Maica Tereza - VOLUNTARIAT CU MISIONARELE CARITATII

„Vei gasi Calcutta peste tot in lume, daca ai ochi sa vezi”

“Nu toti putem face lucruri mari, putem insa face lucruri mici cu multa iubire. 

Arata bunavointa - prin fata ta, prin ochii tai, prin zambetul tau si prin caldura complimentelor tale. Trebuie sa ai un zambet luminos. Nu-ti oferi numai grija, 

ci la fel de bine ofera-ti inima.” / Maica Tereza

                            "SARACII SUNT OAMENI DEOSEBITI "/  - Maica Tereza 

    
     Cei saraci nu au nevoie de atitudinea noastra condescendenta sau de mila noastra. Ei au nevoie de dragostea si sensibilitatea noastra. Cu totii au nevoie sa se simta respectati pentru demnitatea lor umana care nu este nici mai putina nici diferita de demnitatea oricarei alte fiinte umane. Ei ne daruiesc mai mult decat le daruim noi. Intr-o perioada teribila, cand milioane de refugiati au fugit in India, am cerut ajutor. Au venit multi voluntari care au petrecut cateva luni cu noi pentru a le oferi oamenilor nostri serviciile, grija si iubirea lor tandra. La plecare, cu totii au declarat ca au primit mult mai mult decat au daruit. 

     In Calcutta, cu ceva timp in urma, ne-am dus pe timp de noapte sa luam patru sau cinci persoane de pe strada; le-am adus in casa noastra pentru muribunzi. Una dintre ele era intr-o stare foarte grava si am vrut sa am eu insami grija de ea. Am facut pentru ea tot ceea ce dragostea mea ar fi putut face. Cand am pus-o pe pat, mi-a apucat mana si toata fata i s-a luminat cu un zambet atat de minunat. A spus doar un singur cuvant: "Multumesc" si a murit. Prin asta, mi-a dat mult mai mult decat i-am oferit eu. Mi-a dat inima ei recunoscatoare si m-am gandit: ce as fi facut eu in locul ei? Raspunsul meu a fost: as fi incercat sa atrag putina atentie asupra mea si as fi spus: mi-e foame, sau imi este frig, sau mor. Dar ea, ea a fost atat de deosebita, atat de admirabila in ceea ce mi-a daruit.

 VOLUNTARIAT CU MISIONARELE CARITATII IN KOLGATA

- de Verity Worthington – Voluntar 

      Multi oameni ma intreaba ce m-a atras la Kolkata, este insa o intrebare la care cu greu pot da un raspuns. Pentru confirmarea mea am primit o carte cu citatele uzuale ale Maicii Teresa (Bucuria prin Iubire). Imi amintesc cum lecturam introducerea care descria o tanara de la Paris vizitand Kolkata. Maica Teresa i-a remarcat ochii tristi si a trimis-o sa lucreze in Kalighat unde l-a gasit pe Iisus. Stiam ca nici ochii mei nu erau zambitori deoarece, de indata ce am terminat scoala, am decis sa merg la Kolkata ca voluntar. Privind in urma, cu siguranta eram foarte tanara si nevinovata. 

    Imi amintesc calatoria de la aeroport, cand ma intrebam daca acei oameni dorm intr-adevar pe strazile pline cu caini, vaci si alte vietati! Parca aterizasem pe o alta planeta, aflata la mai multe mile distanta de scoala de fete din mediul rural al Angliei. Cu toate acestea, in curand am fost captivata de comunitatea de voluntari, de caldura si prietenia oamenilor si a surorilor. Pentru prima data in viata mea ma simteam acceptata pentru cine eram, nu pentru ceea ce puteam face. Am inceput sa lucrez intr-un dispensar si am condus un grup de voluntari ce pictau parcul de la Shishu Bhavan. Probabil ca suna a cliseu, dar, de la bun inceput a devenit evident faptul ca indiferent cat ofeream, primeam cu mult mai mult.     

