Maica Tereza - “CU PROPRIILE MELE CUVINTE”

"Sa nu permiteti vreodata tristetii sa va cuprinda in asa fel spiritul, incat sa uitati bucuria Invierii lui Hristos!”

  “Exista o lumina in aceasta lume, un anumit spirit de vindecare mai puternic decat orice intuneric cu care ne-am putea intalni. Uneori, pierdem din vedere aceasta forta, atunci cand exista prea multa suferinta si durere. Apoi, dintr-o data, acest spirit iese la iveala prin intermediul vietii uimitoare a oamenilor obisnuiti, care aud chemarea si raspund in moduri extraordinare.” / Maica Tereza

Legatura spirituala dintre Maica Tereza si Dumnezeu, angajamentul fata de toti aceia pe care i-a servit intreaga ei viata, cei mai saraci dintre saraci, este descrisa in cartea sa, “Cu propriile mele cuvinte”. Iubirea este cuvantul care defineste cel mai bine viata si mesajul Maicii Tereza. Daruirea si munca asidua depusa de-a lungul intregii vieti reflecta crezul sau: “Dumnezeu este viu, prezent, si iubeste inca lumea prin tine si prin mine". 

SFINTENIA

"Sfintenia nu consta in lucruri extraordinare. Ea consta in acceptarea cu un zambet a ceea ce Iisus ne trimite. Ea consta in primirea si urmarea vointei lui Dumnezeu."

Sfintenia nu este luxul catorva. Este datoria fiecaruia: a ta si a mea. Pentru a fi sfintit, trebuie sa iti doresti cu seriozitate asta. Sfantul Thomas de Aquino ne asigura ca sfintenia "nu este altceva decat actul eroic al unui suflet care i s-a predat lui Dumnezeu. Benevol il iubim pe Dumnezeu, mergem spre el, alergam spre el, ne apropiem de el, il cunoastem."

Bunavointa noastra este importanta deoarece ne apropie de imaginea lui Dumnezeu, facandu-ne sa ne asemanam lui! Decizia sa, de a merge spre sfintenie, este una foarte importanta. Renuntare, ispite, lupte, persecutii si tot felul de sacrificii sunt tot ceea ce inconjoara sufletul care a optat pentru sfintenie. Daca tot ceea ce facem, facem pentru Dumnezeu si pentru slava Sa, am putea fi sanctificati. Ar trebui sa iesim in lume pentru a intalni oamenii. Sa-i cunoastem pe cei care traiesc departe si pe cei care traiesc foarte aproape. Sa-i multumim pe cei saraci material si pe cei saraci spiritual. Decesul nu trebuie sa ne intristeze. Singurul lucru care ar trebui sa ne intristeze este sa stim ca nu suntem sfinti.

Uneori, sa experimentam dezgustul este ceva natural. Virtutea, care uneori este de proportii eroice, consta in a fi capabili sa ne depasim dezgustul, din iubire fata de Iisus. Acesta este secretul ce-l descoperim in viata unor sfinti: capacitatea de a merge dincolo de ceea ce este natural. Asta este ceea ce i s-a intamplat Sfantului Francis de Assisi. Odata, in timp ce a dat peste un lepros care era complet desfigurat, l-a sustinut instinctiv. Imediat si-a depasit dezgustul pe care l-a simtit si a sarutat fata care era complet desfigurata. Care a fost rezultatul acestui fapt? Francis s-a simtit inundat de o imensa bucurie. S-a simtit intru totul stapan pe sine, iar leprosul si-a continuat drumul laudand pe Dumnezeu. Sfinti sunt toti oamenii care traiesc conform legii lui Dumnezeu.

RUGACIUNEA

Rugaciunea iti umple inima pana cand e capabila sa cuprinda darul lui Dumnezeu. Sa iubesti cu inima curata, sa iubesti pe toata lumea, sa iubesti in special pe saraci este o rugaciune de douazeci si patru de ore."

Cred ca politicienii petrec prea putin timp in genunchi. Sunt convinsa ca politicienii ar fi mai buni daca ar face acest lucru. Exista unele persoane care, pentru a nu se ruga, folosesc ca scuza faptul ca viata este atat de agitata incat le impiedica sa se roage. Acest lucru nu poate fi adevarat. Rugaciunea nu cere sa ne intrerupem munca, ci sa ne continuam munca ca si cand ar fi o rugaciune. Nu este necesar sa fim intotdeauna meditativi, nici sa experimentam in mod constient senzatia ca-i vorbim lui Dumnezeu, indiferent cat de frumos ar fi. Ceea ce conteaza este sa fim cu el, sa traim cu el, prin vointa sa. 

Rugaciunea naste credinta, credinta naste iubire, iar iubirea naste dorinta de a sluji in numele celor saraci. Sfantul Francis de Assisi a scris urmatoarea rugaciune, care imi place foarte mult. Misionarele Caritatii se roaga in fiecare zi: “Doamne, fa-ma un instrument al pacii tale: unde exista ura, lasa-ma sa seman iubire; unde exista insulta, sa ofer iertare; unde exista indoiala, sa daruiesc incredere; acolo unde exista disperare, sa seman speranta; unde exista intuneric, sa raspandesc lumina; unde este tristete, sa aduc bucurie. Doamne, pot sa nu caut atat de mult sa fiu ajutat precum ajut, sa fiu inteles precum inteleg, sa fiu iubit precum iubesc? Deoarece daruim pentru ca am primit, iertam pentru ca suntem iertati.”

Prima cerinta pentru o persoana care se roaga este tacerea. Oamenii rugaciunii sunt oameni ai tacerii. Secretul meu este unul foarte simplu: ma rog. Sa ma rog lui Hristos inseamna sa-l iubesc. Apostolii nu au stiut cum sa se roage si i-au cerut lui Iisus sa-i invete. Atunci el i-a invatat “Tatal nostru”. Cred ca de fiecare data cand spunem Tatal nostru, Dumnezeu se uita la mainile sale unde suntem inscrisi. "Vedeti, va am inscrisi in palmele mele". Ce descriere frumoasa si expresiva a iubirii pe care Dumnezeu o simte pentru fiecare dintre noi! “Fa-ne, Doamne, demni pentru a ne ajuta fratii si surorile care traiesc si mor singuri si saraci, peste tot in lume. Folosind mainile noastre, da-le astazi painea zilnica. Folosind dragostea noastra, da-le pace si fericire. Amin.”

Rugaciunea nu cere. Rugaciunea inseamna punerea de sine in mainile lui Dumnezeu, la dispozitia sa, ascultarea vocii sale in adancul inimilor noastre. Misionarele Caritatii se roaga cu aceasta rugaciune scrisa de Cardinalul Newman: “Iisus, ajuta-ma sa raspandesc mireasma ta oriunde sunt. Umple-mi inima cu spiritul si viata ta. Patrunde a mea fiinta si sustine-ma, incat viata mea sa devina o raza a propriei tale vieti. Daruieste-ti lumina prin mine, ca fiecare suflet pe care-l ating sa poata simti prezenta ta prin mine. Ramai cu mine, incat eu sa stralucesc prin lumina ta si permite altora sa fie luminati de lumina mea. Toata lumina va veni de la tine, Iisuse. Nici chiar cea mai mica raza de lumina nu va fi a mea. Ii vei ilumina pe altii prin mine, spre mare lauda Ta. Pot sa iti arat prin fapte mai mult decat prin cuvinte, prin exemplul faptelor mele, prin lumina clara a iubirii Tale ce-mi umple inima. Amin”

Sunt intrebata, ce ma face sa fiu sigura ca urmez calea mantuirii. Raspund: "Iubirea mea fata de Dumnezeu. Si, mai presus de toate, rugaciunea." In fiecare zi la ora confesiunii, ii transmit lui Iisus doua dintre sentimentele mele. Una dintre ele este recunostinta, pentru ca el m-a ajutat sa perseverez pana astazi. Cealalta este o rugaminte: invata-ma sa ma rog. Rugaciunea “Tatal Nostru” si trairea ei ne va conduce catre sfintenie. “Tatal Nostru” contine tot: Dumnezeu, noi, vecinii nostri ... Tacerea ne va invata multe. Ne va invata sa vorbim cu Hristos si sa vorbim cu bucurie fratilor si surorilor noastre.

    

GENEROZITATEA

Fara un spirit de sacrificiu, fara o viata in rugaciune, fara atitudine intima de pocainta, nu am fi capabile sa ne desfasuram munca. Ne intretinem singure nu pentru a ne satisface simturile, ci pentru a arata lui Dumnezeu ca dorim sa lucram pentru el si impreuna cu el, sa traim o viata de sacrificiu si de restabilire. Cred ca Sfantul Vincent de Paul era cel care obisnuia sa spuna celor care doreau sa se alature congregatiei sale: "Nu uitati, copiii mei, ca saracii sunt stapanii nostri, de aceea ar trebui sa-i iubim, sa-i ajutam cu intregul respect si sa facem ce doresc".

