rebbie a continuat sa citeasca in timp ce Randy a urcat langa ea - iar ea a continuat sa citeasca biblia pana la tribunal. In saptamanile anterioare, Michael participase intr-un mod privat la doua intalniri de la Sala Regatului locala, revenind la radacinile Martorilor lui Iehova in cea mai intunecata ora a sa. Am ras amandoi pentru ca ambele servicii au fost in spaniola, dar nu cred ca el trebuia sa auda continutul, avea nevoie doar sa se simta aproape de tot ceea ce stia, iertand tot ceea ce fusese inainte. Eram in masina din spatele lor, in timp ce ne indreptam spre instanta. In jurul gatului aveam un cadou de la noua femeie din viata mea, viitoarea mea sotie: Halima Rashid.

Ne intalnisem recent la Starbucks. Tabla de sah a Destinului. Regele o ia pe Regina. In saptamana verdictului, mi-a oferit un lant de aur cu o rugaciune musulmana in araba, inscriptionata pe medalion: “Doar El stie ce este inaintea lor si ce se afla in urma lor, ei nu inteleg nimic din cunostintele Lui, in afara doar de ceea ce vrea El...” l-am strans in palma si l-am tinut la buze pana acolo. “Fratele meu se intoarce acasa la ferma asta... fratele meu se intoarce acasa la ferma asta”, am tot soptit, in timp ce ne indepartam de Neverland, trecand de multimea de fani care ramasesera acolo tot timpul. “1000% Nevinovat!” spunea un banner. Te rog, Doamne, sa fie asta un semn!

Curtea a refuzat sa mai aloce patru locuri suplimentare in ziua verdictului. Numai sase locuri pentru familie. Regulile erau reguli. Eu si Janet am decis sa-i lasam pe ceilalti sa mearga mai departe. O parte din mine nu stia daca sunt capabil sa-l vad pe fratele meu stand in picioare, inconjurat de maresali ai curtii, in timp ce maistrul juriului citea cele 14 verdicte. Sora mea si cu mine am mers intr-o camera de la etaj. Doar eu, ea si paza in acea cutie fara ferestre, surzi si orbi la tot ce se juca in sala de judecata de sub noi. Ne-am rugat. Ne-am imbratisat. Am facut pasi. Am asteptat. Si apoi am auzit aclamatii din afara. Urmate de altele. M-am repezit pe usa, urmarind aceasta veselie de parca ar fi fost un copil disparut pe care eu eram disperat sa-l gasesc. Apoi au venit altele, mai tare de data aceasta.

Pe coridor, am gasit o fereastra mica lipita cu banda adeziva. Am smuls banda si am intredeschis fereastra doar atat cat sa vad afara.  In momentul acela, am vazut o femeie eliberand porumbei albi pentru fiecare aclamatie. “JANET! JANET!” am tipat eu si am inceput sa fug inapoi la sora mea, care s-a repezit si ea afara pe usa. “DAU DRUMUL LA PORUNBEI!” In acel moment, o doamna a venit sarind pe scari. “Este absolvit la toate capetele de acuzare! L-au eliberat de toate capetele de acuzare!” As dori sa pot exprima exaltarea pe care am simtit-o in acel moment; chiar si daca m-ati pune in fata a 200.000 de oameni in cel mai mare loc din lume si nu as mai putea egala sentimentul acela. Am alergat jos si am asteptat in fata usilor pana cand acestea s-au deschis si l-au scos afara pe Michael, inconjurat de restul familiei si de Tom Mesereau.

