Michael Jackson – PENTRU ULTIMA DATA IMPREUNA

“Este ceva ce trebuie sa fac doar singur”…

Deghizarile erau pentru Michael singura lui sansa de a deveni anonim... Nu numai ca a reusit sa ma pacaleasca, dar mi-a facut noaptea si mai frumoasa, intorcandu-se sa-mi vizioneze concertul. In timp ce urcam pe scena, ma simteam cumva deasupra lumii, stiind ca acolo undeva, in acea multime, alaturi de Janet si La Toya, “Unchiul Willy” se amesteca neobservat. Statea printre oameni care, doar pentru o noapte, il aveau alaturi pe Michael Jackson, iar ei nici macar nu stiau asta. 

                                                                 The Jacksons

"Din fericire, nu a fost nevoie tot timpul de masini blindate si scaune care sa-ti lase echimoze pe fund. Am avut cateva experiente frumoase. A fost un turneu fastuos, fara a fi scutit de cheltuieli, de la lasere si efecte speciale pentru scena pana la tratament de intretinere a lor. Dimensiunea operatiunii a insemnat ca Michael a zburat intotdeauna in propriul avion privat, impreuna cu echipa sa, iar noi am zburat intr-unul separat, cu o parte din trupa. Uneori, trimeteam flota de sapte jeturi private ce apartineau prietenului meu Meshulam Riklis, deoarece colaboram cu sotia sa Pia Zadora. Era cel mai generos barbat de pe pamant. In ansamblu, „Victory” a fost ceea ce ar trebui sa fie un turneu: plin de satisfactii, nebunesc, emotionant, impresionant, cu spectacole memorabile. In New York, scenele au fost incredibile. Ni s-a spus ca orasul rezervase 1000 de politisti pentru controlul multimii. Acest fapt ilustreaza cel mai bine amploarea actiunii la care eram angajati.

Coordonatorii turneului ne-au spus ca au inchis Midtown pe partea dinspre vest, atunci cand am sustinut spectacol in Madison Square Garden, spectacol despre care ei vor povesti copiilor si nepotilor lor. Cateva zile mai devreme, cantasem pe Giants Stadium din New Jersey, de unde ne hotaraseram sa plecam cu un elicopter Chinook. Michael si cu mine am fost cel mai putin relaxati pasageri, in majoritatea timpului, deoarece elicopterul avea o capacitate limitata de locuri, dar toata lumea a ignorat acest fapt si s-au ingramadit cu totii in el. Am avut managerii, securitatea, machiorii si musafirul lui Michael, Julian Lennon, care, contrar a ceea ce s-a relatat, a fost acceptat cu caldura in grup, fara tam-tam. Cea mai mica preocupare a mea era un copil in plus la bord. Cat timp am stat pe heliport ma tot gandeam: Nu trebuie sa ne inghesuim ca niste sardine. Pilotul poate reveni in 20 de minute pentru un al doilea grup - altfel ne va inghiti raul Hudson.

Dar, nu! Toata lumea voia sa calatoreasca impreuna. In mod remarcabil, Michael a fost cel mai calm, dar, in timp ce elicopterul a inceput sa decoleze si sa se invarta, m-am convins ca alarma lui va suna cu o voce electronica care sa repete ceea ce imi trecea mie prin minte: “Greutate prea mare! Greutate prea mare! Abandonati! Abandonati!” S-a inclinat si s-a balansat si asta m-a cam speriat. “Suntem prea multi in acest obiect”, am spus. “Calmeaza-te, Erms, zburam civilizat”, mi-a spus Michael, razand de mine. Cum se schimbasera lucrurile de la Mobile, Alabama! Era in amurg spre seara, iar eu pictam titluri pe cerul roz: “Jacksons omorati in elicopterul tragediei”. Apoi am zburat pe deasupra stadionului Giants, iritati de zgomot. Din acel bol inghesuit, ne uitam in jos la acei oameni care abia asteptau sa ne vada, privind veseli spre cer si aplaudand. Stiau ca este elicopterul nostru, probabil pentru ca fusesera anuntati. Am aterizat la aproximativ doua blocuri distanta inainte de a sari in limuzine. Cred ca in seara aceea am oferit unul dintre cele mai bune spectacole ale noastre, ceea ce arata ca inainte de spectacol nimic nu te stimuleaza mai mult ca frica! 

Eu eram intotdeauna cel mai fericit atunci cand pneurile ramaneau in contact cu solul. In autoutilitara, atmosfera dinaintea concertului era mereu aceeasi: revizuiam sugestii si indicatii de ultima ora referitoare la turneul acesta. Dar tot ce va pot spune despre Michael se refera la acea parte in care ajunge sa-si arate pasiunea fata de magie. Intr-un spectacol, a avut in vedere, sub indrumarea maestrului iluziilor din turneu, Franz Harary, ca unul dintre cei doi paianjeni electronici uriasi sa se tarasca pe scena pentru a-l manca, prinzandu-l sub picioare. Michael a facut pe mortul. Apoi a fost ridicat pe o masa si acoperit cu un cearceaf.

Cand Randy a tras cearceaful, el a disparut intr-un aer eteric. Michael a vrut precis ca momentul acesta sa fie un element al spectacolului. Urma sa lucreze cu Randy, care isi facea probleme pentru rolul sau de asistent al magului. “Da-i bataie… astepti putin mai mult pana sa scoti cearceaful”, i-a spus Michael. “Daca o faci prea repede, publicul isi da seama de truc!” Randy, insa, continua sa traga prea tare si prea repede cearceaful. Uneori, il puteai vedea pe Michael ridicandu-se in aer, legat de fire si de cabluri. Noi radeam si Michael devenea tot mai frustrat. Ma bucur sa relatez ca, in cele din urma, Randy a nimerit operatiunea, dovedind ca magia inseamna la fel de mult pentru echipa ca si muzica.

                                                                         Randy

Aceste calatorii spre stadioane imi aminteau de vremurile in care ne aruncam in duba VW a lui Joseph, zi de zi. Rutina noastra si modul de gandire nu se modificasera de-a lungul anilor. Inca mai complotam, planuiam si radeam. Privind retrospectiv, un singur lucru lipsea: vechiul nostru sofer Jack Richardson. Tigarile i-au facut probleme si a murit de cancer pulmonar. Ne lipsea tare mult din duba si din viata noastra. Anul 1984 a fost un an greu in aceasta privinta, deoarece noi am pierdut si un idol, in persoana lui Jackie Wilson si un prieten drag, in persoana lui Marvin Gaye, impuscat de tatal sau in timpul unei dispute in stare de ebrietate. I-am plans pe toti trei si am dedicat turneul in amintirea lor, deoarece fiecare a avut o influenta importanta asupra vietii noastre. Turneul “Victory” a fost o reunire in cadrul careia am toastat si pentru prietenii absenti.

O prietena noua, care a inceput sa se intalneasca cu noi in New York, a fost Madonna, a carei celebritate a luat nastere undeva intre primul ei single „Holiday” si filmul ei Desperately Seeking Susan. Imbracata in negru, cu un decolteu atractiv, cu un ombilic decupat si cu parul rebel, prins in elastic, parea sa fie o prezenta constanta in culisele Madison Square Garden si la Helmsley Palace - hotelul preferat al lui Michael din New York. De fapt, la inceput, a aparut drept o timida. In timp ce se deplasa intre camerele hotelului, parea mai mult un fan VIP decat colega de artist, fiind sociabila, petrecandu-si cea mai mare parte a timpului cu Michael si Randy. Pentru ea a fost cu siguranta un timp productiv de networking. Nu doar ca a sfarsit prin a fi administrata de Weisner si De Mann, managerul lui Jacksons, ci l-a recrutat si pe interpretul nostru de la tastatura, Pat Leonard, ca director muzical, dar si pe bateristul Jonathan Moffett pentru Turneul “Virgin”.

