“Era ca un curent puternic
de aer proaspat care ne-a facut sa ne destindem si sa respiram adanc aerul, ca
un fascicul puternic de lumina care a strapuns intunericul si a indepartat
zgura din ochii nostri, ca un vartej de vant care a deranjat multe lucruri dar,
mai ales, mintile oamenilor. El nu a descins din varf; el parea sa iasa din
milioanele de oameni ai Indiei, vorbind limba lor si atragand permanent atentia
asupra lor si a starii lor ingrozitoare.” / Jawaharlal Nehru
Una dintre cele mai remarcabile personalitati
din istoria umanitatii, Mahatma Gandhi a jucat un rol esential in obtinerea
libertatii Indiei. Metodele sale non-violente si pasnice au constituit fundamentul obtinerii
independentei fata de imperiul britanic. Modul in care a dat forma
si caracter luptei pentru libertate, respectul pe care si l-a castigat in ciuda
stilului simplu de viata pe care l-a dus, sunt atribute demne de apreciat. Si-a elaborat si dezvoltat tehnicile si strategiile pentru a
se asigura ca actiunile intreprinse au impact. A dat ascultare invataturilor
crestinismului cu aceeasi convingere si credinta cu care a citit scripturile
hinduse. Cinstea si sinceritatea l-au ajutat pe tot parcursul vietii.
Gandhi a fost un lider national unic. El a
imbinat rolul unui reformator social-religios si pe cel de lider al miscarii
nationaliste, folosind mijloace morale pentru a atinge scopuri politice. Pentru
el, forta morala a fost cea mai puternica forta folosita impotriva fortei
brute. A facut ca Satya si Ahimsa sa fie baza noii ordini sociale. Libertatea
urma sa fie realizata prin non-violenta si prin ne-cooperarea cu clasa
dominanta. A sustinut ca neinfricarea este partea esentiala a miscarii
Satyagraha, cautand sa indeparteze frica din mintea poporului. Gandhi a fost un
adevarat lider al maselor. Nici un alt lider nu a dat un astfel de exemplu in mobilizarea maselor. A facut ca realizarea independentei Indiei sa fie o
preocupare a tuturor indienilor. A fost numit cu adevarat “Parintele Natiunii” si “Marele Suflet”, devenind prin tot ce a realizat, nemuritor. Pacea,
iubirea, toleranta si non-violenta au fost cheile succesului sau.
Rolul lui Gandhi in lupta
pentru libertatea Indiei
Articol de Pankaj Borah
Asist. Profesor, Dept. de Stiinte Politice
Colegiul Arya Vidyapeeth, India
“Lupta dusa pentru independenta Indiei a fost
una dintre cele mai insemnate miscari democratice impotriva imperialismului si
colonialismului. Lupta pentru libertatea Indiei ofera cele mai bune exemple de
nationalism si patriotism care ar putea fi adoptate si urmarite pentru a elimina
institutiile nedemocratice ale colonialismului. Nationalismul indian a atins
cele mai inalte varfuri sub conducerea lui Gandhi. Fara indoiala ca el, cel
care a organizat miscarea pe baza maselor populare si a incercat tot ce a tinut
de el ca sa-i uneasca pe hindusi si musulmani, a ridicat si statutul economic
si social al celor “de neatins”.
"Mahatma Gandhi" sau Bapu, a fost un
reformist moral. Este acceptat faptul ca Gandhi a fost cel din spatele luptei
non-violente pentru libertatea Indiei. A fost influentat de ideile politice ale
lui Gopal Krishna pe care l-a considerat drept un "Guru Politic" al sau. Credinta
in non-violenta si-a adoptat-o din Jainism. Biblia i-a dat iscusinta de a nu
rani inima nimanui. De asemenea, ea l-a invatat sa iubeasca si sa faca bine
celorlalti. Gita l-a invatat sa faca servicii altruiste. De la David
Thoreau a imprumutat ideea nesupunerii civile si de la Lev Tolstoy ideea de a
rezolva problemele cu iubire.
Prima faza a conducerii lui Gandhi in lupta pentru libertatea
indiana: 1914 – 1919
Gandhi a jucat un rol esential in lupta
Indiei pentru independenta. Aparitia lui Gandhi drept conducator indiscutabil al
Congresului National Indian este o poveste foarte interesanta. Dupa douazeci de ani de
sedere in Africa de Sus, Gandhi s-a intors in India in 1914. El s-a decis sa
ghideze scenariul politic al Indiei. La scurt timp dupa sosirea sa, si in urma
promisiunii facute lui Gopal Krishna Gokhale, Gandhi a inceput un turneu de ani
de zile in patria sa. Si-a petrecut urmatorii patru ani (1914-18) studiind
situatia indiana si s-a pregatit pe sine si pe cei care doreau sa-i urmeze
calea pentru satyagraha sau aplicarea fortei sufletesti bazate pe adevar,
pentru indepartarea inegalitatilor social - politice semnificative de pe urma carora India
suferea. Dar, el nu a fost un simplu observator inactiv al acelei perioade. In anul 1915, a infiintat Ashramul (loc de refugiu religios
pentru hindusi) Satyagraha langa Ahmedabad, unde un grup mic de
oameni care i-au acceptat principiile generale s-a stabilit.
Experientele
locale ale lui Gandhi:
(I) Satyagraha din Champaran: In 1917,
Gandhi a Inceput Satyagraha in districtul Champaran din regiunea Bihar pentru a
ameliora situatia taranilor care cultivau indigo. Sub sistemul Tinkathia ei
erau obligati sa cultive indigo pe pamantul lor (in loc sa cultive alimente.
