Michael Jackson - MOTOWN UNIVERSITY 1

Magia nevazuta din spatele muzicii

“Am inteles si lectia subtila de a ne tine ascunsi - strategia de asteptare-dezvaluire: lansati muzica pentru a face ca oamenii sa vorbeasca... dar nu-i lasati sa va vada. Nu le dati nimic. Lasati-i in suspans, ca intr-un film. Faceti-i curiosi si, cand sunt prinsi, surescitati-i. Apoi, cand starea de spirit este adecvata, “dezvaluiti-le” marele spectacol, albumul, fizic sau in concert.”

"Casa Mowton" era din cu totul alta lume, cu o dimensiune si opulenta dincolo de intelegerea noastra. Noi credeam ca numai regii si reginele pot trai atat de grandios, dar vila imitatie stil Tudor a domnului Gordy, din Detroit, era cu totul altceva. Acolo era si locul nostru, unde ne intalneam noaptea, pentru a ne prezenta spectacolul la una dintre petrecerile lui anuale. Un lucru era sigur: acolo nu exista strip-teases la miezul noptii, nici fructe aruncate pe scena. Nu era noaptea vreunui amator sau a domului Lucky de la Apollo. Nici casa nu era. Era o resedinta si inca una pe care muzica o furnizase. Michael ratacea ici-colo, intotdeauna curios, privind la marile plafoane, la candelabrele ce straluceau, la portretele mari, in ulei, ale domnului Gordy.

Afara, exista o fantana ornamentala si statui grecesti din marmura. In interior erau majordomi si oameni in alb care lucrau ca personal casnic. Totul era atat de bogat ornamentat, imaculat si curat. Am ajuns la Motown, ca si artisti cu contract nou-semnat, chiar daca contractele noastre erau blocate din cauza unor probleme de ordin juridic, de care nu am intrebat, dar nu era "nimic de care sa ne ingrijoram" si nici gazda noastra nu parea prea ingrijorata. Era pentru prima data cand avea de gand sa ne prezinte, asa ca noaptea aceea trebuia sa fie perfecta. Era iarna anului 1968 si nu aveam idee la ce sa ne asteptam. Gordy, barbos, efuziv, ne-a salutat pe noi, singurii sai interpreti in acea noapte, la usa, cu o bata de golf in mana. (Avea in spate un teren plin cu verdeata).

- Petrecerea data, era pentru Diana Ross. Era ziua ei de nastere. Asa ca, Berry i-a rugat pe cei 5 Jackson sa cante pentru Diana. La petrecere erau nume importante: Smokey, Vandellas, Temptations, Supremes, Four Tops. Iar ei interpretau piesele lor in fata lor. –

“Cabina noastra de proba” era casa cu piscina, in afara bazinului de inot acoperit, iar "scena" era o zona rezervata la capatul indepartat al bazinului, cu suficient spatiu pentru tobele lui Johnny si claviatura lui Ronny. Oaspetii aveau sa stea in fata noastra, in capatul opus, asezati pe randuri, intre coloanele grecesti. In timp ce barbatii imbracati in costume si femeile care purtau diamante au inceput sa se adune, Michael si Marlon au continuat sa alerge prin fata casei cu piscina pentru a vedea prin ferestre cine erau cei din fata. Jackie, Tito, Johnny, Ronny si cu mine mai intai ne-am schimbat si apoi am inceput sa repetam, in minte, spectacolul. Dintr-o data, Marlon a dat buzna inauntru, spunand: "Smokey Robinson este aici!" Si s-a repezit inapoi.

Dupa care, a aparut capul lui Michael la usa: „Uau! Tocmai am vazut pe cativa de la trupa Temptations!" Apoi, Marlon: "Gladys Knight este aici!" Apoi Michael, din nou, strigand: " Diana Ross! Am vazut-o pe Diana Ross!" Tito si cu mine am sarit si am alergat afara, pentru a ne asigura ca nu a fost o alta gluma. Dar, era adevarat. Domnul Gordy adunase crème de la crème din familia Motown - si cine stia cate alte persoane din industria muzicala! Inca din luna iulie, noi ne consideram de fapt artisti Motown, impreuna cu Temptations, Marvelettes, Martha & Vandellas, Smokey, Gladys, Bobby Taylor, Diana Ross, Marvin Gaye si Four Tops. De atata timp, ne doream sa fim ca ei si sa ajungem acolo unde sunt ei! Si eram pe punctul de a realiza jumatate din ce ne propusesem.