Pe de alta parte, se intampla sa tratam pe cei saraci ca si cum ar fi un sac de gunoi in care aruncam tot ceea ce nu ne mai este de folos. Alimentele care nu ne plac sau care trec greu --- le aruncam acolo. Marfurile perisabile trecute de data expirarii si care ne-ar putea dauna, se duc in sacul de gunoi: cu alte cuvinte, se duc la saraci. Un articol de imbracaminte care nu mai este in stil, pe care nu dorim sa-l mai purtam, se duce la saraci. Prin asta nu aratam nici un respect pentru demnitatea celor saraci; asta nu inseamna sa-i consideram stapanii nostri, cum spunea Sfantul Vincent de Paul in religia sa, ci sa-i consideram mai putin decat egalii nostri.

Intr-o noapte, un om a venit la caminul nostru sa-mi spuna ca o familie hindusa, familie cu opt copii, nu au mancat nimic timp de zile intregi. Nu aveau nimic sa manance. Am luat destul orez pentru o masa si m-am dus la casa lor. Le-am putut vedea fetele infometate, copiii cu ochii bulbucati. Privelistea nu ar fi putut fi mai dramatica! Mama a luat orezul din mainile mele, l-a impartit in jumatate si a iesit cu o parte.

Cand s-a intors putin mai tarziu, am intrebat-o: "Unde ai fost? Ce-ai facut?" Ea a raspuns: " Si ei sunt la fel de infometati." "Ei" erau oamenii de la casa vecina, o familie de musulmani cu acelasi numar de copii de hranit si care nu aveau nimic de mancat. Mama aceea era constienta de situatie. A avut insa curajul si dragostea de a imparti partea ei foarte mica de orez, cu altii. In ciuda circumstantelor sale, cred ca s-a simtit foarte fericita sa imparta cu vecinii ei putinul pe care i l-am adus. Pentru a nu-i lua fericirea, nu i-am mai adus orez in acea noapte. I-am adus ceva mai mult in ziua urmatoare.

In urma cu cativa ani, Calcutta a cunoscut un mare deficit de zahar. Intr-o zi, un baiat in varsta de aproximativ patru ani a venit cu parintii sai sa ma vada. Mi-au adus un recipient mic cu zahar. Cand mi l-au dat, cel mic mi-a spus: "Am petrecut trei zile fara sa mananc zahar. Ia-l. Este pentru copiii tai..." Cel mic iubea cu o iubire intensa, iubire pe care si-a exprimat-o printr-un sacrificiu personal. Repet: el nu avea mai mult de trei sau patru ani. Putea pronunta cu greu numele meu. Nu-l cunosteam; Nu-l mai vazusem pana atunci. Nici pe parintii nu-i stiam. Copilul a luat aceasta decizie dupa ce a aflat, de la adulti, de situatia mea.

“Ce este un crestin?" l-a intrebat cineva pe un hindus. El a raspuns, "Crestinul este cineva care daruieste." Va cer un singur lucru: Nu obositi sa daruiti, dar nu daruiti resturile voastre. Dati pana doare, pana cand simtiti durerea. Deschideti-va inimile spre dragostea lui Dumnezeu insuflata in ele. Dumnezeu va iubeste tandru. Ceea ce  el va daruieste nu trebuie tinut sub cheie, ci trebuie sa fie impartit. Cu cat veti economisi mai mult, cu atat mai putin veti fi capabili de a darui. Cu cat aveti mai putin, cu atat mai mult veti sti cum sa impartiti. Sa-l rugam pe Dumnezeu, atunci cand vine timpul sa-i cerem ceva, sa ne ajute sa fim generosi. Daca cineva ii da putin orez la o biata persoana saraca din India, acea persoana se simte multumita si fericita. Cu cat europenii nu-si accepta saracia, cu atat acest fapt este pentru multi o sursa de disperare.

Era tarziu, in jur de zece seara, cand a sunat soneria. Am deschis usa si am gasit un om tremurand de frig. "Maica Teresa, am auzit ca tocmai ai primit un premiu important. Cand am auzit acest lucru am decis sa iti ofer ceva asemanator. Il ai aici: asta este ceea ce am colectat azi." A fost putin, dar in cazul lui a fost tot.  M-a miscat mai mult decat premiul Nobel. In alta zi, un cuplu de tineri a venit la noi acasa si a intrebat de mine. Mi-au dat o suma mare de bani. I-am intrebat: "De unde aveti atat de multi bani?" Ei au raspuns: "Ne-am casatorit acum doua zile. Inainte de a ne casatori am decis sa nu sarbatorim nunta, sa nu cumparam haine de nunta, sa nu avem o receptie sau o luna de miere. Am vrut sa va daruim banii economisiti."  Stiu ce a insemnat o astfel de decizie, mai ales pentru o familie hindusa. Acesta este motivul pentru care i-am intrebat: "Dar cum v-ati gandit la asa ceva?"  "Ne iubim atat de mult si de aceea am dorit sa impartim bucuria dragostei noastre cu cei pe care voi ii ajutati."

Sa imparti: ce lucru frumos! Ar trebui sa invatam cum sa daruim. Dar ar trebui sa nu privim daruirea ca pe o obligatie, ci ca pe o dorinta. Obisnuiesc sa spun colaboratorilor nostri: "Nu am nevoie de surplusul vostru. Nu vreau sa-mi daruiti resturile voastre. Saracii nostri nu au nevoie de atitudinea voastra condescendenta, nici de mila voastra. Saracii au nevoie de iubirea si sensibilitatea voastra." Daca ne vom face griji prea mult pentru noi insine, nu vom avea timp pentru altii.

Nu cu mult timp in urma, am primit o scrisoare frumoasa si o donatie considerabila de la un copil italian care tocmai facuse prima sa Impartasanie. In scrisoarea explica cum, inainte de a face prima Impartasanie, el le-a cerut parintilor sa nu-i cumpere costum special, nici sa dea o petrecere pentru a sarbatori ocazia. I-a mai rugat apoi sa le spuna rudelor si prietenilor sa nu-i dea niciun cadou. El va da, in schimb, toti banii pe care ei i-ar fi cheltuit, pentru a fi trimisi Maicii Teresa. A fost o demonstratie frumoasa de generozitate din partea unui copil. Am vazut in ea capacitatea de a se sacrifica, de a se lipsi el insusi de ceva.

HRISTOS IN SARACI

“Saracii sunt importanti! Saracii sunt minunati! Saracii sunt foarte generosi! Ei ne dau mult mai mult decat le daruim noi." In ziua de azi este foarte la moda sa vorbim despre cei saraci. Din pacate, nu este la moda sa vorbim cu ei. Toata indurerarea saracilor, nu numai saracia lor materiala, dar si ranile lor spirituale, trebuie sa fie restabilita. Ar trebui sa impartim cu ei, pentru ca numai in cazul in care suntem uniti cu ei ii putem restabili, aducand pe Dumnezeu in viata lor si pe ei, la randul lor, la Dumnezeu. O modalitate de a satisface foamea fratilor nostri  este sa impartim cu ei tot ce avem - sa impartim cu ei pana cand noi insine simtim ceea ce simt ei. Am sentimentul ca ne aflam intr-o asemenea graba, incat nici macar nu avem timp sa ne uitam unul la altul.

Am impartit noi oare cu cei saraci, asa cum a impartit Iisus cu noi? Oricare ar fi cei mai saraci dintre saraci, ei sunt Hristos pentru noi - Hristos sub masca suferintei umane. Misionarele Caritatii sunt ferm convinse ca, de fiecare data cand oferim ajutor celor saraci, ii oferim in realitate ajutor lui Hristos. Hrana noastra, imbracamintea noastra, totul trebuie sa fie la fel ca a celor saraci. Cei saraci sunt Hristos insusi. Cred ca lucrarea Bisericii in bogata si dezvoltata Emisfera Vestica este mult mai dificila decat in Calcutta, Yemenul de Sud sau alte zone in care nevoile oamenilor sunt reduse doar la hainele necesare pentru a indeparta frigul sau la o farfurie de orez pentru a reduce foamea, ceva care sa le arate ca cineva ii iubeste. In Occident, problemele saracilor merg mult mai adanc; problemele sunt in adancul inimilor lor.

"Chiar daca am putea expulza toti misionarii," mi-a spus prim-ministrul Etiopiei, "nu le vom permite surorilor tale sa plece, deoarece mi s-a spus, si am verificat eu sa fie adevarat, ca voi iubiti cu adevarat pe cei saraci si aveti grija de ei."  Atunci cand o persoana saraca a murit de foame, asta nu s-a intamplat pentru ca Dumnezeu nu a avut grija de ea. S-a intamplat pentru ca nici tu, nici eu nu am vrut sa-i dam acelei persoane ceea ce avea nevoie. Am refuzat sa fim instrumente de iubire in mainile lui Dumnezeu pentru a da saracilor o bucata de paine, pentru a le oferi o haina care sa le tina de cald. S-a intamplat pentru ca nu l-am recunoscut pe Hristos atunci cand, inca o data, a aparut sub masca durerii, identificat cu un barbat amortit de frig si muritor de foame, atunci cand a venit intr-o fiinta umana insingurata sau intr-un copil pierdut ce-si cauta casa.