Vanzand indigo obtineau un profit foarte mic, in timp ce datoria lor continua
sa creasca. Cand au refuzat sa mai cultive indigo, au fost batuti si torturati
de administratia locala). Au fost astfel supusi cultivarii ilegale si asupririi
plantatorilor. Gandhi a facut o ancheta sistematica a nemultumirilor lor.
Alaturi de un grup de lucratori ai congresului, s-a deplasat in districtul
Chanmparan, insa ofiterii britanici i-au ordonat sa se intoarca. Gandhi s-a
opus deciziei si a inceput miscarea satyagraha. In cele din urma, ofiterii
guvernamentali au fost obligati sa-si retraga ordinele. Gandhi a format o
comisie pentru a examina nemultumirile taranilor. A fost prima sa incercare de
nesupunere civila si a avut succes.
(II) Sustinerea
Lucratorilor Filaturii din Ahmedabad: In anul 1919, proprietarii fabricii de
textile au redus salariul lucratorilor lor. Aceasta a condus la o disputa intre
proprietarii filaturii si muncitori. Lucratorii au organizat un Hartal.
Gandhiji s-a dus la Ahmedabad unde a inceput o greva a foamei pentru a obtine acceptarea cererilor angajatilor. Proprietarii fabricii au trebuit sa se supuna
lucratorilor pentru a le creste salariile cu 35%.
III) Conflictul din Kheda: Imediat dupa greva
de la filatura Ahmedabad a inceput o noua lupta Satyagraha. In districtul Kheda
din Gujrat, recolta era foarte scazuta si foametea ameninta. Multi cultivatori
nu au putut sa-si plateasca impozitul. El a redactat o petitie si a cerut
suspendarea colectarii veniturilor. Guvernul a respins insa petitia. Gujrat
Sabha, al carei presedinte era chiar Gandhi, a jucat un rol principal in conflict.
Apelurile si petitiile esuand, Gandhi a recomandat retinerea veniturilor si
le-a cerut taranilor sa “lupte pana la moarte impotriva unui asa spirit de
razbunare si tiranie" si sa arate ca "este imposibil ca oamenii sa fie guvernati fara consimtamantul lor".
Stirile despre lupta
s-au raspandit peste tot in India, oamenii din diferite parti ale Indiei i-au
trimis bani lui Gandhi pentru a ajuta lupta. Timpul a trecut iar taranii au
inceput sa-si piarda cumpatul sub amenintarea functionarilor si a bunurilor
care le erau confiscate si vandute. In unele cazuri, autoritatile au atacat si
calcat in picioare culturile. Oamenii si-au pierdut speranta. Gandhi a simtit
ca trebuie facut ceva urgent. El le-a sugerat unora dintre adeptii sai sa
inlature singuri culturile din campurile atacate de autoritati. Stia ca
vor urma arestari, dar toti erau pregatiti sa faca fata consecintelor. Taranii
au fost arestati pe un termen scurt de incarcerare si, din fericire, lupta s-a
incheiat curand prin compromisuri convenite. (Miscarea a fost retrasa atunci cand
guvernul a emis instructuni de recuperare a veniturilor din impozit numai de la
acei tarani care isi puteau permite sa plateasca). Gandhi si-a amintit mai
tarziu ca la acea data "oamenii erau epuizati" iar el efectiv "pus
intr-o maniera eleganta de a incheia lupta”. Conflictul Kheda a constituit
un pas important in trezirea populatiei Indiei la un sentiment de intelegere a
drepturilor si abilitatii lor de a-si primi cererile acceptate de catre
Guvern.
Champaran, Ahmedabad si Kheda au servit, in ansamblu,
drept demonstratii ale stilului si metodei politicii lui Gandhiji la tara. De
asemenea, l-au ajutat sa-si gaseasca suportul printre oamenii din India si sa
le studieze problemele in locurile apropiate lor. El a ajuns sa posede, urmare
acestor lupte, o intelegere mai clara a punctelor forte si slabiciunilor
maselor, precum si a viabilitatii propriului stil politic.
A doua faza a conducerii lui Gandhi in lupta pentru libertatea
indiana: 1919 - 1930
Miscarea impotriva Legii
Rowlatt: Legile Rowlatt au fost primite cu mare nemultumire de
catre fiecare segment al opiniei publice indiene. In consecinta, liderii
nationali au inceput o miscare intensa in toata tara impotriva legii. Mahatma
Gandhi a declarat 6 aprilie 1919 ca Ziua Satyagraha, o zi a Hartale-lor si
protestelor impotriva legii Rowlatt. A fost un succes unic. Unele incidente de
violenta au avut loc in Delhi si Ahmedabad. Punjab, regiune in partea de nord a
Indiei din vremea aceea, care suferea de pe urma consecintelor represiunii
grave din timpul razboiului, a recrutarilor fortate si a ravagiilor bolilor, a
reactionat foarte puternic si atat in Amritsar, cat si in Lahore situatia a
devenit deosebit de periculoasa pentru Guvern. Gandhiji a incercat sa mearga la
Punjab pentru a-i ajuta si linisti pe oameni, dar guvernul l-a deportat la
Bombay.
Tragedia JallianwallaBagh: 13 aprilie 1919.
Dar cea mai grava tulburare a avut loc la Amritsar (oras sfant in India pentru
religia Sikh), unde au fost ucisi englezi proeminenti. Michael O'Dwyer,
guvernatorul Punjab, se astepta la o revolta generalizata si a emis o
proclamatie la 11 aprilie, care interzicea intalnirile si procesiunile. Intre
timp, guvernul a arestat si doi lideri proeminenti ai congresului. Pe data de 13
aprilie, Ziua Sikh Baisakhi, aproximativ 20.000 de oameni s-au adunat pentru o
adunare generala pasnica la JallianwallaBagh, pentru a protesta impotriva
arestarii liderilor lor. Un numar mare de persoane care venisera sa viziteze templul Harimandir s-au alaturat, de asemenea, intalnirii. Generalul de brigada Reginald Dyer cauta ocazia prielnica de a da oamenilor o lectie pentru ignorarea ordinelor
guvernului. A sosit la JallianwalaBagh cu 500 de militari, carora le-a ordonat sa deschida fara avertisment focul asupra oamenilor (si sa continue
barajul criminal pana in momentul in care aveau sa-si epuizeze intreaga
munitie). Aproximativ 400 de oameni au fost ucisi si aproape 1200 au fost
raniti. Aceasta tragedie este cunoscuta sub numele de Tragedia de la JallianwalaBagh (Amritsar).