In anii urmatori, avea sa devina evident cat de mult a inspirat-o Michael din punct de vedere artistic: dansul “crotch-grabbing”, semnatura lui, il regaseai in videoclipul ei “Express Yourself” sau sa ascultam “Material World”. Bataia aceea, linia aceea de bas - in opinia mea, era din “Can You Feel It”. Am simtit intotdeauna ca Madonna se plimba cu intentie, cautand sa obtina atentia cuiva, insa Michael era indiferent in 1984, motiv pentru care, probabil, s-a intors prima data spre Randy. Obstacolul cu el a venit din partea iubitei lui care nu era doar cu el, ci si la bratul lui. La scurt timp de mers pe jos, cu o astfel de dovada care spunea „eu apartin altcuiva”, situatia ar fi trebuit sa fie mai clara. Dar am aflat imediat ca acest lucru nu a descurajat-o pe Madona. Ignorand-o pe iubita lui, s-a indreptat spre Randy, i-a apucat fata si si-a lipit limba de gatul lui.

Ai fi gandit ca un astfel de caracter direct ar fi fost suficient pentru a renunta la cineva delicat cum era Michael, atunci cand vine vorba de perspectivele unei intalniri viitoare. Si totusi, in 1991, el si Madonna au „iesit impreuna” pentru un scurt timp. Dintre toate combinatiile pe care Hollywood-ul le-ar fi putut face, aceasta ar fi fost probabil cea mai necorespunzatoare. Dupa cum Michael avea sa afle curand. Aici era vorba de un barbat bland, conectat la latura sa feminina, iar dincoace o femeie salbatica, cu o conexiune stransa la latura ei masculina. Ea era tot ceea ce femeia lui ideala nu era: nerusinata, directa, impertinenta si cu o neobrazare care soca. Cred ca Madonna il adora sincer pe Michael, dar sentimentul nu a fost reciproc si ea a comis doua greseli cardinale. Prima a fost aceea ca jucat pe temerile pe care el le avea despre relatii: cum ca fiecare femeie incearca sa schimbe un barbat. Parea hotarata sa-l relaxeze, sa-l scoata din carapacea lui, sa-l determine sa vada viata prin ochii ei. A doua mare greseala a fost atunci cand au servit cina intr-o seara si ea a avut curajul sa o critice pe Janet. Michael a fost furios si nu surprinde faptul ca nu au trecut niciodata la o alta intalnire. 

La scurt timp dupa aceea, a inceput o curte mai potrivita cu o veche prietena, actrita Brooke Shields. Era rezervata, eleganta, personificarea frumusetii si al gratiei. Brooke fusese in viata lui de pe la mijlocul anilor optzeci si Michael era extrem de tandru cu ea. Stiu ca ea isi petrecea timpul cu el in studio, in timp ce el lucra, in anii 1991–2, si asta a fost o perioada in care ei s-au intalnit serios. Chiar daca in cele din urma relatia lor nu a dus nicaieri, au ramas prieteni buni pe tot parcursul vietii si Michael s-a considerat intotdeauna capabil sa ajunga la ea. Acea linie de comunicare nu s-a închis niciodata pana in ziua in care a murit.

Tito

Programa turneului Victory nu a urmarit ca noi sa fim neincetat pe drum timp de cinci luni. Am avut perioade cand am revenit acasa si am avut zile libere, ceea ce mi-a oferit timp sa-mi continui colaborarea cu Whitney Houston pentru albumul ei de debut. Clive Davis inca mai construia opinie publica despre protejatul sau, adica eu, dand petreceri pe ambele coaste si dorind clar sa duca aceasta colaborare spre creasta turneului fratilor. Se gasea intotdeauna un club la care noi sa participam, cum ar fi Limelight din New York, sau o petrecere promotionala in LA, unde Whitney si cu mine ne faceam intrari bine regizate. Nu stiam la vremea respectiva, dar cineva de la Arista dadea mereu apa la moara editorialistilor de barfa, in speranta de a construi un oarecare mister de genul “sunt-ei-sau-nu-sunt-ei?”. Dar se pare ca presa era mai interesata de faptul ca Whitney isi petrecea mult timp cu o femeie pe nume Robyn Crawford.

Whitney a descris odata prietenia lor ca fiind „mai aproape decat surorile” - si de acest lucru au avut nevoie toti jurnalistii ca sa citeasca printre randuri. Erau foarte curiosi cu privire la orientarea ei sexuala, inainte ca albumul ei sa fi fost lansat. Asistand la acest tip de falsa diversiune in viata lui Michael, am avut o oarecare simpatie, dar am ras si noi in studio, pentru ca, credeti-ma, daca ati fi petrecut mai mult de doua minute in energia incarcata de “Valtoarea Whitney”, nu ar mai fi trebuit sa intrebati cum s-a aprins focul. Stiam ca am probleme in fata acestui foc, cand Clive ne-a inscris la telenovela CBS, “As The World Turns”, pentru a testa duetul nostru “Nobody Loves Me Like You Do” (Nimeni nu ma iubeste ca tine) pentru scena nuntii lui Betsy (Meg Ryan) si Steve (Frank Runyeon).

Imi amintesc cand ea mi-a tinut mana in mijlocul cantecului, in timp ce camerele rulau - a fost un moment extraordinar – si atunci, ceva m-a lovit. Frisson-ul a continuat sa se dezvolte cu atat mai mult cu cat lucram impreuna. In studio, am inregistrat si produs piese precum “Take Good Care Of My Heart”, “If You Say My Eyes Are Beautiful”, “Sweetest Sweetest” si inca doua piese inedite, numite “Don't Look Any Further” si “Someone For Me”. La fiecare sesiune, eram ochi in ochii celuilalt, obraz aproape de obraz langa microfon, oferind lirica, simtind cantecul - si acea chimie profesionala intensa a trecut. Vine sfarsitul unei redari puternice, Whitney sta aproape de microfon, aproape de mine si spune: “Ce ai de gand sa faci cu mine, Jackson?” Avea o privire seducatoare. Mi-am pierdut cuvintele. Apoi s-a indepartat. Acestea s-au transformat in duete intre ispita si iubire interzisa, iar sesiunile de studio ne-au oferit ceea ce am simtit ca timp furat impreuna.

Am ajuns in acele zile cu fluturi la stomac, pentru ca intreaga experiența de a fi in preajma lui Whitney era intoxicanta. Am recunoscut in tacere fata de mine ca am cele mai puternice sentimente pentru aceasta femeie remarcabila, a carei inima era la fel de frumoasa ca si chipul ei si a devenit din ce in ce mai greu sa cant cantece de dragoste cu toata emotia si pasiunea nerostita dintre noi. Nu am vorbit cu nimeni despre asta pana in ziua in care Michael a pus o intrebare suficient de nevinovata: “Asadar, cum iti merge cu Whitney?” M-a auzit predicand ca “Va fi cea mai mare cantareata atunci cand oamenii ii vor auzi vocea”. “Ne intelegem foarte bine”, i-am spus, zambind. –“Iti place de ea?”, m-a intrebat el. “Da, imi place”. Tot zambind. “O, tie chiar iti place de ea!” Si a inceput sa chicoteasca. “Imi place foarte mult de ea”, i-am spus eu. Acum, zambetul disparuse. Michael a fost impresionat. “Te-ai indragostit?”- “Eu nu ma pot indragosti”, i-am spus. “Sunt casatorit.”  Asta a fost o minciuna deliberata.

Jermaine 

Am fost prins intre vinovatia de a spune asta cu voce tare si respectul pentru pozitia lui, deoarece, in acel moment, inca era un Martor devotat al lui Iehova. Banuiesc ca eu nu am vrut sa fiu o dezamagire pentru el, de mult timp fiind un exemplu. Nu pot sa-mi amintesc care au fost cuvintele lui exacte pe care mi le-a spus atunci, dar pentru un om cu experienta limitata in astfel de lucruri, el a avut intelepciunea unui intelept. Nu a alimentat tentatia asa cum ar fi facut unii tipi. El mi-a amintit despre Hazel. Despre familie. Despre a nu fi invaluit de momentul de fata. El mi-a dat cele mai solide sfaturi si am stiut ca a face “ceea ce trebuie” era in cele din urma ceea ce trebuia sa fac. Clive Davis mi-a fost si el un prieten adevarat. “Cum sunteti, tu si Whitney? Toate sunt bune, Jermaine?”, m-a intrebat el. Stia mereu mai mult decat lasa sa se inteleaga si mereu imi spunea ca usa lui este deschisa, inainte de a-mi da o imbratisare larga, urmata de o ciupitura de obraz.