Pentru a fi fericiti cu Dumnezeu pe pamant, presupune anumite lucruri: sa iubesti in felul in care iubeste el; sa ajuti in felul in care ajuta el; sa daruiesti in felul in care daruieste el; sa salvezi in felul in care salveaza el; sa ramai in prezenta sa douazeci si patru de ore pe zi; sa-l atingi prin cei saraci si prin toti cei care sufera. Mare saracie domneste in tara care permite sa i se ia viata unui copil nenascut - un copil creat dupa chipul lui Dumnezeu, creat pentru a trai si pentru a iubi. Viata lui sau a ei nu este pentru a fi distrusa, ci pentru a fi traita in ciuda egoismului celor care se tem ca nu au mijloacele necesare pentru a hrani si educa mai mult de un copil. Cand atingem pe cei bolnavi si saraci, atingem corpul  suferind a lui Hristos. Saracii ne cheama. Trebuie sa fim constienti de existenta lor in scopul de a-i iubi.

Trebuie sa ne intrebam daca cunoastem adevarul. Ii cunoastem pe saracii din propriile noastre case? Uneori, oamenii au nevoie mai mult decat o paine. Este posibil ca proprii nostri copii, sotul nostru sau sotia noastra, sa nu infometeze pentru paine, sa nu aiba nevoie de haine si sa nu le lipseasca o casa. Dar suntem noi la fel de siguri ca niciunul dintre ei nu se simte singur, abandonat, neglijat, ca nu are nevoie de putina afectiune? Si asta este saracie. Hristos, fiind bogat, devine sarac. Daca vrem sa urmam exemplul lui Hristos care, in ciuda faptului ca a fost bogat, a devenit sarac si a practicat saracia, trebuie sa facem ceea ce a facut el. Exista oameni care doresc sa fie saraci si traiesc ca cei saraci dar, in acelasi timp, le place sa aiba lucruri de valoare. In realitate, asta inseamna doar ca sunt bogati; ei doresc ce este mai bun din ambele lumi. Misionarele Caritatii nu pot face acest lucru; ar fi o contradictie. Hristos ar fi putut alege un palat regal ca si casa. Cu toate acestea, pentru a fi ca noi, el a ales sa fie asemenea noua in toate, in afara de pacat.

Pentru a fi ca cei saraci, noi alegem sa fim asemenea lor in toate, cu exceptia starii lor de mizerie. In cazul in care vor exista saraci pe luna, vom merge acolo. Cererile si, in consecinta, nevoile sunt la fel sau foarte asemanatoare, indiferent unde ne aflam in lume. Cu toate astea, cred ca in Occident nevoile sunt in mare parte spirituale. Nevoile materiale, in cele mai multe cazuri, sunt cele cele pentru ingrijire. Mai degraba exista o saracie spirituala imensa. Suntem in serviciul celor saraci. Dar, suntem noi oare capabili, suntem noi dispusi sa impartim saracia celor saraci? Ne identificam noi oare cu cei saraci pe care-i ajutam? Ne simtim cu adevarat solidari cu ei? Impartim noi cu ei la fel cum a impartit Iisus cu noi? Cei saraci, oriunde in lume, sunt Hristos care sufera. Prin ei, Fiul lui Dumnezeu traieste si moare. Prin ei, Dumnezeu isi arata fata.

Toti acesti ani in serviciul celor foarte saraci m-au ajutat sa realizez ca ei sunt cei care inteleg cel mai bine demnitatea umana. 
Daca au o problema, aceasta nu este lipsa de bani, ci faptul ca nu le este recunoscut dreptul de a fi tratati omeneste si cu afectiune. Iisus vine sa ne intalneasca. Pentru a-i ura bun venit, sa mergem sa-l intalnim. El vine la noi prin cel flamand, cel dezbracat, cel singuratic, prin cel alcoolic, cel dependent de droguri, prin prostituata sau cersetorul din strada. El poate veni la tine sau la mine printr-un tata care este singur, printr-o mama, printr-un frate sau printr-o sora. Daca ii respingem, daca nu le iesim in intampinare, il respingem pe Iisus insusi. Important nu este sa facem o multime de lucruri sau sa facem totul. Cel mai important lucru este sa fim gata pentru orice, in orice moment; sa fim convinsi ca, atunci cand ii servim pe cei saraci, in realitate il servim pe Dumnezeu.

Saracia nu a fost creata de Dumnezeu. Noi suntem cei care am creat saracia. 

Inaintea lui Dumnezeu, toti suntem saraci. Inainte de a judeca pe cei saraci, trebuie sa examinam cu sinceritate propria noastra constiinta. Daca avortul va fi legalizat in tarile bogate, acele tari vor deveni cu adevarat cele mai sarace din lume. Iisus este cel pe care il ingrijim, il vizitam, il imbracam, il hranim, il mangaiem ori de cate ori facem asta pentru cei mai saraci dintre saraci, pentru bolnavi, pentru muribunzi, leprosi si pentru cei care sufera de SIDA. Noi nu ar trebui sa-i servim pe saraci ca si cum ar fi Iisus. Noi ar trebui sa-i servim pe saraci deoarece ei sunt Iisus.

IUBIREA

"Cu cat avem mai putin, cu atat dam mai mult.Pare absurd, dar asta este logica iubirii."

Cand o tanara dintr-o clasa superioara alege sa se puna in serviciul celor saraci, ea provoaca o revolutie autentica, cea mai mare, cea mai dificila: revolutia iubirii. Este convingator acest lucru deoarece, inainte ca Iisus sa fi explicat multimii cuvintele lui Dumnezeu, inainte sa fi explicat beatitudinile oamenilor, el a simtit compasiune pentru ei si i-a hranit. Numai dupa ce i-a hranit, Iisus a inceput sa-i invete. Adevarata dragoste provoaca durere. Iisus, pentru a ne da dovada iubirii sale, a murit pe cruce. O mama, pentru a da nastere copilului ei, are de suferit. Daca va iubiti cu adevarat unul pe celalalt, veti fi capabili sa faceti sacrificii.

Cei saraci nu au nevoie de atitudinea noastra condescendenta sau de mila noastra.

Ei au nevoie doar de dragostea si sensibilitatea noastra. Pentru mine, Iisus este Lumina ce vreau sa daruiesc, Viata ce vreau sa traiesc, Calea spre Tatal, Iubirea ce vreau sa exprim, Bucuria ce vreau sa impartasesc, Pacea ce vreau sa seman in jurul meu. Iisus este totul pentru mine. Daca credinta este greu de gasit, este pentru ca exista prea mult egoism in lume. Pentru a fi autentica, credinta trebuie sa fie generoasa si blanda. Iubirea si credinta merg mana in mana.

Astazi, tarile se concentreaza mult prea mult asupra eforturilor si mijloacelor de aparare a frontierelor lor. Si totusi, aceste tari stiu atat de putin despre saracia si suferinta care face ca fiintele umane din interiorul granitelor lor sa se simta atat de singure! Daca, in schimb, si-ar face griji pentru a le darui acestor fiinte lipsite de aparare unele alimente, un adapost, ingrijire pentru sanatate, haine, este incontestabil faptul ca lumea ar fi un loc mai linistit si mai fericit pentru a trai. 

Cineva mi-a spus ca nici macar pentru un milion de dolari nu ar atinge unui lepros.

I-am raspuns: "Nici eu nu as face-o. Daca ar fi vorba de bani, nu as face-o nici pentru doua milioane. Pe de alta parte, o fac insa cu placere din dragoste pentru Dumnezeu."  Nu dau atentie numerelor; ceea ce conteaza este persoana. Ma bazez pe una. Exista doar una singura: Iisus. Nu voi obosi niciodata sa repet acest lucru: "De ceea ce au nevoie saracii mai mult nu este mila, ci dragostea. Ei au nevoie sa se simta respectati pentru demnitatea lor umana care nu este nici mai putina si nici diferita de demnitatea oricarei alte fiinte umane.

Pentru a ne ajuta sa fim demni de cer, Hristos a pus o conditie, ca la ora mortii noastre, tu sau eu, indiferent ce am fost (crestini sau necrestini, fiecare fiinta umana a fost creata de mana iubitoare a lui Dumnezeu pentru propria asemanare), vom sta inaintea lui Dumnezeu si vom fi judecati in functie de modul in care am actionat fata de saraci. Ca si Hristos care a murit pe cruce pentru noi, putem confirma categoric faptul ca suferinta se poate transforma intr-o mare iubire si intr-o generozitate extraordinara. Pentru a-i iubi si a-i servi pe saraci, presupune ceva care nu are nimic de a face cu a le darui resturile noastre sau a le oferi hrana care nu ne place. Nu are nimic de a face cu a le darui hainele pe care nu le mai purtam doar pentru ca nu mai sunt la moda sau pentru ca nu le mai vrem.

Este aceasta saracie numai a celor saraci? Desigur, nu este. Exista mii, milioane de oameni care mor din lipsa de paine. Exista mii, milioane de fiinte umane care devin sarace pentru ca le lipseste dragostea, pentru ca doresc sa fie cat de cat respectate. Iisus devine sarac si moare in aceste fiinte. Inca o data, ieri si azi, Iisus vine la ai sai iar ai sai refuza sa-l primeasca. El vine in trupurile nerespectate ale celor saraci. El vine in toti acei bogati care se ineaca in singuratatea propriilor lor bogatii. El vine in inimile lor singuratice, atunci cand nu exista nimeni care sa le ofere dragoste.