Generalul Dyer a sperat ca actiunea lui sa puna capat nu numai tulburarilor din
Punjab, ci si din intreaga Indie. Ulterior, autoritatile britanice l-au
indepartat din postul sau.
Renumitul poet, Rabindranath Tagore si-a
predat titlul de "Sir" drept masura de protest. Gandhi si-a pierdut
credinta in declaratiile de bunavointa ale guvernului britanic. Dupa marea
tragedie de la JallianwallaBagh, legea martiala a fost impusa in intregul Punjab. Au fost comise multe excese
impotriva oamenilor, printre care biciuirile publice care nu au fost rare. Tragedia JalianwallaBagh si declararea legii martiale au
largit ulterior golul dintre guvern si liderii nationali. Oamenii nu s-au
inspaimantat insa. Dimpotriva, determinarea lor de a lupta impotriva
regulilor straine a devenit mai puternica.
Brutalitatea de la JallianwalaBagh a uluit
intreaga natiune. Raspunsul nu a venit imediat, doar putin mai tarziu. Pentru
moment, represiunea a fost intensificata. Gandhi, coplesit de atmosfera totala
de violenta, a retras miscarea in 18 aprilie. Asta nu a insemnat insa ca el
si-ar fi pierdut credinta fie in Satyagraha non-violenta, fie in capacitatea
poporului indian de a adopta-o ca pe o metoda de lupta. Un an mai tarziu, a
lansat o noua lupta la nivel national, pe o scara mult mai mare decat
Satyagraha Rowlatt. Nedreptatea cauzata la Punjab a fost unul dintre motivele
majore pentru lansarea ei. Experienta indiana a lui Mahatma incepuse.
Nota: Sri Harimandir Sahib (lit. "adapost al lui
Dumnezeu"), cunoscut si sub denumirea de Templul
de Aur, este cel mai important loc de pelerinaj al sikhismului. Este
situat in orasul Amritsar, Punjab, India.
Miscarea Khilafat si Gandhi: Printre aceste evenimente
care au adancit resentimentele nationale, o noua problema a starnit de asta
data sentimentele musulmanilor indieni. Ea privea ingrijorarea lor fata de
Khilafat, cea mai inalta cancelarie religioasa din lumea islamica. Dupa
incheierea primului Razboi Mondial, aliatii au decis sa desfiinteze cancelaria
Califului (Khalifat). Asta i-a infuriat pe musulmani care o considerau ca o
insulta fata de credintele lor religioase. Musulmanii din India au inceput o
puternica miscare politico-religioasa cunoscuta sub numele de Miscarea
Khilafat. Liderii sai, Frati Ali (Muhammad Ali si Shaukat Ali), au intrat cu
inima si sufletul in miscare. Teologiile musulmane le-au acordat sprijinul.
Scopul lor era sa organizeze o miscare la nivel national daca pozitia Khalifa era
subminata.
Gandhi a privit miscarea Khilafat o ocazie de
aur pentru a aduce impreuna musulmanii si hindusii pe frontul national. Era
interesat de unitatea hinduso-musulmana din zilele petrecute in Africa de Sud.
Pactul Lacknow, potrivit lui, nu constituia o baza adecvata pentru unitate. El
a stabilit contactul cu Fratii Ali si a simtit ca cererea lor referitoare la
Khilafat era justa. Gandhi a protestat impotriva arestarii lor. Tratatul de la
Versailles a accentuat extinderea miscării prin dezmembrarea Imperiului turc.
Miscarea Khilafat era pentru el "o oportunitate de a uni hindusii si
musulmanii". Gandhiji a privit-o simplu ca o unitate a inimilor.
"Daca consider ca mahomedanul este fratele meu", scria
el in tanara Indie, "este datoria mea sa-l ajut in ceasul sau de mare
pericol, in masura posibilitatilor mele, daca cauza lui imi dicteaza ea insasi
ca este dreapta".
Comisia Khilafat a lansat o miscare de ne-cooperare
pe 31 august 1920, iar Gandhi a fost printre primii care s-au alaturat
acesteia. Congresul s-a intrunit intr-o sesiune speciala in septembrie 1920 la
Calcutta si a fost de acord cu inceperea miscarii de ne-cooperare. Decizia a
fost aprobata in sesiunea de la Nagpur, decembrie 1920. Miscarea de
ne-cooperare a fost lansata in ciuda apelului sincer facut de Gandhi catre
Vicerege de a revizui termenii de pace incheiati cu Turcia prin care Imperiul
Turciei a fost privat de dreptul de a tine postul si rugaciunile pe 31 iulie.
Miscarea a fost lansata oficial pe 31 august 1920, dupa expirarea
avertismentului pe care Gandhi i l-a dat Viceregelui prin scrisoarea sa din 22
iunie, in care afirma dreptul recunoscut "din timpuri imemoriale ale
subiectului de a refuza sa asiste un conducator care guverneaza gresit.”
Liderii miscarii Khilafat au sustinut de
asemenea miscarea de ne-cooperare condusa de Gandhi. Astfel, cerinta comisiei
Khilafat si a congresului au fuzionat. Miscarea de ne-cooperare condusa
de Gandhi urma sa implineasca urmatoarele cerinte.
