GUL MAKAI - VOCEA DE DINCOLO DE CUVINTE

“Scoala era lumea mea si lumea mea era scoala”

„Istoria unei femei este istoria injustiei, a inegalitatii, a violentei si exploatarii. Multa lume ma intreaba ce e atat de special in felul in care am crescut-o pe Malala, de a devenit atat de puternica, de curajoasa. Le spun: nu ma intrebati ce am facut; intrebati-ma ce nu am facut: nu i-am taiat aripile, atat! Daca in multe societati tatii sunt, de obicei recunoscuti dupa meritele fiilor lor, eu sunt unul dintre acei putini tati recunoscuti pentru meritele fiicei si sunt mandru de asta. Inainte, ea era fata mea, dar acum eu sunt tatal ei.“/ Ziauddin Yousafzai

Cineva imi spunea: Viata este arta de a desena fara radiera. Poti desena lucruri frumoase, pentru ca inima ta este iubire pentru adevar, pentru pace, pentru dreptul la viata, la educatie; si nu pentru libertatea de a impune, ci pentru libertatea de a alege. Sub imperiul minciunii, oamenii nu au libertatea si posibilitatea de a spune ceea ce doresc si nici de a-si pune in practica ceea ce gandesc. Chiar daca sunt percepute uneori cu o oarecare suspiciune sau intelese incorect, gandurile frumoase vor sa creeze o lume mai buna, mai inteleapta, pentru ca omul, inainte de a fi trup, este gand, este suflet, este in gandul lui Dumnezeu, care este Iubire. Fara iubire si compasiune, fara convingerea ferma ca noi, oamenii, suntem unici si egali in fata Creatorului, orice credinta se transforma in fanatism. Iar fanatismul ucide sperante, ucide aspiratii, distruge dreptul la viata, reteaza aripi si zbor spre inaltimi. Fanatismul condamna si se condamna pe el insusi la ura. 

M-a emotionat povestea adevarata a unei fetite musulmane in varsta de zece ani. O copila obisnuita, ca oricare alta, eleva unei scoli de fete si baieti din localitatea Mingora, Pakistan. Mare iubitoare de carte, convinsa fiind ca numai educatia fiecarui copil este poarta catre civilizatie, este sansa lui plina de speranta de a razbate in lume, de a face un pas catre o alta viata, de a-si urma idealurile, de a scapa de saracie si din incorsetarea si lanturile unor legi invechite depasite de civilizatie, impuse nu atat de credinta cat de interpretarea credintei de catre cei care se cred stapanii universului, stalpi ai familiei si ai societatii, cu drept de viata si de moarte asupra celorlalti. La acea varsta, Malala Yousafzai impartasea, ca multe alte fetite, nazbatiile si visurile copilariei alaturi de prietenele ei, de colegele ei si de cei doi frati ai sai. Inima ii batea mai tare in fata frumusetilor pline de pitoresc ale vaii Swatului unde se nascuse, dar si a celor din mijlocul satelor de munte cu carari abrupte, de-o frumusete ireala, unde se nascusera parintii sai. O fascinau ruinele pline de mister din spatele casei, pline cu vegetatie, cu statuile de lei si coloanele cazute ale unei vechi stupa, cu pietre enorme asezate sub forma unor umbrele gigantice. Ii placea sa se joace acolo, alaturi de ceilalti copii. De multe ori, Ii placea sa se furiseze in mijocul femeilor, sa le asculte, fascinata, destainuirile sau in mijlocul barbatilor, sa le asculte, hipnotizata, vorbele despre politica si despre lumea cea mare ce se intindea dincolo de valea Swat.

