Michael Jackson - REGATUL ANIMALELOR

Le daruiesti iubire, primesti iubire inapoi…

"In perioada in care Michael a scris „Earth Song”, pe la mijlocul anilor 90, am schitat o poveste pentru copii, avandu-l pe el in minte. Am numit-o The Pied Piper of Hood River si actiunea ei se desfasura in jurul frumoaselor campuri si rauri din Oregon. In aceasta fabula, un tanar muzician traieste in pustie, protejeaza padurea de fortele malefice si discuta cu animalele. Am fost partial inspirat de Michael. Intotdeauna l-am vazut ca pe un doctor Doolittle, pentru ca avea un mod neobisnuit de a comunica cu animalele. Nu folosea limbajul si vocea blanda de incurajare specifice doar pentru cai si caini, ci mai degraba pentru animalele de peste tot. „Le oferi iubire, primesti iubire inapoi”, spunea el. Nu conta cat de salbatice sau exotice erau, animalele pareau sa aiba incredere in el. Am spus odata ca daca l-ai arunca intr-o cusca de lei, te-ai intoarce o ora mai tarziu si l-ai gasi rezemat de un perete cu doi lenesi in poala.

Cateva vizite facute la Zoo LA i-au confirmat dorinta de a fi inconjurat de animale si si-a adunat propria menagerie la Hayvenhurst, incepand cu un alt sarpe boa constrictor - Muscle - trei papagali cacaduu si o colectie uimitoare de crapi koi in iazul de la capatul indepartat al gradinii. Amandoi am tinut si cai la ranch-ul actorului Richard Whitmore. Intr-una dintre zile, Michael s-a hotarat sa-si cumpere o lama. M-a rugat sa-l duc in apropiere, la Agora, si am ajuns la o parcela plina cu remorci cu fan si cai. Din masina, am vazut in spate patru lama. Am parcat intre doua remorci, ferindu-mi neintentionat Mercedesul de priviri. A fost singurul loc de parcare disponibil. Cand am intrat in birou - doi tineri imbracati relaxat, dar sic, in tricou si blugi - completau niste documente. Unul dintre ei s-a aplecat peste tejghea si nici macar nu ne-a privit cand a spus: „Nu angajam!”. “Nu cautam nicio slujba”, a spus Michael, purtandu-se calm. „Suntem aici pentru a cumpara o lama.”

Omul a ridicat privirea. Nici o sclipire de recunoastere pe fata lui. Mie mi-a luat aproximativ doua secunde sa realizez ca gustul sau muzical nu se aventura niciunde prin preajma albumului Thriller. „Nu avem nicio lama”, a raspus el. Privirea de pe chipul lui spunea totul: adica, nu iti poti permite tu asta! „Ai patru lama in spate”, am spus, incercand sa-mi pastrez calmul. „Stiti cat costa?” Michael a zambit. „Stim cat costa.” Am fost supusi apoi unui bombardament incredibil de intrebari, declansat de prejudecatile si presupunerile tipului. „Va puteti permite o lama? Ce fac baietii pentru a-si permite o lama? Si, unde o veti pastra? V-ati gandit la asta?” Intotdeauna rabdator, Michael a explicat ca avem o casa cu pamant si ca suntem clienti seriosi. „Stiu sa am grija de tot felul de animale”, a adaugat el.

Individul a cerut cu invidie sa vada actul de identitate. Michael a predat un card bancar. Eu i-am dat permisul de conducere. Si dintr-o data noaptea s-a facut zi! „Sunteti baietii aceia de la Jackson?”, a intrebat individul, cu chipul luminat. El a inceput sa pedaleze cum ca trebuia sa fie atent si nu putea sa vanda oricui; intelegeti voi cum este. Dar, noi nu am inteles: am vazut chiar prin el. "Deci, esti fericit sa ma accepti pentru ca acum stii cine sunt?", a intrebat Michael. Cea mai gresita conceptie pe care oamenii o aveau despre fratele meu era faptul ca sfiala lui legendara il facea timid, insa el era un om de principiu, mai ales in cazul in care radacinile lui de negru mandru erau deranjate si nu-i era teama sa vorbeasca despre asta cand era suparat.

