Michael Jackson - MOTOWN UNIVERSITY 2

Magia adevarata a spectacolului

 

"Ce inseamna, mai exact, Sunetul Motown?"… inseamna starea sufleteasca pozitiva pe care sunetul o evoca, atingand acele emotii uman universale, acea bucurie inaltatoare, amintirea dorintei, linistirea inimii indurerate. Este catharsisul care va atinge, forta care va obliga sa va miscati. Este acel amestec de batai ritmate, linii de bas, tobe, tastaturi, tamburine, clapete de mana si acel efect combinat de armonii, care creeaza un sunet instantaneu si unul pe care ne-am construit spectacolele live si educatia muzicala.”/ Jermain Jackson

"Domnul Gordy a fost mult mai mult decat presedintele Motown.

Daca Diana Ross a fost o mama surogat pentru noi, el a fost un al doilea tata. La casa sa, isi facea intotdeauna timp sa se joace cu noi: table, piscina, sah, inot si mini-motociclete. Michael a observat ca domnul Gordy isi petrecea timpul cu noi intr-un mod pe care Joseph nu il facuse niciodata.

Era timp de calitate, petrecut cu noi pentru a intari relatia, nu timp de repetitie. Michael si-ar fi dorit ca si tatal nostru sa comunice cu noi in acest fel, cred insa ca domnul Gordy era un om mult mai deschis: un barbat bland, de familie, precum si un om de afaceri puternic, echilibrand cu abilitate cele doua trasaturi de caracter. Cel mai bun exemplu a fost intr-o noapte, cand s-a dus la culcare mai devreme, lasandu-ne la parter. "Nu-mi pasa ce mancati sau ce faceti", ne-a spus el, "dar lasati curat in urma voastra." Era ca si cum ar fi spus: faceti ce va place. Am incredere in voi – simtiti-va liberi. Ne-am uitat unii la altii cu neincredere, apoi am asteptat pana cand usa s-a inchis, am luat cu asalt frigiderul, apoi am sarit in fata televizorului. Hollywood-ul parea un rai fara restrictii.

Am auzit tot felul de povesti despre domnul Gordy: ca era nedrept, nemilos si rau, dar asemenea pareri imi sunt straine, deoarece noi am venit in contact doar cu un om care iubea. Cred ca cei care l-au criticat au fost oameni fara spirit de afaceri sau fosti artisti, care simteau ca ar fi trebuit sa-i faca acest lucru sau care au uitat ca el i-a facut cunoscuti publicului larg. Cei care au mers in alta parte si au semnat contracte noi si imbunatatite, au uitat ca el a facut toata munca grea, a avut grija de ei si le-a construit o platforma mondiala, care i-a facut atractivi fata de rivali - ceea ce a deveni relevant pentru noi ca sa continuam pe aceeasi linie.

Daca inteligenta americana s-a dus la Harvard, talentul american a venit la Motown - iar artistii au absolvit si cu o diploma de cunoastere a vietii. "Intrati la cea mai buna scoala de perfectionare in afaceri", ne-a spus dl Gordy. Educatia noastra a fost rapida: fiecare melodie trebuia sa fie o poveste de trei minute, cu un inceput, o parte de mijloc si un sfarsit. Am invatat ca muzica este o povestire si ca firul ei linear o face universala. Refrenul trebuie sa rezume arhitectura povestirii – trebuie sa poti sa-l canti si sa stii despre ce este vorba in cantec ("Billie Jean nu este iubita mea / E doar o fata care spune ca eu sunt acela / Dar copilul nu este fiul meu); continutul liric trebuie sa fie atragator si comercial, cu un mesaj; dinamica fiecarui cantec trebuie sa continue constructia, iar acompaniamentul improvizat sa intreaca asteptarile.

Si apoi, au existat indicatiile sugestive ale domnului Gordy: “Iesiti cu momeala, asa incat ultimul lucru de care oamenii sa-si aminteasca, sa fie titlul.” Asemenea finalului din "I Want You Back" sau "I’ll Be There". Promovarea si capcanele din viata de artist au facut si ele parte din educatie. Am plecat de la o camioneta VW si am ajuns la limuzine; de la a ingriji propriile lucruri la a avea persoane care intretin echipamentele; de la Joseph care jongla totul la o echipa de management si A&R; de la cumpararea de haine second-hand la o garderoba profesionista. Am avut chiar si lectii de eticheta, relatii cu publicul si cum sa ne prezentam noi insine in public. Am invatat sa ne continuam inregistrarea; cum sa nu ne punem rau cu mass-media; cum sa fim politicosi; cum sa raspundem la intrebarile unui interviu; ce sa spunem si ce sa nu spunem.

