Michael Jackson – PASI SPRE NEMURIRE

 

“Nemurirea este jocul meu
Din Fericire am venit

La Fericire ma intorc
Daca nu intelegi asta acum
Este pacat
Ma asculti?

Acest corp al meu
Este un flux de energie
In curgerea timpului”

 

“Dar, pe la mijlocul lunii iunie se pare ca au existat ingrijorari mai mari decat clauzele din contracte, deoarece sanatatea lui Michael a inceput inexplicabil sa se deterioreze. Totul pare sa fi inceput atunci cand Michael a ratat repetitiile pe 13, 14 si 15 iunie. Chiar si in zilele in care s-a aratat, au fost ocazii in care s-a prezentat la ora 20:00 pentru a incepe la ora 14:00, de parca numai iesirea din casa ar fi fost o lupta. Acest lucru a coincis cu momentul in care, in loc sa fie doua garzi in jurul lui Michael, paza i-a fost intarita - si nimeni nu pare sa stie de ce. Nu stiu daca a fost la cererea lui Michael sau a securitatii sale, dar cineva era clar ingrijorat de ceva care sa ridice cifrele in acest fel.

In ziua de 17 iunie, cand Michael era la Forum, cineva a mentionat deteriorarea vizibila a aspectului sau, dupa ce el a urcat pe scena. “Nu Michael este acolo sus. Ai vazut cat de slab este?” In saptamana urmatoare, s-au acumulat semne ingrijoratoare pentru cei care stiau cat de punctual si comunicativ era in mod normal. In rutina pentru „Thriller”, el s-a intors la stanga cand stia ca trebuie sa se intoarca la dreapta. A fost ciudat, dar a mai facut asta si a doua oara. De asemenea, a inceput sa se repete - o propozitie sau o fraza - ca cineva cu tulburare obsesiv-compulsiva... dar nu avea TOC.

Se straduia sa termine o melodie si uneori avea nevoie de teleprompter pentru versuri. In plus, trebuia sa fie ajutat sa urce si sa coboare rampele si treptele de scari. Aceasta slabiciune a fost evidenta si la repetitia “Thriller”, cand el a trebuit sa iasa de sub un gandac urias care era usor ca un fulg si pe care nu a putut sa-l impinga fara asistenta. Echipa sa a inceput sa-si faca griji ca ceva nu era in regula, deoarece comportamentul sau era tulburator de nepotrivit. Cinstit vorbind, este posibil ca oamenii de la AEG sa nu fi observat aceleasi semne ca si cei apropiati lui?

Dar, chiar daca asa au stat lucrurile, oamenii ar fi dat alarma celor care aveau autoritate sa faca de fapt ceva pentru a-l ajuta. Intre timp, acasa, s-au facut diferite observatii. Paris isi aminteste: “Tati era mereu friguros si dormea intotdeauna in fata semineului.” Stiu ca artistul de machiaj Karen Faye, care il cunostea pe fratele meu mai bine decat oricine, a observat cat de infrigurat era la repetitii. Chiar si Michael trebuie sa fi fost ingrijorat, pentru ca a chemat o asistenta de acasa, plangandu-se ca jumatate din corp ii era fierbinte, iar cealalta jumatate era rece. Este interesant ca a solicitat sfatul unei asistente, nu al doctorului Murray. De ce ar contacta o asistenta in locul medicului sau personal? Nu are niciun sens pentru mine. Asistenta i-a spus lui Michael sa mearga la un spital. Din orice motiv, el a ales sa nu o faca.