Michael si-a luat inapoi actul de identitate si a iesit cu el: „Esti un neispravit si nu mai vrem sa ne cheltuim banii aici.” Apoi am plecat spre Mercedesul pe care individul nu a reusit sa il observe cand am ajuns aici. In drum spre casa, Michael era exasperat. “Iti vine sa crezi asta? Despre ce vorbim? Ce isi invata oamenii astia copiii?” Noi am fost invatati de parintii nostri ca nimeni nu se naste cu prejudecati. Ignoranta transmisa din generatie in generatie este ceva care se invata. Si, cu cat Michael reflecta mai mult, cu atat era tot mai indignat. Mi-a spus sa conduc catre Tito. In acea dupa-amiaza, chitara acustica a fratelui Tito si versurile noastre albe s-au angrenat intr-o inspiratie plina de indignare, pentru o melodie pe care am numit-o „What’s Your Life?”. Acesta era felul in care ii placea lui Michael sa lucreze. Cand o experienta adevarata inspira o melodie, ii placea sa o inregistreze pe magnetofonul sau in cel mai apropiat studio. Am înregistrat acea melodie in decurs de o ora in studioul lui Tito si la Encino. Suna cam in acest fel:

PRIMUL VERSET:

Toata viata mi s-au pus intrebari

Ca: cine sunt eu si ce fac?

Cand le spun sunt fericiti,

Pentru ca sunt bogat ma primesc.

Daca as fi baiat sarac, m-ar accepta?

Ce inseamna pentru voi ca sunt bogat?

Si care este motivul pentru care intrebati?

Este viata mea un dialog relevant?

VERSET SABLON:

Care este viata ta? Ce faci?

Eu fac asta, dar tu?

Care e telul tau in viata, deoarece

Vreau sfaturi sa trec peste asta

Esti bogat? Esti sarac?

Esti curajos? Esti sigur?

Te vei apleca, vei ceda?

Esti puternic sa induri?

Care este viata ta? ...

Versurile acestea rezuma conversatia pe care am avut-o noi doi in masina. In cele din urma, Michael a cumparat doua lame din alta parte. Le-am numit Louis si Lola. Aceste lame erau la fel de inalte ca noi si erau cele mai senine si mai frumoase animale de companie pe care vi le puteti imagina voi. El a mai cumparat si doua caprioare numite Print si Printesa, doi pauni numiti Iarna si Primavara si o girafa numita Jabbar, dupa cel mai înalt jucator de baschet pe care il stiam: starul LA Lakers, Kareem Abdul-Jabbaar. Si apoi, a fost Bubbles. Indragitul cimpanzeu a fost recomandat pentru prima data de un instructor numit Bob Dunn, care l-a crescut pe perioada primelor sase luni de viata, domesticindu-l, inainte de sosirea acestuia la Hayvenhurst. Dar, Bubbles a fost mai mult decat un animal de companie inedit - a fost un insotitor constant si Michael tinea extrem de mult la el. Mass-media a gasit insa in asta un subiect destul de distractiv, cu toate ca exista milioane de proprietari de caini si pisici in lumea intreaga care gasesc tovarasie la animalele lor de companie, vorbind cu ele si tratandu-le ca si cum ar fi copiii lor.

Relatia lui Michael cu Bubbles nu era diferita, dar era considerata „ciudata”. Prima data cand ne-am intalnit a fost la Hayvenhurst. Am auzit de la mama despre noul ‘membru’ al familiei, asa ca am trecut sa vad minunea. Cand am ajuns in varful scarilor, am auzit vocea lui Michael: „Bubbles! Nu, Bubbles!” In drum spre camerele sale, am vazut ca usile lui erau deschise. Spre deosebire de ceea ce se credea, camerele sale nu erau o „zona interzisa”. Normele probabil nu erau diferite de ale altor multe familii: daca usa era inchisa, exista o respectare a vietii private. Daca era deschisa, ciocaneam si intram imediat. Respectam pur si simplu limitele celuilalt. „Am auzit ca ai adus un cimpanzeu in casa”, am spus eu, anuntandu-mi astfel sosirea. Patul ‘Murphy’ al lui Michael era jos si Bubbles, care purta un scutec, avea cateva minute de nebunie sarind si leganandu-se deasupra patului si balansandu-se pe scara spirala ce ducea la balconul mezzanin.