Au fost cateva trucuri de marketing pe care noi le-am lansat, deoarece ni s-a spus: "Michael, tu ai locuit la Diana Ross"; "Baieti, tineti minte - ati fost descoperiti de Diana Ross"; "Michael, sa spui ca ai opt ani, nu 10 – asta te face mai dragalas." Am adoptat "aspectul": ne-au fost prezentate schite in creion elaborate de designeri pe plansete, reprezentandu-ne in formatie purtand costume diferite, completate de un par Afros voluminos; un dulap plin de maieuri, camasi inflorate, pantaloni evazati, brodati artistic si veste psychedelice cu franjuri si ciucuri. Aspectul nostru era foarte Sly & Family Stone intalneste pe Mod Squad.

Motown ne-a dat o identitate comerciala separata, astfel incat piata pre-adolescenta sa poata decide cine era preferatul: Jackie era oficial cel "atletic", Tito era "mecanicul", Marlon "dansatorul", Michael "copilul super talentat" si eu eram "zvacnirea inimii". Motown m-a infatisat ca pe unul dintre primii idoli adolescenti de muzica, iar relatia cu publicul gravita in jurul ideilor de "Un cadou, cu dragoste pentru Jermaine" si "Urari de iubire, de la Jermaine". Michael nu se putea opri din chicotit - spunea ca ne-au facut sa parem ca cei Sapte Pitici.

Am sustinut spectacole si sub un nou logo: "J5"- cu buclele de jos ale literei J si numarului 5 atingand usor doua inimi sclipitoare. Acest logo a acoperit scenele si fundalurile noastre si a mai impodobit si panza de pe tamburul lui Johnny. Masina Motown era ca ceva iesit din fabrica Willie Wonka, pe care am vazut-o in teatre doi ani mai tarziu: cei cinci baieti din Gary se strecurau printr-o masina magica si ieseau stralucitori la celalalt capat al ei, noi si reechipati. Nimic nu a fost alegerea noastra si totul a fost dictat. Asa a fost. Sunetul nostru a fost un "soul simplu" - nici prea mult soul, nici prea mult pop - si a fost si un simplu, dar atragator divertisment familial, care a infruntat deceniile. Nu trebuia sa fim lansati pe piata ca nimic altceva, decat ca ceea ce eram cu adevarat: inocenti, sanatosi, manierati.

Cu toate acestea, ne-am realizat in aceasta zona plina de minuni a Hollywood-ului si a muzicii, unde ni s-a oferit tot ceea ce este mai bun in viata. Dar, in toate, am fost intotdeauna frati. Fratia a fost cea care ne-a impiedicat sa ne simtim dezorientati de-a lungul intregii metamorfoze. Ori de cate ori ne uitam unul la altul - in moteluri, in case noi, in studiouri de inregistrari si pe scena - ne simteam mereu "acasa". In mintea noastra, nu am parasit niciodata limitele dormitorului nostru din Gary. In cadrul acelei inseparabilitati, Michael stia intotdeauna la care dintre frati putea sa se intoarca pentru anumite lucruri si asa il vedea pe fiecare dintre noi in acel moment: Jackie – perechea de umeri sensibili, inarmat cu faptele vietii; Tito - cu know-how-ul tehnic si abilitatea sa de a raspunde la intrebarile fara sfarsit ale lui Michael; Marlon - concurentul de joaca si colegul mucalit, tragand intotdeauna de bratul lui Michael pentru a-i arata inca o data un pas de dans; si eu - fratele care vorbea intotdeauna despre cantece, creativitate, "chestii ciudate" si fete.