Ceea ce spunem noi nu conteaza, doar ceea ce spune Dumnezeu sufletului din noi. Faptele bune sunt conexiuni care formeaza un lant de iubire. Toate bolile au remedii. Singura care nu poate fi vindecata este boala de a te simti neiubit. Ii invit pe toti cei care apreciaza munca noastra, sa se uite in jurul lor si sa fie dispusi sa iubeasca pe cei care nu au parte de iubire si sa le ofere serviciile. Nu suntem noi, prin definitie, mesageri ai iubirii? Iubirea este produsul fiecarei perioade. Noi am fost creati pentru a iubi si a fi iubiti.

Un tanar era pe moarte, dar a luptat timp de trei sau patru zile pentru a-si prelungi viata. Sora de acolo l-a intrebat: "De ce continui aceasta lupta?" "Nu pot muri fara sa-i cer iertare tatalui meu", a raspuns el. Cand tatal a ajuns la el, tanarul l-a imbratisat si i-a cerut iertare. Doua ore mai tarziu, tanarul a murit in pace.

Nu va fie teama sa iubiti pana la punctul de sacrificiu, pana doare. Dragostea lui Iisus pentru noi l-a condus la propria moarte. Dumnezeu acorda atentie iubirii noastre. Nici unul dintre noi nu este indispensabil. Dumnezeu are mijloace de a face toate lucrurile si de a inlatura munca celei mai capabile fiinte umane. Putem lucra pana cand cadem. Putem lucra in mod excesiv. Daca ceea ce facem nu este conectat la iubire, munca noastra este inutila in ochii lui Dumnezeu.

O tanara incepatoare a inteles ca Iisus nu ne poate insela atunci cand ne asigura: "Am fost bolnav si ati avut grija de mine". "V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria mea sa ramana cu voi asa incat bucuria voastra sa fie deplina". 

Este vorba despre bucuria care vine de la comuniunea cu Dumnezeu, de la viata in prezenta sa, pentru ca existenta in prezenta sa ne umple de bucurie. Cand vorbesc de bucurie, nu o identific cu rasul sau cu zgomotul tare. Nu asta este adevarata fericire. Uneori ea ascunde alte lucruri. Cand vorbesc de fericire, ma refer la pacea interioara, profunda, ce se manifesta in ochii nostri, pe fetele noastre, in atitudinile noastre, in gesturile noastre, in promptitudinea noastra ... Odata, am vorbit cu un preot despre subiectul prieteniilor care separa oamenii de Dumnezeu. El mi-a marturisit: "Mama, Iisus este totul pentru mine. Nu am nici timp, nici alta posibilitate in viata pentru alte afectiuni." Am realizat atunci de ce el a indrumat atat de multi oameni spre Dumnezeu: el a fost unit cu el.

In 1976, la invitatia presedintelui Mexicului, am deschis primul Camin in afara orasului Mexico City. Toate zonele vizitate de Surori la periferia orasului erau extrem de sarace. Ce le-au surprins insa pe Surori foarte mult, au fost cererile oamenilor. Primul lucru pe care ei l-au cerut nu au fost hainele, medicamentele sau alimentele. Au spus doar atat, "Surorilor, vorbiti-ne despre Dumnezeu!" Dumnezeu insusi le garanteaza celor care cred in el ca vor fi capabili sa faca lucruri mai mari chiar decat cele facute de el insusi. Sunt convinsa ca, atata timp cat surorile vor fi credincioase saraciei, Impartasaniei si saracilor, Congregatia nu va fi in nici un pericol. Iubirea este, asa cum Hristos insusi a aratat prin moartea sa, cel mai mare dar.

Sa nu permiteti vreodata tristetii sa cuprinda in asa fel spiritul, incat sa va determine sa uitati bucuria Invierii lui Hristos! Noi toti apartinem paradisului lui Dumnezeu si cu totii avem posibilitatea de a ne regasi in el, chiar aici. Avem nevoie doar sa fim fericiti cu Hristos aici si acum. Am primit o scrisoare de la un barbat brazilian bogat. El ma asigura ca si-a pierdut credinta si nu doar credinta in Dumnezeu, ci si credinta in umanitate. Era satul de situatia sa si de totul din jurul sau. Se gandea doar la sinucidere. Intr-o zi, plimbandu-se pe o strada aglomerata din centrul orasului, a vazut un televizor in vitrina unui magazin. Programul televizat era despre Caminul nostru pentru Muribunzii din Calcutta si despre prezenta surorilor noastre ce aveau grija de bolnavi si muribunzi.Omul a marturisit ca in momentul in care a vazut asta, a simtit nevoia sa ingenuncheze si sa se roage, dupa multi ani in care nu mai ingenunchiase si nu se mai rugase deloc. Din acea zi, el a revenit la credinta in Dumnezeu si in omenire, convins fiind ca Dumnezeu inca il iubeste.

Dumnezeu ne-a creat astfel incat sa facem lucruri mici cu multa dragoste. Eu cred ca Marea Iubire care vine sau ar trebui sa vina din inima, trebuie sa inceapa acasa: cu familia mea, cu vecinii mei de peste drum, chiar cu cei de langa usa. Aceasta iubire ar trebui sa ajunga apoi in toata lumea. Iisus a spus care vor fi criteriile de judecata finala a vietii noastre: vom fi judecati dupa iubire. Judecati dupa iubirea aratata celor saraci cu care Dumnezeu se identifica.

CASA SI FAMILIA

"Pacea si razboiul incep la domiciliu. Daca dorim cu adevarat pace in lume, sa incepem prin a ne iubi unul pe celalalt in propriile noastre familii. Daca vrem ca bucuria sa se raspandeasca, este nevoie ca in fiecare familie sa fie bucurie." Unii parinti simt tandrete si iubire puternica pentru copiii lor. Imi amintesc exemplul unei mame indiene care avea doisprezece copii. Cel mai mic dintre toti era intr-o stare groaznica. Mi-ar fi greu sa descriu cu ce semana copilul, emotional sau fizic. Cand am sugerat sa ducem copilul la unul dintre caminele noastre unde aveam mult mai multe conditii bune, mama a inceput sa suspine."Te rog, Maica Tereza, nu spune asta! Aceasta copila este cel mai mare dar pe care l-a daruit Dumnezeu familiei mele. Toata dragostea noastra este indreptata spre ea. Daca ne-o luati, viata noastra nu ar mai avea nici un sens."

Nu trebuie sa traim la nivel superficial. Este necesar sa ne straduim sa-i intelegem pe ceilalti. Pentru a-i intelege mai bine pe cei cu care traim, este necesar ca in primul rand noi sa ne intelegem pe noi insine. Toata lumea de astazi pare sa fie grabita. Nimeni nu are nici un moment liber pentru a-l darui altora: copiii pentru parintii lor, parintii pentru copiilor lor, sotii reciproc. Pacea lumii incepe a se destrama in casele noastre.

Din cand in cand trebuie sa ne punem mai multe intrebari pentru a ne ghida actiunile. Intrebari, cum ar fi: Ii cunosc pe cei saraci? Ii cunosc, in primul rand, pe cei saraci din familia mea, din casa mea, cei care sunt mai aproape de mine - oamenii care sunt saraci, dar nu pentru faptul ca nu au paine?  Exista si alte tipuri de saracie la fel de dureroase deoarece sunt mai intrinseci. Poate ca ceea ce ii lipseste sotului meu sau sotiei mele, ceea ce le lipseste copiilor mei, ceea ce le lipseste parintilor mei, nu sunt hainele sau alimentele. Poate ca le lipseste iubirea pentru ca nu le-o daruiesc! Unde incepe iubirea? In propriile noastre case. Cand incepe? Cand ne rugam impreuna. Familia care se roaga impreuna ramane impreuna.

Uneori, cand intalneam parinti egoisti, imi spuneam: Este foarte posibil ca acesti parinti sa-si faca griji pentru cei care sunt infometati in Africa, in India sau in alte tari din lumea a treia. Este posibil ca ei sa viseze sa puna capat foametei resimtita de oricare fiinta umana. Cu toate acestea, ei traiesc necunoscandu-si proprii copii, nestiind ca au acea saracie si acea foame in propriile lor case. Mai mult decat atat, ei insisi sunt cei care produc acea foame si  acea saracie.

Dragostea incepe prin a avea grija de cei mai apropiati noua – de cei de acasa. Sa ne intrebam daca suntem constienti de faptul ca poate sotul nostru, sotia noastra, copiii nostri sau parintii nostri iubesc izolat de ceilalti, ca poate nu se simt iubiti suficient desi pot trai langa noi. Realizeaza ei acest lucru? Unde sunt oamenii in varsta de azi?Sunt in azile (daca exista). De ce? Pentru ca nu sunt doriti, pentru ca sunt cu multe probleme, pentru ca ...

 VIRTUTILE

"Daca am fi umili, nimic nu ne-ar schimba - nici lauda, nici descurajarea. Daca cineva ne-ar critica, nu ne-am simti descurajati. Daca cineva ne-ar lauda, nu ne-am simti mandri."