Arunca cu lucruri prin toata camera. Era ca si cum ai fi asistat la un taraboi dezlantuit de copii hiperactivi. – ‘Nu, Bubbles. Inceteaza sa mai sari prin jur!’ i-a spus Michael - si Bubbles s-a oprit. Era chiar fascinant sa urmaresti cum interactionau ei: cand Michael vorbea asa, Bubbles inclina capul si asculta. Vocea autoritara a fratelui meu, fiind parinteasca, m-a amuzat. Era ca si cum ar fi devenit tata peste noapte. Cimpanzeii sunt de sase ori mai puternici decat omul, asa ca, teoretic, Bubbles ar fi putut sa-i scoata bratul lui Michael chiar din umar, dar era atat de imblanzit incat a raspuns ca un copil si a facut exact asa cum i s-a spus. A fost nevoie sa i se spuna doar o data sau doua ori „Nu!” inainte ca el a-si da seama ca porunca era serioasa si apoi s-a potolit, s-a dat peste cap spre Michael si a sarit in bratele sale pentru a fi mangaiat. Avea propriul patut de lemn sub scara in spirala, dar dormea acolo doar cand era cu adevarat obosit.

De cele mai multe ori, Bubbles dormea in pat, sub plapuma, iar Michael dormea pe podea intr-un sac de dormit. Cred ca este rezonabil sa spunem ca era cea mai bine intretinuta maimuta din toata California, daca nu chiar din America. Bubbles folosea parfum Poison de Christian Dior, deoarece Michael si-a dorit dintotdeauna ca el sa miroase si sa arate bine. Astazi, cand mama simte mirosul acela pe cineva, sopteste: „Miroase a maimuta aia batrana!” Avea chiar propriul sau dulap, plin de cele mai noi modele pentru un baiat de doi sau trei ani. O singura data, in anii de mai tarziu, cand fiul meu Jeremy era copil mic, am luat cateva haine din dulap si l-am imbracat. Cand Mama l-a vazut, i-a spus: „Porti hainele lui Bubbles!” Urasc sa recunosc ca Bubbles avea o garderoba mai buna. Cand Bubbles a devenit hiperactiv, sarea peste tot, apuca bomboane si le arunca, provocand o adevarata mizerie. Stiai intotdeauna cand isi intra in mana, pentru ca mama striga: „Michael! Scoate maimuta aia de aici!”

Problema cu Bubbles era ca el stia drumul din jurul casei si intra singur in bucatarie, deschidea usa frigiderului si se servea singur. Si, daca voia sa te duca undeva, te lua de mana si te conducea acolo. De cele mai multe ori, se lipea de Michael. Era atat de jucaus si toata lumea din casa il iubea. Lui Michael ii placea sa-si conecteze camera video la televizor si sa-l filmeze pe Bubbles cu toata familia, razand de imaginile de pe ecranul lui, „live cam”. Cred ca cel mai amuzant lucru era atunci cand cei doi se jucau de-a v-ati ascunselea. Michael se ascundea, iar Bubbles scotea tipete ascutite cand il gasea. Cimpanzeului ii placea in mod clar acest joc, pentru ca il teroriza pe saracul caine al lui Janet cu propria sa versiune a jocului. Bubbles se ducea pana la Puffy, il batea pe cap, apoi sprinta si se ascundea. Cainele il adulmeca si apoi incepea sa latre. Cateva secunde mai tarziu, dupa ce Puffy revenea in bucatarie, Bubbles se repezea iar, il batea pe cap si se ascundea din nou.