Whitney si cu mine am vorbit la nesfarsit despre situatia noastra comuna si, atat cat am vrut sa ma pierd in toate acele sentimente, i-am spus sa astepte. Am vorbit despre “o zi” si „poate”. In cele din urma, a trebuit sa mergem pe cai separate si asta ne-a ucis pe amandoi, chiar daca era optiunea corecta si rationala. Nu cred ca cineva a lovit cu pumnul aerul mai tare decat mine atunci cand albumul lui Whitney a devenit cel mai important album de debut, care a vandut 16 milioane de exemplare in toata lumea, dupa lansarea lui in 1985. Doi ani mai tarziu, urmatorul ei album a transformat-o in prima artista feminina care avea un album de debut No.1. Nu ne-am mai vazut ani de zile dupa ce am terminat inregistrarea. De fapt, ea l-a intalnit mai mult pe Michael decat pe mine: in culise, la unul dintre concertele sale din New York si apoi, din nou, in 1988, cand a fost pe scena cu Quincy Jones pentru a-l ajuta sa-i ofere lui Michael o diploma de doctor onorific pentru umanitarism, de la Universitatea Fisk din Nashville.

Am vazut fotografiile din ziar cu ei impreuna la acel moment si am observat ironia de a fi stat unul langa altul. In anul 1985, am primit un apel telefonic de la cineva apropiat de Whitney, spunandu-mi ca-si lanseaza noul ei single „Saving All My Love For You”. Ca si Michael, ea se exprima prin melodie. Cand am urmarit videoclipul oficial, mi-am dat seama imediat ca acesta era si autobiografic, prin paralelele sale - si mesajul codat - la ceea ce impartasiseram nu de mult in studio. Banuiesc ca amandoi am lasat o impresie profunda si sigura, unul asupra celuilalt si impactul ei pozitiv nu m-a parasit niciodata. Am incheiat acest turneu Victory la Dodgers Stadium, LA. Sapte nopti consecutiv cand nu s-au mai gasit bilete pentru ca toate fusesera vandute. Am sustinut spectacolul in fata unui numar de doua milioane de fani din toata America - un drum lung de la 30 sau 40 de oameni la Mr Lucky’s. Imi amintesc bine acele date finale, datorita ploii care s-a pornit, inmuind fanii.

Si totusi fanii s-au distrat si au dansat, asa cum majoritatea californienilor tind sa faca atunci cand, rareori, cerurile se deschid. Daca exista un sigur lucru de care fratii sa fie siguri, este ca am avut impact cu reintalnirea noastra, iar Europa urma si ea sa auda de emotia pe care noi o provocam. Nu puteam astepta sa trecem cu turneul Victory peste Atlantic si acolo sa reconstituim pasii din vremurile cele bune. Plimbarea noastra prin America s-a terminat in seara de 9 decembrie 1984 si am trecut printr-o serie de emotii. Predictia lui Tito a fost una corecta: a fost turneul pe care nu am fi vrut sa il incheiem niciodata. Dar asteptam cu nerabdare si partea europeana, inca neplanificata. Cand am ajuns la punctul culminant al spectacolului si toata multimea era bucuroasa si aplauda, Michael a luat microfonul. Ne-am gandit ca va vorbi pentru noi toti. Dar nu a facut-o. A vorbit doar pentru el singur. “Acesta este spectacolul nostru final si ultimul. Au trecut 20 de ani si noi va iubim pe toti... "

                                                                     Jackie             

                                                           

El nu ne pregatise pentru asta. Initial am crezut ca se refera la ultimul nostru spectacol pe pamant american. Sunt destul de sigur ca asa au simtit si ceilalti frati. Poate a fost gandirea noastra o continuare a dorintei, dar acolo a fost: finalitatea. Ceea ce nu este deloc adevarat, este ca ne-am fi spus reciproc lucruri ca „om de nimic” sau „ce om detestabil”, asa cum s-a relatat, deoarece: (a) sub nici o forma noi nu vorbim asa si (b) nu asa am vazut noi situatia, chiar si atunci cand ne-am dat seama ca Michael si-a anuntat despartirea de ”The Jacksons”. Nu l-am abordat si nu ne-am confruntat cu el. Asa cum era tipicul intre noi. In orice caz, Michael i-a explicat mamei ca “Este ceva ce trebuie sa fac singur”, asa ca a trebuit sa acceptam - si cine eram noi sa-l retinem?

Nu am de gand sa ma prefac ca nu m-a durut, pentru ca m-a durut: m-a durut profund. Dar niciodata nu l-am criticat sau blamat pe Michael pentru ca stiam ca ne iubeste si asta era o decizie artistica. Daca exista un lucru care trebuie inteles despre familia noastra, este mandria cu care ne privim unii pe altii. Oricat de grea ar fi fost decizia cuiva, familia este pe primul loc. Frati in primul rand. Artisti in al doilea rand. Insa, cred ca lumea din afara s-a chinuit sa inteleaga aceasta gandire pentru ca ne stia doar ca artisti, si noi tocmai ca eram si frati. In ceea ce priveste gandirea sa, Michael nu s-a desprins doar de Jacksons ca grup, dar a fost dezamagit de intrigile murdare. Stiam ca nu poate tolera o alta runda din toate astea. Cand esti un talent urias, de ce sa suporti toate astea? Am vrut sa ne plimbam cu el, dar cred ca ceea ce purtam cu noi era o greutate prea mare.

Prin acea singura decizie, doar o singura ramura a fost indepartata din pachetul nostru strans legat. Izolat. Mai slab. Fragil. Nu ca artist - deoarece cariera lui avea sa mearga din succes in succes - ci ca frate, ca persoana. Michael a urcat tot mai sus, intr-o glorie nesfarsita si, atata timp cat vremurile bune s-au rostogolit si succesul a adus bogatii nespuse, toata lumea a vrut sa se agate de covorul sau magic calator, dupa ce excesul de bagaj fusese eliminat. Daca a existat un lucru cu care m-am mandrit intotdeauna, acela a fost capacitatea mea de a-mi depasi fratele la 1.000 yarzi. Chiar si cand era deghizat, ca in acea zi cand a luat o pauza la videoclipul “Ghosts”. Ochii si aura lui erau inconfundabilie. Nu m-ar fi putut pacali niciodata. O stiam si eu. O stia si Michael. In cea mai mare parte a anului 1985, nu ne-am mai vazut decat intermitent, deoarece amandoi ne-am intors in studio pentru a ne concentra pe proiectele solo.

El urmarea sa depaseasca albumul Thriller lucrand la albumul urmator, “Bad”, iar eu am inceput sa lucrez la cel de-al doilea album Arista, “Precious Moments”. La sfarsitul primaverii anului 1986, Michael inca isi aranja piesele sale, iar albumul meu era gata si includea duetul meu cu Whitney „If You Say My Eyes Are Beautiful” si o melodie care avea sa devina hit in top 20 in SUA: ”I Think It’s Love”. Apoi am dat startul Turneului “Precious Moments” cu spectacole in jurul Americii. In cele din urma, turneul m-a adus acasa la arena Universal din LA, intr-o zi de mai. In adancul inimii, am sperat mereu ca Michael va veni sa ma vada, la fel ca restul familiei, dar am acceptat ca era prins pana peste cap cu albumul Bad. Cel putin, asta a fost impresia pe care a lasat-o. Nu am stiut insa cat de mult a vrut el sa participe la concertul meu, ca o surpriza, dar nu a dorit sa provoace agitatie in multime. “Este noaptea lui Jermaine, nu este a mea”, i-a spus lui Harrison Funk.