Intre timp, la repetitii, era evident de clar ca, undeva de-a lungul liniei, rabdarea slabea cu absentele si intarzierile lui Michael. Aici suspectez - pe baza a ceea ce am auzit de la oamenii care erau acolo - ca oamenii AEG credeau ca starea lui Michael era legata de dependenta de medicamente despre care probabil citisera si credeau. Nu pot sa ma gandesc la niciun alt motiv pentru orbirea colectiva care a urmat. Cu siguranta, nimeni nu-l trata pe Michael cu manusi, ca pe copii. In schimb, stiu ca s-a simtit depreciat in mai multe randuri si el a tipat la ei, dupa cum au vazut oamenii care erau acolo. Cu o singura ocazie, el a vorbit in mod deliberat la microfon, in timp ce iesea de pe scena: “Vreau doar ca astazi cineva sa fie dragut cu mine...” O voce de la podea a strigat inapoi: “Daca am putea avea astazi o persoana coerenta aici!”  “Nu s-ar vorbi asa daca Joseph ar fi aici”, a mormait Michael, la microfon.

Uneori, Michael ura modul in care i se vorbea. Oricare ar fi fost presupunerile pe care le faceau oamenii cu privire la motivele starii sale, cum ar fi putut sa-i fi scapat cuiva greutatea in scadere? Stiu ca oamenii din jurul lui si-au exprimat ingrijorarea cu privire la greutatea sa, vocal si in scris. Odata, cand cineva si-a exprimat ingrijorarea ca el nu mananca suficient, i s-a spus – fara ca Michael sa auda – “Adu-i doar o galeata cu pui!” Cu cat Michael devenea mai slab, cu atat devenea mai friguros. A inceput sa tremure pe scena; i s-a dat o haina groasa de purtat. De fapt, el ajunsese sa poarte trei straturi de imbracaminte pentru a se incalzi, in timp ce repeta intr-un loc in care toti ceilalti se coceau.

Probabil ca acesta este motivul pentru care, pe 19 iunie, Kenny Ortega a observat ca era “racit”. “Racit” a fost cuvantul preferat de Kenny, dar altcineva mi-a dat o descriere alternativa: “Michael nu era racit - era ca un bloc de gheata, la atingere.” Atunci cineva, fara autorizatie din partea AEG, a facut un apel discret catre un medic pe care Michael il consultase in trecut. Dupa ce i s-au explicat simptomele, medicul a spus ca asta suna de parca Michael suferea de “otravire toxica a creierului” si ar trebui sa ajunga urgent la un spital. AEG putea sa nu afle niciodata de acest apel, dar, din motive care raman innebunitoare pentru mine, el nu s-a dus.

Mi-e clar ca ceva nu era in regula. Chiar si tinand cont de convingerea unor persoane de la repetitii, ca Michael avea dependenta de medicamente eliberate pe baza de reteta, simptomele neurologice suspectate, temperatura corpului infricosator de scazuta si pierderea drastica in greutate - pe care nu le afisase niciodata - nu se aliniaza la teoria dependentei de medicamente eliberate pe baza de reteta. Nu ca doctorul Murray i-ar fi dat de inteles lui AEG ca ar exista o urgenta. In schimb, dupa ce Michael a fost trimis acasa pe 19 iunie, le-a trimis un fax spunand ca Michael trebuie sa se odihneasca doua zile si ca se va intoarce odata ce repetitiile s-ar fi mutat de la Forum la Staples Center.

Unii din preajma fratelui meu au spus, de asemenea, ca el a incercat sa aiba o pozitie admirabila fata de AEG si ca „a aparut inteligent, cu o minte agera si plin de viata”, in cateva ocazii, in acea saptamana finala. Dupa cum a spus o persoana: “Michael nu voia ca cineva sa creada ca ceva nu este in regula.” Dar, mi-a fost greu sa nu-mi fac griji si sa nu imi pun mereu intrebari legate de clarificarea mortii sale suspecte. Ma trezeam noaptea intrebandu-ma: ce-l imbolnavise atat de mult? Ii dadea medicul atat de mult anestezic incat ii otravea incet sistemul? Putea fratele meu sa stie cat de mult propofol i se injecta? Orice i s-a intamplat, cei mai apropiati de Michael la repetitii - Karen Faye de la machiaj si Michael Bush si Dennis Thompson de la garderoba - au fost vazuti facandu-si griji si pledand pentru ca cineva cu autoritate sa intervina.