Michael nu zambea ca toti ceilalti: parea uluit si am continuat sa mergem. Nu a fost timp pentru imbratisari. Puteam face toate astea intorsi la Neverland. Nici nu am avut ocazia sa ma bucur de umilinta lui Sneddon. El, cu detectivii sai de elita, va intra in istorie ca echipa care l-au ridicat pe fratele meu si a pierdut. De doua ori. Am iesit ca familie si am fost intampinati cu cea mai mare bucurie. Am vrut sa o gasesc pe acea doamna care eliberase cei 14 porumbei albi la fiecare verdict “nevinovat” - facuse cel mai grozav lucru si am comentat asta cu totii, chiar si Michael. In plimbarea aceea spre libertate, sub umbrela sa, el a ignorat mass-media si si-a salutat fanii. Chiar inainte de a urca in SUV, s-a intors sa-i stranga mana lui Tom Mesereau. Si apoi convoiul ne-a dus inapoi la ferma Neverland, unde Prince, Paris si ‘Blanket’ asteptau alaturi de Nanny Grace. Viata putea reveni in cele din urma la normal si, sincer am crezut ca tot ce a fost mai rau se afla in spatele nostru.”

Traducere “You Are Not Alone, Michael”/capitolul "14 White Doves" - de Jermain Jackson

   

Sunt oameni care, in vanitatea si dorinta lor de afirmare, nu gasesc o alta modalitate de a castiga faima si o imagine imaculata, decat injosind si patand imaginea altor oameni. Sunt oameni care ies din tiparul logicii si nu ai cum sa-i contrazici. Nu poti sa lupti cu ceva ce nu intelegi. Iar ei tocmai pe acest lucru se bazeaza. Pentru ca, in virtutea lipsei de logica si a dorintei de razbunare, nu au nicio remuscare in a face rau. In dorinta de a servi propriile interese sau intereselor altora, creeaza o alta "realitate" folosind dozaje perfecte de minciuna, dar si de adevar, asa incat adevarul sa treaca drept minciuna si minciuna drept adevar. In aceasta lume a informatiilor contradictorii, capacitatea de a discerne a oamenilor se degradeaza. Acesta este si scopul celor din umbra, sa nu se ajunga la un rezultat corect sau la niciun rezultat... sau sa se ajunga la rezultatul pe care il vor ei.

Iubirea, inocenta, fidelitatea, modul de manifestare pacifist, calmul si seninatatea sunt atribute care atrag vulturi precum Bashir si Tom Snnedon. De la inaltimea acestui tip de vulturi aflati in zbor, drumul spre intelegerea iubirii ca dar divin, a compasiunii, a tolerantei se ingusteaza simtitor, deseori pana aproape de disparitie. LUMINA celor vizati trebuie acuzata de delicte pe care nu le-a infaptuit, ridiculizata, linsata mediatic si inlaturata.

“Procesul a fost atat de nedrept! Cazul a fost atat de nedrept si lipsit de credibilitate! Aceasta urmarire penala a fost o parodie a justitiei si unul dintre cele mai josnice atacuri asupra unei persoane nevinovate din istoria judiciara.” – spunea intr-un interviu avocatul Thomas Mesereau.

Oare, cu ce putere, cu ce forta interioara trebuie sa fi inzestrat sa rezisti de unul singur, in adanca tacere a sinelui tau, unui asemenea atac neintrerupt, unor asemenea forte malefice dezlantuite si distructive, cand ramai paralizat, terifiat in fata cavalcadei de minciuni, fapte distorsionate, inventate, care se tot rostogolesc intr-una si calca in picioare tot adevarul, toata limpezimea si inocenta sufletului tau?... Atunci cand iti spui si te intrebi neincetat: “De ce? De ce a trebuit sa se ajunga la asta? Ce am facut? Nu am facut nimic… Si atunci de ce? De ce vor sa ma aresteze? Pentru ce? Nu pot sa-mi faca asta! Nu am facut NIMIC...”

“Urmeaza-ti inima!”, aveau sa spuna cei 14 porumbei albi eliberati in inaltul cerului de verdictul nevinovatiei. “Este o situatie in care ti se cere sa mergi inainte cu credinta si sa fii fidel fata de tine insuti”

“Renunta la toate framantarile care te-au tinut inlantuit pana acum, purifica-ti gandurile si incearca sa-ti regasesti pacea interioara! O lume noua, eliberata de trecut, plina de speranta fagaduintei se deschide catre tine.”