                                                                      Marlon

Michael nu putea sa faca un pas afara fara sa provoace o scena de mob, cu atat mai putin sa participe la un concert cu cateva mii de oameni. Eram in culisele vestiarului meu, in costum, cu fiica mea Autumn si cu fiul meu Jermaine Junior trecand pe langa usa unde statea de garda paznicul meu israelian. Si apoi l-am vazut si pe Harrison in decor, cu o baterie de camere foto prinsa cu o curea in jurul gatului, insotit de Kevin Wilson, fiul comediantului Flip Wilson, ale carui show-ri le facuseram intotdeauna ca Jackson 5. I-am permis lui Kevin si amicului lui, Marcus sa deschida spectacolul cu un act de comedie, dar ei mai aveau inca pe cineva cu ei in culise. “Si acesta este unchiul Willy”, a spus Harrison, prezentand un fan, un barbat alb cu aspect pastos, in varsta de patruzeci ani, care purta o palarie si arata putin lunguiet la fata.

Nu prea i-am acordat atentie pentru ca se apropia timpul spectacolului, dar am strans mana acelui tip si i-am multumit ca a venit. “Sunt un mare fan al muzicii tale”, a spus el. “Multumesc”, am spus - si toata lumea a izbucnit in ras. Atat de isteric, incat m-am uitat in spatele meu pentru a vedea daca cineva imi face vreo farsa. Dar nu era nimic. “Jermaine”, a spus Harrison, “este Michael… Unchiul Willy este Michael!” M-am uitat atent la acel „Unchiul Willy” si, chiar daca chipul lui era inexpresiv, ochii ii radeau. “Oh, nu, nu, nu!”, am urlat. Deghizarea era atat de incredibila incat sunt ferm convins ca Michael s-a privit in oglinda in acea noapte si s-a intrebat cine naiba se uita din spatele lui. Era de  nerecunoscut.

In timpul turneului “Bad”, aceasta deghizare, impreuna cu altele, i-au permis sa se amestece prin multime in locuri precum cele de la Viena si Barcelona. Nu numai ca a reusit sa ma pacaleasca, dar mi-a facut noaptea si mai frumoasa, intorcandu-se sa-mi vizioneze concertul. In timp ce eu urcam pe scena, ma simteam cumva deasupra lumii, stiind ca acolo, undeva in multime, alaturi de Janet si de La Toya, “Unchiul Willy” se amesteca, neobservat. Statea printre acei oameni care, doar pentru o noapte, il aveau alaturi pe Michael Jackson, si ei nici macar nu stiau asta. Deghizarile erau pentru el singura lui sansa de a deveni un anonim.

Acum, isi facea griji ca faima lui ar putea duce la asasinarea lui, ca in cazul lui John Lennon. Atentia fanilor si a presei din afara portilor era de nestapanit si devenea din ce in ce mai nelinistit de fiecare data cand masina sa era trasa pe alee. Fanii il inconjurau de ambele parti si de pe scaunul sau, tot ce putea el sa vada erau cadavre. Incepuse sa fie cuprins de panica, de fiecare data cand vedea pe cineva ca se apropie de fereastra cu mainile in buzunare. "Ce se intampla daca intr-una din aceste zile, cineva va avea o arma in buzunar, iar eu voi crede ca isi cauta un stilou?", a intrebat el.

Michael stia totul despre moartea lui John Lennon, moarte ce se datorase unui fan tulburat, David Chapman. S-a ajuns intr-un punct in care a fost urmarit de ideea unui sfarsit similar. Ii era imposibil sa se simta calm atunci cand sosea sau pleca de acasa si acesta a fost motivul principal pentru care a cautat singuratatea in alta parte, vanand o proprietate retrasa, in acri de pamant, departe de oras. Stia exact ce avea in minte si stia exact locul potrivit.”

                                                                     Michael

Nota: Michael a infiintat "Bursele de studiu Michael Jackson" impreuna cu The United Negro College Fund, „o organizatie umbrela pentru 42 de institutii private, istorice, de invatamant pentru negri”, cu o parte mare din banii castigati din turneele sale.

Pentru a-l onora pe Michael Jackson pentru donatia sa de 600.000 dolari catre studentii HBCU (historically black colleges and universities), The United Negro College Fund i-a acordat premiul Fredrick D. Patterson. La finalul acestui eveniment, i s-a inmanat o diploma onorifica de catre Universitatea Fisk din Nashville.

Cuvintele lui Michael au fost: “A vrea sa inveti, a avea capacitatea de a invata si a nu putea este o tragedie. Sunt onorat sa fiu asociat cu o seara care spune ca acest lucru nu se va intampla niciodata.”

 “You Are Not Alone, Michael”/ Reunion Party – a doua parte/ de Jermaine Jackson 

Michael Jackson - SPECTACOLUL DE REUNIRE

Ce biserica iti cere sa reconsideri chiar darul dat de Dumnezeu?

Proiectoarele uriase radiau spre exterior scaldand intregul stadion intr-o lumina foarte puternica. In acele momente, am inceput sa ne ridicam, cinci siluete impunatoare. Doar ochii se miscau in spatele ochelarilor. Nu m-am putut abtine sa nu sorb bucuria imensa atunci cand am vazut o mare de oameni cu mainile ridicate, avand pancarte si semne care scriau: “Noi (inima) Tu Michael!” sau „J5” sau “Jacksons = Victory”.

“Recompensa finala vine intotdeauna si numai prin intermediul scenei. Conflictele se estompeaza si palesc pana la inconsistenta in momentul in care auzi vuietul inabusit al unei multimi imense aflata pe un stadion. Pentru oricare artist de performanta, acest moment este cel care-i ofera scopul vietii: gustul dulce al victoriei pe care il retraim si il vanam de fiecare data dupa aceea. Ca si copii, nu stiu cat din anii de la Jackson 5, cand umpleam pana la refuz stadioanele, am fost adorati cu adevarat, dar a doua oara, am fost hotarati sa atragem atentia si sa surprindem cu fiecare secunda si senzatie. Tito a spus de la bun inceput: “Va fi turneul pe care nu vrem sa il incheiem niciodata.” Semne bune incepusera sa se arate inca de cand eram pe aeroportul din Kansas City, inainte de primul nostru concert.

Un tanar vesel care ne-a ajutat sa incarcam bagajele intr-una dintre autoutilitare mi-a spus: “Iti mai aduci aminte de mine?” M-am uitat fix la el. “Wesley?” Era prinzatorul cu care m-am ciocnit in ziua aceea cand am jucat pentru Katz Kittens in Gary. Cat de mica era lumea in care traiam! Am comparat cicatricile pe care le mai purtam inca deasupra ochilor. “Acea coliziune a pus capat carierei noastre de baseball”, am spus. “Nu sunt sigur ca Jackie te-a iertat!” “Baieti, se pare ca nici nu v-ati lovit prea rau”, ne-a spus el, facandu-ne cu ochiul. Tot ceea ce este legat de anul 1984 ne aduce in suflet nostalgie. Amintiri exista peste tot. Chiar si sub scena: acolo ne-am asigurat ca exista un club disco pentru echipaj si prieteni, care se numea “Mr Lucky’s”. Pentru ca deschideam noaptea, am avut un sprijin masiv din partea tuturor celor pe care i-am cunoscut in industrie si Michael s-a laudat cu o anumita telegrama pe care o primise de la Marlon Brando.