Malala s-a nascut in 12 iulie 1997, in regiunea vaii Swatului din nordul Pakistanului, in localitatea Mingora. Este de origine pastuna, membra a unui trib de oameni mandri, larg raspanditi pe teritoriile Afganistanului si Pakistanului. Tatal sau, Ziauddin, i-a dat numele dupa o tanara poeta pastuna, o eroina afgana care, intr-un moment de cumpana pentru castigarea libertatii tarii, si-a inspirat poporul in lupta, prin curajul de care a dat dovada. Si, contrar unor obiceiuri inradacinate pastune, numele Malala, numele unei fete, a fost scris in arborele genealogic al familiei pentru prima data in trei sute de ani. Cand era mica, tatal ii fredona mereu un cantec despre faimoasa purtatoare a numelui ei, convins fiind ca fata lui va ajunge si ea la fel de faimoasa: “Malalai din Maiwand, ridica-te inca o data, Sa-i faci pe pastuni sa priceapa cantecul onoarei. Cuvintele tale poetice schimba lumi. Te implor, ridica-te.” Cand mai facea cate o nazbatie, tatal ei ii povestea, pentru a o consola, despre marii eroi ai neamului si despre greselile pe care acestia le facusera pe vremea cand erau si ei copii: Mahatma Gandhi, marele pacifist al Indiei si Mohammad Ali Jinah, fondatorul Pakistanului, convins fiind ca “un copil e tot copil chiar daca e profet”.

Felul in care isi traiesc pastunii viata, este guvernat de asprul cod Pastunvali. O parte a acestui cod vorbeste despre Badal – traditia razbunarii. Dar, pentru Malala si familia ei, razbunarea avea un gust amar, iar Malala isi jurase sa nu mai foloseasca niciodata badal, sa fie o adepta a pacii si non-violentei. Un altfel de cod, dupa care isi acopereau femeile chipul in public, era codul Purdah. Unele, ca mama Malalei, isi puneau doar o esarfa in jurul capului, numita niqab. Altele purtau burqa, niste robe lungi care le acopereau capul si fata, ca oamenii sa nu la vada nici macar ochii. Unele purtau chiar manusi si ciorapi negri, ca sa nu se vada nici o bucatica din piele. Unora dintre neveste li se impunea sa mearga in urma sotilor sau altele isi coborau privirea cand intalneau un barbat, iar fetele dispareau in spatele voalurilor imediat ce deveneau adolestente. Cand femeile se adunau intr-o camera sa discute, sa se destainuie, sa povesteasca, toate aceste basmale si valuri dispareau, lasand sa li se vada chipurile frumoase, cu parul lung si negru. Ceea ce ii placea Malalei, era acest tablou al frumusetii exterioare si interioare, plin de soapte domoale, rasete si discutii degajate. 

  

“Malala o sa traiasca libera ca pasarea cerului”  - spunea tuturor tatal Malalei, atunci cand ea isi exprima vointa de a nu-si acoperi niciodata chipul. Chiar daca se prefacea a fi rusinata, pentru Malala aceste cuvinte de lauda erau cel mai pretios lucru. Era norocoasa cu un astfel de tata, care nu dorea sa ii franga aripile. Era profesor si conducea o scoala pe care o deschisese, cu fonduri putine, cu trei ani inainte de a se naste Malala. Era director si profesor, si contabil, dar si om de serviciu, mecanic sef, adica om bun la toate. Scoala era un loc saracacios, dar avea table de scris si creta si pentru copila Malala, ca si pentru alte fete, era ca un paradis. Inainte de a sti sa vorbeasca bine, se tara prin salile de clasa goale si tinea lectii in limbajul ei de copil. Iar inainte de a intra la scoala, statea de multe ori la ore, alaturi de ceilalti copii, plina de admiratie pentru lucrurile pe care le invatau. A fost foarte entuziasmata cand a intrat la scoala si a facut totul pentru a se afla printre primele eleve la invatatura. 

In Pakistan, totul a inceput cand cei care credeau ca lumea a fost facuta special pentru ei si in favoarea principiilor distructive pe care ei insisi le promovau in numele credintei, au instaurat teroarea in randurile populatiei si mai ales a acelei parti care nu era de acord cu regulile antiumane si anticredinta stabilite de adeptii fanatici a unor precepte, carora eu nu le-as spune religioase; a face crime, a executa copii, adulti, elevi de scoala, ostateci, a purta razboaie, a teroriza si decima populatii intregi, nu inseamna sa urmezi dorinta lui Dumnezeu. Chiar inainte de venirea talibanilor, femeile aveau alt statut decat barbatii. Ca in majoritatea regiunilor musulmane din lume, femeilor le era interzis sa mearga singure pe strada, fetelor sa mearga la scoala, muzica era un pacat. Majoritatea mamelor erau analfabete iar tatii nu-si considerau fetele ca pe niste membrii valorosi ai familiei, pentru ca oricum le maritau de mici si ele se duceau sa traiasca cu familiile sotilor.