Jackie se agita intr-una: “Baieti, trebuie sa ne concentram. Haideti. Stiti toti ce trebuie sa faceti?” Era foarte clar ca, pentru el, momentul potrivit se apropia, iar actualizarile de stiri periodice ale lui Michael si Marlon nu prea ajutau. Destul de amuzant, dar, a fost singura ocazie cand Joseph nu s-a aflat in culise. Era ocupat sa stranga mana cu toate acele nume importante si, poate, de aceea, Jackie avea draci. “Haideti, trebuie sa intelegeti. Trebuie sa ne concentram", ne spunea el. Dupa Joseph, Jackie era cel care folosea cel mai mult cuvantul respectiv. Michael si Marlon s-au apucat de treaba, iar noi ne-am strans gramada, spunandu-ne unul altuia ca ar trebui sa "mergem acolo si sa rupem locul".

De-a lungul anilor, asa vorbeam inainte de spectacol: "Rupeti-i"; "Sa-i facem praf"; "Sa-i omoram" sau "Sa iesim si sa-i ranim". Michael a folosit aceste fraze in munca de artist solo. Cine a lucrat cu el, va recunoaste acest dialect local. Se lupta cu cuvintele imprumutate de la Joseph. Ca si copii, stiam calibrul talentelor ce asteaptau sa ne priveasca si, totusi, nu ne-am simtit nicio clipa complexati sau inferiori. Ca prim grup de copii de la Motown, nu am asteptat sa ne realizam numarul: cantecele "My Girl" si "Tobacco Road" si un numar a lui James Brown.

Aveam in minte o mare intrebare: cum vor reactiona? Cum erau acesti oameni de la Motown intr-un cadru privat? La o audiere? Doua persoane absente erau cele pe care le-am fi dorit acolo: Mama si Rebbie. Mama asteptase atat de mult timp, in folosul nostru, sa ne luam zborul, isi sacrificase propriile ei vise si simtise lipsa baietilor ei in majoritatea week-end-urilor. Iar cand Motown a erupt pentru prima oara, Rebbie a fost cea care a mers la magazinul local sa cumpere piesele nou-lansate si sa danseze “sock hops” cu Jackie. Ea reprezenta tot ceea ce crease dl. Gordy: "sunetul tinerei Americi".

Sau, asa cum ar fi spus un alt motto Motown: "Ea reprezenta ceea ce conteaza in ritm". Odata ce am ajuns la piscina, cu microfoanele si instrumentele in mana, ne-am uitat de o parte si de alta a luciului apei si am retinut fetele celor mai buni dintre cei care priveau. Am asteptat un singur semn din partea lui Michael si apoi am inceput s-o ucidem. Energia acelui spectacol a fost incredibila si putem spune ca publicul nostru VIP a fost acaparat de ea. Ei nu numai ca erau plini de amabilitate, ci o iubeau. Dupa cel de-al doilea vers al piesei “My Girl”, toti bateau ritmul, dansau si aplaudau, chiar au fluierat, atunci cand Michael si-a executat miscarile si a incendiat locul.

  

In timp ce ne faceam plecaciunile, l-am vazut pe domnul Gordy in picioare, in fata multimii, aplaudand cel mai tare, zambind cel mai larg alaturi de Joseph, umfladu-si pieptul. Intotdeauna un semn bun. Cand Smokey Robinson si Marvin Gaye au venit sa-si exprime entuziasmul, am inceput sa simtim ce inseamna sa fim buni. Toata lumea vorbea despre "micul copil" - Michael - iar Diana Ross a venit direct la el. A spus cateva cuvinte si i-a apucat obrajii, ca o matusica care-si intalneste nepotul preferat. Vorbeam cu altcineva in acel moment, dar am observat cat de visator era el.

Era pentru prima oara cand o intalneam pe Diana, care intretinea povestea Motown si care insista asupra faptului ca ea ne descoperise. Mitul acesta de marketing a fost inventat pentru ca, ni s-a spus, era o poveste de asociere, asa ca l-am memorat ca "fapt", pentru a-l spune jurnalistilor. In noaptea aceea, am ramas la apartamentul din Detroit a lui Bobby Taylor si am sunat-o pe Mama in Gary, fiecare dintre noi preluand telefonul pentru a-i spune cat de stralucitor s-a terminat noaptea. "V-au placut cu adevarat? Chiar au facut ei asta cu adevarat? Sunt atat de mandra de voi, baieti!”