                     

       
       De la acea prima vizita facuta in urma cu aproape 10 de ani, m-am intors de multe ori in Kolkata unde m-am oferit ca voluntar si in alte parti, alaturi de Misionarele Caritatii. Ca multi alti voluntari, m-am bucurat sa impartasesc viata de rugaciune a surorilor, precum si cea de apostolat. Ne incepeam ziua la 5 dimineata cu rugaciunea de dimineata si o incheiam prin adoratie. Intr-un oras asa de haotic si zgomotos cum este Kolkata, capela devine o parte vitala a zilei de voluntariat. Mormantul Maicii Teresa este si el un loc special pentru rugaciuni, dar si pentru a gasi momente de singuratate.

     Uneori este usor sa devi imun la saracia din Kolkata - la urma urmei, totul este relativ. Cu toate acestea, voluntariatul este o experienta foarte umilitoare. Kalighat mai ales este un loc special. Este un loc linistit; un loc unde lacrimile muribunzilor intalnesc lacrimile celor care-i cauta; un loc unde estul intalneste vestul, unde granitele sunt rupte. Am cunoscut continuu umilinta; la doamna care mi-a multumit pentru ca am ajutat-o sa manance, la femeia ghemuita in coltul patului care suspina dorind sa mai stau cu ea ... la femeia cu arsuri groaznice care indura agonia zi de zi, dar care a ridicat mainile in semn de recunostinta pentru doctor.

    Suntem in anul 2009 si oamenii mor fara sa aiba nimic si pe nimeni, uitati de lume, respinsi, nedoriti, neiubiti. Mi-a ramas inca in memorie o femeie - avea niste ochii asa de tristi; vietile noastre erau atat de diferite; limbi, culturi si obiceiuri diferite; si totusi, pentru ca o hraneam, eram intr-un fel unite, "impreuna" in umanitatea noastra. Se impartasesc astfel probleme de experienta si intelegi ca acolo unde atingi durerea celuilalt, este si locul unde il gasesti pe Iisus. 

     Fiecare voluntar contribuie cu o picatura in oceanul omeniei si, cu siguranta, este adevarat ca oceanul ar fi mai putin adanc fara aceste picaturi. Este atat de usor sa privesti la imaginea de ansamblu; sa vezi miile de oameni care sufera si sa nu uiti ca putem face doar lucruri mici cu multa iubire - ca persoana pe care o ajutam la un moment dat este Iisus. Acest lucru a fost evident in ziua de Craciun, cand am impartit multe alimente pentru miile de oameni care asteptau rabdatori la coada, la portile parcului Shishu Bhavan. Mi-aduc aminte de mesajul pe care l-am scris atunci acasa:

      
     “In aer este un frig deprimant pentru acest moment al zilei si, in timp ce merg la munca pe langa trupurile infasurate doar in panza, de pe trotuar - imi dau seama cat de aproape suntem noi aici de acea prima nastere. Cand supraveghem muribunzii din Kalighat, cand distribuim paturi asa cum am facut in aceasta dimineata ... acesta este Craciunul... nu lampioane si beteala. Personal, eu vad Sfanta Familie pe fiecare trotuar din acest oras - saraca, nevoiasa si vulnerabila. Familii intregi au supravietuit pe aceasta vreme foarte rece, pe un petic de pavaj murdar – de la o zi la alta, de la un an la altul. Ele nu se ocupa cu pregatirea curcanului sau cu ambalarea cadourilor in ultimul minut. Ele nu au trimis nici o carte postala si nu si-au decorat niciun pom de Craciun.