• Guvernul britanic trebuia sa ofere Turciei
conditii de pace mai bune si nu trebuia sa atinga titlul "Khalifa" al
sultanului.
• Trebuia introdusa o noua schema de
reforme inaintea poporului indian care trebuia sa aduca India mai aproape de
realizarea Swarajului (auto-guvernarii).
Oamenilor li s-au cerut urmatoarele:
1) Refuzul de a participa la functiile
guvernamentale sau semi guvernamentale.
2) Sa-si retraga treptat copiii din scolile
si colegiile care erau controlate de guvern.
3) Refuzul clasei muncitoare si al clasei
clericale de a se oferi ca recruti in Mesopotamia.
4) Boicotarea instantei britanice de catre
avocati si inculpati.
5) Boicotarea bunurilor straine.
6)Boicotarea alegerilor care vor fi
organizate de consilii conform legii guvernului indian din 1919.
7) Predarea tuturor titlurilor si demisia din
locurile nominalizate in organismele locale.
8) Oamenii trebuie sa infiinteze scoli,
colegii si tribunale private de arbitraj in toata India. Dezvoltarea armoniei
intre hindusi si musulmani si incercarea de emancipare a femeilor si
inlaturarea proscrierii.
9) Revigorarea tesutului si filarii
manuale si popularizarea miscarii Swadeshi (relansarea produselor si proceselor de
productie interne, si ne-cooperarea).
Miscarea de necooperare s-a bazat pe o
non-violenta perfecta. Gandhi a privit-o nu doar ca pe un program politic, ci
si ca pe o miscare religioasa pentru a curata viata politica indiana de
coruptie, de terorism si de frica de rasa alba. Multe persoane distinse si-au
parasit activitatile lor si s-au alaturat miscarii. Multi studenti au renuntat
la institutiile nationale si la scolile si colegiile controlate de guvern.
Swadeshi-ul a devinit popular si Khadi a devinit un simbol al libertatii. In
toata tara au fost organizate focuri uriase cu tesaturile straine. "Fondul
Tilak Swaraj" a inceput sa finanteze miscarea si dupa scurt timp o multime considerabila de rupii au fost
subscrisi. Chiar si vizita Printului de Wales a fost boicotata si un hartal
complet a fost organizat pe 17 noiembrie 1921 in Bombay pentru a protesta
impotriva sosirii sale.
Dar, probabil, cel mai
de succes element al programului a fost boicotarea tesaturilor straine.
Voluntarii urmau sa mearga din casa in casa, colectand haine facute din
tesaturi straine, iar intreaga comunitate urma sa aprinda focul bunurilor. In aceasta privinta, Gandhiji si-a aratat clar
pozitia: "Prin
arderea hainelor mele straine imi ard rusinea - modestia m-a impiedicat sa le
declar in casa – In fruntea acestui mesaj de ne-cooperare, non-violenta si
Swadeshi este un mesaj pentru lume... ne-cooperarea noastra este cu sistemul
englez, nu cu vestul. Ne-cooperarea noastra este cu sistemul stabilit de englezi,
cu civilizatia materiala si lacomia care o insoteste, cu exploatarea celor
slabi. Ne-cooperarea noastra este o retragere in noi insine ".
Astfel, prin aruncarea si arderea hainelor
straine, Ganhiji incerca sa transfere rautatea, ura, animozitatea si
resentimentele indienilor impotriva britanicilor, de la om la lucruri. Ca
inlocuitor, Gandhiji a subliniat ca poarta doar haine confectionate manual, iar
pentru aceasta oamenii au fost sfatuiti sa toarca si sa tese. Louis Fischer, un
jurnalist evreu-american (1896-1970), scria: "Pe masura ce flacarile
mistuiau hainele importate, Gandhi spunea publicului ca nu ar trebui sa
inlocuiasca produsele indiene cu produsele straine, ei trebuie sa invete sa
toarca si sa tese. Gandhi torcea o jumatate de ora pe zi, de obicei inainte
mesei de pranz, si le-a cerut tuturor asociatilor sa faca acelasi lucru".
"Evenimentele care s-au
intamplat in ultima luna mi-au confirmat opinia ca guvernul imperial a actionat
in chestiunea Khalifat intr-o maniera fara scrupule, imorala si nedreapta si a
actionat de la rau la mai rau pentru a-si apara imoralitatea. Nu pot sa nutresc
nici respect, nici afectiune pentru un astfel de guvern."
“Tratarea cu usurinta a crimei
oficiale de catre Excelenta voastra, exonerarea lui Sir Michael O'Dwyer de
dumneavostra, expedierea domnului Montagu si, mai presus de toate, ignorarea
rusinoasa a evenimentelor de la Punjab si nerespectarea vadita a sentimentelor
indienilor tradate de Camera Lorzilor, m-a umplut cu cele mai grave indoieli cu
privire la viitorul Imperiului, m-au instrainat complet de guvernul de astazi
si m-au facut incapabil de a va oferi, asa cum am facut-o pana acum - cu toata
bucuria, cooperarea mea loiala.”
"In opinia mea umila,
metodele obisnuite ale miscarii prin intermediul petitiilor, delegatiilor si a
celor asemanatoare nu este un remediu pentru a trece la pocainta un guvern atat
de fara de speranta indiferent la bunastarea lui, asa cum s-a dovedit a fi
guvernul Indiei. In unele tari condamnate la asemenea greseli grave ca cea de
la Punjab, s-ar fi produs o revolutie sangeroasa de catre popor. Jumatate din
India este prea slaba pentru a oferi o rezistenta violenta, iar cealalta
jumatate nu este dispusa sa faca acest lucru. Ca urmare, am incercat sa sugerez
remedierea ne-cooperarii, ceea ce le permite celor care doresc, sa se disocieze
de guvern..."/ Gandhi
Cu toate acestea, in ciuda celui mai bun
efort al lui Gandhi de a mentine miscarea non-violenta, miscarea a degenerat in
violenta la Chauri-Chaura, ceea ce l-a fortat pe Gandhi sa retraga miscarea.