Oamenii intrebau mereu: "Ce este, mai exact, Sunetul Motown?" In 1983, Smokey - primul artist de marca - a incercat sa raspunda la aceasta intrebare: "Stiti, sunetul Motown este fundalul. Au facut fundalul sa lucreze si asa puteti auzi foarte bine bassul." In autobiografia din 1994, domnul Gordy il defineste ca fiind: "oboseala, zbatere, lupta, talent, curaj si iubire". Eu as merge mai departe: mixul central este parte funky, parte melodica, cu un sunet pop distinct ce se face remarcat. Si apoi, este starea sufleteasca pozitiva pe care sunetul o evoca, atingand acele emotii umane universale, acea bucurie inaltatoare, amintirea dorintei, linistirea inimii indurerate, inspirate de Gordy impreuna cu Jackie Wilson in zilele lor de inceput.

Este catharsisul care va atinge, forta care va obliga sa va miscati. Este acel amestec de batai, linii de bas, tobe, tastaturi, tamburine, clapete de mana si efect combinat de armonii care creeaza un sunet instantaneu si unul cu ajutorul caruia ne-am construit spectacolele live si educatia muzicala. Si chiar si asa nu simt ca l-am definit cu adevaratul lui sens. Primul nostru profesor de la Motown a fost Bobby Taylor, artist cu care am petrecut mult timp in lunile anterioare petrecerii domnului Gordy, muncind la fiecare sfarsit de saptamana si atunci cand scoala era inchisa pe timpul verii. Nu aveam prea mult loc in apartament, asa ca ne-am pus saltelele si sacii de dormit pe covorul lui. L-am considerat dormitorul pe care nu ni l-am permis niciodata sa-l avem.

Bobby, el insusi un cantaret extraordinar, a petrecut saptamanile acelea de vara prelucrandu-ne pe noi si scurtand piese precum “Can You Remmber?”, “Who’s Lovin' You“, “Chained” si “La-La-La-La-La Means I Love You” si “Standing In The Shadows Of Love”, melodii care vor aparea pe primul nostru album. Trebuie sa fi scurtat mai mult de o duzina de covere de la Delfonics, Smokey Robinson, Marvin Gaye si Temptations, iar munca aceea ne-a permis sa ne usuram procesul de inregistrare, pe masura ce o echipa ne pregatea materialul original.

Bobby stia cum sa ne inspire si ne-a invatat pe Michael si pe mine cum sa folosim corect un microfon in studio. “Baieti, nu mai sunteti pe scena. Microfonul va da volumul, asa ca sa nu va faceti griji cu privire la proiectarea vocii voastre." Asta a fost atunci cand imitatia lui Michael a devenit originalitatea sa. Bobby canta mai intai o melodie, apoi Michael o repeta, nota cu nota. Daca lui Bobby ii placea ceea ce vedea pe scena, aprecierea sa era validata in studio. Am inregistrat pentru prima oara la sediul Motown, folosind o placa cu patru piste. Studioul se afla intr-o pivnita a casei vechi, pe care dl. Gordy o transformase in Hitsville, SUA din West Grand Boulevard, Detroit. 

Nu era extravagant si nu arata ca un imperiu, dar era epicentrul Sunetului Motown, asa ca se simtea imediat magia. Aranjamentele pre-inregistrate au fost munca sectiunii de ritm in-house, cunoscuta sub numele de Brothers Funk - eroii nerecunoscuti din spatele Sunetului Motown, echipa dinamica de muzicieni care a creat tot ce am auzit vreodata de marca. Nu puteam sa cred ca erau colaboratorii nostri. Era ca si cum facusem un salt in radio prin cabinetul lateral. Dupa o vara si o scadere prematura a inregistrarii, viata a revenit la normal si am intrat intr-un an nou.

Intre lunile august 1968 si martie 1969, evolutia noastra parea sa stagneze, asa ca am continuat sa repetam, sa interpretam si sa revedem locurile noastre obisnuite - Apollo, Guys si Gals si High Chaparralul - pentru a ne mentine aparitia regionala, daca nu altceva. In mod ironic, mama a fost prima care a dat semne de neliniste: “Esti sigur ca oamenii astia de la Motown au de gand sa vina, Joe?” El i-a spus sa aiba rabdare - sa aiba incredere in contract. Detaliile juridice de ultima ora erau inca legate de Steeltown Records, iar Motown era in curs de infiintare a unei divizii in Los Angeles. In ultima parte a anilor '60, toate marcile de inregistrare de renume incepusera sa se indrepte catre vest, iar Joseph mirosea, mai mult sau mai putin, succesul. “Vom merge la Hollywood, baieti.”