    Acesti copii nu stiu nimic despre Mos-Craciun, nu au niciun ciorap care sa le fie asezat la marginea patului - totusi, ei au ceva ce multor oameni, care au toate aceste lucruri, le va lipsi de Craciun. Poate ca suna cliseu, dar Maica Tereza a avut dreptate, aici oamenii isi impart totul... se inghesuie sub aceeasi patura, isi impart hrana putina pe care o au cu vecinii lor. Nu exista nicio camera pentru ei... traiesc in frig, respinsi de toata lumea - si fac acest lucru cu umilinta. Mi-am amintit in aceasta dimineata, cand am dat paturi si orez, de cozile din mall-urile din lumea intreaga, in acest moment al anului. Oamenii nevoiasi de aici au asteptat atat de mult pentru aceste produse si articole esentiale, primindu-le cu atata recunostinta! Este o lectie pentru noi toti.“ 

  

      Am intalnit atat de multi oameni minunati in timpul voluntariatului meu si consider Misionarele Caritatii ca fiind familia mea extinsa. Oamenii cred ca este un act de curaj sa mergi la Kolkata ca voluntar - dar cei care procedeaza astfel descopera ca este departe de a fi dificil, atunci cand sunt imbratisati si salutati cu atata dragoste. Vreau sa spun ca motivul meu pentru voluntariat a fost altruist, dar realizez ca eu am nevoie de ei mult mai mult decat au ei nevoie de mine. Ironia este ca este usor sa iubesti in Calcutta unde saracia fizica este atat de mare. Asa cum spunea Maica Teresa ,” vei gasi Calcutta peste tot in lume, daca ai ochi sa vezi”; aceasta este cea mai mare provocare pe termen lung pentru voluntari si, cu siguranta, pentru noi toti. 

“MI-E SETE” -  DEFINESTE EXPERIENTA MEA IN SLUJBA CELOR SARACI 
 - de Sam Ballou - Voluntar 

      “Mi-e sete”- Aceste doua cuvinte spuse de Domnul nostru Iisus in timp ce atarna pe cruce, defineste experienta mea umila in slujba celor mai saraci dintre saraci, alaturi de Misionarele Caritatii. Este acea sete infinita pe care cautam sa o stingem cu fiecare act mic de iubire oferit saracilor. Sunt recunoscator lui Dumnezeu pentru timpul petrecut aici, in Kolgata, pentru care am fost binecuvantat. In fiecare moment dificil, harul lui Dumnezeu este intotdeauna acolo pentru a ne ajuta sa trecem prin incercarile dureroase, indiferent de situatia in care poate noi insine ne gasim. Iubirea si mila lui Dumnezeu este vie aici, la locul de munca. Cu fiecare zambet al surorilor, fratilor si parintilor, dragostea lui Iisus radiaza in intreaga lume.

MUNCA IN KALIGHAT A FOST O EXPERIENTA DE SCHIMBARE A VIETII

- de Marissa Turner - Voluntar     

        

     Una dintre surori mi-a spus ca voluntarii, de obicei, plang de doua ori - in prima zi de lucru si in ultima. Pentru mine, aceasta afirmatie este adevarata. Primele lacrimi au fost lacrimi de soc si neincredere, de teama, tristete si de neputinta. Cele finale au fost cele de multumire, frumusete, prietenie, despartire si dragoste. Lucrul in Kalighat fost o experienta de schimbare a vietii si ma simt binecuvantata ca am petrecut trei luni muncind acolo.

       La Kalighat am lucrat tura de dimineata, ceea ce a insemnat o multime de treburi casnice care sunt necesare a fi facute. Rufe, farfurii, baie, mese si medicamente - toate aceste lucruri sunt facute in fiecare zi. In fiecare din aceste lucruri regasesti un sentiment de pace, simplitate si gratie; intr-un fel, indiferent cat de mult sau cat de putin lucru este, totul se face cu daruire. Ceilalti voluntari si surorile radiaza bucurie si dragoste in tot ceea ce fac, iar eu intotdeauna ma rog sa pot face acelasi lucru.

    Poate ca cele mai speciale momente ale zilei se intampla atunci cand interactionam cu pacientii. Indiferent daca este vorba de un simplu zambet sau de un masaj, sau de a sta pur si simplu in prezenta celuilalt, se formeaza o legatura speciala - una care transcende limba si cultura. O alta onoare, probabil cea mai mare in mintea mea, este sa stai cu femeile atunci cand ele parasesc aceasta viata, incercand sa le oferi orice confort posibil si sa fi acolo, astfel incat ele sa nu moara singure. Personal, nu ma pot gandi la o onoare mai mare decat asta!