Decizia sa a fost extrem de criticata la nivel national. Matilal Nehru, C.R.
Das, Jawaharlal Nehru, Subhas Bose si multi altii si-au manistat uimirea
deplina la auzul stirilor. Ei nu au inteles de ce intreaga tara trebuia sa
plateasca pretul pentru comportamentul necorespunzator al catorva persoane
dintr-un sat indepartat. Multi oameni din tara si-au pierdut increderea fata de
conducerea lui Gandhi. Istoricul marxist Bipan Chandra observa ca "actiunea
de la Chauri-Chaura a fost un simbol si un indiciu al cresterii radicalizarii,
al dorintei lor de a lansa un atac asupra status quo-ului relatiilor de
proprietate. Inspaimantat de aceasta posibilitate radicala si de perspectiva
unei miscari care iese din mainile sale si intra in mainile fortelor radicale,
si pentru a proteja interesele proprietarilor si capitalistilor care ar fi fost
in mod inevitabil vizate la finalul acestei violente, Gandhiji a oprit miscarea
"
A treia faza a conducerii lui
Gandhi in lupta pentru libertatea indiana: 1930 – 1947
Lupta pentru libertate in anii 1930 a facut
numerosi pasi. Deceniul a inceput cu cea de-a doua miscare de ne-cooperare sub
conducerea lui Gandhi. Activitatile teroriste au dat un mare impuls luptei
pentru libertate. Guvernul a simtit nevoia unei noi revizuiri a situatiei
politice din India. In anul 1927, a numit o noua comisie sub presedintia lui Sir
Simon pentru a revizui progresele inregistrate de indieni dupa punerea in
aplicare a reformelor din 1919 si pentru a recomanda masuri urgente in vederea altor schimbari constitutionale din tara. Congresul s-a hotarat sa boicoteze comisia.
Demonstratiile, steagurile negre si lozincile puternice cu "Du-te Inapoi
Simon" salutau comisia ori de cate ori revenea.
In timp ce Comisia lui Simon isi desfasura
activitatea fara sa tina seama de opinia publica indiana, partidele politice
indiene incercau sa stabileasca un program politic comun. In luna februarie
1928, Conferinta tuturor partilor a numit un Comitet, sub conducerea lui
Motilal Nehru, pentru a decide cu privire la formularea unei Constitutii pentru
India. Comitetul a pregatit un raport care a stabilit statutul de suveranitate
ca obiectiv politic al Indiei.
Pe 25 decembrie 1929, a avut loc la Lahore
cea de-a 44-a sesiune a Congresului National Indian, sub presidentia lui
Jawaharlal Nehru. In tot acest timp, toti liderii Congresului erau convinsi
ca guvernul britanic nu va acorda Swaraj (auto-guvernare) Indiei pana cand nu
erau obligati sa o faca. In timpul sesiunii, o noua rezolutie pentru
independenta completa a fost adoptata pe 31 decembrie 1929, iar noul steag
tricolor al independentei a fost arborat. Primele festivitati ale Zilei
Independentei au avut loc pe 26 ianuarie 1930, in diferite locuri. Sesiunea
Lahore a oferit intregii tari o noua speranta.
Congresul de la Lahore din 1929 a autorizat
comitetul de lucru sa lanseze un program de nesupunere civila, incluzand
neplata impozitelor. Asemenea, li s-a cerut tuturor membrilor legislaturilor sa isi
resemneze mandatul. La mijlocul lunii februarie 1930, comitetul de lucru i-a
incredintat lui Gandhi responsabilitatea de a lansa miscarea de nesupunere
civila. Gandhi dorea sa dea o sansa guvernului inainte de a se angaja intr-o
miscare atat de mare. In orice caz, inainte de lansarea reala, potrivit teoriei
non-violentei, Gandhi intentiona sa faca un compromis cu britanicii, precum si
sa ii testeze daca renunta la putere.
In acest scop, el a prezentat unsprezece
puncte cu cerintele care trebuiau indeplinite imediat de guvernul britanic si
care, potrivit lui Gandhi, erau substanta independentei. "Sa-l lasam pe vicerege sa satisfaca aceste nevoi
foarte simple, dar implicite ale Indiei. El nu va auzi vorbindu-se de
nesupunerea civila, iar congresul va participa substantial la orice conferinta in
care exista libertate perfecta de exprimare si revendicare".Cele
unsprezece puncte prezentate de Gandhi au fost concepute pentru a elimina
relele majore ce stau la baza violentei instituite si practicate de britanicii
din Raj.
Acestea includeau: Reducerea veniturilor din
terenuri la cel putin 50% si supunerea acestora controlului legislativ;
abolirea taxei pe sare; reducerea salariilor serviciului de grad superior la
jumatate sau mai putin, astfel incat sa se potriveasca veniturilor reduse;
reducerea tarifului de protectie pe tesaturile straine; trecerea costului de
trafic pe tesatura straina, trecerea costului de trafic pe biletul de
rezervare; eliberarea tuturor detinutilor politici cu exceptia celor condamnati
pentru omor si tentativa de omor de catre tribunalul judecatoresc obisnuit;
retragerea tuturor acuzatiilor politice; dreptul tuturor indienilor de a se
intoarce din exil; emiterea licentelor de utilizare a armelor de foc pentru
autoaparare supuse controlului popular.