Michael si maimuta lui erau inseparabile in casa, in studio, in turneu si, uneori, la munca. Pe Michael nu-l interesa ce spuneau unii si altii. Si, cred ca Bubbles nu era nici el deranjat. Mama povesteste ca, de fiecare data cand Michael mergea duminica la sala de dans, Bubbles mergea impreuna cu el. Am auzit ca, odata cand Michael a executat una dintre rotirile lui de dans, Bubbles, fara a fi incurajat, s-a asezat, a inchis ochii si s-a invartit pe fund in timp ce muzica canta. Bubbles s-a dus in cele din urma la Neverland, dar cand au venit copiii, s-a considerat ca exista un potential de gelozie agresiva, un risc pe care nimeni nu si-l putea asuma. Se transformase intr-o fiara de 170 de kilograme, asa ca a fost inapoiat fermei lui Bob Dunn din Symlar, California, unde Michael il vizita din cand in cand. Stiu ca despartirea a fost grea pentru fratele meu, dar cel putin si-a format paternitatea pe care o astepta cu nerabdare. Banuiesc ca Bubbles nu a fost nici el prea fericit ca a fost despartit de proprietarul sau, dupa aproape un deceniu impreuna.

Astazi, 2011, Bubbles este inca in viata si este ingrijit la Centrul pentru maimute mari din Florida, unde sunt bucurosi sa raporteze ca s-a transformat definitiv in fiul tatalui sau: “Bubbles poate fi sensibil si dramatic. Daca are vreo taietura sau zgarietura pe corp... oricat de mica... le-o va arata, de mai multe ori in timpul zilei, ingrijitorilor sai si le va cere simpatie. Desi este capabil sa arunce nisip cu o acuratete uimitoare, este extrem de bland cu tinerii...” Dupa moartea lui Michael, La Toya s-a dus sa-l viziteze pe Bubbles. L-a gasit asezat intr-un colt de cusca. ‘Arata trist’. In clipa in care a intrat, el a recunoscut-o, a sarit in sus si s-a apropiat de ea. Dumnezeu sa binecuvanteze maimuta aceea afurisita!

In orice familie numeroasa, intotdeauna exista cate un cal negru care rasare de nicaieri si ii face pe toti ceilalti sa se aseze si sa ia nota. Si nu vorbesc despre Michael, vorbesc despre Janet. Noi fratii ne-am tintuit visele in grinda inca de la inceput. Nu au fost surprize acolo. Dar nimeni nu l-a vazut pe cantaretul-compozitor imbobocind in Janet. In orice caz, aveam traiectoria surorii noastre celei mai tinere ca actrita. La fel si ea. Dupa Good Times la CBS, a detinut roluri de televiziune in Fame (ca Cleo Hewitt) si in ABC's Diff’rent Strokes (ca prietena lui Willis Charlene). Capacitatea de actiune a lui Janet era la fel de cristalina ca si in prezent. Dar, dupa cum povesteste in memoriul sau din 2011, True You, ea a intrat intr-o zi in studioul de inregistrare de la Hayvenhurst, inarmata cu versuri „despre notiunile mele adolescentine de dragoste si singuratate”, a scris o melodie, a lucrat placa de mixare si, de una singura, a realizat o piesa pe care a numit-o „Fantasy”. Atunci avea noua ani.

La fel ca si Michael cu bongosul lui, Quaker Oats, ea ne-a urmarit tot timpul, mai ales atunci cand Michael si Randy au dus-o impreuna la repetitiile The Jacksons. In Gary noi ne-am urmarit idolii de la distanta, dar Janet a trait si respirat muzica impreuna cu noi si Joseph, cu cat o auzea cantand, cu atat mai mult recunoastea in ea un nou talent pe care sa-l valorifice. Scurtand povestea, sora mea avea 16 ani atunci cand a ajuns la primul ei disc inregistrat cu A&M Records, unde vechiul nostru prieten de la scoala, John McClain, era vicepresedinte senior la departamentului A&B. Crescand prin jurul nostru, el era deja ca un frate protector mai mare pentru Janet, asa ca, in mod firesc, el a facut din ea una dintre principalele sale prioritati – si ea s-a ridicat dupa merit.