Cine suntem noi sa acuzam pe cineva? Este posibil sa-i vedem ca fac ceva ce credem ca nu este corect, dar nu stim de ce o fac. Iisus ne-a incurajat sa nu judecam pe nimeni. S-ar putea ca noi sa fim cei responsabili ca altii fac lucruri pe care noi nu le credem corecte. Sa nu uitam ca avem de-a face cu fratii si surorile noastre. Acel lepros, acea persoana bolnava, acel alcoolic, toti sunt fratii si surorile noastre. Au fost creati si ei la fel, printr-o iubire puternica. Nu trebuie sa uitam asta. Este posibil ca ei sa fie abandonati in strada pentru ca nimeni nu le-a daruit iubire si intelegere. Tu si cu mine am fi putut fi in locul lor daca nu am fi primit dragoste si intelegere de la alte fiinte umane. Nu voi uita niciodata alcoolicul care mi-a spus povestea sa. Era un om care a inceput sa bea pentru a uita faptul ca nimeni nu-l iubea. Inainte de a-i judeca pe cei saraci, avem datoria de a privi in interiorul nostru.

Se spune ca smerenia este adevar. Calea care ne apropie cel mai mult de Iisus este calea umilintei. Mandria distruge totul. Sa urmezi exemplul lui Iisus este cheia pentru a fi bland si smerit in inima. Daca ar fi mai multa iubire, mai multa unitate, mai multa pace si mai multa fericire in familie, nu ar mai fi atat de multi alcoolici si dependenti de droguri.

Bucuria este rugaciune. Bucuria este putere. Bucuria este iubire. Bucuria este o plasa a iubirii cu care putem "prinde" suflete. Prefer sa faca o greseala pentru ca sunt prea bun decat sa fac minuni fara nici o bunatate. Cu totii avem datoria de a actiona in favoarea pacii. Dar, pentru a obtine pacea, trebuie sa invatam de la Iisus sa fim blanzi si smeriti in inima. Numai smerenia ne va conduce la unitate, iar unitatea va duce la pace. Sa ne ajutam unul pe altul sa ne apropiem de Iisus invatand sa fim umili si plini de bucurie.

MARIA

“Maria este mama noastra, cauza bucuriei noastre. Fiind o mama, nu am avut dificultati in a vorbi cu Maria si in a ma simti apropiata de ea."  Va recomand sa va rugati Mariei cu aceste cuvinte: “Maria, mama a lui Iisus si a celor care iau parte la slujirea preoteasca a lui, vin la tine cu aceleasi sentimente cu care copiii vin la mama lor. Nu mai suntem copii, ci adulti care doresc din toata inima sa fie copiii lui Dumnezeu. Conditia noastra umana este delicata, de aceea am venit sa-ti cerem ajutorul de mama pentru a fi capabili sa ne depasim slabiciunea. Roaga-te pentru noi asa incat sa putem, la randul nostru, sa devenim oameni ai rugaciunii. Invocam protectia ta asa incat sa putem ramane liberi de orice pacat. Invocam iubirea ta asa incat aceasta sa poata domni iar noi sa putem fi plini de compasiune si iertatori. Iti cerem binecuvantarea asa incat sa putem fi asemenea iubitului tau Fiu, Domnul si Mantuitorul, Iisus Cristos. Amin.”

Ca urmare a vizitei sale la Calcutta, Papa Ioan Paul ll a decis sa infiinteze la Vatican o casa pentru cei care nu au niciuna, pentru bolnavii si muribunzii din Roma. Casa se numeste “Darul Mariei.” Citind Evanghelia foarte atent, ne dam seama ca Maria, Maica Domnului, nu a tinut discursuri lungi. Pentru a-l lauda pe Dumnezeu si a-i multumi, ea spunea acest imn: "Sufletul meu il preamareste pe Domnul iar spiritul meu se bucura intru Domnul, Mantuitorul, pentru ca el priveste cu bunavointa smerenia servitorului sau. De acum incolo, toate generatiile ma vor numi binecuvantata pentru ca Cel Atotputernic a facut lucruri mari pentru mine si sfant este numele sau.”

Mila sa este pentru cei ce se tem de el din generatie in generatie. A aratat putere in bratul sau; le-a risipit mandria din gandire si inima; i-a dat jos pe cei puternici din scaunele de domnie si i-a inaltat pe cei smeriti; i-a umplut pe flamanzi cu bunatati si i-a expediat cu mainile goale pe bogati. L-a ajutat pe robul sau Israel, in amintirea milei sale, potrivit fagaduintei facute stramosilor nostri, lui Avraam si urmasilor sai pentru totdeauna."

Cand Congregatia Misionarilor Caritatii a fost infiintata, am avut nevoie urgent de o cladire pentru Casa Generala a Congregatiei. Pentru a o obtine, m-am rugat Fecioarei Maria: “Aminteste-ti, o, cea mai plina de har Fecioara Maria, ca nimeni care s-a refugiat sub protectia ta, care a implorat ajutorul tau sau a cautat mijlocirea ta, nu a fost lasat neajutat. Inspirata de aceasta incredere, zbor spre tine, fecioara a fecioarelor, mama a mea. Vin la tine, inaintea ta stau pacatoasa si intristata. Mama a Cuvantului Intrupat, nu dispretui rugamintile, ci in indurarea ta, asculta-ma si raspunde-mi. Amin!”

La inceput nu eram prea multe. Cum sa fi avut grija de indatorirea noastra? Am venit cu o solutie: sa aducem impreuna toti copiii si bolnavii pe care i-am ingrijit la Nirmal Hriday si Shishu Bhavan. I-am invatat rugaciunea si cu totii au promis sa se roage. Nu a durat mult pana ce cladirea sa devina a noastra.

Avand in vedere celebrarea Anului Sfant din 1984, Sfantul Parinte a celebrat Liturghia afara, in Piata Sfantul Petru unde era o multime considerabila de oameni. Era acolo si un grup al Misionarelor Caritatii. Dintr-o data a inceput sa ploua. Le-am spus Surorilor,"Sa ne rugam Fecioarei ca ploaia sa se opreasca." In timp ce ne rugam a doua oara, a inceput sa ploua si mai mult. In timp ce ne rugam a treia, a patra, a cincea, a sasea, a saptea si a opta oara, umbrelele au inceput sa se inchida. Dupa ce am terminat rugaciunea a noua, singurele umbrelele deschise erau ale noastre; ne-am concentrat atat de mult pe rugaciune incat nu am acordat atentie vremii. Aceasta a oprit ploaia.

  

ZAMBESTE

"Pacea incepe cu un zambet." Cand suferinta apare in viata noastra, ar trebui sa o acceptam cu un zambet. Acesta este cel mai mare dar de la Dumnezeu: sa ai curajul de a accepta cu un zambet tot ceea ce El ne daruieste si ne cere. Sa zambim la cineva care este trist; sa vizitam, chiar si pentru putin timp, pe cineva care este singur; sa oferim cuiva adapost de ploaie sub umbrela noastra; sa citim ceva pentru cineva care este orb: acestea si altele pot fi lucruri mici, lucruri foarte mici, dar ele sunt potrivite pentru a oferi iubire, ca expresie concreta a lui Dumnezeu, saracilor. Nu voi intelege niciodata tot binele pe care un simplu zambet il poate realiza! Uneori ne este mai greu sa zambim celor care traiesc alaturi de noi, membrii directi ai familiilor noastre, decat sa zambim celor care nu ne sunt atat de apropiati. Sa nu uitam: iubirea incepe acasa.

In urma cu cativa ani, un grup de profesori din Statele Unite a trecut prin Calcutta. Dupa ce au vizitat Caminul pentru Muribunzi din Kalighat, au venit sa ma vada. Inainte de a pleca, unul dintre ei m-a rugat sa le spun cateva cuvinte care sa le ramana ca o amintire a vizitei, dar care sa le fie si utila.

"Zambiti unul la altul. Zambiti la sotiile voastre." Am sentimentul ca suntem intr-o asemenea graba incat nici macar nu avem timp sa ne uitam unul la altul si sa zambim. Unul dintre ei mi-a spus: "Mama, este evident faptul ca nu esti casatorita!" "Fireste ca sunt", i-am raspuns. "Uneori insa imi este foarte greu sa-i zambesc lui Iisus deoarece el cere prea mult de la mine”.

  

  

BANII

"Ma tem doar de un singur lucru: banii! Lacomia –iubirea de bani- l-a motivat pe Iuda sa-l vanda pe Iisus!" Sunt atat de multe lucruri care ne apartin dar pe care nu le oferim de poamana deoarece ne simtim atat de atasati de ele! Este bine sa avem mai putine pentru a le darui lui Iisus.

Am licitat masina pe care Papa Paul mi-a dat-o in Bombay. Cu banii colectati, am creat un centru mare pentru leprosi pe care l-am numit Orasul Pacii. Cu banii primiti de la Premiului Nobel pentru Pace, am construit case pentru saraci deoarece am acceptat premiul doar ca reprezentanta a celor saraci si in numele lor. Oricine este dependent de banii sai, este cu adevarat o persoana saraca.