Evident ca ceva a fost serios de grav, atunci cand in acea saptamana finala, in timp ce se afla inca la Forum, Michael a fost vazut scos din cladire, cu bratele infasurate in jurul umerilor a doua garzi de corp, aratand ca cineva care fie se prabusise, fie era prea slab pentru a sta pe picioare. Asta a fost intr-o dupa-amiaza, cand Travis Payne a pasit in pielea lui Michael pentru a face repetitia. Dar totusi, din cate stiu eu, nimeni nu s-a gandit sa solicite pentru fratele meu asistenta medicala urgenta - probabil pentru ca se bazau pe doctorul Murray. Daca cineva ar fi ajuns la noi - familia lui Michael - l-am fi dus imediat la spital. Imi este greu sa accept ca nimeni nu ne-a sunat. Dar, pentru mine, responsabilitatea de a actiona era a lui AEG, deoarece nu pot scapa de cel mai puternic sentiment, ca datoria de ingrijire si de bunastare a lui era in totalitate a lui AEG.

Stiu ca majoritatea oamenilor - si ancheta LAPD - s-au concentrat pana acum asupra evenimentelor fatale din 25 iunie, dar incidentele si simptomele tulburatoare din zilele anterioare sugereaza ca ceva nu era in regula cu mult inainte. Si totusi, repetitiile aveau sa continue oricum si aveau sa se mute la Staples Center din centrul orasului LA. Daca a fost ceva, in loc sa-l relaxeze pe Michael, presiunea avea sa creasca acum. Dupa cum mi-a spus cineva implicat in AEG, dupa ce asistasem la toate culisele: “Michael a fost aceasta pasare grozava cu doua aripi rupte, care statea langa marginea unei stanci. Si ei au continuat sa-l impinga, sa-l impinga si sa-l impinga, asteptandu-se sa zboare si sa se inalte... dar el avea sa cada.”

Cu cat aud mai multe despre aceste repetitii finale, cu atat mi se pare mai clar faptul ca a existat o concentrare pe ideea de a se ajunge la Londra si de a se atinge tinta de 50 de concerte. Undeva, sub presiunea pe care toata lumea o simtea, AEG il privea pe Regele Popului ca pe un robot foarte performant si pierdea din vedere fiinta umana. Dintre toti ceilalti, regizorul Kenny Ortega a fost vazut la repetitii facand tot ce se putea pentru a-l ajuta: odata l-a trimis pe Michael acasa sa se odihneasca, intrebandu-l pe camera daca poate cineva sa faca ceva pentru el. De asemenea, el s-a asigurat ca Michael mananca cate ceva, taindu-i puiul si hranindu-l; i-a facut si masaj la picioare. Era evident, Kenny simtea ca Michael avea nevoie sa manance.

Insa, eu cred ca AEG ar fi trebuit sa mearga mai departe, deoarece oricui i s-a parut orbitor de evident ca acest turneu trebuia sa fie – era necesar sa fie, ar fi trebuit sa fie - anulat, pentru ca fratele meu nu era intr-o stare potrivita pentru a continua. In schimb, parea sa existe o atitudine de “spectacolul trebuie sa continue”, deoarece diferite delegatii AEG au fost trimise la locuinta lui Michael in zilele de 18 si 20 iunie, pentru a discuta despre neprezentarile la repetitii. Scopul acestor summituri nu a fost sa ofere ceai si simpatie, ci sa “aiba cuvinte tari fata de Michael” si sa-i reaminteasca obligatiile sale contractuale. Intr-una din acele intalniri, i s-a “citit actul revoltei” - cuvintele lui Michael - si, pe baza convorbirilor impartasite ulterior, nu a avut nicio indoiala ca, daca el nu avea sa intensifice si sa inceapa sa asigure ceea ce a promis, ei nu numai ca vor intrerupe finantarea dar el era in pericol sa “piarda totul”.