Au fost ceva ani inainte de a intelege amploarea influentei mele pozitive asupra lui Michael. Fireste ca, intotdeauna mi-a spus cat m-a iubit si m-a admirat, dar acest lucru l-a spus cel mai succint altcuiva, scriitorului si prietenului de familie, David Ritz. In timpul unei conversatii pe care o impartaseau in anii 1970, Michael a spus: "Fiind in crestere, Jermaine a fost cel asupra caruia mi-am concentrat atentia. El ma ducea la scoala. De la el primeam haine. Vocea lui a fost cea pe care am imitat-o prima data. Imi placea sunetul ei. El mi-a aratat calea”. Cred ca fiecarui frate mai mare ii place sa auda asa ceva.

Managerul nostru permanent era Suzanne de Passe. Ea vedea tot ceea ce faceam si a jucat un rol esential in pastrarea a ceea ce Joseph cultivase, dar a incadrat in viziunea lui Motown. Ea, impreuna cu Tony Jones si Shelly Berger, lucrau tot timpul pentru ca activitatea noastra sa functioneze ca un ceas, sub comanda domnului Gordy. Suzanne era o New York-eza inalta, frumoasa, cu par blond si piele uimitoare. Dupa Diana Ross, ea era cea mai frumoasa femeie pe care o vazusem vreodata. Am descoperit ca frumusetea este un bici care te face sa te incadrezi in linie. Orice voia Suzanne sa facem, faceam.

Ea l-a poreclit pe Michael 'Caspar Milquetoast' (un personaj din desenele animate, cunoscut pentru faptul ca era timid) si pe mine 'Maine' - doi termeni de alintare care ne-au ramas pe tot parcursul anilor Jackson 5. Suzanne a avut rabdarea unui sfant si cred ca se simtea la fel de bine atat babysitterul nostru, cat si managerul nostru. Pe scena, eram salbatici si energici si eram in stare sa ne desfasuram munca profesional, dar, in afara scenei, eram copii, murdari, salbatici, nebunatici si ne pierdeam vremea. Au existat istericale si lupte si prostie; eram o pacoste. Sau, dupa cum spunea ea: "Erati doua belele!" In multe privinte, era la fel de necoapta precum eram noi, dar asta a facut aventura atat de distractiva. Avea multa energie si idei si ne facea sa ne simtim destul de confortabil intr-o lume necunoscuta noua. 

Dar, in varful vartejului, domnul Gordy nu ne voia rataciti. "Atat timp cat aveti abilitatea de a deveni niste stele uriase si de a face o multime de bani, cel mai important lucru e sa fiti fiinte umane placute si decente", ne-a spus el. Era om de afaceri, dar interesul sau personal si investitia emotionala au fost de asa natura, incat, el ne-a urmarit pe parcursul intregului proces. Filosofia sa presupunea reluarea educatiei noastre: sa fim solidari unii cu altii, sa muncim din greu, sa fim loiali. Banuiesc ca, astazi, cea mai mare parte a Hollywood-ului va rade in timp ce citeste aceste randuri.

A fost, insa, o epoca diferita care a modelat asteptarile lui Michael. Cred ca el, sincer se astepta ca toti sa fie la fel de amabili, omenosi, distractivi si intelegatori ca Berry Gordy si Diana Ross. Pentru ca, nu era numai Universitatea Motown, era Familia Motown. Fiecare zi de lucru era o zi de studio, dar, inainte ca seria de inregistrari sa poata incepe, trebuia sa scoatem scoala din calea noastra. Prima data, trebuia sa ne concentram pe muzica, apoi pe educatie. Trebuia sa trecem si prin mecanismul zilelor normale de scoala, dar, cand majoritatea copiilor se duceau la casele lor sa se joace, noi ne puneam pe treaba ca artisti de inregistrari.

Ieseam de pe portile scolii in jurul orei 3.30 pm, apucam sa mancam ceva acasa si apoi plecam la studio pe la aproximativ 5:30 pm si ramaneam acolo pana la ora 10:30 pm. Unii spun ca suna epuizant, dar eram prea entuziasmati sa observam asta, deoarece ne placea sa lucram. Studioul West-Coast Motown, Sound Factory, se afla pe strada Vine, la nord de bulevardul Hollywood. Inauntru erau geniile din spatele creatiei noastre: o echipa de compozitori numita "The Corporation", care era formata din domnul Gordy, Freddie Perren, Deke Richards si "Fonce" Mizell. Lucram si cu independenti precum Hal Davis, Willie Hutch, Bob West si fratii Marsilino - aveam o gramada de muzicieni noi, deoarece Fratii Funk locuiau in Detroit.