Daca o persoana isi plaseaza banii in slujba altora,atunci acea persoana devine bogata, cu adevarat foarte bogata. Sa nu ne multumim insa doar prin a da bani. Banii nu sunt totul. Banii sunt ceva ce se poate obtine. Cei saraci au nevoie de lucrul mainilor noastre, de dragostea inimilor noastre. Iubirea, o iubire abundenta, este expresia vie a religiei noastre crestine. Exista oameni care isi permit luxul de a trai intr-un confort deosebit; este posibil ca ei sa-si fi castigat acest privilegiu prin eforturi proprii. Ceea ce ma irita insa, este sa vad ca exista extravaganta. Ma irita sa vad ca unii oameni pierd si arunca lucruri pe care le-ar putea folosi.

  

VIATA SI MOARTEA

 “In momentul mortii, nu vom fi judecati in functie de numarul de fapte bune infaptuite sau de numarul de diplome primite in timpul vietii. Vom fi judecati in functie de iubirea depusa in munca”. Sa ne incredintam decizia lui Dumnezeu care a dat atat de multi sfinti Bisericii si, intr-un oras asa frumos ca acesta, nu va mai exista vreo fiinta umana in varsta sau tanara, femeie sau barbat, care sa se simta abandonata. Daca un astfel de lucru s-ar intampla, daca ar fi sa fiti martori la un astfel de eveniment, cautati casa Misionarelor Caritatii si lasati-le pe ele sa afle ce s-a intamplat. Ele se vor ingriji de persoana sau persoanele care au fost abandonate, ferm incurajate de convingerea ca persoana abandonata este Hristos insusi.

Viata este un dar pe care Dumnezeu ni l-a dat. Aceasta viata este prezenta chiar si in timpul sarcinii. Nici o mana de om nu ar trebui sa puna capat unei vieti. Sunt convinsa ca tipetele copiilor ale caror vieti au fost luate inainte de nastere, vor ajunge la urechile lui Dumnezeu. Razboi inseamna uciderea fiintelor umane. Cine poate crede cu exactitate daca acesta ar putea fi vreodata "doar"? Prima persoana din lume care, din pantecul mamei, l-a intampinat si recunoscut pe Iisus, a fost un copil, Ioan Botezatorul. Este minunat; Dumnezeu a ales un copil nenascut pentru a anunta venirea Fiului Sau rascumparator. Atata timp cat facem tot efortul de care suntem capabili, nu ne putem simti descurajati de propriile noastre esecuri. Nu putem pretinde nici succese. Trebuie sa-i dam lui Dumnezeu tot creditul si sa fim extrem de sinceri atunci cand facem acest lucru.

Nu ucideti copiii. Vom avea noi grija de ei. Acesta este motivul pentru care orfelinatele noastre sunt mereu pline de copii. In Calcuta exista o gluma care suna cam asa: "Maica Tereza vorbeste mult despre contraceptia naturala si totusi numarul de copii din jurul ei continua sa creasca"

Unele surori (dupa cum stiti, lucram si pe timp de noapte), s-au dus in jurul Calcuttei si au luat de pe strada cinci sau sase persoane abandonate. Erau in stare foarte grava. Acesta este motivul pentru care le-am dus la Caminul pentru Muribunzi si pentru Abandonati. Printre cei pe care i-am ridicat, se afla o batranica care, din cauza starii sale extreme, era aproape de moarte. Le-am spus surorilor, "Aveti grija de restul. De ea voi avea grija eu insami." Eram gata sa o pun intr-un pat, cand mi-a luat mana si fata i s-a luminat de un zambet placut. A spus doar atat: "Va multumesc", si a murit. Va asigur, in acest fel, mi-a daruit mult mai mult decat i-am oferit eu. Mi-a daruit dragostea ei recunoscatoare.

M-am uitat la fata ei pentru cateva momente, intrebandu-ma ce as fi facut in situatia ei? Si mi-am raspuns cu sinceritate: Cu siguranta as fi facut tot posibilul sa atrag atentia asupra mea. As fi strigat: "Mi-e foame! Mor de sete! Sunt pe moarte!" Ea, pe de alta parte, a fost asa recunoscatoare, altruista! A fost atat de generoasa! Cei saraci, nu obosesc sa repet acest lucru, sunt minunati. In inima mea, port ultimele priviri ale muribunzilor. Fac tot ceea ce pot, asa incat ei sa se simta iubiti in cel cel mai important moment, atunci cand o existenta aparent inutila poate fi rascumparata.

Imi amintesc cum am ridicat dintre gunoaie o batrana care era pe moarte. Am tinut-o in brate si am dus-o la caminul nostru. Era constienta de faptul ca era pe moarte. A tinut doar sa repete cu amaraciune, "Propriul meu fiu mi-a facut asta!" Nu a spus: "Mor de foame! Nu mai pot suporta!" Obsesia ei era alta: "Propriul meu fiu mi-a facut asta!" A fost nevoie de o lunga perioada de timp pentru a o auzi spunand: "Il iert pe fiul meu." A spus-o doar in momentul mortii. Sa mori in pace cu Dumnezeu este punctul culminant al oricarei vieti umane. Dintre cei care au murit in caminele noastre, nu am vazut pe nimeni sa moara de disperare sau blesteme. Toti au murit senini. Altadata am luat un om de pe strada si l-am dus in Caminul nostru pentru Muribunzi din Calcutta. Cand sa plec, mi-a spus: "Pe strada am trait ca un animal, aici am sa mor ca un inger. Voi muri zambind." A murit zambind pentru ca se simtea iubit si inconjurat de atentie. Asta este maretia saraciei noastre!

  

SUFERINTA

"Suferinta in sine nu are nici o valoare. Cel mai mare dar pe care-l putem aprecia este posibilitatea de a impartasi patimile (suferinta si martiriu) lui Hristos."  Imi place sa repet asta din nou si din nou: saracii sunt minunati. Saracii sunt foarte buni. Ei au demnitate. Saracii ne daruiesc mai mult decat le daruim noi. In multe zone din afara Calcuttei, avem camine pentru bolnavii terminali si nevoiasi. Intr-una din zile, am gasit pe strazile din Calcutta o batrana care mi-a dat impresia ca va muri de foame. I-am oferit o farfurie de orez. Ea se tot uita la farfurie ca si cum era in transa. Am incercat sa o incurajez sa-l manance, insa ea a raspuns simplu: "Nu pot ... nu pot sa cred ca este orez. Nu am avut nimic sa mananc de foarte mult timp." Ea nu a blestemat pe nimeni. Nu s-a plans de cei bogati. Nu a rostit un cuvant de repros. Pur si simplu nu putea sa creada ca acela era orez. Si nu l-a mai putut manca!

In fiecare familie si in fiecare situatie omeneasca exista cineva care sufera. Nu putem lasa fapturile lui Dumnezeu sa-si sfarseasca zilele intr-un parau, ca animalele. Odata, am luat la noi o fetita care ratacea pierduta pe strazi. Foamea ii era inscrisa pe fata. Cine stie cat timp trecuse de cand nu mai mancase nimic! I-am oferit o bucata de paine. Copila a inceput sa o manance, bucatica cu bucatica. I-am spus, "Mananca, mananca painea! Nu iti este foame?” S-a uitat la mine si a spus: "Mi-e teama ca, atunci cand painea se va termina, inca imi va fi foame."

Este posibil sa gasesti, aproape de tine, fiinte umane care au nevoie de afectiune si dragoste. Nu le-o nega acestora. Si, mai presus de toate, arata-le cu sinceritate ca le recunosti ca fiinte umane, ca sunt importante pentru tine. Cine este acea persoana? Persoana aceea este Iisus insusi. Iisus care este ascuns sub masca suferintei! Acum catva timp, in timp ce eram in New York, unul dintre pacientii nostri bolnavi de SIDA m-a chemat. Cand am ajuns la patul sau, mi-a spus: "Pentru ca esti prietena mea, vreau sa ma destainuiesc tie. Cand imi suport cu greu durerea de cap (cred ca stii ca unul dintre simptomele SIDA este durerea groaznica de cap), o impartasesc cu durerea pe care Iisus a trebuit sa o sufere din cauza coroanei de spini. Cand durerea mi se deplaseaza la spate, o impartasesc cu durerea pe care Iisus a trebuit sa o simta atunci cand soldatii i-au aplicat loviturile de bici. Cand ma dor mainile, impartasesc durerea cu durerea pe care Iisus a simtit-o cand a fost rastignit ".

Asta este cu adevarat o dovada a maretiei iubirii, cea a unui tanar care sufera de flagelul SIDA! Va asigur, nu avea nicio speranta de vindecare si era constient de faptul ca nu mai avea mult de trait. Cu toate acestea, avea un curaj extraordinar. Il gasise in iubirea pentru Iisus, impartasind patimile sale. Pe fata sa nu era nici tristete, nici suferinta. In schimb, puteai sa observi o mare liniste si o bucurie profunda. Suferinta nu va fi niciodata complet absenta din viata noastra. Daca o acceptam cu credinta, Lui ii aratam si ii daruim iubirea noastra.

Intr-o zi, m-am dus sa vizitez o femeie care avea cancer in faza terminala. Durerea ei era ingrozitoare. I-am spus, "Asta nu este altceva decat sarutul lui Iisus, un semn ca ii esti atat de aproape pe cruce, incat te poate saruta." Ea si-a unit mainile si m-a rugat, "Mama, cere lui Iisus sa nu se opreasca sa ma sarute."