In Pakistan, toata lumea sarbatoreste nasterea unui baiat. Se trag focuri de arma, se pun daruri in leaganul copilului, numele baiatului este scris in arborele familiei. Dar cand se naste o fetita, nimeni nu viziteaza parintii iar mama este compatimita. In Afganistan, tara condusa de talibani, viata era si mai grea. Scolile pentru fete fusesera deja arse din temelii si toate femeile fusesera obligate sa poarte acea burqa exagerata, care le acoperea din cap pana-n picioare si care avea doar o deschizatura mica numai in dreptul ochilor. Nu aveau voie sa rada cu voce tare si erau batute sau inchise daca erau gasite fara un insotitor barbat. “Eu o sa-ti protejez libertatea, Malala. Tu vezi-ti de visele tale”, ii spunea tatal, pentru ca ea sa nu-si faca griji.

Cand talibanii au pus stapanire pe regiunea Swatului din Pakistan, umbra infricosatoare a terorismului s-a instaurat pe deplin in viata oamenilor din regiune. Vocea unuia dintre liderii talibanilor se auzea din ce in ce mai mult noaptea la radio, transformandu-se cu timpul in atacuri personale. Profita de durerea oamenilor pentru a le induce frica. Frica razbunarii lui Dumnezeu daca se asculta muzica, daca se dansa, daca se vizionau filme, toate acesta fiind pacate interzise de islam, spunea el. Barbatii trebuiau sa-si lase parul si barbile sa creasca, iar femeile trebuiau sa stea tot timpul in casa, izolate intr-o incapere, conform practicarii “purdah”. Aveau voie sa iasa afara numai in caz de urgenta si numai purtand burqa si insotite de un barbat care le era ruda. 

Tatal Malalei nu avea incredere in misterioasa voce de la radio si, in curand, a aflat cine se ascundea in spatele acesteia: un mullah care nu terminase nici liceul si nu avea nici macar studii religioase. Atacurile personale ii vizau pe anumiti oameni care vorbisera impotriva lui, care militasera pentru pace si care credeau ca discutiile lor sunt private. Li se striga numele la radio, erau numiti pacatosi si facuti de ras in public. Scolile pentru fete erau considerate “haram”, adica erau interzise de Coran. Prin emisiunile ilegale, s-a interzis vaccinarea copiilor, motivand ca este doar o stratagema a tarilor vestice pentru a face rau copiilor musulmani. Ii amenintau chiar si pe frizerii care faceau tunsori vestice, iar magazinele de muzica erau si ele amenintate cu distrugerea. 

Incetul cu incetul, “evenimentele ce urmau sa vina si-au aruncat umbra inainte”. Oamenii au fost convinsi sa-si doneze bijuteriile si banii, iar fondurile obtinute au fost folosite pentru inarmare si instruirea militantilor. Politia si guvernul au incercat sa-i opreasca, s-a ajuns chiar si la un pact intre guvern si teroristi, dar totul a fost in zadar, miscarea talibanilor devenea tot mai puternica. S-a declarat razboi guvernului, s-au luat si au fost omorati ostateci, armata a atacat, au murit o multime de oameni. Mullahul local care bagase frica in populatie, si-a unit fortele cu ceilalti talibani pakistanezi. Teroarea isi intindea din ce in ce mai mult aripa neagra asupra a cat mai multe teritorii, amenintand cu pedeapsa capitala. In scoala Khushal din Mingora, la inceput, lucrurile mergeau ca de obicei. Dincolo de portile scolii insa, localitatea era o adevarata inchisoare.