De aceasta data, dupa ce a invatat din
experientele trecute, Ghandi a facut cateva ajustari in teoria si actiunea
non-violentei, pentru a obtine un sprijin maxim din partea maselor indiene. El
a declarat: "Cei care sustin non-violenta
pentru a obtine libertatea ca un element al credintei nu sunt deloc superiori
celor pentru care ea este o simpla politica, chiar daca nu exista o astfel de inegalitate intre barbatii bruni si barbatii galbeni”. Gandhi a fost mai preocupat de reforma
interna a societatii indiene decat de expulzarea britanicilor din India.
Consideratiile si interesele coloniale si
cele imperiale l-au fortat pe viceregele Lord Irwin sa ignore cele unsprezece
puncte prezentate de Gandhi. Si astfel, Gandhi nu a mai avut alta alternativa
decat lansarea Miscarii de nesupunere civila. Oamenii au fost rugati sa sfideze
legile si ordinele guvernului, fara a folosi mijloace violente. Mahatma Gandhi
a condus miscarea. El a adoptat o metoda destul de noua si eficienta de a lupta
impotriva guvernului. Pe 11 martie 1930, dupa anuntarea prealabila a
viceregelui, Gandhiji impreuna cu 79 de adepti selectati si de incredere au
pornit de la Sabarmati Ashram (Ahmedabad) pana la Dandi, un sat de pe coasta
marii Gujrat, la 320 km distanta. Obiectul Marsului Sarii a fost acela de a nu
respecta legile privind sarea prin ridicarea bucatilor de sare naturala de pe
coasta Dandi. Sarea este cel mai necesar articol din alimentatia oamenilor
obisnuiti.
Guvernul isi dublase taxa pe sare si, de
asemenea, a impiedicat producerea de sare din apa de mare. "Fetele si
doamnele din familile aristocratice sau din familile unde a fost observat
purdah-ul, ieseau pe strada ca sa demonstreze." Gandhi si adeptii lui au
ajuns la Dandi pe 5 aprilie. In dimineata zilei de 6 aprilie, el insusi a
incalcat legile privind exploatarea sarii si acest lucru a semnalat inceputul
valurilor nationale de nesupunere civila. Incalcarea legilor, neplata
impozitelor, boicotarea produselor straine, grevele in masa si demonstratiile
au zguduit intreaga tara.
Nota: Purdah = practica femeilor in anumite
societati musulmane si hinduse de a trai intr-o camera separata sau in spatele
unei perdele, sau de a imbraca vesminte care sa le acopere peste tot, pentru a
sta departe de privirile barbatilor sau strainilor.
Marfurile straine si panzeturile au fost arse
in locuri publice. Guvernul, ca si pana acum, a incercat sa zdrobeasca miscarea
prin suprimare nemiloasa, erori in acuzare, explozii asupra multimii neinarmate
de barbati si femei. Gandhi a condamnat reprimarea barbara si brutala de catre
guvern a luptei non-violente de rezistenta civila si a descris reprimarea
guvernului ca fiind huliganica si “acoperita de legea martiala”. Pentru a arata
si mai mult forta non-violentei in fata brutalitatilor guvernamentale, Gandhi a
hotarat sa organizeze incursiunile pasnice si non-violente la depozitele de
sare de la Dharasana, reusind sa expuna violenta guvernului si sa-si atraga
simpatia oamenilor din intreaga lume.
Satyagrahisul curajos a devenit sursa de
inspiratie pentru restul oamenilor din intreaga Indie. Comitetul de lucru al
congresului s-a intalnit si a adoptat o rezolutie importanta care-l investea pe
Gandhi cu puterea de a negocia o intelegere in numele congresului. La sfarsitul
zilei de 17 februarie 1931, Gandhi si Lordul Irwin au inceput discutiile care
au culminat cu faimosul Pact Gandhi-Irwin sau Pactul de la Delhi, care a
determinat, deocamdata, amanarea miscarii de nesupunere civile. In cele din
urma, in martie 1931, Lordul Irwin si Gandhi au ajuns sa elibereze toti
prizonierii politici, cu exceptia celor condamnati pentru crime violente.
Gandhi, pe de alta parte, a fost de acord sa retraga Miscarea de Nesupunere
Civila si a ramas pentru participarea la Conferinta de Masa Rotunda.
Gandhi a plecat in Anglia, la Londra, in
septembrie 1931, pentru a participa la cea de-a doua Conferinta de Masa
Rotunda, in calitate de reprezentant unic al Congresului. Gandhi a cerut in mod
categoric acordarea statutului de suveranitate. In ceea ce priveste cererea
musulmana pentru electorate separate, Mahatma Gandhi a precizat ca formarea
unei Constitutii ar trebui sa aiba prioritate fata de problema comunitatii.
Guvernul britanic a refuzat sa accepte cererea de baza pentru libertatea bazata
pe acordarea imediata a statutului de suveranitate. Conferinta s-a intrerupt
iar Mahatma Gandhi s-a intors in India. Intrucat, la cea de-a doua Conferinta
de Masa Rotunda de la Londra, delegatia indiana nu a reusit sa ajunga la o
solutie in problema comunitatii, primul ministru britanic, Ramsay
MacDonald, a anuntat planul sau de reprezentare a minoritatilor, cunoscut sub
numele de Hotararea Comunitatii.
In conformitate cu acest plan, pe langa
musulmani, s-a oferit o reprezentare separata crestinilor indieni si
europenilor. Separarea castelor planificate intre hindusi a fost o bomba pentru
Mahatma Gandhi. Pentru a protesta impotriva Hotararii Comunitatii, el si-a
inceput postul pana la moarte. Guvernul nu a avut grija sa-i salveze viata sau
sa-i accepte cererea. Starea lui M. Gandhi a inceput sa se deterioreze. Liderii
indieni nu au ramas indiferenti fata de problemele create de Hotarare. In cele
din urma, dupa multe deliberari, au ajuns la un consens numit pactul Poona.