Iisus continua sa cada, sarac si infometat, asa cum a cazut pe drumul spre Golgota. Suntem noi alaturi de el, ajutandu-l ca voluntari? Mergem alaturi de el cu sacrificiul nostru, cu bucata noastra de paine, ajutandu-l sa-si depaseasca slabiciunea? De multe ori ii cerem lui Hristos permisiunea sa-i impartasim suferintele. Dar, cand cineva este indiferent fata de noi, uitam ca tocmai atunci este momentul sa impartasim atitudinea lui Hristos.

Cand pentru prima oara a fost infiintata Congregatia, sufeream de febra foarte mare. Intr-o zi, cand eram in delir, m-am vazut intalnindu-l pe Petru la usa cerului. El incerca sa ma opreasca sa intru, spunand: "Imi pare rau. Nu avem cocioabe in cer." M-am suparat si i-am raspus: "Foarte bine! Voi umple cerul cu oamenii din mahalalele orasului si atunci nu vei mai avea o alta obtiune decat sa ma lasi sa intru inauntru". Saracul Petru! De atunci, fratii si surorile nu-i dau odihna.

Iar el nu are de ales decat sa-si faca datoria ca portar in ceruri deoarece saracii nosti si-au rezervat deja locul in cer, cu mare anticipare, datorita tuturor suferintelor lor. La final, ei trebuie doar sa-si primeasca biletul pentru a-l arata lui Petru. Mii si mii de oameni care au murit la noi, au murit cu bucuria obtinerii acestui bilet pentru a-l arata lui Petru.

Unii imi amintesc de ceea ce spunea odata o revista despre mine; m-a descris ca pe un "sfant viu". Daca cineva il vede pe Dumnezeu in mine, sunt fericita. Eu il vad pe Dumnezeu in fiecare si mai ales in cei care sufera. Le spun surorilor sa nu arate niciodata o fata afectata cand se apropie de saraci. Odata, am vazut o sora care-si tara picioarele pe coridoare, purtand pe chip o expresie trista. Am chemat-o in biroul meu si am intrebat-o: "Ce ne-a spus noua Iisus, sa mergem in fata lui sau sa-l urmam?” Crucea nu se gaseste intr-o camera frumoasa, ci pe Golgota. Cei care doresc sa apartina lui Iisus trebuie sa se simta fericiti sa mearga impreuna cu el. Indiferent cat de dureros este, trebuie sa-i impartasim patimile.

  
SINGURATATEA

 "In tarile dezvoltate exista o saracie a intimitatii, a spiritului, a singuratatii, a lipsei de iubire. Nu exista nici o boala mai mare in lumea de azi decat aceasta."

Exista mai multe tipuri de saracie. Chiar si in tarile in care situatia economica pare a fi buna, exista expresii ale saraciei ascunse foarte adanc, cum ar fi singuratatea imensa a oamenilor care au fost abandonati si care sufera. In ceea ce ma priveste, cea mai mare suferinta este sa te simti singur, nedorit, neiubit. Cea mai mare suferinta este sa nu ai pe nimeni, sa uiti ce este o relatie apropiata, cu adevarat umana, sa nu stii ce inseamna sa fii iubit, sa nu ai familie sau prieteni.

Este vorba de noi cei care, prin excluderea si respingerea de care dam dovada, ne impingem fratii si surorile sa-si gaseasca refugiul in alcool si sa devina betivi. Ei beau sa uite de privarea din viata lor. O parte dintre surorile noastre lucreaza in alte zone ale lumii. Nu cu mult timp in urma, li s-a intamplat ceva ciudat in New York. Au povestit cum au gasit o femeie care murise, nu se stie cand, la domiciliu. Ca sa intre, nu au avut o alta alegere decat sa sparga usa. Ce credeti ca au gasit? Sobolanii incepusera deja sa manance cadavrul. Au incercat sa cerceteze. Cine era?A lucrat?A carei fiice era?A carei mame?A carui sotie? Nu au aflat nimic! Nu au reusit sa obtina nici o informatie despre doamna care murise, cu exceptia numarului de la apartament. Chiar si vecinii din tot holul nu stiau nimic despre ea. Ce saracie extrema! Acea singuratate, acea timiditate, acea senzatie a gandirii era, intr-un fel, a sufletului dispretuit, lipsit de orice!

Printre cele mai limpezi amintiri ale mele, o am pe cea a vizitei facute odata, in Anglia, intr-un camin foarte ingrijit, pentru persoane in varsta. A fost magnific. Erau patruzeci de locatari. Nu le lipsea nimic. Imi amintesc foarte bine cum toti erau atenti la usa. Nimeni nu zambea. Un grup mic, bisericesc a parasit locul. Am intrebat sora care era de serviciu, "Sora, de ce nu zambeste nimeni? De ce se uita tot timpul la usa?" "Mereu se intampla ceva", a raspuns. "Intotdeauna asteapta pe cineva sa vina in vizita. Viseaza sa vina un fiu sau o fiica sa-i viziteze; viseaza sa vina, prin acea usa, un membru din familie sau un prieten in vizita.

Singuratatea era o expresie a saraciei lor, saracia de a se vedea ei insisi abandonati de prieteni si rude. Saracia de a nu avea pe nimeni sa ii viziteze, este saracia pe care persoanele in varsta o simt cel mai mult. Cand ma uit in jur si vad saracii suferind de instrainare sociala si emotionala, inteleg cum Hristos se poate simti trist vazandu-se el insusi instrainat in ei. Instrainarea de care cei saraci sufera, este instrainarea de care Hristos sufera. Oamenilor in varsta le place ca altii sa-i asculte. In unele locuri, avem grupuri de colegi a caror principala responsabilitate este sa asculte. Ei viziteaza camine tipice, in special pentru persoanele in varsta, se aseaza alaturi de ei si le ofera satisfactia de a fi ascultati. Oamenii mai in varsta iubesc asta, chiar daca nu au nimic altceva de spus altora decat lucruri neimportante care au avut loc cu mult timp in urma. Sa asculti pe cineva care nu are pe nimeni sa il asculte, este un lucru minunat.

DUMNEZEU SI CRESTINISMUL

"Numai Dumnezeu cunoaste adevaratele noastre nevoi." In cele mai sarace cartiere ale oraselor in care traim si lucram, cand ne apropiem de oamenii care traiesc in cocioabe, primul lucru pe care il cer nu este painea sau hainele, chiar daca de multe ori mor de foame si sunt goi. Ne cer sa-i invatam Cuvantul lui Dumnezeu. Oamenii sunt flamanzi dupa Dumnezeu. Isi doresc sa auda cuvantul sau. Daca vom intelege cu adevarat Impartasania, daca vom face din Impartasanie punctul central al vietii noastre, daca ne-am hrani viata cu Impartasanie, nu vom mai gasi ca este asa dificil sa-l descoperim pe Hristos, sa-l iubim si sa-l servim prin saraci. Impartasania este ceva mai mult decat sa-l primesti pur si simplu pe Hristos. Ea presupune ca noi sa ii satisfacem foamea. Hristos ne invita: "Vino la mine." Hristos flamanzeste pentru suflete. Nicaieri in Evanghelie Hristos nu a rostit vreodata un cuvant de respingere. Mai degraba, vom gasi intotdeauna o invitatie: "Vino la mine."

Gandhi s-a simtit fascinat de cunoasterea lui Hristos. A intalnit crestini si nu s-a simtit dezamagit. Numai in Calcutta hranim aproape zece mii de oameni in fiecare zi. Asta inseamna ca, daca intr-o singura zi nu vom gati, zece mii de oameni nu vor manca. Intr-o zi, sora responsabila a venit sa imi spuna: "Mama, nu ne-a mai ramas nimic. Nu avem mancare pentru asa multi oameni." Era pentru prima data cand se intampla asa ceva. Dimineata, in jurul orei noua, a sosit insa un camion incarcat cu paine. In fiecare zi, guvernul le ofera copiilor saraci o felie de paine si un pahar cu lapte. Nu stiu de ce, dar scolile orasului erau inchise in acea zi. Si astfel toata painea a fost trimisa Maicii Tereza. Vezi tu, Dumnezeu a inchis scolile. El nu i-a lasat pe oamenii nostri sa plece infometati. A fost prima data cand ei au reusit sa manance paine foarte buna si sa manance pana s-au saturat. Painea de zi cu zi este inca o dovada a afectiunii lui Dumnezeu.

 Un om, adept al religiei hinduse, a sosit la Caminul nostru pentru Muribunzi din Kalighat in timp ce eram ocupata sa curat ranile unui bolnav. M-a urmarit o vreme in tacere. Apoi, a spus: "Din moment ce iti ofera puterea de a face ceea ce faci, nu am nici o indoiala ca religia ta este adevarata".

Cu totii avem datoria de a-l servi pe Dumnezeu acolo unde suntem chemati sa facem acest lucru. Ma simt chemata sa servesc oamenii, sa ajut fiecare fiinta umana sa traiasca. Chemarea mea nu este de a judeca institutii. Nu sunt calificata sa condamn pe cineva. Nu gandesc in termenii unei  multimi, ci a persoanelor individuale. Daca as fi gandit in termenii unei multimi, nu mi-as fi inceput niciodata munca. Cred in legatura personala dintre oameni. Daca unii sunt convinsi ca Dumnezeu doreste ca ei sa schimbe structurile sociale, asta este problema lor pe care o au cu Dumnezeu.