    Kalighat, in special femeile de acolo, mi-a schimbat pentru totdeauna viata! Am invatat ca viata este extrem de fragila si ar trebui ocrotita; am cunoscut umilinta din nou si din nou; am vazut fapte mari de iubire chiar si in mijlocul durerii si suferintei extreme; am aflat ca saracia este o problema complexa si am trait viata din acel moment. Stiu ca am castigat de la Kolkata si Kalighat mai mult decat am fost eu vreodata in stare sa ofer. Cele doua locuri vor avea intotdeauna un loc special in inima mea.

VOLUNTARIAT PENTRU MISIONARELE CARITATII MAICII TEREZA

 - de David Jolly - Voluntar

  Kolkata, India – E doar 9 dimineata la Prem Dan, o etapa in facilitarea convalescentei pe termen lung condusa de Misionarele Caritatii Maicii Tereza, iar eu si colegii mei de voluntariat suntem deja transpirati, asa cum ne-am aplecat peste rezervoarele de apa pentru a spala mainile celor aproape o suta de pacienti. Este greu de lucrat in caldura lunii iunie. Sase voluntari puneau la inmuiat hainele in apa cu sapun. Restul, inclusiv eu, spalam si stoarcem imbracamintea inainte de a fi pusa sa se usuce la soare, in adierea pre-musonului. Ca barbat in varsta de 44 de ani, la inceput m-am temut ca nu voi fi in masura sa tin pasul cu tinerii de 20 si ceva de ani din jurul meu, dar am prins in curand ritmul. Exista aici un spirit puternic de lucru in echipa, spirit care ne ajuta sa afacem fata diferitelor situatii.

   Toata lumea este familiarizata cu Maica Tereza, castigatoarea premiului Nobel pentru Pace, care a murit in 1997, dar nu toata lumea realizeaza ca ordinul de maici catolice fondat de ea aici, in acest oras cunoscut anterior drept Calcutta, continua sa se dezvolte iar surorile si fratii ordinului ureaza bun venit voluntarilor in incercarea lor de a-si indeplini juramantul de ingrijire a “celor mai saraci dintre saraci.” Spre deosebire de majoritatea voluntarilor care si-au planificat vizitele cu luni sau chiar ani inainte, am ajuns acolo dintr-un capriciu. Eram deja in India de trei saptamani, intr-o excursie de studii, cu un grup de muncitori sociali americani si, obosit de ritmul calatoriei, am parasit grupul in sud-vestul statului Kerala, ca mai apoi, cu ajutorul unor bilete ieftine de avion sa traversez intreaga tara pentru Kolkata.

  

     Gasirea drumului spre Casa Maicii Tereza, sediul Misionarelor Caritatii, a fost simplu. La masa de pranz, a doua zi dupa sosirea mea, am intalnit un grup mare de americani intr-un restaurant de pe Sudder Street, unde sunt cazati cea mai mare parte a strainilor binevoitori. Ei insisi erau voluntari si m-au invitat sa ma alatur lor pentru orientarea in oras. La Casa Maicii Tereza, m-am intalnit cu multi voluntari din intreaga lume, inclusiv francezi, italieni, japonezi, coreeani, spanioli, germani, americani, canadieni si irlandezi. Cu toate ca exista in mod natural anumite limite legate de nationalitate si limba, provocarile comune ajuta in a-i aduce pe straini impreuna. Multi voluntari sunt calatori sezonieri, in timp ce altii sunt pentru prima data in afara tarii lor. Unii dintre voluntari sunt profesionisti in domeniul medical sau asistenti sociali, foarte putini lucratori de birou si multi studenti. Cel mai tanar voluntar intalnit are 17 ani, cel mai in varsta este, probabil, dincolo de varsta de pensionare.  