Potrivit acestuia, locurile erau rezervate castelor planificate, dar alegerile
lor urmau sa se faca prin intermediul electoratului general dintr-un grup de nume
ales de acestea intr-o alegere primara.
Congresul a chemat natiunea sa reia miscarea
civila de nesupunere. Noul guvernator general, Lord Willington, a lansat o
politica de represiune fara precedent pentru a strivi congresul. Gandhi si alti
lideri proeminenti ai congresului au fost arestati si partidul a fost declarat
drept organizatie ilegala. Actiunile politiei si-au depasit chiar propriile lor
recorduri anterioare de marsavie. Au mentinut treaza teroarea si au comis
nenumarate atrocitati asupra luptatorilor pentru libertate. Treptat, miscarea
de nesupunere civila a inceput sa arate semne de slabire. Gandhi a incheiat
oficial Miscarea in mai 1931.
Guvernul britanic a organizat cea de-a treia
conferinta de masa rotunda la Londra, In perioada 17 noiembrie – 24 decembrie
1932, pentru a rezolva problema constitutionala a Indiei. Congresul nu a
participat la aceasta conferinta. Pe baza deciziei luate la cele trei
conferinte, guvernul britanic a publicat un document in alb in martie 1933. O
comisie parlamentara mixta a ambelor camere ale parlamentului britanic au
dezbatut asupra documentului in alb. Pe baza raportului acestui comitet a fost
adoptat un proiect de lege in Parlamentul Britanic, care este cunoscut ca Legea Guvernarii Indiei din 1935.
Nota: White paper = (in Marea Britanie) un
raport guvernamental care ofera informatii sau propuneri concise privind o
problema complexa si prezinta filosofia organismului emitent in aceasta
privinta. Acest tip de document este destinat sa ajute cititorii sa inteleaga o
problema, sa rezolve o problema sau sa ia o decizie.
In anul 1940, pozitia Marii Britanii in
razboi a inceput sa se deterioreze. S-a apelat la poporul indian pentru a-i
ajuta sa lupte in razboi. La 1 iunie, Mahatma Gandhi a oferit ajutorul
Guvernului cu doua conditii:
1. Sa fie declarata Independenta Indiei.
2. Un guvern provizoriu alcatuit din diverse
parti constituite in tara.
In august 1940, Lordul Linlithgow, viceregele
Indiei, dupa consultari cu toate partidele politice din India, in numele
guvernului britanic, a emis o declaratie cunoscuta sub numele de Oferta din
august. Congresul a respins oferta din august, deoarece a facut doar promisiuni
de unele concesii in viitor. Pentru a-i face pe britanici sa inteleaga ca
indienii nu erau dispusi sa coopereze cu ei in efortul lor de razboi, Gandhi a
inceput Satyagraha individuala. Dupa esecul ofertei din august 1940, Congresul
si-a dat seama ca era necesar sa actioneze sub forma unui protest impotriva
atitudinii britanice fata de problema indiana.
Gandhi nu l-a aprobat si, fiind un credincios
adevarat in non-violenta, a aprobat ideea lansarii unei miscari extinse impotriva
razboiului. Nu i-a placut sa-i incurce pe britanici care erau angajati intr-o
lupta pe viata si pe moarte. Cu toate acestea, pentru a inregistra un protest
moral impotriva atitudinii britanice, el a considerat ca Satyagraha este cel
mai bun mod de a actiona. Potrivit acestui nou program, barbatii si femeile din
India au fost nevoiti sa protesteze individual impotriva atragerii Indiei in
razboi si a atacului guvernamental asupra dreptului la exprimare. Ei trebuiau
sa se disocieze de efortul de razboi,
public si prin arest judiciar.
Lui Vinoba Bhave i s-a acordat onoarea de a
fi selectat ca primul satyagrahi individual. Barbatul astfel ales a trebuit sa
faca o notificare autoritatilor raionale, declarand intentia lor de a cere
oamenilor sa nu ajute in eforturile de razboi. Guvernul a controlat rigid
miscarea si nu i s-a permis sa ia forma unei miscari in masa. Dar, la 7
decembrie 1941, Japonia a intrat in razboi impotriva aliatilor, iar indienii
erau acum in pericol direct. In aceste conditii, comitetul de lucru al
congresului a simtit o adanca ingrijorare cu privire la siguranta Indiei si a
decis sa suspende satyagraha individuala.
Pana la sfarsitul anului 1941, razboiul s-a
raspandit si in sud-estul Asiei. Dar, atunci cand japonezii au invadat Birmania
si au ocupat Rangoon pe 8 martie 1942, guvernul britanic a vrut cu sinceritate
cooperarea indienilor in eforturile lor de razboi. Guvernul a declarat India ca
fiind o natiune beligeranta impotriva Puterilor Axei fara consultarea
Congresului sau a membrilor alesi ai Legislativului central.Pentru a realiza o
intelegere amiabila cu liderii politici indieni, guvernul britanic a trimis in
India, in martie 1942, o misiune sub Sir Stafford Cripps.
Propunerile lui Cripps au constituit o
incercare serioasa a guvernului britanic de a satisface diferitele partide
politice din India. Propunerile au marcat un progres semnificativ asupra
ofertei din august si au fost mai concrete si mai precise. Dar toate aceste
schimbari urmau sa fie introduse dupa terminarea razboiului. Congresul si
celelalte partide politice au respins aceste propuneri pe de alta parte.
Propunerile semanau semintele partitiei in India. Esecul misiunii Cripps a
condus la dezamagire si furie pe scara larga in tara.