 Pentru a fi crestini, ar trebui sa semanam cu Hristos, sunt ferm convinsa de asta. Gandhi spunea odata ca daca crestinii ar fi trait potrivit credintei lor, hindusii nu ar mai fi parasit India. Oamenii se asteapta ca noi sa fim in concordanta cu viata noastra crestina. Hristos s-a schimbat el insusi in painea vietii. Schimbandu-se in paine, a ramas in totalitate la dispozitia noastra astfel incat, fiind hraniti de el, am simtit forta necesara sa ne daruim altora. Dumnezeu este un Tata care iarta. Mila Sa este mai mare decat pacatul nostru. El ne va ierta pacatul. Sa incercam insa, sa nu comitem din nou pacatul. De multe ori, noi crestinii constituim cel mai grav obstacol pentru cei care incearca sa se apropie de Hristos; de multe ori noi predicam o evanghelie pe care nu o traim. Acesta este principalul motiv pentru care oamenii nu cred.

Biserica este aceeasi azi, ieri si maine. Apostolii, de asemenea, au cunoscut teama si neincrederea, depresia si esecurile. Cu toate acestea, Hristos nu i-a mustrat. El pur si simplu le-a spus, "De ce sunteti speriati si de ce apar indoielile in inimile voastre?" Cuvintele frumoase ale lui Iisus sunt potrivite si pentru temerile noastre de azi. Un important oficial public din tara mea, m-a intrebat odata: "Maica Tereza, spui ca te rogi pentru mine. Spune-mi adevarul: vrei sa devin un crestin?" I-am raspuns: "Daca cineva are ceva ce valoreaza foarte mult, este posibil ca acea persoana sa vrea s-o impartaseasca prietenilor sai. Sunt convinsa ca cel mai bun lucru in lume, este sa aveti credinta in Hristos. Le doresc tuturor sa-l cunoasca si sa-l iubeasca pe Hristos cel putin la fel de mult cat il iubesc eu. Evident, la fel iti doresc si tie, sa-l cunosti si sa-l iubesti. Dar credinta este un dar de la Dumnezeu, iar el o da celui pe care-l alege."

MISIUNEA NOASTRA

"Am fost flamand si mi-ati dat sa mananc, am fost strain si mi-ati urat bun venit, am fost gol si mi-ati dat haine, am fost bolnav si ati avut grija de mine.” Munca noastra se bazeaza pe aceste cuvinte ale lui Iisus. Noi nu acceptam niciodata invitatia de a servi masa in afara casei noastre. Stiti de ce? Pentru ca acceptarea acestor invitatii ar putea da impresia ca acceptam plata pentru ceea ce facem si de fapt noi facem totul gratuit.  Intotdeauna am spus, "Facem totul pentru Iisus si pentru iubirea fata de cei saraci." Daca mancam numai in propria casa, o facem pentru ca ii respectam pe cei saraci.

Nu acceptam nici macar un pahar cu apa, nimic. "Dar, de ce..." Nu este necesara nici o alta explicatie: asta este si este suficient.

Celor care afirma ca-mi admira curajul, trebuie sa le spun ca nu l-as fi avut daca nu as fi fost convinsa ca atunci cand ating corpul unui lepros, un corp care emana o duhoare grea, ating trupul lui Hristos, acelasi Hristos pe care-l primesc in Impartasanie. Pentru noi, saracia inseamna libertate. Este libertate totala. Nici unul dintre lucrurile pe care le avem, ca Misionare ale Caritatii, nu le avem in proprietate, ci le avem pentru a le folosi. Sariul pe care il purtam nu este al nostru. Il avem pentru a-l folosi. Sandalele pe care le purtam nu sunt ale noastre. Le avem pentru a le folosi.

Saracia este punctul nostru forte si o sursa de fericire. Vreau sa va povestesc despre exemplul minunat al unei tinere dintr-o familie buna, care mi-a scris: "De cativa ani Iisus ma invita sa devin evlavioasa. Am incercat sa descopar unde vrea sa ma duc. Am mers in mai multe locuri, dar am constatat ca aveau tot ce am si eu. Daca as fi intrat in acele congregatii, nu ar mai fi trebuit sa daruiesc nimic in plus."  Este foarte clar: domnisoara a vrut sa dea totul. A dorit sa se simta libera pentru a-l servi mai bine pe Iisus prin saraci.

Sunt convinsa ca atunci cand am sa plec, daca Dumnezeu gaseste o persoana mai ignoranta si mai inutila decat mine, va face lucruri mai mari prin acea persoana pentru ca este lucrarea sa. Odata, cand Congregatia Fratilor Misionari ai Caritatii a luat fiinta, un tanar Frate a venit la mine sa-mi spuna: "Mama, am o chemare aparte sa lucrez cu leprosii. Vreau sa-mi daruiesc viata si intreaga mea fiinta. Nimic nu ma atrage mai mult ca asta." Stiu sigur ca ii iubea cu adevarat pe cei care sufereau de lepra. Eu, la randul meu, i-am raspuns: "Cred ca ai gresit intrucatva, frate. Munca nu este altceva decat un mijloc de a ne exprima dragostea pentru Iisus. Acesta este motivul pentru care munca in sine nu este importanta. Ceea ce este important pentru tine este sa ii aparti lui Iisus. Iar el este acela care iti va oferi mijloacele sa iti exprimi apartenenta".

Avem sarcina deosebita de a le oferi ajutor material si spiritual celor mai saraci dintre saraci, nu doar celor din mahalalele, ci la fel de bine si celor care traiesc in oricare alt colt al lumii. Pentru a face acest lucru posibil, ne traim dragostea fata de Dumnezeu in rugaciune, prin munca noastra si printr-o viata caracterizata de simplitate si umilinta.

Una dintre expresiile saraciei noastre este sa ne coasem, cum putem mai bine, propriile noastre rochii, atunci cand descoperim ca sunt rupte. Sa mergem pe strada sau in jurul casei purtand un sari rupt nu este nicidecum un semn de virtute a saraciei. De obicei, le spun surorilor, "Noi nu fagaduim saracia cersetorilor, ci saracia lui Hristos." Pe de alta parte, ar trebui sa nu uitam ca trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfant. Din acest motiv, ar trebui sa le respectam si sa purtam rochii care au fost reparate cu demnitate.

Misionarele Caritatii sunt ferm convinse ca atunci cand le oferim ajutor celor saraci, ii oferim ajutor lui Hristos. Incercam sa facem acest lucru cu bucurie deoarece nu putem merge la Hristos, chiar si sub masca saraciei, cu fetele intristate. De fiecare data le spun surorilor sa se apropie cu bucurie de cei saraci, stiind ca ei au o multime de motive pentru a fi tristi. Nu au nevoie de noi sa le intarim tristetea. Ne-am angajat sa-l hranim pe Hristos care este flamand, ne-am angajat sa-l imbracam pe Hristos care este dezbracat, ne-am angajat sa-l luam inauntru pe Hristos care nu are casa, iar toate acestea sa le facem cu zambetul pe fata si plini de bucurie.

Este foarte frumos sa vezi surorile, multe dintre ele inca foarte tinere, daruindu-se in totalitate si cu multa iubire in slujba saracilor lui Hristos. Daca munca noastra ar fi fost numai pentru a-i spala, a-i hrani si a le da medicamente celor bolnavi, centrul ar fi fost inchis demult. Cel mai important lucru in centrele noastre este oportunitatea pe care noi o oferim pentru a se ajunge la suflete.

“Trebuie sa-l gasim pe Dumnezeu.... Dumnezeu este prietenul tacerii. Priviti copacii, florile si iarba cum cresc in tacere; priviti stelele, luna si soarele cum se misca in tacere ... Avem nevoie de liniste pentru a putea atinge sufletele.”/ Maica Tereza.~~

                                               ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

  

Maica Tereza a cladit zi de zi, an de an, cu multa dragoste si credinta, prin perseverenta si smerenie, cea mai minunata Catedrala din istoria omenirii, o catedrala ridicata in si pentru sufletul omului deznadajduit.

Acolo, in caminele pentru muribunzi, pentru saraci, pentru bolnavi, pentru copii nedoriti sau pierduti, pentru femei maltratate, pentru batrani parasiti... acolo se construieste cu fiecare mangaiere, cu fiecare vorba buna, cu fiecare bucata de paine care hraneste o gura flamanda, cu fiecare haina care imbraca un trup dezgolit, cu fiecare lacrima stearsa dintr-o inima disperata, o Catedrala numita dragoste fata de Dumnezeu, dragoste fata de semenii cei mai napastuiti, dragoste fata de cei care nu au uitat ca existam. Acolo, cel mai bine, intr-un mod incredibil, Dumnezeu ajunge la om si omul ajunge la Dumnezeu.

In acel Templu, ridicat in interiorul sufletului sau, omul ingenuncheaza rugandu-se plin de recunostiinta sau strigand din adancul abis al sufletului sau: “Mi-e sete, imi este sete…”

El stie cui apartine!