SUFLET DE COPIL….

Flori in dar pentru amintiri nepretuite…

    “Au fost odata ca niciodata…30 de elevi in clasa a IX-a plastica…si…uite timpul a trecut si iata-i in clasa a XII-a gata de a incepe un alt drum….Dragii mei elevi…diriginta voastra dilaia cum spuneti voi, va ureaza din tot sufletul numai fericire, sanatate si impliniri. Nu uitati niciodata sa pastrati in sufletul vostru…amintirea copilariei voastre…acest rol sper sa il aiba si aceasta mica culegere de basme create de voi in clasa a X-a…atunci, pentru a obtine o nota buna…acum, pentru a pastra ceva din farmecul anilor de liceu…

Cu mult, mult  drag, Dorina Trifan”

 Timpul a trecut… Dar cuvintele calde, venite din inima ei deschisa, ca si din a voastra, au strabatut si vor strabate timpul, facand din acele clipe o prezenta vie, nemuritoare. Amintirea gandurilor si cuvintelor voastre transpuse in povesti, este de nepretuit, de neinlocuit.

 Nimic nu este mai pretios ca sufletul de copil! 

El este nestematul vostru, aura voastra de lumina... Pastrati-l ca pe cea mai valoroasa comoara…Va fi alaturi de voi in cele mai grele momente ale vietii voastre!

   

 ”CALE FARA INTOARCERE”                          

      “ De-o saptamana, de cand bolea la pat, se tot gandea la sfarsitul lui intunecat si tragic. Era pe patul mortii si nu mai avea in el decat trei rasuflari. In ziua mortii, omul se trezi dintr-o data speriat, cu oasele grele, gemand de oboseala, de parca toate durerile de pe pamant erau inabusite in el. Abia se mai misca, era tot mai slab! Avea doar 38 kilograme si nu mai avea putere deloc.

      Deschise usor usa camerei lui, insa ea scartai prelung. Prin intuneric, se apropie de oglinda pe care nu o mai “privise” de mult. Se uita cu aceeasi figura absenta la el, cel de dincolo, si ramase uimit de schimbarile ce le vazu. Era numai os si piele. In timp ce se privea in oglinda, isi aminti de vremurile bune si incepu a plange. A trait viata alba, a vazut zile bune… si acum soarele-i intra pe geam, dar el nu se mai putea bucura de nimic, gandindu-se doar cum s-au intamplat toate atat de repede si de neasteptat.

      Doar un singur gand mai avea, cum sa dea de Moarte, s-o roage sa-l mai lase in viata macar cateva ore…Cu vorbe si iscusinta, omul nostru, priceput, afla cale si chip si pleca in cautarea Ei! Si omul nostru stia ce trebuie sa gaseasca, era inca constient, inca mai avea cale lunga pana acolo! Era o noapte intunecata, insa rasarise luna si se zarea printre copacii padurii care impanzeau cerul cu crengile lor negre. Se aseza langa un pom si inchise ochii. Desi sunete infricosetoare se auzeau de pretutindeni, adormi! Cand se trezi, dadu de o pajiste intinsa si merse el ce merse drum drept. Apoi urca, se opri si urca din nou si iar se opri, cu genunchii la gura, cu mainile sprijinite pe cer …si merse, merse… apoi se trezi din nou in intuneric, in adancul unei paduri, la margine de lume. De spaima, incepu s-alerge… si alerga pana nu mai putu, cazu si se ridica iar, apoi se trezi intr-un “labirint”. Dupa atata nesomn, omul nostru, mort de oboseala, s-a lasat pe un stalp, care de fapt era o spanzuratoare, intepenit in propria miscare.

       Si cum statea el sprijinit de stalp, rasuflarea-i era tot mai precipitata si gafaia ca un tren gata de plecare, si-n intunericul acela infiorator ochii lui pareau parca speriati de ceva. Sangele-i zvacnea prin vene cu putere iar inima-i batea tot mai puternic. Dupa toate astea, el nici macar nu realiza ca trecusera o gramada de zile, nici macar nu-i trecea prin cap sa se opreasca, voia cu orice pret sa mai traiasca!

     Dadu in sfarsit de ceva. Intra intr-o casa unde era intunecat si plin de schelete omenesti  si omul incremeni. Isi intari inima, desi il furnicau in spate fiori de spaima. Acolo era asa de cald, de se topea maduva in spate, potcoavele cailor, de secau inimile si ti se usca limba. Focul il inconjura tot mai mult…Ajunse intr-o camera, camera Mortii, transpirat si obosit, dar fara de gand sa se opreasca. Moartea statea cu spatele, invelita intr-o pelerina neagra ca taciunele iar in partea-i dreapta, o coasa de metal, lucioasa si ascutita de-ti taia si gandul. Ea statea asezata pe un scaun cu rotile, astepta…

       Omul, infricosat, face cativa pasi in spate, insa la un moment dat se aude o voce groasa si infioratoare de ti se urca ficatul in locul creierului, creierul iti cobora pana in varful calcaielor si ramaneai cu un cui in inima.