Femeile nu mai aveau voie deloc sa iasa in locuri publice, nici macar la cumparaturi, nu mai aveau voie sa se uite la filme, pentru ca acolo vedeau barbati si nu le era permis, strazile s-au golit de femei, magazinele s-au golit de DVD-uri. S-au inchis magazine de muzica si electronice, in piata s-au pus pancarde pe care era scris: “interzis accesul femeilor”. Au fost interzise chiar si unele jocuri de copii. Spaima i-a facut pe oameni sa isi duca toate CD-urile si DVD-urile in piata publica si sa le arda. Sub diferite amenintari propagate la radio, din ce in ce mai multi parintii nu si-au mai lasat fetele sa mearga la scoala, doarece fetele bune musulmane care se duceau la scoala, “erau condamnate sa ajunga in iad”. Au urmat clipe si mai negre, prin organizarea unui tribunal care dadea edicte. Drept urmare, unii politisti, oficiali guvernamentali sau alte persoane care nu ascultau de mullahul taliban erau biciuiti sau omorati de oamenii lui. O mare parte din actele lui de “dreptate” se faceau in toiul noptii. Teroarea ajunsese la paroxizm. Oamenii considerati “delicventi”, “spioni” sau “pacatosi” erau scosi afara din casele lor si omorati, iar a doua zi trupurile lor erau expuse, ore in sir, in piata publica. 

In acele conditii pline de teroare, tatal Malalei, un adevarat credincios, un om cu vederi largi, un aparator al dreptatii, al pacii, al educatiei, al libertatii de opinie, a hotarat sa mearga seara la anumite intruniri, sa vorbeasca impotriva talibanilor, iar apoi sa plece la Islamabad, pentru a trage la raspundere guvernul pentru ca nu-si apara cetatenii. Si, intr-o vreme in care majoritatea barbatilor pastuni oricum isi ignorau sotiile, cu atat mai mult cand erau sub sabia amenintarii, el nu a facut acest pas riscant fara sa aiba acordul sotiei, care a fost alaturi de el. La una dintre amenintarile facute de talibani asupra elevilor si scolii pe care o conducea, directorul le-a raspuns cu curaj in ziarul local: “Va rog, nu le faceti rau copiilor, pentru ca Dumnezeul in care credeti voi este acelasi Dumnezeu la care se roaga si ei in fiecare zi. Puteti sa-mi luati mie viata, dar, va rog, nu le faceti rau copiilor de la scoala mea.” Aceste cuvinte, aceasta luare de pozitie curajoasa i-a imbarbatat si pe ceilalti barbati care il admirau cu sinceritate. A fost o perioada in care, prima femeie prim-ministru a Pakistanului, Benazir Bhutto, intoarsa din exilul din Marea Britanie, candida din nou la alegeri, fiind un model demn de urmat pentru fete ca Malala si singurul politician care avea curajul sa vorbeasca impotriva teroristilor. Curajul ei insa, a fost platit cu viata, fiind asasinata.

A fost si perioada in care, Malala Yousafzai, la varsta de numai zece ani, a surprins o lume intreaga prin curajul sustinut de tatal ei, de a incepe campania pentru dreptul la educatie al fetelor, cand valea Swatului era controlata de teroristi si educatia fetelor amenintata. Chiar daca tatal fusese apostrofat de talibani, deoarece nu era pios (avea totusi Coranul in casa, iar copiii sai mergeau sa faca studii religioase, dupa-amiaza, la o moscheie in aer liber) si conducea o scoala care “nu mergea pe drumul drept al islamului, pentru ca acolo invatau fete care foloseau aceeasi poarta de intrare in scoala ca si baietii”, iar uniformele lor erau neislamice… scoala Khushal din Mingora continua sa fie pentru copii si, in special pentru fete, un paradis. Si de ce nu ar fi fost? ...“Pentru ca in scoala Khushal, zburam pe aripile cunoasterii. Intr-o tara in care femeile nu au voie sa iasa din casa fara sa fie insotite de un barbat, noi, fetele, calatoream in lung si-n lat inauntrul cartilor. Intr-o tara in care multe femei nu puteau citi preturile la piata, noi invatam tabla inmultirii. Intr-un loc in care, de indata ce intram in adolescenta, trebuia sa ne acoperim fetele si sa ne ascundem de baietii cu care ne jucam in copilarie, noi alergam libere ca vantul. Nu stiam unde avea sa ne duca educatia noastra. Nu voiam decat sa avem sansa de a invata in pace.”   