Frazele pe care mi le aduc aminte decurgeau sub aceasta forma: “Michael - nu te prosti si, pentru numele lui Dumnezeu, sa nu cazi in groapa orchestrei - Marlon”. In culise, in timp ce  un numar de 45.000 de oameni se imbulzeau pe Stadionul Arrowhead, ne-am adunat gramada, dupa cum obisnuiam, am pus mainile in mijloc, dupa care am auzit acel sunet in crestere: „JACKSONS! JACKSONS! JACKSONS!” Era o scena monstru - ceva de inaltimea a patru etaje, cu 150 de metri latime si o greutate de 350 de tone. La inceput, multimea nu a vazut nimic din ce era acolo, cu exceptia unui bolovan de piatra cu o sabie proeminenta infipta in el si doua imagini uriase ale unui stejar, plasate de o parte si alta a scenei. Nu exista niciun dispozitiv. Nici instrumente. Nici trupa. Michael a vrut ca la inceput totul sa fie ascuns, apoi un oras s-a ridicat de nicaieri, declansat de Randy imbracat ca un cavaler, care a smuls sabia din piatra pentru a ucide Cretonii extraterestrii.

Apoi, sabia a stralucit si a scanteiat, stadionul s-a intunecat si Randy s-a grabit sa ni se alature dedesupt, dupa care toti cei cinci ne-am ocupat pozitiile, aliniindu-ne pe un set de trepte. Cu privirile atintite inainte, eram basul din extrema stanga, apoi Randy, Michael era la mijloc, urma Marlon si Tito la chitara. Cu totii purtam ochelari de aviator si stateam usor inclinati pentru a ne mentine capetele sub nivelul platfomei. “Ridica-te, lume, si indreapta-ti privirea la protectia regatului!”, a declarat o voce rasunatoare pe deasupra boxelor. Auzeam strigatele vechiului; simteam o euforie familiara. “Sunteti gata?”, a intrebat Michael, inclinandu-se inainte. „Sa facem praf locul acesta!” a strigat Marlon, urmat imediat de Randy. Proiectoare uriase radiau in exterior scaldand intregul stadion intr-o lumina puternica. In momentele acelea, am inceput sa ne ridicam cinci siluete impunatoare. Doar ochii ni se mai miscau in spatele ochelarilor. Nu m-am putut abtine sa nu sorb bucuria imensa atunci cand am vazut o mare de oameni cu mainile ridicate in aer, cu pancarte si semne care scriau: “Noi (inima) Tu Michael!” sau „J5” sau “Jacksons = Victory”.

Am stat acolo mai mult timp. “Sa-i lasam sa astepte”, ne-a spus Michael. “Construiti anticipatia. Provocati-le starea de frenezie”. In acest sens, inca de la prima sa aparitie cu Thriller, a stiut cum sa tina in frau emotiile a 45.000 de oameni. Am facut pasi lenti si deliberati pe scara, in sincronizare, si fiecare pas se lumina in timp ce noi coboram. In partea de jos am asteptat, apoi ne-am ridicat mainile sincronizat pentru a indeparta ochelarii de soare, timp in care luminile se roteau si se aprindeau deasupra noastra. Apoi, Michael a dat semnalul – o lovitura brusca a mainii cu manusa de paiete. Replica: ritmul din “Wanna Be Startin’ Something”. Intr-un set de 15 melodii, am interpretat un medley Jackson 5, Michael i-a inebunit cu hituri ca “Human Nature” si “Billie Jean” si eu impreuna cu el am interpretat duetul nostru “Tell Me I'm Not Dreaming” la sfarsitul setului meu de melodii solo care a inclus “Let's Get Serious”, inainte ca Michael sa cante “Rock With You” si “Beat It”.

Pentru prima data in atatia ani, am fost in raiul muzical. Daca “Motown 25” a insemnat reaprinderea magiei vechi, aceasta a fost explozia ei. Si, cu cat presa arunca mai multe prostii asupra lui Michael, nu a trebuit decat sa iasa pe scena pentru a sti unde exista iubirea. “MICHAEL! MICHAEL! MICHAEL!” - scandau cu totii. L-am urmarit urmarindu-i – o multime imensa cu varsta de la cinci pana la 70 de ani - salutandu-i, trimitandu-le saruturi, nevenindu-i sa-si creada ochilor. Chipul sau purta cel mai mare zambet. Cine spune - asa cum au facut-o multi - ca turneul „Victory” a fost o experienta mizerabila pentru el, nu are habar ce vorbeste. Pentru Michael, a existat intotdeauna o diferenta intre afacere si spectacol si acest gen de iubire a fost cel care a starnit frustrarea care a precedat turneului. A fost un freamat care ne-a sustinut pe parcursul a cinci luni, in 47 orase americane si opt orase canadiene. Intrebi astazi pe oricare dintre frati care a fost perioada cea mai buna din viata lor si sunt sigur ca fiecare va spune: “Victory.” Jumatate din timp voiam doar sa ni-l petrecem singuri ca frati, deoarece atunci cand eram doar noi sase - cu nimeni care sa ne sopteasca sfaturi divizorii in urechi - eram sincronizati.

Am citit relatarile care i-au facut pe oameni sa creada ca Michael a fost “din ce in ce mai dificil” pe drum si brusc „nerezonabil” in „cererile” sale. Ca am fi avut atat de multe dispute incat a trebuit sa ocupam camere la etaje diferite in hoteluri; ca noi “nu vorbeam pe traseul catre stadioane”; si ne uitam urat in special la oaspetii lui Michael. Sincer cred ca unii oameni doreau cu disperare sa creada ca discordia din sedintele promotori/avocati s-a extins atat la vestiar cat si in hoteluri, ceea ce nu s-a intamplat. Nimeni nu se concentreaza asupra faptului ca ieseam de acolo noapte dupa noapte si sustineam spectacole pe diferite scene cu o chimie care vorbea de la sine. Banuiesc ca povestile de succes nu aveau efect decat incadrate la capitol stiri. Dupa cum spunea mereu Michael: “Cand nu vor putea sa dea vina pe spectacol, vor da vina pe persoana respectiva”.

De mai multa vreme, aveam o suspiciune ca era in interesul oamenilor care lucrau cu Michael sa planteze mesaje subliminale de conflict - atat prin mass-media, cat si in urechile lui - pentru ca voiau sa fie noii lui “frati” si era mult mai profitabil sa se felieze o placinta financiara care era numai pentru Michael, mai degraba decat o placinta care trebuia taiata in sase parti. De multe ori in timpul turneului „Victory”, m-am gandit la Joseph cum a adunat el crengile acelea in Gary si le-a legat foarte strans. Inseparabile. Indestructibile. Mult mai puternice impreuna decat separat. Acum, in 1984, dupa ce mai indurasem o data cheia despartirii, apreciam si mai mult acea invatatura pe masura ce anturajul se marea in jurul nostru. 

Bakana, tigrul meu bengalez, ne-a insotit pe drum. Bubbles a ramas acasa. El trebuia sa astepte turneul “Bad” al lui Michael. Bakana, numita dupa o insulita din Fiji, a fost „plus una” si a ramas in camera mea. Dupa ce mai crescusem un leu de munte, am cumparat o pisica de la un prieten si o cresteam ca pe un copil, o hraneam cu sticla in bratele mele si o imblanzeam pentru turneu. Stiu ca pastrarea unui tigru nu este ceva ce fac oamenii obisnuiti, dar la Hollywood, cum se spune, orice merge. Sa nu uitam de Dean Martin si de ursul sau de companie! Oricum, uneori trebuia sa-i dau peste nas lui Bakana, cand devenea usor agitata, maraia si isi arata coltii. In cadrul acestui proces de imblanzire, am postat o fotografie cu mine in cusca ei, unde am lasat una dintre vechile mele camasi intr-un colt - sperand sa o obisnuiesc cu chipul si cu mirosul meu. Dar, intr-una din zile m-am intors si am gasit fotografia mancata si camasa maruntita, asa ca a trebuit sa muncim putin mai greu la relatia noastra.