“Pur si simplu, stiu asta", ne-a spus el, facandu-ne cu ochiul. Dar vom merge fara Rebbie. In noiembrie 1968, ea s-a casatorit cu un alt Martor pe nume Nathaniel Brown si a anuntat ca se muta in Kentucky. Joseph era furios. Mama avea inima-franta. Nu ii era usor sa accepte ca ea isi parasea familia. Planul lor de a tine pe toata lumea impreuna a fost anulat si nu s-a putut face nimic. Rebbie nu putea intelege de ce ei nu s-au bucurat de fericirea sa, dar banuiesc ca Joseph simtea cum controlul lui se destrama. Sau, poate ca, plecarea lui Rebbie era o reamintire dureroasa a pierderii sorei lui, Verna-Mae? Oricum, a refuzat sa o conduca in ziua nuntii ei. In schimb, acea datorie a cazut la Papa Samuel. Ceea ce o deranja cel mai mult pe Rebbie era ca Joseph nu aranjase sa fim si noi acolo. Spectacolul de la Regal era considerat mai important. N-am inteles niciodata cum se potrivea asta cu Joseph care spunea mereu ca familia este pe primul loc.

Intre timp, Randy – pe vremea aceea, de sase sau sapte ani – incepuse sa astepte ca si talentul lui sa fie observat. Ne urmarea pe noi, cei cinci frati, iesind in majoritatea noptilor si in weekend-uri, lasandu-l ca singurul baiat in casa. El ne povestea ca acest lucru l-a inspirat. La fel ca si Marlon, avea propria sa determinare, asa ca, atunci cand Joseph i-a inmanat o pereche de bongo-uri, a exersat zi si noapte. “Asculta, Joseph! Asculta asta”, ii ruga el, ori de cate ori ajungeam acasa. – “Tine-o tot asa, spunea Joseph, si, cand esti pregatit, te voi anunta”.

Randy nu a incetat niciodata sa creada ca este pregatit. La scoala, a inceput sa invete chitara si pianul. Isi spunea ca, intr-o zi, va deveni si el membru Jackson 5. Janet avea pe atunci trei anisori si era atat de draguta si cu ochi minunati ca ai lui Michael! Purta intotdeauna o coada impletita la spate si juca sotron pe alee sau se aseza cu picioarele incrucisate si, impreuna cu Randy, isi bateau palmele reciproc in timp ce spuneau cuvinte ritmate. Dar, acestea sunt amintirile despre surioara mea, din zilele petrecute impreuna in Indiana, ea urmand sa-si faca simtita prezenta atunci cand viata ne-a adus, in cele din urma, pe plaiurile noi din sudul Californiei.

Dupa ce contractele cu Motown au fost in sfarsit rezolvate si un nou contract de inregistrare a fost semnat, apelul mult asteptat de la domnul Gordy a venit, cerand sa ne mutam in Los Angeles. Venise timpul sa ne revendicam biletul mult visat de plecare din Gary si sa intram cu adevarat in afacerea pentru care eram destinati. Mama, Randy, La Toya si Janet au ramas in Gary, impachetand cutii si pregatindu-se sa-i inchirieze casa unei rude. Numai noi eram cei care ne indreptam spre vest. Parasirea orasului natal nu a fost grea, deoarece il paraseam pentru visul nostru. Singura parte grea era ca o lasam pe mama in urma, dar stiam ca o sa ne urmeze doua luni mai tarziu, asa ca ne-am simtit bine sa plecam.

Joseph ne-a cinstit cu primul nostru televizor color, in 1969. Simtea ca, de data asta, l-am castigat cu adevarat. In acest fel s-a facut simtita mutarea noastra spre Vest – era ca si cum cineva a transformat cadranul de contrast, ducandu-ne de la mohoratul alb-negru al orasului Gary la culoarea vie si vibranta din California. Calatoria de la aeroportul din Los Angeles pana la Hollywood a fost ea insasi o noua descoperire. Pentru prima data vedeam palmierii verzi impozanti, cerul albastru senin, oamenii bronzati in tricouri stramte si blugi evazati, iar noi miroseam a pini si rocoare. Brusc, totul contrasta cu Gary. Tot ceea ce ne revenea in minte mereu, era aerul poluat al fumului de la otelarie, cu mirosul de dioxid de sulf si poluarea cu ceata rosie.

La nivelul strazii, orasul Los Angeles simtea ca traieste. Ajunsesem in tara laptelui si a mierei, iar eu si cu Michael ne-am pierdut timpul la ferestrele masinii, fiecare de partea lui, simtind briza rece trecand prin parul nostru stil Afro. Am facut turul Hollywood-ului si am vazut doar case agatate pe dealuri si munti ce se desfasurau in departare. In primele zile ale lunii iulie 1969, am urmarit apusurile de soare si ne-am dus la plaja. Tot ceea ce voia Michael sa faca, era sa calareasca in caruselul Hippodrome de pe Cheiul Santa Monica – dar noi am facut un tur al interiorului ca sa gasim cel mai bun loc pentru a vedea insemnul “Hollywood”. Am vizitat apoi Disneyland si LA Zoo, iar Michael s-a indragostit de Mickey Mouse si de animale. Am reusit chiar si o excursie la San Francisco.