Dar, aceasta sansa s-a naruit atunci cand, in 2008, au primit amenintarea ca, incepand cu data de 15 ianuarie, nicio fata, mica sau mare, nu mai avea voie sa mearga la scoala. Caz contrar, parintii si directorul scolii erau resposabili. Una dupa alta, fetele au incetat sa mai vina la scoala, sub interdictie din partea tatilor sau a fratilor. Sub aceasta presiune si in urma refuzului facut de un tata in numele fetei lui si a altor profesori, de a scrie un jurnal despre viata sub ocupatia talibana pe site-ul BBC Urdu, Malala a fost de acord sa scrie ea. Si, cu acordul tatalui, care stia cat de cruzi sunt talibanii dar, probabil, nu ar fi facut rau unui copil, dar si al mamei care stia ca “falsitatea trebuie sa moara si adevarul sa iasa la iveala” (verset din Sfantul Coran), Malala a scris.

Sub pseudonimul de Gul Makai, a inceput sa scrie la BBC Urdu despre viata ei de eleva sub stapanirea talibanilor. A fost, de asemenea, de acord sa apara intr-un documentar New York Times, in care se vorbea despre educatia din Pakistan. S-a folosit de fiecare ocazie ivita, pentru a vorbi despre dreptul la educatie al fiecarui copil, in special al fetelor al caror drept la educatie fusese interzis de catre talibani. A scris despre cat de greu ii era sa studieze si sa doarma noaptea in mijlocul ororilor savarsite de talibani (luare de ostateci, executarea acestora si a altora care ii criticau, bobardarea scolilor), in zgomotele luptelor care se duceau zilnic pe dealurile din afara orasului intre fortele guvernamentale si talibani, sau despre teama pe care o avea in suflet de a nu fi urmarita de vre-un taliban, atunci cand se ducea dimineata la scoala. A povestit si despre cum scoala era centrul vietii ei si cata bucurie avea sa patrunda in tainele cartilor, despre mandria pe care o simtea mergand pe strazile din Mingora, imbracata in uniforma scolara. Chiar si sub amenintarile cu moartea indreptate impotriva ei si a tatalui ei, Malala nu a incetat sa scrie. Tata si fiica, sotie si mama, alaturi de cei care doreau pace si buna intelegere, increzatori in paza sfanta a bunului Dumnezeu, prin rugaciuni si credinta, facusera front comun impotriva terorii.

Ca rasplata, in octombrie 2011, a fost nominalizata la Premiul International de Pace pentru Drepturile Copiilor, un grup ce milita pentru drepturile copiilor, cu sediul in Amsterdam. Numele ii fusese propus de episcopul Desmond Tutu din Africa de Sud, un erou al tatalui ei pentru lupta dusa impotriva apartheidului. A fost invitata apoi la o Conferinta despre educatie din Lahore, unde a primit din partea ministrului educatiei de acolo, un premiu substantial pentru campania ei ce viza drepturile fetelor. A urmat un alt premiu din partea guvernului, Premiul National pentru Pace al Pakistanului. Cand prim-ministrul i-a inmanat premiul, Malala i-a inmanat si ea o cerere pentru refacerea scolilor distruse de talibani si pentru construirea unei universitati pentru fetele din valea Swat. In 2012, Malala a implinit varsta de 15 ani. De la 14 ani, era vazuta deja ca un adult. Primise multe premii si dorea ca o buna parte din banii primiti sa fie folositi pentru a ajuta copiii strazii si pe cei care munceau de la varste fragede, dar si pentru ca fetele din Swat sa aiba acces la educatie. Ca urmare s-a hotarat sa infiinteze o fundatie educationala. 