Aceasta organizare interna presupunea ca Tito, Johnny, Ronny si cu mine sa fim redundanti instrumentali in timpul sesiunilor de studio si asta era asa cum spusese Joseph: trebuia sa acordam o atentie mult mai mare la ceea ce faceau muzicienii in-house, pentru ca trebuia sa reproducem totul in turneu. De obicei, prima data cand auzeam o melodie noua era atunci cand intram in studio. Cateodata, inregistram doua melodii noi, care erau reglate instrumental pentru noi, pentru a ne fixa vocea. Am muncit din greu la imbunatatirea prezentarii cantecelor noastre, dar, nu era nimic sa nu putem face, caci Michael avea o gama incredibila in vocea sa.

Era parte din vocile Marvin Gaye si Smokey Robinson, cu inaltimile vocii Dianei Ross si accentele lui James Brown, toate amestecate intr-una singura, pentru a deveni inceputul propriului sau sunet inconfundabil. Ca intotdeauna, Michael si-a emulat idolii si apoi si-a creat propriul stil. Singurul lucru pe care nu-l putea atinge era microfonul nereglabil atarnat de tavan. Trebuia sa stea pe o cutie de mere, inainte ca noi sa putem fi cheek-to-cheek si Afro-to-Afro in jurul microfonului, realizand fundalul.

Hal Davis era singurul producator care ne dorea ingramaditi mai aproape de el, iar el statea pe un scaun, in spatele ochelarilor, ridicandu-si bratele intr-un arc deasupra capului, precum o balerina, si apoi rostea "Apropiati-va, apropiati-va". Vederea acestui producator gras, cu bratele lui mari, care poza in ceea ce noi ne inchipuiam a fi o atitudine de balerina, ne facea mereu sa radem, insa Hal avea rabdare. Insista asupra inregistrarii, noi incepeam sa cantam, Hal isi arcuia bratele... iar Michael radea pe infandate. "Haideti, baieti! Concentrati-va! Avem mult de lucru ", spunea Hal.

Dar, cu cat Hal era mai grav, cu atat Michael radea mai mult. Si, odata ce incepea sa chicoteasca, nu se mai putea opri si, odata ce nu se putea opri, devenea molipsitor. "Haideti, baieti - trebuie sa luati lucrul asta in serios!" Anterior, nu existasera prea multe rasete la repetitii. Cred ca le-am dat drumul afara, dupa ce le-am retinut in timp ce am lucrat sub Joseph. Dar nimeni nu s-a putut plange serios de etica noastra profesionala: totdeauna am evoluat si am fost dornici sa invatam de la o echipa care stia cum sa compuna si sa aranjeze un hit. Mai important, de la o echipa care stia cum sa si simta un hit. Era vorba despre feeeeeling - asa cum ne-a invatat prima data Joseph.

Fanii lui Michael au putut auzi acest lucru reiterat in viitoarele lui interviuri: "Eu simt muzica... E vorba despre spirit... o simt in inima mea". Cel mai minunat sentiment pe care l-am avut a fost cand am realizat primul nostru cantec Jackson 5, original: “I Want You Back”. Initial, a fost intitulat "I Want To Be Free" si scris pentru Gladys Knight de catre Freddie Perren, care a devenit membru Motown ca producator, dupa ce a fost cu trupa lui Jerry Butler. De fapt, a existat o anumita providenta in povestea din spatele acestui cantec, deoarece Freddie interpretase cu Jerry la Regal intr-o noapte si noi am deschis pentru el. Acum inregistram prima noastra melodie impreuna.

  

Am fost ferm convinsi ca am facut o treaba buna cand am ascultat pentru prima oara aceasta inregistrare, dar mai ales am fost foarte incantati de faptul ca a fost momentul nasterii sunetului nostru, nu cel al unui cover. Era ceva pentru noi sa detinem, nu sa imprumutam - si ne-a placut acest lucru. Dar, cand domnul Gordy a auzit, nu a fost impresionat. "Imi pare rau, nu este destul de bun... nu il simt. Sa o luam de la inceput", ne-a spus el. Privind inapoi, nu pot spune cine avea un standard mai exigent: Joseph sau domnul Gordy. Dar noi eram obisnuiti sa repetam, asa incat nu au existat suspine. Pentru Michael, a fost prima sa lectie adevarata in disecarea si intelegerea anatomiei unui cantec.