  

    La ora de orientare studiem istoria ordinului, ne sunt date unele sfaturi despre comportarea cu cersetorii si escrocii din strada si ne sunt repartizate sarcinile. Eu sunt repartizat unui grup numit Nobo Jibon sa lucrez cu baieti adolescenti cu handicap sever. Cand ajung in dimineata urmatoare la Nabo Jibon, 45 de minute si doua curse de autobuz de la Casa Maicii Tereza, aflu ca cea mai mare parte din munca grea - gatit, curatenie si spalare - se face de catre femei locale si unii tineri incepatori prietenosi. Ceilalti voluntari si cu mine stam de vorba in mod individual cu copiii, citim alfabetul, lovim cu piciorul o minge si ajutam in timpul mesei. Se pare ca felul in care cant, care se bucura de o reputatie neinsemnata in cele mai multe cercuri, este un mare succes aici, iar copiii aplauda, rad si zambesc la eforturile mele. Un baiat, care parea atent la lumea din jur, a sarit in picioare si a dansat in extaz cand am cantat melodia "Oda bucuriei" din Simfonia a 9-a de Beethoven.

      

    O lucratoare sociala din Nebraska, Liz, care este voluntara in Kolkata pentru a doua oara, imi cere sa lucrez si la alte facilitati. “Altfel nu primesti experienta adevarata”, ma necajeste ea intr-un mod prietenos. Astfel, dupa cateva zile, imi petrec dupa-amiaza de lucru intr-un loc numit Nirmal Hriday. Ma apropii cu mare emotie. Kalighat, cunoscut de altfel pentru complexul templului hindus cu care este asociat, este astazi un azil pentru muribunzi, primul care a fost fondat aici de Maica Tereza. Acesta gazduieste, aproximativ 150 de pacienti in paturi aflate la distanta, cu barbati si femei in saloane separate. 

      Cei mai multi sunt batrani si bolnavi, dar nimeni nu are o durere evidenta. In locul atmosferei solemne, apasatoare, pe care o anticipasem, am gasit un stup de activitate si, inca o data, un sentiment viu de camaraderie intre voluntari. Surorile vin din toata lumea, inclusiv din India, si sunt extrem de amabile si foarte eficiente. Dar, in timp ce ceilalti voluntari mai experimentati par sa stie exact ceea ce fac, eu simt ca sunt pe drumul meu si, dupa ce ma intretin o perioada cu pacientii, sunt dornic de alte sarcini noi. Cand o asistenta italiana, deloc absurda, ma pune sa hranesc din niste vase mici un barbat in varsta orb si aproape fara dinti, cu crema de banane, fac un salt spre sansa de a fi util.

       

    Aceasta experienta conduce la faptul ca voluntarii pe termen mai lung sunt cu mult mai valorosi decat noi turistii. Cunosc un voluntar japonez, un barbat de varsta mijlocie, care coordoneaza operatiunea de spalat vase la Kalighat. A lucrat pentru surorile din India, precum si pentru cele din Etiopia, timp de mai multi ani. A parasit Japonia in floarea vietii pentru a-i ajuta pe cei saraci. Atat de serios si competent este el la postul lui primitiv de spalat vase (evident o operatie critica in orice astfel de institutie), ca pot usor sa mi-l imaginez ca pe un agent de control al calitatii intr-o instalatie de semiconductoare de ultima ora.

     Mai tarziu, aflu ca mai multi dintre pacienti au tuberculoza. Am un fiu mic si imi fac griji cu privire la primirea bolii. Cand imi exprim ingrijorarea catre un medic canadian, el ma asigura ca este foarte putin probabil ca eu sa contractez TBC dintr-un astfel de contact limitat. “Am lucrat luni de zile cu pacientii bolnavi de tuberculoza, in Nigeria, si markerii mei inca nu s-au transformat pozitiv", mi-a spus el, referindu-se la testul pentru anticorpi care arata expunerea la boala. Aproape pare dezamagit.        