Congresul a decis acum sa intensifice lupta
pentru a-i obliga pe britanici sa accepte cererea indiana de independenta. Tot
Comitetul Congresului Indian s-a intalnit in august 1942 si a planificat
faimoasa Rezolutie “Quit India”(Parasiti India)
si a decis sa lanseze o lupta pentru oameni pe linii non-violente pentru a
obtine independenta sub conducerea lui Gandhi. Guvernul l-a arestat pe Gandhi
in august 1942. La momentul arestarii sale, Gandhiji a dat o instructiune
rezistentilor civili "Fie ca fiecare soldat
non-violent al libertatii sa scrie "Execut sau mor” pe o bucata de hartie sau pe o carpa si sa si-o lipseasca pe haine, astfel incat, daca va muri in cursul desfasurarii Satyagraha, sa poata fi deosebit prin acel semn
de alti factori”.
Miscarea a luat in curand forma unor izbucniri
foarte violente, care au inclus taierea firelor telegrafice, deteriorarea mai multor linii de cale ferata si arderea cladirilor guvernamentale. Guvernul a facut
o incercare hotarata de a zdrobi miscarea cat mai repede posibil. In afara de
masuri represive normale, guvernul s-a intors la mitraliere si bombardament
aerian. Armata a preluat multe orase si localitati. Oamenii au fost supusi unui
tratament inuman si prizonierii au fost torturati. Se estimeaza ca peste 10.000
de persoane au fost ucise de catre politie si in bombardamentele militare. In
aproximativ trei luni, guvernul a reusit sa zdrobeasca revolta.
Dupa un lung sacrificiu savarsit de liderii
nationali, precum si de masele populare, India si-a obtinut independenta pe 15
august 1947. Indelunga istorie a luptei pentru libertate a Indiei a ajuns la un
final incununat de succes, dar cu o libertate urmata de impartirea Hindusilor
si Musulmanilor Natiunii Indiene in doua natiuni separate. Care a fost reactia
lui Gandhiji fata de aceasta noua evolutie, omul care a luptat aproape toata
viata pentru fraternitatea hinduso-musulmana?
Nefericirea si neajutorarea lui Gandhi au
fost deseori subliniate. Inactiunea lui a fost explicata in termenii izolarii
fortate de catre consiliul de luare a deciziilor din congresul indian si de
incapacitatea sa de a-i condamna pe discipolii sai, Nehru si Patel, ca au cedat
poftei de putere, asa cum l-au urmat cu credinta multi ani, cu mare sacrificiu
personal.
Bipan Chandra observa ca radacina
neajutorarii lui Gandhiji nu era nici intransigenta lui Jina, nici presupusa
pofta a adeptilor pentru putere, ci comunicarea poporului sau. La
intalnirea sa de rugaciune din 4 iunie 1947, a acceptat impartirea pentru ca
oamenii o vroiau: "Cererea a fost acordata
pentru ca voi ati cerut acest lucru. Congresul nu a cerut niciodata acest
lucru. Dar Congresul a simtit pulsul poporului. El si-a dat seama ca Khalsa
si hindusii o doreau."
Nota: Khalsa = organism sau societate
initiata total de Sikhii, in care Sikhii ortodocsi devotati sunt ritualic
admisi la pubertate. Khalsa a fost fondata in 1699.
Concluzii
Gandhi avea o credinta de neclintit si hotarata
in teoria non-violentei. Intreaga viata, atat in Africa de Sud, cat si in
India, a predicat si a practicat teoria non-violentei, nu ca o politica, ci ca
un principiu, ca o convingere si crez. Non-violenta a fost primul element al credintei
sale si a fost de asemenea ultimul element al crezului sau. Desi nu a fost
pionierul doctrinei non-violentei, el este creditat cu redefinirea filozofiei
non-violentei. Gandhi a elaborat si a dezvoltat o metoda puternica
non-violenta, dandu-i numele de Satyagraha. Satyagraha a fost definite ca fiind
o forta non-violenta sau Forta Adevarului sau Forta Iubirii sau Forta morala
sau Forta spirituala si puterea de a o adopta si de a o aplica in toate
domeniile vietii.
Satyagraha din Champaran a pus piatra de
temelie a conducerii viitoare a lui Gandhi la nivelul intregii Indii, care a
dus la un razboi consistent si lung, moral si non-violent, pentru a face din
India o tara libera de Imperialismul si colonialismul britanic. Ca si in cazul
Champaran, succesele miscarilor Satyagraha de la Ahmedabad si Kheda au intarit
increderea oamenilor in teoria non-violenta a lui Gandhi si in metoda
non-violenta Satyagraha. Prin aplicarea cu succes a celor trei miscari
Satyagraha, Gandhi a reusit sa trezeasca oamenii pentru a se uni impotriva
nedreptatilor, tuturor relelor si exploatarilor comise fie de indieni, fie de
britanici. Gandhi a intrat in Congres unde si-a asumat conducerea nationala, bucurandu-se
de sprijinul si indeplinirea aspiratiilor atat a musulmanilor, cat si a
hindusilor, construind astfel o puternica presiune morala asupra guvernului
britanic de a da curs cerintelor poporului indian.
Impartirea Indiei si constatarea revoltelor
comunitare hinduso-musulmane, atat inainte, cat si dupa divizarea tarii, au dat
o lovitura puternica eforturilor non-violente ale lui Gandhi de a pastra India
intreaga iar pe hindusi si musulmani uniti. Dar chiar si in cea mai intunecata
perioada de frenezie comunitara, Gandhi nu si-a pierdut credinta si increderea
in teoria si practica non-violentei. A luptat fara violenta reusind sa-i uneasca pe hindusi si musulmani si astfel sa stabileasca armonie comuna si pace pentru obtinerea independentei indiene.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.