Spre deosebire de noi, Janet s-a simtit impinsa in cariera ei de cantareata. Ea a mers mai departe pentru ca Joseph era insistent si ea nu dorea sa-l sfideze. Dar, cand te gandesti la cariera ei de lunga durata si cat de multi No.1 a strans de-a lungul anilor, acest instinct al tatalui meu nu a fost unul rau. Din contra. Amintirea mea permanenta din copilarie despre Janet este a acelei flori impecabile care nu ar fi putut sa faca rau nimanui. Parea ca este legata de poala Mamei si nu astepta sa adoarma Joseph ca sa poata urca in pat langa mama, de cealalta parte a ei. Si apoi, inainte ca Joseph sa se trezeasca, ea se ridica si se intoarcea inapoi in propriul ei pat.

La Toya a fost de fapt prima dintre surori care a intrat in industria muzicala, lansand primul sau album La Toya Jackson in anul 1980, din nou cu incurajarea tatalui nostru. Michael a contribuit la una dintre melodiile ei, “Night Time Lover”. Imi amintesc cum mergeam la scoala impreuna cu sora mijlocie si cum eram eu ignorat de ea in perioada Jackson 5. Era hotarata sa-si gaseasca prieteni pentru cine era ea, nu pentru ca avea acces la noi. Timp de ani buni, a actionat ca si cum nu ar fi cunoscut pe niciunul dintre frati. Am realizat pentru prima data acest lucru atunci cand am vazut-o ca se indreapta in directia opusa pe holul scolii. “Buna, La Toya!”, am spus, dar a tinut capul in sus, ca si cum nu m-ar fi cunoscut. Deveneam insa din nou fratii ei, odata ce treceam pragul Hayvenhurst - singurul loc din lume in care toti fratii si surorile puteau fi ei insisi.

Cand te gandesti la melodii, cum ar fi „Beat It”, „Billie Jean” si „Thriller”, „vezi” muzica inainte de a o auzi, deoarece vizualul videoclipurilor muzicale ale lui Michael este plasat in memoria culturii. Aceasta este puterea si impactul pe care si l-a propus el mereu sa-l atinga. De cand „Video Killed The Radio Star” de la Buggles a devenit primul videoclip difuzat pe MTV la data de 1 august 1981, Michael si-a dorit sa iasa in evidenta in cadrul acestui nou procedeu. El a considerat ca abordarea industriei este lenesa, trecand la propuneri de executare doar a unui altfel de instrument promotional. „Videoclipurile trebuie sa fie mai distractive!”, a spus el. „ele au nevoie de un inceput, de o parte de mijloc si de un sfarsit – de o povestire!” Ecouri ale domnului Gordy. Dintre toate, cea mai semnificativa schimbare in modul de a gandi un videoclip muzical l-a adus Thriller, cu o tema inspirata de American Werewolf din Londra. Michael l-a recrutat ca regizor al acestui film, pe John Landis, pentru suma de 500.000 de dolari buget-video.

A fost o suma de bani astronomica pentru un videoclip muzical. Atat de mare, incat CBS Records a refuzat sa il finanteze. Au considerat ca vanzarile albumului au ajuns la maxim si, prin urmare, nu avea sens financiar. Viziunea lui Michael s-a dovedit a fi cu cativa ani inaintea intelepciunii combinate de la CBS Records (care a devenit ulterior Sony) - iar dansurile sale le-au adus mai multi bani din vanzarile sporite ale albumului, dupa ce au renuntat efectiv la urmarire. In cele din urma, MTV si vanzarea de drepturi au oferit finantarea si „filmul” de 14 minute care a urmat a fost atat unul de pionierat pe cat de fascinant. Acesta a anuntat inceputul unei noi abordari cinematografice, cea a povestirii din videoclipurile muzicale. Gandirea lui Michael de departe o intrecuse pe a celorlalti. El a resetat regulile si standardele prin tot ce a facut.