                                        

     Nu sunt catolic, desi cred ca multi dintre voluntari sunt; cu toate acestea, nimeni nu a incercat sa ma converteasca pe mine sau pe altcineva cunoscut. Intr-adevar, surorile sunt prea ocupate si oricum, exemplul lor este, probabil, la fel de bun ca o reclama pentru credinta pe care cineva ar vrea s-o gaseasca. Cu toate acestea, incep fiecare dimineata cu masa de la ora 6, la Casa Maicii Tereza, unde noi voluntarii stam intr-o parte, cu picioarele incrucisate pe podea, deja uzi de transpiratie. Maicile, in sariurile lor albe si preotii, in sutanele lor, sufera in tacere. Cateva ventilatoare electrice amesteca aerul umed. Dupa un mic dejun comun format din banane, paine alba si ceai dulce, laptos, cunoscut sub numele de chai, cantam cantece devotionale, spunem o rugaciune si apoi iesim la orele de varf prin Kolkata, la o plimbare cu autobuzul, pentru a merge la “locurile de munca.”

     Kolkata, capitala statului West Bengal, este recunoscuta pentru muzica si artele ei. Intre orasele indiene, se situeaza ca marime doar in urma la Mumbai si Delhi, cu o populație de aproximativ 14 de milioane de locuitori. Localnicii, mandri, sustin ca reputatia orasului este mai grava decat in realitate, dar exista ceva inviorator cu privire la aceasta mare de oameni in miscare. Totusi, chiar si un prim vizitator fara o vasta experienta in Asia, poate gasi scara de mizerie coplesitoare, iar foamea ca fiind evidenta pe fetele sutelor de oameni ce dorm pe trotuar in fiecare dimineata.

      Un vizitator, fara nici o experienta a lumii in curs de dezvoltare, trebuie sa faca fata unei perioade de adaptare in aerul fetid, aglomeratiile sufocante, baile si toaletele in aer liber. Am ajuns la inceputul lunii iunie, cand musonul era chiar in curs de desfasurare si am petrecut mai multe ore intr-o dimineata chircit sub un acoperis subtire, inbibat in ploaia torentiala, ca si traficul din intregul oras oprit de apa de la inundatii ajunsa pana la coapse. Este tot o parte a experientei.

     In cele din urma, Prem Dan, unde se faciliteaza convalescenta, este locul in care ma simt cel mai util; voluntarii muncesc efectiv, iar muncitorii necalificati (adica, jurnalistii) sunt valorosi aici. Inapoiati la statia de rufe, dupa ce toate hainele sunt spalate, reciclam apa cu detergent, o adunam in galeti si o caram afara pentru a freca pe jos trotuarele si drumurile de acces ale instalatiei. Pana cand trotuarele sunt curate, caldura ma lasa vizibil ametit. Cel putin m-am gandit sa port o palarie. La mijlocul diminetii, le aducem pacientilor o gustare de lapte fierbinte, iar dupa o cana de ceai, preparam masa de pranz. Dupa ce ii hranim pe pacienti, ii ajutam la baie, iar dupa curatare, ziua noastra de lucru este gata.

     Imi iau masa de pranz si apoi ma odihnesc o ora sau doua in camera de hotel. Sa mergi sa ajuti Misionarele Caritatii ar putea suna descurajator, dar nimic nu este mai simplu. Voluntarii lucreaza din greu, iar caldura, poluarea si marimea orasului ii fac sa-si petreaca mai mult timp situati intr-un pat din camera de hotel, cu ochii la ventilatorul din tavan. Nu este o rusine ca reusesc sa vada prea putin din bogatiile culturale si artistice renumite ale Indiei. Ceea ce pot spune, este ca organizatia creata in Calcutta atrage o multime de oameni interesanti, cu inima calda, ca voluntari si ma simt norocos sa fi fost o mica parte din ea.