Cand domnul Gordy audia ceva, gasea tot ce era in neregula si indeparta ceea ce nu era necesar, pana cand cantecul nu continea altceva decat modelul lui de batai la toba. "E nevoie de ceva mai mult... e nevoie de ceva mai mult", spunea el, mesterind la foaia lirica, ajustandu-si modificarile cu un stilou. Daca simtea ca tobele au nevoie de ceva suplimentar, adauga; daca basul era prea activ sau nu era activ destul, schimba; daca tastaturile aveau nevoie de un impact mai redus, il atenua; daca corzile se tanguiau prea mult, le oprea. Punea un cantec sub microscop si curata fiecare element.

Ii asculta redarea si stia instantaneu unde era dificultatea si care nota trebuia aranjata. Iar atentia sa minutioasa asupra detaliilor a meritat, deoarece atunci cand am auzit produsul finit al piesei "I Want You Back", suna incredibil. Diferenta dintre o melodie care suna "senzational" si una care “imi place” continea totul. "E nevoie de ceva mai mult, baieti... e nevoie de ceva mai mult". Ne facea cu ochiul. Muzicienii care au lucrat cu Michael au vazut acest perfectionism riguros oglindit si in productia lui de cantece. "Voi determina muzicienii sa faca ceva, de la cateva sute pana la o mie de ori, pana cand este ceea ce vreau eu sa fie", a spus el odata. Asa cum invatase la Motown.

Toti cei care au intrat vreodata in viata lui Michael, in cursul calatoriei lui muzicale, s-a aflat acolo pentru a perfectiona si a intari ceea ce era innascut in el. Cand ati lucrat cu unii dintre cei mai mari scriitori si muzicieni din toate timpurile, cunostintele dobandite va permit sa ascultati orice melodie de la oricine altcineva, sa o analizati separat si sa intelegeti ce este gresit sau lipseste, iar sufletul vostru nu se poate odihni pana cand emotia isi gaseste loc in interior. Dl Gordy a fost primul care ne-a invatat ca muzica este un mozaic si fiecare piesa conteaza. De aceea, la sfarsitul tuturor albumelor mele solo viitoare am scris: "Multumesc, domnule Gordy - m-ati invatat bine."

Am prezentat "I Want You Back" pentru prima data in fata unei multimi selectate, invitate la clubul de noapte Daisy Disco din Beverly Hills. A fost o noapte de relatii cu publicul si am fost prezentati de "femeia care ne-a descoperit", Diana Ross. Cateva zile mai tarziu, am facut deschiderea pentru ea si Supremes, la locul principal de intalnire din LA, Forumul Inglewood. 

Nu toti au putut sa vada diamantul in stare bruta la inceput. Ne-am facut debutul la televiziune ca  invitati muzicali la emisiunea Miss America Black Pageant din Madison Square Garden, New York, apoi am ajuns in premiera la ABC’s Saturday-night de la Hollywood Palace Show, unde oaspetele gazda, Diana Ross, ne-a prezentat. In ziare, au existat articole cu titluri precum "JACKSON 5 – NOUL GRUP AL DIANEI ROSS ". In revista Variety, spectacolul a fost sugerat de un anunt pe o pagina intreaga, unde se putea citi: "Raspundeti la descoperirea Dianei... toata lumea va fi in picioare la acest single incandescent".

Ulterior, fotografii publicitare din spectacol au plasat-o pe Diana in centrul nostru, aplicand machiajul pe chipul lui Michael si coborandu-i microfonul. Pentru publicul larg, trebuia sa apara ca ne-am alaturat ei si asta era doar de design: ea avea deja un succes imens, asa ca domnul Gordy a vrut sa treaca o parte din stralucirea ei asupra noastra. Este ca si cum, daca Michael Jordan prezinta un nou jucator de baschet, toata lumea il va asculta si ii va acorda atentie. Si asa a fost cu intreaga atmosfera pentru “Diana Ross Presents The Jackson 5”. De aceea a devenit numele albumului nostru de debut. Ea avea cel mai mult “pe vino-ncoa” in Motown, ne placea, ne petreceam timpul in casa ei si ea avea sa plece in curand solo. Era o potrivire perfecta.