Se pare ca aceasta era “dragostea dura” de care avea nevoie fratele meu pentru ca prin concert sa-si indeplineasca obligatiile. “Dragoste dura” a fost expresia utilizata de unii oameni atunci cand se refereau la modul in care ar trebui sa fie tratat Michael. Cred ca definitia “a pierde totul” a inclus catalogul sau de muzica atat de apreciat. Contractul sau cu AEG prevedea ca, daca nu va reusi, va fi responsabil pentru toate costurile de productie si pierderea veniturilor, ceea ce inseamna ca activele sale - si mai ales catalogul lui: Sony / ATV - erau garantii pentru preluare. In acest scenariu, actiunea de 50% a lui Michael mergand in mod implicit la AEG, Sony s-ar fi procopsit cu un “partener nedorit” si ar fi incercat fara indoiala sa-si exercite drepturile de optiune pe care le scosese.

Daca Michael ar fi esuat sau ar fi fost “terminat”, ar fi pierdut pretiosul lui catalog. Orice i s-a spus in timpul sedintei din 18 iunie, a fost suficient sa-l faca sa se prezinte la repetitie la ora 21.30. Ma indoiesc ca se simtea suficient de bine ca sa repete, dar a vrut sa arate disponibilitate. Nu a facut altceva decat sa urmareasca un spectacol pirotehnic si sa discute anumite concepte, ramanand pana la ora 2 dimineata. Acest lucru era tipic pentru Michael: sa nu doreasca sa dezamageasca pe nimeni, sa nu vrea sa fie perceput ca un esec, sa nu vorbeasca pentru el insusi atunci cand s-a simtit in mod clar flatat sa participe. Dupa cum mi-a spus o persoana de acolo: “El a incercat din rasputeri sa-si indeplineasca obligatiile, mai ales atunci cand a simtit care ar fi consecintele daca nu si le-ar fi indeplinit”.

Intre timp, fanii loiali care il urmareau peste tot, incepusera sa-i observe deteriorarea in timpul unei scurte intalniri din afara spatiului de repetitie. Asa cum un fan a spus intr-un e-mail catre Karen Faye: “Cred ca este ceva in neregula cu sanatatea lui Michael... Cred ca este in punctul in care i s-ar putea intampla ceva rau si regretabil. Te rog, ajuta-l.” Insa, fanii nu aveau cum sa stie ca oameni precum Karen pur si simplu nu au vorbit; doar fortat pledau pentru ceva de facut. Stiu ca cineva s-a dus la Kenny Ortega si Frank Dileo, solicitandu-le sa fie adusi un medic si un psiholog. Persoana respectiva a fost asigurata ca totul este sub control.

In ultima zi de repetitie la Forum, sambata, 20 iunie, Kenny Ortega clar a observat ceva care i-a atras atentia atunci cand l-a vizitat pe Michael acasa, deoarece la o ora dupa ce el a plecat, coregraful Travis Payne a primit un telefon de la Kenny, care l-a rugat sa ajunga urgent la locuinta si sa-si lase asistentul sa se ocupe de ziua aceea. Orice s-a intamplat si orice s-a marturisit sunt cunoscute doar de cei care au fost prezenti, dar in aceeasi dupa-amiaza directorul muzical Michael Bearden a facut un anunt bizar tuturor dansatorilor si echipajului de pe scena, spunandu-le: “Toata lumea trebuie sa se roage pentru Michael si sa-i trimita urari de bine”. Asta a fost cu patru zile inainte ca Michael sa moara. De ce oare ar spune el asa ceva? Si de ce - daca suntem la momentul de rugaciuni si urari de bine - turneul ar continua? 

Totusi, se pare ca spectacolul trebuia musai sa continue. Si apoi, din nou bizar, totul s-a schimbat in ultimele doua zile de repetitii, 23 si 24. Michael a aparut brusc la Staples Center, aratand foarte optimist, ager si revigorat. Aceasta versiune a fratelui meu a fost vazuta de lume in timpul filmului “This Is It”, deoarece ultimele doua zile au fost filmate si capturate ca fiind cele mai bune imagini de repetitie; adevarul temporar de doua zile pentru box-office, nu adevarul oribil al saptamanilor precedente. Nu ca transformarea asta brusca a fost suficient de buna pentru AEG. Mai degraba, a mentinut presiunea, plasand un barbat in costum in cabina de schimb a lui Michael, pe 24 iunie.