Prima noastra baza a fost un loc de spectacol pentru industria muzicala: anume, Motelul Tropicana din West Hollywood. In vremurile acelea, daca aveai recunoastere muzicala, erai bifat la Chateau Marmont, dar daca erai nou prin oras, stateai la Tropicana - o cabana vopsita in alb, avand doar doua etaje, construita intr-o potcoava patrata, pe Bulevardul Santa Monica. Avea cateva bungalouri in incinta sa si o piscina, iar semnul T din fata era un palmier. Am fost incantati de asta. Palmieri erau peste tot: erau aproape tot atatia palmieri ca si hippii.

Din camera noastra aveam vedere spre Colinele Hollywood si tot ceea ce faceam, era sa inotam. Motelul fusese construit pe unul dintre versanti, in panta, ceea ce insemna ca acoperisul era doar la aproximativ 10 picioare inaltime fata de piscina. Johnny Jackson se si imagina ca este scafandru olimpic si a fost primul care s-a urcat pe acoperisul cu tigle, facand pe grozavul: "Priviti-ma! Priviti-ma! Am de gand sa fac un salt dublu!" Ne-am uitat si - pleosc! – a cazut cu zgomot pe burta, improscand in jur stropi de apa. Umilirea lui Johnny a fost pentru noi semnalul de a ne alatura lui si, ca urmare, am facut si noi sarituri de pe acoperis, cu scufandari in picaj, pentru prima oara.

Intre timp, intrucat s-a continuat cautarea in LA a unei case de inchiriat pentru familia noastra - platita de Motown, ca parte a afacerii noastre - ne-am trezit la o noua locuinta temporara: casa sefului, domnul Gordy, al carui vecin apropiat era Diana Ross. Pe atunci, Diana, in varsta de 25 de ani, era producator de hituri, a carui celebritate era in crestere - si in curand avea sa se desprinda de colegii ei de la Supremes. Locuia pe Colinele Hollywood-ului, intr-o casa alba si stralucitoare, cu perne somptuoase, cu perdele si covoare din par lung si aspru, pe care noi faceam totul sa le distrugem. Usile mari, glisante, de la nivelul podelei pana in tavan, conduceau la puntea piscinei, iar balconul casei supraveghea o retea de acoperisuri indepartate, amplasate in bazinul LA.

Era construita pe un deal care se afla chiar sub casa domnului Gordy, unde el locuia impreuna cu copiii sai. A numit-o Casa Curzon. Era o proprietate mare, din lemn, stil ranch, pe care reusise sa o extinda. Cea mai impresionanta caracteristica a ei era la subsol, unde, pe o fereastra priveai in piscina, ca intr-un acvariu. Michael si cu mine stateam acolo, privind in sus la oamenii care inotau la suprafata si ne imaginam cum privim prin hubloul propriului nostru submarin. Exista si un teren de baschet, asa incat Jackie era foarte fericit, insa Michael dezvoltase un talent enervant pentru punctarea cosurilor cu cele mai indraznete lovituri de minge. El arunca mingea de la distanta, folosind ambele maini si mingea trecea prin cos, fara sa atinga marginile. Ceea ce el pierdea prin inaltime, castiga prin precizie.

Am locuit in casa domnului Gordy o saptamana sau doua, dar am petrecut cateva dupa-amieze si seri si in casa Dianei, strabatand strada serpuita dintre cele doua. Spun ca am locuit "intre doua case", pentru ca asa simteam. Dar nu era adevarat ca cineva dintre noi, inclusiv Michael, a locuit cu Diana. Acesta a fost unul dintre miturile de marketing - sustinut de Michael in cartea sa din anul 1988 - de dragul imaginii. Asta nu inseamna ca nu am petrecut vremuri bune acolo.

Diana m-a invatat sa inot, antrenandu-ma in piscina, sustinandu-ma pe linia de plutire, timp in care ma tineam de margini si dam din picioare, in timp ce Michael si Marlon se jucau cu mingea la capatul adanc. M-a ajutat fratele Dianei, Chico, care era de varsta mea, 14 ani, si imi era prieten de joaca. Era versiunea baiat a surorii sale mai mari - gura, ochii mari, zambetul larg - si ne-am apropiat. El m-a asigurat, cu baietii lui Gordy: Berry Junior, Terry, Kerry si Kennedy - fiul care, peste timp, va deveni artistul Motown cunoscut sub numele de Rockwell. (In 1984, va lansa hitul “Somebody’s Watching Me”, cu mine si Michael ca voci secundare).