Veniti la difuzare, am stiut ca mama ne va urmari impreuna cu Randy, La Toya, Janet si oricine altcineva care s-ar fi putut inghesui in camera noastra de zi din Gary. Mai tarziu, ne-a spus ca si-a tinut respiratia pentru cele doua minute si 44 de secunde, cu lacrimi care i se prelingeau pe tot chipul. Diana ne-a prezentat de doua ori in noaptea aceea ca "Michael Jackson si Jackson 5", ceea ce l-a facut pe Joseph sa se incrunte, pentru ca noi eram Jackson 5 si nimeni nu trebuia sa fie desemnat, dar semantica era pierduta pentru noi.

La urma urmei, in zilele anterioare, promotorii clubului nostru ii facusera o prezentare speciala lui Johnny. Am fost "Jackson 5 impreuna cu Johnny Jackson" pentru cateva spectacole, si acest lucru era confirmat pe partea din fata a tobei bas care ii apartinea. Asadar, prezentarea speciala pentru Michael nu parea deloc diferita. In plus, la sfarsitul melodiei noastre, Diana s-a compensat in ochii lui Joseph, cand a venit la noi pentru a conduce aplauzele: "YAY! Jackson 5, doamnelor si domnilor!"

A fost noaptea in care l-am intalnit pe marele Sammy Davis Junior. Cand Sammy a vazut ce putea face Michael, s-a referit la el ca la un "prichindel", care nu era de obicei apreciat, dar cumva suna bine din gura unei legende. Sammy se legana mereu pe picioare de uimire cand il vedea pe Michael, pentru ca nu putea sa creada cat de bine ii cunoaste el miscarile si canta. "Copilul asta nu are cum sa stie atat de multe la varsta lui!" Michael nu se satura sa priveasca indeajuns la toate filmele si spectacolele lui, deoarece Sammy era cel mai bun artist de divertisment - pentru dans, cantec, muzica, comedie, actorie.

Si tot ceea ce putea discuta Michael, era despre modul in care Sammy juca in Vegas. "Acolo trebuie sa facem spectacol - acolo este locul in care lumea face spectacol!", spunea el. "Asta face Sammy si asta ar trebui sa facem si noi – sa le oferim marele spectacol pe care sa nu-l uite niciodata!" De aceea Michael a devenit cine a devenit, din cauza celor mai buni pe umerii carora ne-am sprijinit. Ei erau cei din jurul nostru la care trebuia sa privim. In acele momente, erau atat de multe somitati autentice, iar el a preluat elemente din acel colectiv, pentru a le amesteca in propriul sau vas si a crea ceva si mai maret.

Am supravietuit fericiti unei alte emisiuni de televiziune live, de data aceasta la The Ed Sullivan Show. Chiar inaintea timpului de transmitere a emisiunii, stateam alaturi de gazda, in timp ce el tragea cateva fumuri de tigara. Ce era aia? Nervi? El m-a surprins uitandu-ma la el. "Faceti asta de fiecare data inainte de a continua?", am intrebat eu. El a aruncat chistocul pe podea si l-a zdrobit ca pe o musca, macinandu-l cu piciorul. "Sigur ca da!" A renuntat la conversatie pentru a-si incepe spectacolul, tot numai un zambet.

Imi amintesc aceasta ocazie pentru o alta imagine - Michael purtand o palarie roz cu boruri mari, cu vesta albastra si camasa cu model maro. A devenit o imagine clasica de-a lungul anilor, dar ceea ce oamenii nu au vazut niciodata a fost panica din spatele acelei alegeri discordante de costum. Am ajuns la studiouri si, pana in acel moment, Michael isi manifestase tot asa de mult pasiunea pentru palarii ca si bateristul Johnny. Palaria era de acum parte a aspectului, in special pentru Jackie, Marlon si Michael. Problema era ca cineva uitase palariile pentru The Ed Sullivan Show. Biata Suzanne de Passe, a trebuit sa dea buzna afara si apoi sa insface ce poate de la Greenwich Village Market - si palarie roz pentru Michael a fost tot ce a putut gasi. Michael s-a privit in oglinda - totul roz, albastru si maro - si a spus: "Imi place!" Nu s-a temut niciodata sa stea in multime cand a fost vorba de moda.