Nu-mi pot imagina cat de invaziv trebuie sa fi fost faptul, in ceea ce avea sa fie ultima zi completa din viata lui. Probabil ca Randy Phillips a dorit ca cineva sa il urmareasca pe Michael si poate ca acest lucru era in interesul sanatatii sale, dar Michael a detestat in mod clar aceasta masura: a recurs la unele discutii in baie, departe de strainul postat sa-l monitorizeze. In ultima seara a vietii sale, repetitiile s-au intarziat, deoarece Michael era preocupat de sectiunea “lumea video”, unde el se conecta pe imaginile vizuale si computerele care aveau sa apara pe marele ecran din spatele lui, in timpul concertelor. Intre timp, o gramada intreaga de barbati in costume s-au prezentat in noaptea aceea pentru a urmari repetitia.

Parea o formatiune ciudata pentru cei care se aflau acolo, dar probabil ca acestia erau clienti corporativi care aveau legatura cu AEG, venind sa ofere un fel de evaluare care ar fi adaugat presiuni suplimentare asupra lui Michael. Odata ce Michael a terminat cu lumea videoclipurilor, s-a dus la garderoba si s-a pregatit pentru o repetitie completa, pe care se pare ca a facut-o fara probleme, inainte de a parasi Staples Center, imediat dupa miezul noptii din 25 iunie. Una dintre ultimele persoane care a vorbit cu el in acea seara ne-a spus: “Michael a plecat asteptand cu nerabdare ziua de maine. In afara de scaderea clara in greutate, nu au existat semne evidente de ceva in neregula in ultimele doua zile si asta a fost ceva cu care conducerea sa, AEG, si cercul lui interior aveau sa fie de acord.”

Michael le-a mai spus oamenilor ca va veni si in ziua urmatoare sa lucreze la vocea sa - ultimul lucru de care avea nevoie sa se ocupe inainte ca spectacolul sa fie gata pentru Londra si pentru noua data de incepere a turneului, 13 iulie. Pana atunci, ar fi trebuit sa semneze, sa sigileze si sa elibereze casa lui de vis din Vegas. Inteleg de la oamenii de la repetitii ca, dupa ce a plecat de la Staples Center, trebuia sa-l viziteze pe Tohme-Tohme pentru a semna hartiile. Evident, Tohme-Tohme detinea avansul de 15 milioane dolari intr-un seif. Nu stiu daca Michael s-a dus acolo conform intentiei sau pur si simplu s-a dus direct acasa, dar asta ar putea explica de ce fostul sau manager era la spital a doua zi.

Acest fapt arata ca ochii lui Michael erau cu fermitate indreptati asupra viitorului sau, daca cineva ar sugera ca a fost tentat sa se sinucida. Cand Michael a ajuns acasa, s-a straduit sa doarma, cu doctorul Murray alaturi. In urmatoarele 12 ore, avea sa moara. El a fost gasit in partea stanga a patului, unde doctorul Murray spune ca a incercat sa efectueze RCP. Pe podea, langa unul dintre picioarele patului, se afla un tub de pasta de dinti si un sir de margele din lemn. Laptopul lui si o pereche de ochelari se aflau pe noptiera. De asemenea, in camera era o proba de urina. Langa pat, o canapea galben-maroniu era clar locul doctorului Murray.