Chiar daca li s-a comunicat ca talibanii au fugit, inca mai aveau loc destule violente si crime, iar razbunarile si amenintarile cu moartea nu incetau fata de toti cei care in trecut ridicasera vocea impotriva teroristilor si care isi continuau campania pentru pace. Atat tatal cat si fiica erau pe lista talibanilor!... Isi puneau cu groaza intrebarea, care dintre ei doi va cadea primul. In acea asteptare febrila a mortii, incepusera sa aiba cosmaruri. Si clipa in care nu tatal, ci fiica sa, Malala, si-a privit moartea in fata, a venit odata cu autobuzul scolii, cu care ea si colegele ei se intorceau acasa. Mana criminala a unui terorist, nu a tinut cont ca in autobuz erau copii, a uitat pe loc sau poate nu a tinut cont niciodata de preceptele Coranului, si asta pentru ca dorinta de razbunare este intotdeauna oarba, amestecand minciuna cu adevarul si adevarul cu minciuna, astfel incat sa se convinga pe ei insisi si o lume intreaga ca totul este corect si conform preceptelor sfinte. Unul dintre cele trei gloante a fost tras in capul Malalei, unul in colega ei, Moniba si altul in colega ei, Shazia. Apoi s-a lasat intunericul. Dumnezeu a vrut insa ca aceste copile sa traiasca si vada din nou lumina zilei.

Malala, atat de grav ranita, la un pas de moarte, a fost transportata si tratata in trei spitale din Pakistan. Armata a preluat imediat cazul ei. Glontul ii lovise tampla, ii fracturase craniul, trimitand fragmente de os in tesatura exterioara a creierului. Socul a facut ca creierul sa se umfle. Pentru a permite creierului sa se extinda, doctorii din Pakistan au indepartat o bucata din craniu pe care au pus-o sub pielea abdomenului, pentru a tine osul in siguranta. Operatia a fost un succes dar, corpul copilei a dezvoltat o infectie, ficatul si plamanii au inceput sa cedeze, starea ei s-a inrautatit. Fiind la un pas de moarte, a fost bagata in coma indusa pentru a putea fi transferata in Anglia cu un avion privat, imprumutat de Emiratele Arabe Unite, cu echipament medical complet la bord, insotita de dr. Fiona si dr. Javid, doi medici ce se aflau in schimb de experienta in Pakistan. Cei doi medici au fost alaturi de ea timp de aproape doua saptamani, intr-un spital bine echipat din Birmingham, Spitalul Regina Elisabeta, unde a suferit o reconstructie de craniu. A stat in coma indusa timp de o saptamana. Recuperarea a durat mult si a fost grea. Dar, in momentul revederii cu parintii sositi din Pakistan, bucuria a fost enorma, cu multe, multe lacrimi de fericire si multumire fata de Dumnezeu, pentru ca era in viata, pentru ca se puteau imbratisa din nou, chiar daca chipul ei era desfigurat datorita traumelor suferite. A trebuit sa mai treaca prin alte cateva operatii si luni intregi de terapie fizica, ca starea chipului si a corpului sa se amelioreze.

“Acesta e chipul meu si il accept asa cum e. Acum trebuie sa il acceptati si voi”, le-a spus ea parintilor socati de felul in care arata, chiar daca ei se abtineau cat mai mult sa-i arate acest lucru.”Cand vezi moartea cu ochii, lucrurile se schimba. Nu conteaza daca nu pot sa clipesc, sau sa zambesc. Sunt tot eu, Malala. Chipul meu nu conteaza. Dumnezeu mi-a dat o noua viata”. Recuperarea a fost o binecuvantare si un dar de la Dumnezeu.

Curajul acestei copile in fata propriei stari de sanatate si a urmelor grave lasate pe chip de mana criminala, constienta fiind de faptul ca sufleteste ea este aceeasi, imi aminteste de cuvintele pline de har ale unui om si artist deosebit, care a inteles ca nimeni altul copilul si provocarile la care acesta trebuie sa raspunda atunci cand viata il supune la incercari grele. Cuvintele acestui om exprima vocea pe care copiii aflati in situatii grele nu o pot exprima: “Ea pur si simplu stie! Cunoaste acea pace interioara si stie cum sa nu simta durerea. Ea stie ca pana cand si respiratia este un gest de recunostinta fata de Creator. Zambeste pentru ca este in viata, asteptand cu rabdare ca anii de intuneric si durere sa dispara ca prin farmec.” 