Cinci frati, Joseph, fratele sau, Lawrence si Jack Richardson au format grupul de bun venit la aeroportul din Los Angeles, pentru Mama, La Toya, Randy si Janet. Trecusera aproape trei luni de cand nu le-am vazut. Cand mama a aparut in coltul de la Sosiri, era ca si cum ar fi intrat pe usa cu o punga de arahide spaniole fierbinti. Am sufocat-o cu atatea imbratisari si explicatii. Abia asteptam sa-i aratam noua noastra casa: o casa cu trei etaje, cu o carare in fata, care mergea in zigzag spre usa din fata. Mai jos de noi era Bulevardul Sunset.

In spatele nostru erau diferite case, aranjate in jurul dealurilor. Cum mama s-a dus sa faca turul casei, am urmat-o peste tot. Cand a ajuns la noul ei dormitor matrimonial, cu o vedere aproape panoramica a Los Angeles-ului, aproape ca a plans. Era noaptea, astfel incat orasul era acoperit cu lumini. "Este cea mai frumoasa priveliste pe care am vazut-o vreodata", ne-a spus ea. Toti ne-am amintit de caramizile din vechea noastra curte. “Ti-am spus ca-ti voi face o casa mai mare, nu-i asa?” a spus Joseph.

Strada Queens a marcat inceputul pasiunii noastre pentru animale salbatice si exotice. Michael a achizitionat niste sobolani ca animale de companie, castigand in cele din urma aprobarea parintilor nostri, la noua ani dupa ce a fost batut pentru ca hranea rozatoarele din spatele frigiderului din Gary. Pe de alta parte, Hazel, stiind ca iubeam reptilele, s-a prezentat la a saisprezecea aniversare a mea, cu o cutie de lemn care gazduia un boa constrictor, pe care l-am numit Rosie – o coincidenta sau amintire deliberata a striperului pe care noi l-am intalnit? Sincer nu-mi pot aminti... Michael a preferat ritmul mai rapid al sobolanilor. El l-a lasat pe unul dintre ei sa-i atarne pe spate, sa sape cu ghearele in omoplatii lui, apoi sa urce pe bratele, gatul si capul lui.

Animalele de companie il linisteau. In 1972, el a cantat cantecul titular, nominalizat la Oscar, pentru filmul Ben - o poveste despre un baiat singuratic al carui prieten cel mai bun este animalul sau de companie, sobolanul Ben. Intamplator, arta i-a imitat viata, deoarece casa noastra a fost napadita in curand de sobolani. Michael, o enigma pentru oricine, incepuse sa-si inmulteasca animalele de casa cu sobolanii salbatici din afara, asa ca, o cusca de doi sau trei devenise curand o colonie mica si trebuie sa fi fost opt ​​sau zece dintre ei, care alergau prin dulapuri, peste pantofii nostri, in hainele noastre. Mama s-a infuriat si i-a spus sa opreasca reproducerea lor sau ii va pierde pe toti.

Atunci am inceput sa o hranim pe Rosie cu ei. Ne-am gandit ca ea trebuie sa creasca, iar Michael trebuie sa-si controleze populatia de sobolani. In plus, onora lantul trofic natural. "Ne pregatim sa o hranim pe Rosie!" a strigat Michael si o duzina de pasi au zguduit scarile pentru a urmari evenimentul. Am deschis capacul din fata acvariului si am lasat sobolanul sa fuga din palma mainii sale. Cu totii asteptatm atenti, cu pumnii stransi, dar abia daca am reusit sa observam primul mare ospat al lui Rosie. “Bietul sobolan“, a spus Michael. Din acea zi, am hranit-o cu sobolani, pana cand au disparut toti. Nu le-am spus vecinilor nostri despre animalele de companie pe care le-am pastrat - nu am vrut sa alarmam pe nimeni.

Oricum, am avut destule plangeri cu privire la zgomotul pe care il faceam la repetitii. Situatia a devenit atat de urata, incat Motown a trebuit sa ne transfere intr-o noua locuinta inchiriata, la nord de Beverly Hills, in Bowmont Drive. Casa era cu 12 camere, cu un singur nivel, construita pe piloni, ceea ce insemna ca trebuia sa mergem sub ea pentru a intra inauntru. Dar, imi placea pentru ca actorul James Cagney era cel mai apropiat vecin. In mintea mea, asta insemna ca intr-adevar ajunsesem la Hollywood. Viata noastra in Los Angeles a devenit in curand o bucla repetitiva de scoala, studio, somn, scoala, studio, somn.