Din fericire, atunci cand a inceput „Victory”, ea s-a comportat impecabil si a fost dusa in turneu ca pe o rata la apa. Adesea trebuia sa luam etaje diferite la hoteluri, deoarece nu existau atat de multe apartamente pe etaj. Ocazional, din cauza numarului limitat de apartamente, stateam in hoteluri diferite. Zilele in care imparteam impreuna o camera se terminasera, insa exista inca o politica deschisa intre noi si fiecare aveam propria noastra liniste asigurata. Michael adora emotia cu care strecuram tigrul prin bucatariile hotelului - intrand prin spate ca intotdeauna - dupa ce calatorea catre fiecare destinatie in autocarul cu echipament. La sosirea in fiecare oras, aruncam o patura peste cusca ei si ne prefaceam ca este echipament muzical. Odata in apartament, am facut ceea ce faceam intotdeauna si am sunat pe telefonul de serviciu, comandand inghetata, cartofi prajiti, fructe... si mai multa carne cruda pentru Bakana. “Ce faceti acolo? ne-a intrebat vocea mereu agreabila din bucatarii. “Frigem niste carne pe gratarul din balcon”, am spus eu, in timp ce Michael radea mocnit.

Personalul de serviciu in camera parea sa accepte intotdeauna povestea noastra, ca luam gratarul oriunde mergeam. “Cu atata mancare la hotel, ne place sa gatim singuri”, le spuneam eu. Bakanei ii placea bucataria de cinci stele, chiar daca departamentului de garderoba nu ii placea de Bakana. Era obiceiul ca un cuier cu imbracaminte sa fie rotit prin camerele noastre in fiecare zi, dar intotdeauna imi gaseam hainele atarnate de cadrul usii, dar in afara ei. Dupa cum spunea Bill Bray: “Nu intra nimeni in camera lui Jermaine cand glumetul ala are un tigru acolo!” Pe drum, Michael ajuta si el la hranirea tigrului insa, ii era la fel de frica, ca si celorlalti frati, cand o hranea cu carne si ii dadea laptele cu sticla. Cand ieseam de pe scena, cu totii extenuati si incapabili sa dormim, nu exista o eliberare mai mare decat o lupta pe covor cu un tigru in crestere. Dar, pana la urma, ca si in cazul Bubbles, dupa ce ea a ajuns la maturitate, s-a luat decizia de a fi eliberata in parcul national Oregon. Timp de mai multi ani, in acel loc a existat un tigru care alerga salbatic, cu tot atatea amintiri ale turneului “Victory” cum am avut noi.

Michael nu a avut nevoie de animale de companie in calitate de insotitori, pentru ca el avea doi invitati suplimentari: umbrele sale din Sala Regatului, intotdeauna prezente. In urma videoclipului “Thriller”, turneul “Victory” mi-a permis sa vad pentru prima data un acord prin care noi trebuia sa avem doi Martori ai lui Iehova independenti, care sa calatoreasca cu el din oras in oras. Aceasta pereche - barbat si femeie, amandoi destul de draguti – ne urmareau fara a spune prea multe. Au fost doar o prezenta... Doresc sa va spun ca ei s-au estompat inobservabili in fundal, dar este greu sa ignori oamenii al caror rol este sa „monitorizeze” totul. Am inceput sa ma intreb care erau gandurile lor cu Randy, care trebuia sa ucida Cretonii extraterestri la inceputul fiecarui concert. Nu au comentat nimic, asa ca am presupus ca Iehova avea doar o problema cu ocultul, nu si cu intalnirile de gradul al treilea.

La inceput, Michael parea sa se simta in regula cu acest aranjament, deoarece cei care-l monitorizau erau probabil la fel de buni ca si ochii lui Dumnezeu cand il priveau. Dar, daca a existat o caracteristica coplesitoare a fratelui meu, aceea a fost nevoia sa de spatiu - mai ales de spatiu creativ. Pentru el era la fel de esential ca mancarea si apa. Daca l-ati fi pus intr-un fel de camasa de forta de disciplina de orice fel, avea mereu sa se revolte. Nu am cunoscut niciodata pe cineva atat de disciplinat cu el insusi si totusi sa nu tolereze sa fie disciplinat de ceilalti. Asa ca nu avea cum sa se incheie bine, cand el trebuia sa gandeasca in interiorul cutiei, dar instinctul ii dicta sa gandeasca in afara ei. Si Michael a inceput sa-si impuna punctul de vedere chiar de la inceputul turneului “Victory”. Am calatorit impreuna ca frati pe drumul catre stadioane, dar nu am impartit intotdeauna acelasi vehicul, dupa cum facuseram alta data, deoarece batranii ocupau doua locuri alaturi de Michael. Adesea, era cu el si Frank Dileo si fotograful Harrison Funk. Inmultirea anturajelor lui a insemnat ca nu a fost posibil sa calatorim impreuna intotdeauna.

Dar, urmatoarea povestire a fost o amintire amuzanta pentru Michael, la care a asistat Harrison – in a carui prietenie s-a increzut, asa ca au cutreierat impreuna timp de mai multi ani - Furgoneta lor s-a oprit la un grup de semafoare aflat in Kansas City, cand Michael a vazut trei prostituate la coltul strazii, una purtand pantaloni scurti, stramti si cu paiete si sexi. Ochiul lui Michael nu a putut sa nu se minuneze. “Oh, bunatatea mea, raneste-ma!”, a spus el, jucaus - dorind sa spuna “Wow, uite, arati provocator!”. Apoi, cand luminile semaforului erau pe cale sa se schimbe, el si-a scos mana inmanusata pe fereastra si a fluturat-o. Cele trei prostituate au avut acea reactie intarziata, ca dupa ceva nesteptat, intrebandu-se daca acesta era... dar poate nu... nu poate fi... Michael Jackson. Pentru a se asigura ca ele sunt sigure, Michael a deschis putin usa furgonetei si, uitandu-se inapoi atunci cand duba a inceput sa se indeparteze, si-a aratat chipul, a chicotit si apoi a inchis usa.

S-a rasucit pe scaunul sau pentru a le urmari pe cele trei prostituate sarind in sus si in jos cu emotie. Nu stiu ce au facut cei doi Martori ai lui Iehova in legatura cu aceasta interactiune, dar ea i-a facut ziua lui Michael mai frumoasa si a lamurit un lucru: el nu avea de gand sa fie mereu complet pur. “Monitoarele” aveau sa ramana in “post” inca trei ani. Dar, in 1987, toleranta fiecarei parti fata de situatie a expirat reciproc cand el a filmat videoclipul pentru “Smooth Criminal”. Inspiratia din spatele acestui hit ar fi fost suficienta pentru ca Sala Regatului sa se agite din nou, dar nu au aflat de ea niciodata, pentru ca Michael a tinut inspiratie ascunsa, din motive lesne de inteles. Videoclipul a avut o atmosfera in stil Al Capone, dar „Smooth Criminal” a fost inspirat de fapt de un criminal in serie care raspandise frica in intregul Los Angeles si San Francisco intre anii 1984 si 1985.

Richard Ramirez, un inchinator auto-marturisit al diavolului, a fost un „Night Stalker” (vanator de noapte) care a luat 14 vieti. In cele mai multe cazuri, el isi forta intrarea in casele oamenilor, inainte de a-i ucide brutal cu un cutit (de aici si aparitia unei lamele intermitente in acest videoclip). Dupa cum descria primul verset al lui Michael:

Cand el a intrat pe geam

Era sunetul unui crescendo

A intrat în apartamentul ei

A lasat pete de sange pe covor

Ea a fugit sub masa

El a vazut ca ea este fara putere

Asa ca ea a fugit in dormitor

Sa fie doborata a fost destinul ei...

Au existat doua motive pentru ca inspiratia sa nu fie dezvaluita la momentul respectiv: primul - astfel mass-media nu il mai putea acuza pe Michael ca glorifica o crima atat de crunta; al doilea - nu voia ca batranii sa stie ca un inchinator al ocultului a „inspirat” partial aceasta melodie.