Sportul se transforma intotdeauna intr-un eveniment Jacksons versus Gordys, cu Chico ca si arbitru al lor - iar noi mereu ii bateam, mai ales la baseball si fotbal. Baietii Gordy erau nebuni dupa sport si nu cred ca se asteptau ca fratii din Gary sa fie buni de ceva. Avantajul acestor victorii era ca eu straluceam in fata fiicei sale, Hazel, care statea pe margine. Hazel avea 14 ani si avea ochi frumosi, piele ca mierea si, in afara de asta, era dulce. Am placut-o de prima data, atunci cand Suzanne de Passe ne-a facut cunostiinta intr-un lift la Motown, dar ea era fiica sefului, asa ca trebuia sa ma comport corect.

In lista mea, asta a fost o intalnire a inimilor si nu o puteam ascunde, mai ales fata de Michael. Fratii mai mici sunt observatori incomozi si el nu s-a putut abtine fara sa ma ia in zeflemea: "Erms este indragostit! Erms este indragostit!" Ceea ce mi-a placut la Hazel, a fost ca ea era intotdeauna cinstita, sincera si lipsita de snobism, in ciuda faptului ca era bine pregatita. O admiram si atunci cand se intampla sa converseze cu Stevie Wonder si fratii ei la Hitsville.

Asta o facea cea mai tare fata din LA. – “Asteapta, am spus. Cum te joci de-a v-ati ascunselea cu Stevie? Adica, cum te gaseste el? "Usor", a spus Hazel. "Isi scoate cureaua si o penduleaza prin jurul camerei. Cand aude ca cineva pleaca, spune: "Oaw, te-am gasit!". A fost ziua in care Stevie a castigat si mai mult stima mea. Michael adora sa se joace de-a v-ati ascunselea. Daca nu inota, acesta era jocul pe care-l juca intotdeauna cu placere, distrandu-se in suspansul de a fi gasit sau nu. Si, pentru el, a mai existat o alta distractie: sa invete sa picteze, prin amabilitatea Dianei.

Ea a asezat sevaletele si panzele in sufragerie si ne-a cumparat vopsele, ceea ce probabil nu a fost cea mai inteleapta decizie, cu cinci baieti intr-un mediu complet alb: vopseaua insemna distractie si distractia insemna sa fie nebuneasca. Dupa ce a plecat, am hotarat sa ne improscam cu pensulele. Dupa cateva minute nebune, ne-am oprit atunci cand am vazut petele multicolore pe tot covorul. Michael era tulburat. “O sa ne omoare! Ce ne facem?" In Gary, cu siguranta, asta ar fi fost o infractiune pedepsita cu cureaua sau nuiaua.

Din fericire, Diana a fost mult mai iertatoare. A fost o greseala, trebuie sa curatam, si fapta aceea nu a mai fost mentionata niciodata. Si-a transmis pretuirea pentru arta, lui Michael. El are "ochi", la fel de bine cum are si “voce”, spunea ea. Fratii isi aminteau de ocaziile ciudate cand Joseph picta in camera noastra de zi, din Gary. Michael ar fi dorit sa picteze chiar si atunci, dar Joseph nu l-a invitat niciodata sa se implice si ii era prea frica sa-l intrebe. Cu Diana a pictat fructe si pasari. Uneori nu-l mai vedeam zile in sir, deoarece era cufundat in "lectiile de arta" sau in cartile despre Michelangelo, Picasso si Degas. Cred ca a invatat multe fiind in compania Dianei.

Ea l-a scos din cochilie, pentru ca era cel mai timid dintre frati si, totusi, ca om care ne reprezenta, avea nevoie de cea mai mare personalitate. Artistii de astazi ar putea invata ceva din intelepciunea, din stilul si clasa Dianei. O multime de artisti contemporani apar de nicaieri si sar direct pe scena fara a mai trece prin procesul farmecator al scolarizarii. Motown a instruit artistii pentru a deveni mari vedete: i-a ingrijit, pregatit si educat pentru a fi cei mai buni. Cei ca Diana Ross & Supremes sau Temptations nu s-au nascut mancand cu linguri de argint, dar cand i-ai vazut la televizor, ai gandit ca sunt regii si regine.

Nu era nevoie de cascadorii pentru a ne atrage renumele. Era vorba despre clasa, finetea si eleganta unui artist de performanta, iar Diana a reprezentat adevaratul superstar. Ea a fost mentorul perfect pentru Michael, pentru ca a adorat-o imediat. Era evident din felul in care o privea si se invartea in jurul ei - si ea oglindea acest lucru. Era speciala pentru fiecare dintre noi, dar intre ea si Michael era o legatura unica. Era sora, mentorul si cel mai bun prieten, intr-un singur tot, si impartaseau aceleasi intelegeri inexplicabile, dar naturale. Diana spunea mereu ca Michael avea o “vibratie puternica si o aura a nimic altceva decat a iubirii”. Am invatat multe de la ea si din punct de vedere profesional.