Un fapt care a fost stabilit din audierile preliminare este ca dr. Murray si-a folosit mult iPhone-ul in primele ore ale acelei zile fatidice. Un apel a fost adresat unei femei pe care o intalnise recent, inregistrat la ora 11.51am, cu aproximativ 15 minute inainte ca fratele meu sa se opreasca din respiratie. Ea a declarat ca vorbea cu el, cand si-a dat seama ca el nu mai asculta, dar linia era inca deschisa si ea a auzit agitatie -"am auzit tusind si bombanind”- si nu a crezut ca tusea venea de la prietenul ei doctor. A incercat sa-l sune si sa-i trimita mesaje, dar nu a primit niciun raspuns.

Circumstantele mortii lui Michael au fost destul de aspre, fara ca noi sa aflam mare lucru despre evenimentele din perioada de pana in data de 25 iunie. Gasim imposibil sa acceptam declinul inexplicabil al lui Michael si ideea ca compania (AEG) nu a observat ca ceva nu era in regula cu el.

Ca familie si pentru liniste sufleteasca, am dori sa stim cine altcineva - daca cineva - a intrat si a iesit din casa in noaptea mortii lui Michael, dar, desi LAPD trateaza moartea lui ca pe o crima, anchetatorii sai au decis sa retina doar cele patru minute de filmare CCTV care arata sosirea preconizata a doctorului Conrad Murray. Daca autoritatile nu ne surprind, se pare ca toate celelalte imagini au fost sterse. Ne este greu sa intelegem de ce astfel de imagini cruciale ar putea fi sterse. Ne face sa ne intrebam daca fiecare piatra a fost transformata in ancheta LAPD: pana acum s-a concentrat pe un singur medic si o noapte. Presupun ca timpul ne va spune, dar singura noastra speranta este ca, in cele din urma, justitia nu va dezamagi in cazul lui Michael, asa cum pare sa fi facut toti ceilalti.”

“You Are Not Alone, Michael”/ Capitolul Gone Too Soon – a doua parte / de Jermaine Jackson

 

 

Vestea a cazut ca un trasnet peste intreaga familie, prieteni, fani si admiratori din toata lumea, generand multa durere, nedumeriri si intrebari pentru care familia a incercat cu insistenta sa afle raspunsuri. Insa, indiferent de concluzii si asteptari, prin vizionarea filmului This Is It, ultimul mare spectacol oferit de Michael lumii a fost fabulos. A fost un ramas bun plin de eleganta si demnitate. 

Iata ce spune despre documentar regizorul Kenny Ortega: 

"Lumea va vedea ceea ce echipa implicata in acest proiect a fost atat de norocoasa sa traiasca. Michael Jackson a fost arhitectul din spatele "This Is It", iar noi am fost doar constructorii. Materialul filmat in stadiile incipiente ale repetitiilor va arata ca Michael Jackson era atat de implicat in absolut toate aspectele productiei, de la scenografie la coregrafie, muzica, lumini si chiar conceperea scurtmetrajelor si a clipurilor ce urmau sa fie proiectate in fundal. Filmul nostru va mai arata ca Michael a fost unul dintre cei mai mari entertaineri ai lumii si una dintre cele mai creative minti. Cred ca lungmetrajul va fi o dovada a faptului ca ii placea la nebunie ceea ce facea in timpul repetitiilor si ca se indrepta spre un nou triumf."

Ultimul mesaj, exprimat de Michael in timpul repetitiilor This Is It, a fost adresat celor cu care lucra, dar, prin lansarea filmului pe marele ecran, a fost adresat de fapt intregii omeniri: 

“Eu chiar am impresia ca natura se straduieste sa compenseze maltratarea planetei de catre om. Pentru ca planeta este bolnava. Este ca o febra. Daca nu o vom repara acum, maine va fi prea tarziu. Este ultima noastra sansa sa rezolvam aceasta problema. Este ca un tren in viteza. Si i-a venit timpul… Porneste de la noi. De noi depinde. Altfel, nu o se intample niciodata... Asta-i tot. Va iubesc!”.