Am continuat insa sa lucram la cantecele noi, materiale pentru alcatuirea noului nostru album de début, “Diana Ross Presents Jackson 5”. Perspectivele acestuia ne erau favorabile, deoarece versiunile noastre unice intreceau asteptarile. "I Want You Back" a ajuns pe locul 1 nu doar in topurile R&B, ci si in topul Billboard Hot 100, vanzand doua milioane exemplare in sase saptamani in America, apoi a inflacarat publicul din Marea Britanie, restul Europei, Australia, Noua Zeelanda, Japonia si Israel. In februarie 1970, am continuat cu noul album "ABC", care a ajuns si el pe locul 1, vanzand doua milioane de exemplare in trei saptamani.

Trei luni mai tarziu, "The Love You Save" ne-a adus al treilea succes No.1 cu inca doua milioane de exemplare vandute - si toate trei au continuat sa se vanda timp de 45 de ani. Prognoza domnului Gordy a fost corecta: trei back-to-back No.1. Ne simteam in al noulea cer. In acel moment, Motown era pregatit sa ne duca muzica in turneu prin toata America. Acela a fost momentul cand a inceput nebunia."

Traducere capitolul "Motown University"/ partea a doua/ “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson 

“Cand mergeai la Motown, toti artistii erau acolo. Era ca la Disneyland. Il vedeai pe Smokey, pe Mary, pe Diana Ross. Dar toti incercau sa-si perfectioneze arta.”

“La Motown te simteai ca intr-o familie, o familie muzicala uriasa. Toti faceam parte din excelenta, maretie, maretie muzicala. Ne admiram reciproc munca, si atunci cand ne vedeam, ne iubeam pe loc. Auzeam de multe ori: ‘Stim ce faci. Am auzit la ce lucrezi', si ne incurajam reciproc.”

“Cand lucrezi cu cei mai buni din domeniu, te invata sa dansezi, sa interpretezi si sa canti, te pun la pian, iti aduc profesori de canto, de dans, oameni care te invata sa vorbesti. Cand lucrezi cu ei de cand esti mic, cresti sub influenta lor. Deci, nu era doar faptul ca Michael Jackson s-a nascut cu un mare talent. Il avea mereu in jurul lui.”

Sunt opinii ale unor artisti si compozitori care au facut, la vremea aceea, parte din marea familie Motown, opinii prezentate in filmul documentar: “Michael Jackson: The life of an icon”

Don Black – compozitorul melodiei “Ben”, relateaza in acelasi film, despre impactul profund pe care l-a avut povestirea cantecului asupra lui Michael:

“Prima oara cand l-am vazut, avea 14 ani, era plin de viata, de ambitie. Era in momentul de varf al puterilor sale. Avea foc in pantece si totul era fabulous la el. Am scris piesa despre prietenie. Povestea este despre un baiat care era grav bolnav si pentru care nimic nu mergea cum trebuia. Dar intr-o zi, vine un sobolan si il vede in dormitorul sau. Dar este un sobolan dragut, ca un soarece. Si se imprieteneste cu el. Asta ii face baiatului foarte bine, il inveseleste. Asa am scris aceasta piesa despre prietenie.

Poate fi despre asta: “Noi doi nu mai trebuie sa cautam. Mereu alergi de colo-colo”. Dar ar putea sa fie si despre un prieten foarte bun. Cand Michael a inregistrat Ben, imi amintesc ca m-am dus la studio si a fost magic. Mi-a placut la nebunie. Imi amintesc ca pe Michael il impresiona intotdeauna acea piesa. I se umezeau putin ochii, mai ales la partea din mijloc. Nu voi uita niciodata imaginea aceea. La mijloc era asa: ”Inainte spuneam ‘eu’ si ‘mie’, acum spun ‘noi’ si ‘noua’. Michael iubea acele versuri. De fapt, cred ca de aceea le repeta in piesa. Din nou si din nou.” 

"Cred ca tanjea dupa dragoste si acceptare inca de cand era mic copil. Si puteai auzi acea tanjire in vocea lui.”