 EXPERIENTA A FOST APARTE SI CU TOTUL, DE NEUITAT

 -  Voluntar

    Kalighat, este locul unde am petrecut trei dimineti memorabile ca voluntar. Spitalul, infiintat de Maica Tereza in anul 1950, este condus de Misionarele Caritatii cu ajutorul voluntarilor. Era in septembrie cand am intrat in caminul din Kalighat, unde era foarte spartan si curat, dar acceptabil. I-am spus unei maici (toate maicile vorbeau engleza), “As dori sa fac ceva munca de voluntariat.”- “Bine”, a spus ea. “Du-te acolo si ajuta colegul acela sa spele barbatii.” Asta a fost tot. Nu a trebuit sa completez nici un document. Fara amprente. Fara vre-un numar de securitate sociala. Nimic. Mai tarziu mi-au luat numele si adresa si mi-au trimis o carte postala cu “Multumesc”.    

      Astfel, impreuna cu alt voluntar, am dus un barbat costeliv in zona baii unde singur am folosit un ulcior de plastic pentru a-i turna barbatului apa calduta pe cap, spate, piept, brate si picioare. Apoi i-am sapunit trupul cu mult sapun, l-am clatit si l-am uscat. Un alt voluntar m-a ajutat sa duc barbatul inapoi la pat, unde l-am imbracat in pijamale curate. Cea mai mare parte a diminetii am petrecut-o spaland barbati. Am folosit, de asemenea, ulei pentru copii Johnson pentru a freca capul uscat, spatele si membrele unora dintre barbati, dintre care majoritatea au parut multumiti de masaj. I-am ajutat, de asemenea, pe unii sa ia pastile, iar o data am servit cu lingurita glucoza in gura unui coleg mai tanar, paralizat de la o cadere, care nu putea nici sa inghita. Glucoza i-a alunecat in gura si pe gat. Nu putea vorbi si nici sa se miste. Se uita numai cu emotie la mine.

       In alta dimineata am ajutat alti voluntari, cei mai multi dintre ei colegi de aceeasi varsta din intreaga lume, sa spele pijamalele de barbati si femei. Spalarea a fost facuta cu mainile si cu picioarele. Primul “ciclu” a necesitat  un ropot de batai cu picioarele pe hainele murdare in apa cu sapun (ca si cum pijamalele ar fi fost struguri). Hainele au fost spalate apoi cu mana intr-un alt bazin de beton si apoi puse in bazinul in care, impreuna cu alti doi studenti, le-am clatit, le-am  dezinfectant si stors. Apoi le-am dat altui voluntar care le-a pus pe acoperis la soare.

       

      In a treia dimineata, am ajutat la spalat vase cu mana, desigur, ghemuit inaintea unor vane scunde de pe podea. Vasele erau farfurii, cesti si linguri. In alta parte am vazut ca voluntari femei de varsta mijlocie, stand la masini de cusut. Presupun ca acestea reparau paturi si pijamale. Pacientii sunt printre “cei mai saraci dintre saraci”, care nu au unde sa se duca. Maica Tereza a decis ca nimeni nedorit sa nu moara pe strazi. Am lucrat doar trei dimineti, dar altii au lucrat o luna sau mai mult. Voluntariatul aduce satisfactie, cu siguranta, iar experienta este cu totul aparte si de neuitat.

*********************

  "Doamne, fa-ma un instrument al pacii tale: unde exista ura, lasa-ma sa seman iubire; unde este ranire, sa daruiesc iertare; unde este indoiala, sa ofer incredere; unde este disperare, sa seman speranta; unde exista intuneric, sa raspandesc lumina; unde exista tristete, sa aduc bucurie. Doamne, pot sa nu caut atat de mult sa fiu ajutat precum ajut, sa fiu inteles precum inteleg, sa fiu iubit precum iubesc? Deoarece daruim pentru ca am primit, iertam pentru ca suntem iertati.”

   

The experience was wonderful and meaningful- unforgettable

Volunteering for Mother Teresa's Missionaries of Charity

Working at Kalighat was a life-changing experience

“I Thirst” defines my experience serving the poorest of the poor