Asta-i tot!... Nu putem nega stralucirea, emotiile, sentimentele. Nu putem nega mirajul actului artistic, care ni s-a relevat in cu totul alt mod dupa trecerea sa in nefiinta. Asta-i tot!... Nu putem nega scanteia unui geniu, care a luminat prin muzica si poezie sufletele si sperantele noastre pentru o lume mai buna. Nu putem nega magia iubirii divine care ne-a atins ochii ridicandu-i catre stele.

Trecand peste bucuria revederii unui talent exceptional, care a participat cu toata fiinta sa la ceea ce avea sa ramana drept ultimul mare spectacol inainte de caderea cortinei, dar si peste toata acea durere emotionala, materiala a pierderii, “pentru care nu exista chirurg sa o poata vindeca”, ramane adevarul revelat doar de spiritul care transcende sferele inalte ale Constiintei:

“Exista doar un singur Intreg
O singura Minte
Noi suntem ca undele
In vastul Ocean al Constiintei         

Revenind in noi insine
Creem iar si iar
Cicluri fara sfarsit
Care vin si pleaca
Bucurandu-ne
In infinitatea Timpului 

Nu a existat niciodata o clipa
Cand eu nu am fost
Sau cand voi nu ati fost
Nu va exista niciodata o clipa
Cand vom inceta sa mai fim      

Am tradus aceasta carte, pentru ca mi-am dorit sa retraiesc, clipa de clipa, viata unui mare artist, viata unui om vazuta prin ochii fratelui sau, a unor mari artisti si a familiei lor. Daca as putea, as relua totul de la capat. Nu trebuie sa mire fenomenul legat de atitudinea mea. Este chiar si peste puterile mele de a-l intelege. Am tradus acest penultim capitol dorind sa aflu purul adevar, atat cat s-a putut afla din el pana la data editarii cartii. L-am transcris insa cu inima indoita… luand inca o data parte la un final atat de mult regretat de milioane de oameni din lumea intreaga. Din punctul de vedere al acestor oameni, vibratia sa inaltata transcende chiar si acum barierele, influentand in bine lumea.

Si totusi,
Pentru cel plecat spre alte dimensiuni, a fost un nou inceput, un ALTFEL DE INCEPUT.
Poate, acest fapt a insemnat o eliberare pentru el insusi, cel de aici. Poate, prin toate aceste versuri, care au un substrat atat de adanc si relevant, constientizam inca o data lumea eterna, infinita, din care a venit si la care s-a reintors fara regret, lasand aici, in tot adevarul ei, o sublima comoara artistica si spirituala, desavarsita an de an cu multa pasiune si daruire, cu un talent desavarsit, pentru noi toti. Ca de la o inima la multe alte inimi. In inaltele sfere ale Constiintei, a luat doar amintirea noastra draga. Sa nu uitam cuvintele sale,

“Voi si cu Mine
Niciodata nu am fost separati
Este doar o iluzie
Faurita de magica lentila
A perceptiei.”

 

Versuri din “Are You Listening” si “Heaven is Here”/ Dancing the Dream/ Michael Jackson

Michael Jackson – CHEMAREA ULTIMEI CORTINE

 

“Dar, esti acasa acum 
Intr-un univers nesfarsit
Niciunde nu poti sa mergi -
De Aici pana Aici
Este Nemarginirea
Oceanul Constiintei
Unde suntem ca undele
In Marea Fericirii.”  

“Eram langa Pasadena, orasul de la poalele Muntilor San Bernardino, la o intalnire de afaceri cu cativa oameni din China, cand, un bun prieten - gazda CNN Larry King - a sunat la telefonul mobil al sotiei mele pentru a intreba daca stim ceva “despre Raportul TMZ care spune ca Michael a fost dus de urgenta la spitalul UCLA”. Nu m-am alarmat imediat, deoarece nu era prima data cand mass-media se entuziasma de faptul ca fratele meu a fost “dus” la spital. Dar, dupa aceea am sunat-o pe mama si am surprins-o grabindu-se sa iasa pe usa de la Hayvenhurst. De indata ce i-am auzit vocea, am stiut ca ceva nu este in regula: parea nelinistita si ingrijorata.