Inainte de premiera oficiala din decembrie 1983, el si-a adunat familia in teatrul de 32 de locuri pe care-l construise la etaj, la Hayvenhurst, cu pereti din panouri din lemn si fotografii in alb-negru incadrate in auriu, ale lui Shirley Temple, Little Rascals si Charlie Chaplin. Ne-am ocupat locurile pe scaunele din catifea rosie, iar Michael s-a urcat pe o platforma mica, ridicata in fata ecranului. Era nervos, dar emotionat si a explicat ca noul sau videoclip a fost „filmat ca un film” si a dorit parerile noastre sincere. Nu cred ca a existat vreun membru al familiei care sa nu fi fost impresionat. Filmul era genial din toate punctele de vedere: ca muzica, coregrafie, machiaj, cinematografie. Ceea ce a fost amuzant a fost reactia celor mai mici copii din familie. Fiul lui Rebbie, Austin, pe atunci un copilas, se speria de fiecare data, dupa aceea, cand Michael mergea sa-l puna in leagan. El tipa si tresarea, convins ca chipul unchiului sau se va „schimba” in cel al unui monstru, in orice minut. Lui i-a fost greu sa-i explice unui copil ca „nu sunt chiar un varcolac”, pentru ca exact asta spunea in videoclip.

Din pacate, oamenii de la Sala Regatului nu au vazut partea amuzanta. Videoclipul acesta foarte indraznet era, in ochii lui Iehova, “rau si satanic”, pentru ca el elogia lumea oculta si cea nevazuta, “marii printi ai intunericului si ai duhurilor rele” impotriva carora Biblia ne avertizase. Acesta a fost si motivul pentru care, la inceputul videoclipului, a existat o exonerare de ultima ora adaugata pe ecran, care spunea: “Datorita convingerilor mele personale foarte puternice, doresc sa subliniez ca acest film nu sustine in niciun caz credinta mea in ocult.” Nu a fost ideea lui Michael. A fost pusa acolo la insistenta Salii Regatului, dupa ce batranii au aflat de tema videoclipului de la doi Martori ai lui Iehova care erau in grup cu Michael. Nici macar nu a scris el negarea - a facut-o regizorul John Landis. Aceasta drama i-a provocat fratelui meu o suferinta inutila. Simtea ca exista un conflict intre pasiunea si credinta sa; iar el nu dorea decat sa fie creativ si distractiv, nu jignitor.

Nu stiu care a fost amploarea totala a apelurilor care au existat intre Hayvenhurst si Sala Regatului, dar, in primul rand mie nu mi-a venit sa cred ca poate exista o asa situatie penibila. Asta m-a facut sa ma intreb de ce batranii nu au insistat pentru o exonerare care sa spuna: „Datorita convingerilor mele personale puternice, doresc sa subliniez ca nu sunt un zombie, ci Michael Jackson.” Pentru mine, toata afacerea a fost deosebit de ridicola. Dar, Michael era de obicei ingaduitor si nu si-a exprimat vreo opozitie. Toata chestia a fost ca religia a innebunit. Am simtit la fel si pentru Mama, pentru ca stiu ca ea intrase sub o presiune imensa, in timp ce batranii faceau lobby pentru ca videoclipul sa nu fie lansat, nereusind la nivel colectiv sa inteleaga distinctia dintre stralucirea creativa si sensul literar. Dar, contrar celor relatate mult timp, Michael nu a fost desfratit de religia sa si nici nu a fost amenintat cu asta. Departe de asa ceva.

In schimb, si din momentul acela, doi batrani cu aspect usor serios l-au filat in turneu doar pentru a se asigura ca nu se indeparteaza de calea lui Dumnezeu. Ca si cum viata lui Michael nu ar fi fost suficient de restrictionata, acesti doi gardieni religiosi au fost postati ca martori tacuti pe fundal, pentru a „monitoriza” ceea ce realiza el in mod creativ. Daca cineva intreba cine sunt, ei erau doar o parte din anturaj. In restul anului 1983 si pe tot parcursul anului 1984, Michael si-a desfasurat in continuare munca de pionierat ca martor dedicat, mergand din usa in usa pentru a raspandi cuvantul lui Iehova. Atunci cand a putut, a participat si de patru ori la Sala Regatului, iar numerele au crescut dupa Thriller. Banuiesc ca atunci a decis sa devina stapanul deghizarii si a fost convins ca-i poate pacali pe toti. Chiar si pe cei mai apropiati lui."

“You Are Not Alone, Michael”/ Animals Kingdom – prima parte/ de Jermaine Jackson