Dar, daca el a crezut ca a fost istet in a devia necazurile, a gresit, pentru ca in cele din urma batranii au gasit altceva de care sa fie suparati. In timpul videoclipului muzical, a existat o scena in care Michael pulveriza cu gloante un bar subteran, folosind o arma: mitraliera. Era o adevarata arma de foc si una pe care a fost instruit sa o foloseasca de catre expertii in munitie. A fost distractiv, inofensiv si necesar pentru poveste. Insa, niciun Martor al lui Iehova nu are voie sa detina sau sa posede o arma de foc, cu atat mai mult sa foloseasca una. Mustrarea oficiala din Sala Regatului a fost aspra. Aceasta i-a cerut lui Michael sa ia in considerare care sunt prioritatile sale: ca Martor al lui Iehova sau ca artist. Oricat de suparat a fost fratele meu de aceasta alegere implicita, ea a constituit picatura care a umplut paharul: ce biserica iti cere sa reconsideri chiar darul pe care ti l-a dat Dumnezeu?

Michael a fost „discipolul” perfect mergand din usa in usa prin Encino, dar asta parea sa nu conteze cand creativitatea lui era in contradictie cu cartea de reguli. In aceeasi saptamana, inainte ca videoclipul “Smooth Criminal” sa fie finalizat, Michael a scris Salii Regatului, disociindu-se de Martorii lui Iehova si cerand in mod special sa nu mai fie recunoscut ca Martor botezat. Stiu ca asta i-a frant inima, pentru ca rupea o relatie atat de lunga, dar simtea ca a fost plasat intr-o pozitie imposibila. Asta a devastat-o pe mama, dar ea a lasat sa se inteleaga ca el este fiul ei si ca ea sustine decizia lui, pentru ca a inteles nevoia lui de libertate artistica. Problema nu a mai fost niciodata discutata. Martorii lui Iehova nu mai discuta cu persoanele dezasociate (sau care au demisionat) motivele pentru care au plecat, iar acest lucru a parut sa convina tuturor.

Simtul umorului lui Michael nu s-a maturizat niciodata si banuiesc ca oricine si-a petrecut vreodata timpul cu el va confirma ca el inca se juca de-a v-ati ascunselea si inca a actionat ca farsor sef dincolo de varsta de 40 de ani. Bill Bray a ramas o tinta fara mila pentru glumele sale si nici noul manager Frank Dileo n-a fost scutit. Michael avea sa arunce o multime de bacnote de 100 dolari pe fereastra hotelului pentru fani sau sa arunce un pachet de bacnote in baie si sa deschida robinetele. Doar un singur lucru a fost mai grav pentru Frank, atunci cand i-a fost udat unul dintre trabucurile sale mari si groase. A fi din nou impreuna pe drum, a insemnat ca puteam reveni la a fi noi insine, iar distractia pe care am avut-o a fost una prosteasca, infantila, dar amuzanta. Michael, Marlon si cu mine am aruncat cateva bombe cu apa de la ferestrele hotelului, deasupra unei mese in jurul careia se aflau oameni de afaceri care luau pranzul, stiind ca apa se va transforma in ceata de „ploaie” la jumatatea drumului.

Ne-am impiedicat apoi unul pe celalalt in lupte cu pistolul cu apa. Am plasat si oua in pantofii oamenilor. Michael tinea un sul de hartie de toaleta si il lasa sa se desprinda de la balcon. Plictiseala noastra din turneu nu a fost mai usoara odata cu inaintarea in varsta, asa ca am petrecut mult timp indepartand-o, facandu-ne propriul divertisment si pastrand, fara indoiala, titlul de Grupul cu Cel Mai Bun Comportat din Istoria Muzicii. Cred ca i-am facut pe Osmonds sa para diabolici prin comparatie. Luptele post-concert cu mancare au fost intotdeauna cele mai distractive. Michael statea in picioare si vorbea foarte serios cu Frank Dileo si cu altcineva din turneu, iar eu ii priveam. Cand Michael s-a intors la mine, am aruncat o mana de alune sau migdale, imprastiindu-le. Participantii nevinovati ai echipajului nu erau obisnuiti cu bombardamentele noastre istorice, deoarece isi tineau bratele si mainile pe fata, cerandu-ne sa ne oprim. Adultii responsabili erau bombardati de „copii”. Michael se incovoia de ras.

Cand au iesit afara, am aruncat bucati de banane, creveti, fructe de padure si tort, jucand iarasi scenele noastre favorite din vodevilul american The Three Stooges. Harrison Funk a captat cea mai mare parte a acestei distractii cu aparatul foto. Ne obisnuiseram ca el sa intre in vestiarul nostru fara sa bata la usa, cand Michael tragea cu pistolul. Ca membru de incredere al echipei, el avea trecere libera pentru a face poze ori de cate ori dorea. Nepazit. In privat. Apoi, intr-o zi, Michael i-a cerut sa-si dea camerele jos si sa faca o pauza. Harrison a considerat ca acesta este un gest foarte dragut – recunostiinta unui artist fata de fotograful care lucra din greu. Apoi, in timp ce statea acolo si culegea fructele de pe farfurie, Michael s-a ridicat din spatele lui si si-a turnat o galeata de gheata plina cu cocktail de creveti peste cap. Bun venit in familie!

Cand turneul Victory a trecut prin Jacksonville, Florida, Bill Bray a luat decizia de a nu ne spune despre numeroasele amenintari cu moartea pe care echipa le primise. Mai ales cea de la o persoana violenta, pe nume James Huberty. Fiecare turneu si grup isi primeste cota de nebuni si noi stiam asta; insa, pur si simplu nu aveam nevoie de distragerea atentiei. Dar, in doua saptamani de turneu s-a schimbase totul. Nu am stiut nimic din ce s-a intamplat pana cand nu ne-am dus sa ne odihnim in apartamentele noastre individuale. Eram singur in camera mea, intins pe pat, cand s-a auzit o bataie puternica in usa. M-am ridicat si Bill s-a grabit sa intre cu seriful de la pompieri, cativa ofiteri in uniforma si caini sniffer. Noroc pentru ei ca Bakana era in cusca. Acesti tipi „curata” fiecare camera, a spus Bill, in timp ce incerca sa explice ce se intampla. Doar o precautie, a spus. Dar a fost cea mai violenta precautie pe care am vazut-o vreodata.

Odata ce s-a dat semnalul ca pericolul a trecut, ni s-a explicat ca au avut loc unele impuscaturi la un restaurant McDonald din San Diego. Un barbat care o luase razna, a intrat cu un pistol-mitraliera Uzi impuscand mortal 22 de oameni si ranind 19. “Pentru ce impuscaturile din San Diego fac panica in Florida?”, am intrebat eu. “Pentru ca tragatorul a fost James Huberty - acelasi tip care te-a amenintat pe tine, glumetule”, a raspuns Bill. Chiar daca a fost ucis in focuri, nimeni nu si-a asumat niciun risc dupa ce el facuse referire la o mica surpriza pentru Jacksons in timp ce se afla pe drum. A fost ceva sinistru. Bineinteles, toata lumea a devenit isterica in timp ce incidentul din San Diego se derula la televizor. Daca cautarea in camera a parut putin cam prea mult, nu a fost nimic in comparatie cu securitatea sporita. Atmosfera din urmatoarele zile a fost una de autoblocare in ideea ca tragatorul nu a actionat singur.

Ne-am transferat cu totii din autoutilitarele turneului intr-una din acele utilitare bancare blindate, incastrata in otel, fara ferestre si, cu siguranta, fara piele. Asadar, scaunele rezervate in mod normal pentru sacii nostri de bani, aveau acum fundurile noastre costumate pozitionate pe ele. Odata ce am avut drumul liber din Jacksonville, ne-am gandit ca alarma rosie se afla in spatele nostru, dar, apoi ne-am mutat la Knoxville, Tennessee, unde ziarul local a primit o amenintare care prezicea ca unul dintre noi va fi impuscat in timpul concertului. Am fost din nou crutati de detalii, dar ne-am regasit cu totii in interiorul autoutilitarei blindate. S-a vorbit despre anularea datelor din Knoxville - dar nu aveam cum sa ii lasam pe fani. Am primit sfaturi de la seful unitatii de politie, locotenentul Vitatoa si am avut o escorta oriunde am mers. Avand o securitate sporita atat in jurul nostru, cat si la portile stadionului, nu ne-am fi putut simti mai protejati - mai ales atunci cand ne-am aruncat in spatele autoutilitarei fara ferestre, in drum spre Neyland Stadium.