Delicatetea ei transmitea forta, deoarece stia ce voia si nu voia in alt fel. Odata ne-a avertizat in privinta Hollywood-ului, spunandu-ne ca avem nevoie de piei groase si de oameni intelepti in jurul nostru, dar, ca si copii, era greu sa intelegem cum un asa oras distractiv ar putea rani pe cineva. De fapt, intr-un interviu din 1970, Michael i-a spus unui reporter: “Diana Ross mi-a spus ca oamenii din show-business pot fi raniti. Sa spun adevarul, nu vad cum. Poate ca intr-o zi voi ... dar ma indoiesc.”

Pana la sfarsitul lunii august, Motown ne-a inchiriat o casa noua, in Queens Road 1601, asezata la coltul uneia dintre acele sosele care urcau serpuind dealurile Hollywood-ului. Aceasta a fost baza noastra pe cand am inceput sa lucram la primul nostru album pentru Motown. Nu cred ca cineva poate sa spuna ca a stiut amploarea faimei si a succesului care ne astepta, dar, cu siguranta, domnul Gordy avea o strategie precisa. “Am de gand sa va fac pe fiecare o stea”, ne-a promis el, intr-o dupa-amiaza, in camera de zi, cu noi asezati pe canapea si el intr-un fotoliu, inconjurat de o parte din echipa lui creatoare. Apoi ne-a subliniat viziunea sa. Era indrazneata, agresiva si increzatoare: vom lansa trei single back-to-back nr.1, vom sta ascunsi, ii vom face pe oameni sa astepte, vom lasa misterul sa se aseze ... apoi vom merge in turneu. Trei No.1? Wow, crezi in noi atat de mult?

Ochii nostri trebuie sa se fi marit a mirare, deoarece domnul Gordy a ras. “Credeti-ma, veti fi senzationali” - folosea cuvantul acela tot timpul – “si cand in sfarsit va veti face aparitia, va fi nebunie.” Chipurile din jurul lui au zambit si au fost de acord, dar sa recunostem, noi am avut partea usoara (prezentarea spectacolului), iar executivii au avut partea grea (facandu-l sa se intample). Am ajuns sa aflam ca “lansarea numai de No.1” nu era doar o speranta, ci un edict pentru compozitorii sai, de a-l respecta. No.1 era nivelul pe care il tranzactiona. Exista un motiv pentru care a apelat la sediul central al companiei Motown "Hitsville USA".

Am inteles si lectia subtila de a ne tine ascunsi - strategia de asteptare-dezvaluire: lansati muzica pentru a face ca oamenii sa vorbeasca ... dar nu-i lasati sa va vada. Nu le dati nimic. Lasati-i in suspans, ca intr-un film. Faceti-i curiosi si cand sunt prinsi, surescitati-i. Apoi, atunci cand starea de spirit este cea adecvata, “dezvaluiti-le” marele spectacol, albumul, fizic sau in concert. Michael va compara mai tarziu aceasta constructie cu actul unui magician – magia nevazuta din spatele muzicii sa bata magia spectacolului real.

Am auzit unele povesti interesante de la Joseph, despre cum domnul Gordy - ai carui stramosi au fost sclavi - a plecat de la un loc de munca de pe liniile de asamblare a masinilor din Detroit si si-a inceput cariera in anul 1959 cu 800 de dolari, cinci angajati si o ureche naturala pentru muzica. (Domnul Gordy va vinde Motown la MCA pentru 61 milioane dolari in 1988). Putea scrie melodii, canta la pian, putea realiza spectacole, administra si inspira; a fost chiar la Londra si a creat o piesa pentru Beatles. A lansat muzica neagra intr-un deceniu al revoltelor rasiale si al miscarii pentru drepturi civile, intr-o perioada a violentei socante, cand negrii erau tratati ca cetateni inferiori si batuti pentru exercitarea democratiei.

Cu un an inainte de sosirea noastra in LA, Dr. Martin Luther King a fost asasinat in Memphis. Cu toate acestea, domnul Gordy s-a ridicat pentru a fi luat in seama si auzit, deoarece a angajat pentru prima oara un numar egal de negri si albi, apoi a inventat un sunet negru care a fost imbratisat de America alba si de restul lumii. Acela a fost adevaratul triumf in ochii lui Joseph si a reflectat intotdeauna la ceea ce voia pentru noi: sa atragem pe negru sau pe alb, barbat sau femeie.