Talibanii au revendicat atacul, promitand ca vor incerca din nou sa o omoare pe Malala. Pentru ei, aceasta crima, departe de a fi oprit vocea pentru dreptul la educatie, constituia o lectie dura fata de toata lumea, dar, in niciun caz, lectia nu a avut efectul pe care si l-ar fi dorit ei. Intr-un autobuz scolar, s-au tras trei gloante asupra a trei fete, insa niciuna nu a murit. Talibanii au atentat la viata unei copile pentru a-i inchide gura. In schimb, acum o lume intreaga ii asculta mesajul. Ei nu i-au putut impusca credintele, visele, nu au putut opri campania Malalei de a trimite fiecare fata si fiecare baiat la scoala. Glontul care nu a ucis-o, ci doar a ranit-o, a transormat-o intr-un adevarat simbol, o adevarata aparatoare a dreptului la educatie a milioanelor de fete din intreaga lume. Acum, milioane de tineri vorbesc in locul ei despre adevar. Pentru ca adevarul va triumfa mereu asupra minciunii. Aceasta este adevarata credinta islamica din Sfantul Coran, care i-a calauzit: “Minciuna trebuie sa moara si adevarul sa iasa la iveala”. 

In prezent, Malala locuieste impreuna cu parintii ei in Birmingham unde a urmat si scoala, fiind eleva liceului Edgbaston, din 2013 pana in 2017. Tot in Anglia, au invatat si celelalte doua prietene ale ei, care au scapat de moarte, Moniba si Shazia. Pentru lume, Malala continua sa fie si acum o luptatoare pentru drepturile omului, dar pentru ea insasi si pentru fratii ei, este aceeasi Malala cu care au trait si s-au certat in toti acesti ani, este sora lor mai mare, este o fata ca oricare alta. Iar Ziauddin, tatal ei, de cate ori are ocazia, la conferintele de pace la care participa, spune cu mandrie:”Malala este cunoscuta drept fiica mea. Dar acum sunt mandru sa va spun ca eu sunt cunoscut ca fiind tatal ei”.  Intr-un discurs tinut in 2014, afirma: „Istoria unei femei este istoria injustiei, a inegalitatii, a violentei si exploatarii. Multa lume ma intreaba ce este atat de special in felul in care am crescut-o pe Malala, de a devenit atat de puternica, de curajoasa. Le spun: nu ma intrebati ce am facut; intrebati-ma ce nu am facut: nu i-am taiat aripile, atat! Daca in multe societati tatii sunt, de obicei recunoscuti dupa meritele fiilor lor, eu sunt unul dintre acei putini tati recunoscuti pentru meritele fiicei si sunt mandru de asta. Inainte, ea era fata mea, dar acum eu sunt tatal ei.“

Din toata aceasta poveste tragica, Malala a inteles un lucru, ca Dumnezeu a vrut ca ea sa traiasca, ca i s-a dat o a doua sansa si ca traieste in continuare viata pe care Dumnezeu vrea sa o traiasca. Si are o misiune de indeplinit. O misiune pe placul inimii ei, o misiune frumoasa, de eliberare a fiintei umane din obscurantism si saracie. De aceea, campania pentru drepturile copiilor pe care o duce neincetat, ii aduce satisfactia ca poate ajuta tot mai multe fete, ce sunt fortate sa munceasca acasa, sa mearga la scoala si in felul acesta sa devina independente; sau sa ajute prin acces la educatie, sutele de fete din Nigeria rapite de acasa; sau pe copiii sirieni imbracati murdar, desculti, doar cu o bocceluta la ei, aflati in taberele din Iordania pline cu refugiati, sa aiba ce manca, un adapost si educatie. Avand mereu in minte imaginea vie a copiilor carora li s-a furat copilaria: fetele care sunt maritate la varsta frageda de unsprezece ani, baietii care cauta prin gunoaie pentru a-si intretine familia, copiii ucisi de bombe sau gloante, Malala simte ca este aici cu un motiv: sa-si foloseasca viata pentru a-si ajuta semenii.