In timpul calatoriei, am discutat despre cat de serios era totul si atunci unul dintre noi - nu-mi amintesc cine - a spus: “Ce vom face daca el (tragatorul) este acolo?” Inainte de a ajunge la locul de desfasurare al spectacolului, ne-am convins singuri ca o persoana dintre cei 48.000  de fani era gata sa ne omoare. Am inceput sa radem. Nervos. “Hei, Michael, esti in fata! Tu esti cea mai mare tinta!” a spus Randy. “Da, Mike”, a spus Marlon, “ce vei face?” Michael ne-a privit ca si cand am fi fost manechine. “Voi continua sa ma misc! Ma voi misca atat de mult si atat de repede, incat ii va fi greu sa ma ochiasca…”  Asta era adevarat. Ar fi foarte greu sa lucrezi cu fire transversale cand trasneste si fulgera. „De ce sa fiu ingrijorat?”, a continuat el. “Nu sunt legat de un anumit loc cu chitara mea.” M-am uitat la Tito si Tito s-a uitat la mine. Deodata, Michael parea sa aiba cea mai sigura pozitie pe scena. Asta am spus intotdeauna despre cantaretii la bas si chitara - noi suntem eroii necunoscuti.”

“You Are Not Alone, Michael”/ Reunion Party – prima parte/ de Jermaine Jackson

Michael Jackson – DANCE OF LIFE

Stai deoparte, coregraf al harului meu, si binecuvanteaza-mi fiecare deget al mainilor si fiecare deget al picioarelor!… Cat mai departe de o stea, cat mai aproape de un graunte de nisip, prezenta ia nastere stralucind de lumina...

DANSUL VIETII

                 de Michael Jackson

Nu pot scapa de luna. Noaptea, razele ei diafane imping deoparte perdelele. Nici macar nu trebuie sa o vad - o energie albastra si racoroasa cade deasupra patului meu, iar eu intr-o clipa sunt sus. Cobor pe holul intunecat si deschid usa nu sa plec de acasa, ci sa ma intorc catre ea. “Luna, sunt aici!”, strig eu. “Bine”, raspunde ea. “Danseaza acum putin pentru noi”.

Corpul meu, insa, a inceput sa se miste cu mult inainte ca ea sa spuna ceva. Cand a inceput? Nu-mi amintesc - corpul meu a fost mereu in miscare. Inca din copilarie am reactionat astfel la Luna, ca visator al ei preferat si nu doar al ei. Stelele m-au atras si ele suficient de aproape, astfel incat sa vad de la un capat la celalat spectacolul lor sclipitor. Danseaza si ele, executand un joc molecular delicat care-mi determina atomii carbon sa faca un salt in timp.

Cu bratele larg deschise, ma indrept catre marea care da la iveala un alt dans al meu. Dansul lunii este lent in interior si diafan ca si umbrele albastre pe gazon. Cand valurile vuiesc, aud inima pamantului si ritmul ei creste. Simt delfinii sarind in spuma alba a marii, incercand sa zboare si aproape ca zboara cand valurile se rasucesc in sus spre ceruri. Cozile lor lasa arcuri de lumina, in timp ce planctonul straluceste si el in valuri. Apare un banc de plevusca care scanteiaza ca argintul in lumina lunii, ca o constelatie noua. "Ah!" spune marea: “De data asta s-au adunat puzderie”.

Alerg de-a lungul plajei, prinzand valurile cu un picior si evitandu-le cu celalalt. Aud cum apar sunete slabe - o suta de crabi de nisip panicky se afunda in gaurile lor doar in caz de nevoie. Insa, acum alerg, uneori pe varfurile degetelor de la picioare, alteori in plina viteza. Imi intorc capul inapoi si o nebuloasa involburata imi spune: “Acum, fa rapid piruete!”

Cu un zambet larg, imi inclin capul pentru echilibru si incep sa ma invart cat de repede pot. Acesta este dansul meu preferat, deoarece contine un secret. Cu cat ma invartesc mai repede, cu atat simt ca sunt inca inauntrul meu. Dansul meu este fie miscare in afara, fie tacere in interior. Oricat de mult imi place sa fac muzica, cea care nu moare niciodata este muzica neauzita. Si tacerea este adevaratul meu dans, desi nu se misca niciodata. Sta deoparte coregraful harului meu, si-mi binecuvanteaza fiecare deget al mainilor si fiecare deget al picioarelor.

Am uitat acum si luna si marea si delfinii, dar sunt in bucuria lor mai mult ca niciodata. Cat mai de departe de o stea, cat mai aproape de un graunte de nisip, prezenta ia nastere stralucind de lumina. As putea fi cu ea pentru totdeauna, este atat de iubitoare si de calda! O ating insa o data si lumina trece in afara tacerii. Ma cutremura si ma incanta si stiu ca soarta mea este sa le arat altora ca aceasta tacere, aceasta lumina, aceasta binecuvantare este dansul meu. Primesc acest dar doar pentru a-l darui din nou.

"Daruieste-l, repede!" spune lumina. Ca niciodata, incerc sa ma supun inventand noi pasi, noi gesturi de bucurie deplina. In acelasi timp, imi dau seama unde ma aflu cand alerg inapoi pe deal. Lumina din dormitorul meu este aprinsa. Vederea ei ma readuce cu picioarele pe pamant. Incep sa-mi simt inima batand, somnolenta in brate, sangele cald in picioare. Celulele mele vor sa danseze mai incet. "Putem sa ne plimbam putin?" ma intreaba ele. “A fost cam salbatic” – “Desigur” – Rad, incetinind pasul spre unul mai usor…

Apas clanta usii, gafaind usor, bucuros sa fiu obosit. Furisandu-ma inapoi in pat, imi amintesc ceva de care m-am intrebat mereu. Se spune ca unele stele pe care le vedem deasupra nu sunt cu adevarat acolo. Lumina lor are nevoie de milioane de ani pentru a ajunge la noi si tot ceea ce facem este sa privim in trecut, intr-un moment din trecut cand acele stele puteau inca sa straluceasca.

“Deci, ce face o stea dupa ce nu mai straluceste?”, ma intreb. “Poate moare.” “O, nu”, imi spune o voce interioara. "O stea nu poate muri niciodata. Se transforma doar intr-un zambet si se topeste din nou in muzica cosmica, in dansul vietii." Imi place gandul acesta, ultimul pe care il am inainte ca ochii sa mi se inchida. Cu un zambet, eu insumi ma topesc din nou in muzica.

Dancing the Dream/ Dance of Life/ Michael Jackson

Ma asez tacut la marginea marii si, in vuietul linistit al valurilor, ascult captivat aceasta minunata si concertata simfonie de ganduri si sentimente fata de tot ce participa din plin la actul Creatiei... aceasta simfonie a bucuriei nemarginite in fata miracolului divin. Acest izvor inepuizabil de frumos pe care natura, prin mana ei magica, mi-l daruieste. Soaptele lunii, vuietul oceanului care-mi mangaie usor urechea, saltul delfinilor ce-si creioneaza bucuria pe cerul instelat al noptii – toate sunt drumuri deschise catre Tine... Sa imi vorbesti, sa imi arati ca intotdeauna ai fost cu mine. In toate modurile, pe toate caile sa imi arati ca nimic nu este intamplator in Univers...

... Ca tot ce aud si simt in mine este Muzica, Dansul si Binecuvantarea acestui Univers. Exist prin ele, ma contopesc cu ele si, impreuna cu ele, limitele dispar. Ramane doar o infinita dragoste, o inepuizabila energie care ma face sa ating… invizibilul…