Domnul Gordy a fost si un om modest. Pentru noi, de-a lungul anilor, el a devenit de fapt cea mai mare stea de la Motown, pentru ca a ales sa-si investeasca timpul si viziunea in ceilalti. Cand ar fi putut povesti de Timpul si de Viata sa, el spunea: “Nu, nu este vorba de mine, ci de artistii mei.” Era un om mic, totusi impunea prin prezenta sa; era o forta care pretindea atentie si toata lumea sarea cand intra intr-o camera. Cand se uita la noi, o facea atat de studios, de parca privea la ceva ce nu puteam vedea, la ceva ce voia sa extraga si sa maximizeze.

Domnul Gordy a fost mult mai mult decat presedintele Motown."....

Traducere capitolul "Motown University"/ partea intai/ “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

Berry Gordy, presedintele companiei Motown Records, i-a dat permisiunea lui Bobby Taylor, unul dintre cei mai mari vocalisti vedeta la vremea aceea, sa fie producatorul oricarei trupe, iar ei trebuiau sa-l asculte. El avea trupa “Bobby Taylor and the Vancouvers”. Piesele lor de la radio mergeau foarte bine. Bobby Tayler muncea din greu. Stia cum sa faca, cand sa faca, de ce sa faca sau de ce sa nu faca un anumit lucru. A muncit mai mult cu cei 5 Jackson decat cu cei de la Vancouvers. Pentru acest fapt, insa, nu a avut niciodata parte de recunoasterea pe care o merita, nici din partea trupei, nici din partea publicului. Taylor a produs 10 piese de pe albumul “Diana Ross Presents The Jackson 5”. Intre 1969-1970, Jackson 5 a lansat 4 single-uri de locul intai, la rand: “I Want You Back”; “ABC”; “The Love You Save”; “I’ll Be There”. 

Bobby Taylor povesteste despre contributia sa la descoperirea si educatia muzicala a trupei Jackson:

“I-am cunoscut in 1968, la Teatrul Regal. Eram capul de afis. Ei cantau in deschidere si mi-au fost prezentati de impresar. Am vazut copilul acela cantand si mi-am zis: ‘La naiba! Trimite-l sus cand termina. Vreau sa vorbesc cu pustiul’. Atunci nu ma gandeam sa-l inregistrez. Am zis: ‘Vreau sa vad ce se intampla cu pustiul asta.’ 

"Era un pusti care te chinuia, te sacaia, pana trebuia sa faci ceva cu el. In loc sa se intoarca in Garry Indiana, de la Chicago in fiecare noapte, il intreba pe Joseph daca poate sa ramana cu mine, sa doarma la hotel la mine. Deci, a stat in fata mea zece zile incheiate, din momentul in care ne trezeam dimineata. Il hraneam pe pusti. Era pur. Pustiul isi dorea ceea ce a primit. Era dependent de munca.”

“Motivatia mea era Michael"- acel “diamant neslefuit, fara prea multe colturi de lustruit”, dupa cum spunea Ronnie Rancifer, pianistul trupei –"M-am gandit ca pustiul asta este un adult in haine de copil. M-a entuziasmat. Am vazut toate astea in el. Am vazut lucruri pe care el le putea face, iar eu nu. Avea tot ce-i trebuie pentru un mare cantaret.” 

“In ultima noastra zi la Teatrul Regal, m-am dus la Joe si i-am zis: “Ce-ar fi sa ma lasi sa-i duc pe pusti la Motown?” Si Joe mi-a zis urmatoarele: “Credeam ca nu ma mai intrebi”. “L-am dus pe Michael, de la Chicago, la Detroit, direct la Motown. Am zis: ‘Berry, am niste pusti aici. Si sunt numarul unu. Vin din cartier. Solistul are opt ani. Poate dansa mai bine ca oricine. Jackie Wilson, James Brown. Daca inchizi ochii si il asculti, dupa ce il invat eu tot ce trebuie, va fi cel mai bun din cati ai ascultat. Am ceva atat de special, incat trebuie sa vezi”. (Si Berry a sarit imediat, cerandu-i lui Bobby sa-i vada.) “Asa au ajuns la Motown.”

“Ce este Michael pe scena? Este stapanul ei. Cantecul inseamna pasiune. Trebuie sa canti din suflet. Trebuie sa vina din suflet, din inima. Michael Jackson avea asta. N-o facea ca sa spuna: ‘Eu am facut asta’. O facea pentru ca inima ii spunea: ‘Asta trebuie sa faci’, si o facea.”