La varsta de saispezece ani, a primit un cadou neasteptat. A fost invitata sa vorbeasca la Natiunile Unite unde, pe langa oficialitati importante, au fost invitati sa vorbeasca pentru problemele si drepturile lor, o multime de tineri. In America, l-a intalnit pe presedintele Obama cu familia lui, caruia i-a spus cu dezinvoltura ca daca America ar cheltui mai putini bani pe arme si razboi si mai multi pe educatie, atunci lumea ar fi un loc mai sigur. Discursul pentru ONU si l-a scris in asa fel incat, toata lumea sa ramana nu cu imaginea unei fete impuscata de talibani, ci cu imaginea unei fete care lupta pentru educatie. Dumnezeu ii oferise deopotriva o responsabilitate si un dar: responsabilitatea de a face lumea un loc mai pasnic si darul de a putea face asta.

Tentativa de crima a declansat un sprijin national si international enorm. Malala devenise cea mai faimoasa adolescenta din lume. Saptamani dupa tentativa de crima, un grup de cincizeci clerici musulmani importanti din Pakistan a emis o fatwā impotriva celor care au incercat sa o omoare. Termenul Fatwa este o hotarare privind un punct de drept islamic, dat de o autoritate recunoscuta. In ultimii ani, termenul "fatwā" a fost utilizat pe scara larga in mass-media, de obicei pentru a indica faptul ca o pedeapsa cu moartea a fost pusa pe cineva sau pe un grup de oameni.

Dupa ce s-a recuperat, Malala a devenit o activista educationala proeminenta. Avand baza in Birmingham, a infiintat “Fundatia Malala”, o organizatie non-profit de ajutorare a copiilor. Organizatia desfasoara numeroase activitati de sustinere a sanselor la educatie pentru fete din regiuni in care mersul la scoala este o provocare – din motive variate. In 2013 a fost co-autoarea cartii “Eu sunt Malala”, un bestseller international. In cursul aceluiasi an, a primit premiul Amnesty International, Ambasadorul Constiintei, alaturi de cunoscutul cantaret Harry Belafonte.

Premiul Sakharov pentru Libertatea de Gandire, anul 2013, i-a fost acordat pe 20 noiembrie, in cadrul sesiunii plenare a Parlamentului European de la Strasbourg. Malala a primit premiul de la presedintele Parlamentului European, Martin Schulz. Ea este primul copil care a primit Premiul Sakharov. Premiul se ofera celor care lupta pentru libertatea de gandire, impotriva intolerantei, a fanatismului si a opresiunii.

In anul 2014, a pimit alaturi de Kailash Satyarthi, Premiului Nobel pentru Pace, pentru lupta impotriva asupririi prin munca a copiilor si tinerilor, cat si pentru sustinerea dreptului tuturor copiilor la educatie. In varsta de 17 ani, a devenit cea mai tanara laureata a Premiului Nobel. In 2015, Malala a facut obiectul Oscarului pentru documentarul “He Named Me Malala”. Editiile din 2013, 2014, 2015 ale revistei Time au considerat-o una dintre cele mai influente persoane la nivel global. In 2017, i-a fost publicata cartea ilustrata “Creionul Magic al Malalei”.

In anul 2017, i s-a acordat cetatenia onorifica a Canadei si a devenit cea mai tanara persoana care s-a adresat Camerei Comunelor din Canada. In august 2017, a obtinut admiterea la Lady Margaret Hall, Oxford pentru a studia si obtine o diploma de licenta in filosofie, politica si economie.

Nota:

Stupa (sanscrita) = structura de tip movila sau de tip emisfera, care contine relicve (vestigii, moaste) si care este folosita ca un loc de meditatie. 

“Eu sunt Malala”  / de Malala Yousafzai si Patricia McCormick

https://en.wikipedia.org/wiki/Malala_Yousafzai