- Asteapta! Unde crezi ca mai pleci acum?! Apropie-te sau nu vei mai avea cale de iesire niciodata iar sfarsitul iti va fi in chinuri.

        Omul infricosat, cu ochii iesiti din orbite, se apropie, dar nu prea mult. Dintr-o data se auzi un sunet ciudat de-ti crapau timpanele in doua…Moartea facu o pirueta cu scaunul, intorcandu-si “chipul” spre el. Uimit, contrar asteptarilor, cand o vazu asa frumoasa si de luminata, isi ascunse ochii cu palmele, sa nu-si piarda vederile, astepta un pic, iar cand isi lua palmele de la ochi, in camera se facu dintr-o data frig, de se sleia maduva-n oase, de ingheta rasuflarea si vitelu-n vaca! Cand privi spre ea si vazu ce vazu, se infiora incrucis si-n curmezis caci, de data asta, “baba” avea gura ca sapa, ochii ca ceapa, nasu-n carlig, parul parlit si toata era neagra.

       Desi infricosat de ea, el ii ceru ce avea de cerut. Ea insa nu-i raspunse, lasand o tacere de neclintit. Se uita la el cu o privire de-i topea si ochii si corpul! Dintr-o data se auzi:

- Cum indraznesti tu, muritorule, sa-mi deranjezi linistea? Pentru asta, neagra-ti fie lumina si calea incurcata…

 Omul nostru intelese ca nu-l va ajuta si incepu sa se simta tot mai slabit. Iesi din camera si se intoarse in padure. Se aseza pe un bustean si se ghemui. Era speriat si nu voia sa-si inchida ochii deoarece stia ca va muri. Se ridica in picioare si, cu ultimile lui puteri, striga:

- Rau e gandul tau, dar sa ai parte de el! …Si cazu mort la pamant, iar frunzele copacilor il acoperira.”

        Imi aduc aminte, copila draga, momentele acelea de demult, in care, seara tarziu, am citit pentru prima data…povestea. Parca a fost ieri…Era trecut de miezul noptii…Incepusem sa simt tot mai mult frigul ce mi se furisa prin haine, sa simt atingerea infricosatoare a sfarsitului implacabil si, incet-incet…pe nesimtite…sa intru in pielea de nedorit a personajului. Cuvintele, sau…poate, durerea ascunsa dincolo de ele, abia perceptibila, au avut o extraordinara forta de transpunere… M-au infiorat si m-au facut sa simt din plin, trauma si zbaterea ultimelor clipe prin care trece omul inaintea mortii…

      Asa cum, in cu totul alte imprejurari, am retrait intr-o fractiune de secunda, trista mea posibila poveste, cea a unei mame care nu-si mai vazuse fiica draga timp de aproape douzeci de ani… Un suflet trist, a carui pretioasa amintire, de altfel singura care o mai tinea in viata, era camera intacta, de neatins, vie, a fiicei pe care o astepta de atata timp. Cuvintele si gandurile desprinse din acea poveste a ta, m-au trimis atunci intr-un viitor posibil, un viitor ale carui clipe m-au marcat… marcandu-i si pe cei din jur, pana la lacrimi….

      Iti multumesc acum, in aceasta zi deosebita, pentru toate momentele fericite pe care mi le-ai daruit, dar si pentru toate celelalte din care am avut de invatat…stii, cred ca cele mai dragi momente sunt acelea in care realizezi cate lucruri bune ai de invatat de la copiii tai! Iti multumesc, pentru momentele grele in care ai fost alaturi de mine, sustinandu-ma…cat de mult a insemnat pentru mine prezenta ta, vorbele tale venite din inima, spiritul tau care mi-a sustinut moralul in toate acele nopti tarzii transformate in nopti albe, chinuitoare, de ura infricosatoare venita din neant!... Iti multumesc!

      Revad cu ochii mintii momentele placute in care discutiile purtate ne-au imbogatit fiinta, deschizandu-ne o alta cale spre armonia iubirii, spre lumina coplesitoare pe care am sorbit-o impreuna in clipele noastre de meditatie, incercand astfel sa ne apropiem de linistea si pacea daruita de Fiinta Suprema, de bucuria clipelor in care am dobandit iertarea, iertandu-ne una pe cealalta. Iti multumesc!

       Fie ca visurile pe care le nutresti sa prinda forma deplinei armonii in arta pe care o exprimi, ca parte a sufletului tau luminos, si in tot ceea ce doresti sa realizezi de-a lungul intregii tale existente! Sper intr-un viitor care sa iti ofere si sa ne ofere tuturor bucuria de a gasi acel ceva pe care continuu il cautam!

                                                           Flori in dar,

                                              ca parte a gingasiei unui suflet 
                                                 care tinde intotdeauna catre Lumina!