 “Jermaine! Ma grabesc acum. Te sun cand ajung acolo! Plec acum”, spuse ea. Eu si Halima am sarit rapid in masina, nestiind ce sa credem in urmatoarea ora. Eu stateam pe scaunul pasagerului, iar ea se lupta cu traficul asteptand ca mama sau altcineva sa ne sune inapoi. Pe drum, ne-a sunat si avocatul Joel Katz. ”Jermaine, am auzit ca este foarte, foarte rau”, dar nu stia altceva. Se pare ca detaliile erau rare si eu nu ma puteam duce sa pornesc radioul si sa ascult cum circula zvonurile. Halima conducea ca si cum ar fi detinut intreaga autostrada si ma bucur ca era ea, pentru ca eu as fi fost incapabil sa conduc. Ma simteam rau din punct de vedere fizic si tremuram - ceea ce, privind inapoi, era probabil felul in care corpul meu ma atentiona.

Janet a sunat din New York si era pierduta si ea. Nici nu-mi amintesc ce ne-am spus, dar parca vorbeam doar ca sa ne sustinem unul de celalalt. De indata ce am terminat acea convorbire, telefonul a sunat din nou. Numarul mamei s-a luminat - singura data din viata mea in care nu am vrut sa preiau convorbirea atunci cand numele ei a luminat ecranul. “Mama?” “ESTE  MOOORT!” Nici nu stiu ce m-a bantuit cel mai mult in acel moment: auzul celor mai grele vesti sau sunetul de durere al mamei, un plans gutural pe care nu-l pot descrie.

Eu am inceput sa strig. “E MORT? MICHAEL A MURIT?” “A murit!” Mai moale acum. Halima plangea. Eu plangeam, iar restul calatoriei catre spital s-a estompat.

Imi amintesc ca am vazut pe cer aproximativ 12 elicoptere de stiri, inconjurand acelasi loc. Strazile inconjuratoare din Westwood erau blocate cu banda si multimile cresteau, mergand toate in aceeasi directie. Cand un politist ne-a vazut, a facut semn cu mana si Halima m-a lasat pe o alee care ducea la usa laterala a spitalului, in timp ce ea s-a dus sa parcheze. Pe jumatate alergand, pe jumatate mergand, m-am grabit spre interior, pe coridoare si prin usile duble. “Ea unde se afla? Unde se afla mama?” Am chemat o asistenta. M-a dus intr-o sala de conferinte. Inauntru, mama era singura, statea acolo in tacere, la capatul indepartat al mesei, purtand ochelarii negri: nu plangea, privea doar in gol.

Acum nu mai era nicio posibilitate de negare. M-am dus, am ingenuncheat langa ea si am imbratisat-o cat de tare am putut. Era rigida. Am tinut-o in brate - amandoi aveam nevoie de mangaiere - pana cand a intrat varul meu Trent, permitandu-mi sa o las in compania lui puternica. Acum nu ma puteam gandi la altceva decat cum sa ajung la Michael. Afara pe coridor, La Toya s-a napustit pe langa mine. Apoi a aparut Randy, care arata socat. “Cineva a facut asta”, continua el sa spuna. “Cineva a facut asta.” In realitate, nu am inregistrat comentariul respectiv. Nu eram capabil sa ascult. Randy mi-a aratat drumul spre camera in care era pus fratele nostru, aratand spre o usa prin care in mod clar el nu dorea sa treaca a doua oara. Era ca o camera de zi, cu o lampa si o canapea, iar printr-o fereastra puteai privi in interiorul acelei camere. La Toya era deja acolo, stand singura, aplecandu-se inspre fata lui Michael, de parca ar fi vorbit cu el.

El zacea intins pe un carucior, intr-un halat de spital. Momentan ma simteam ca un observator, uitandu-ma prin acea fereastra. Apoi La Toya si-a ridicat privirea, cu lacrimi mari curgand pe fata. M-am calmat, am inspirat si am intrat pe usa laterala din dreapta. M-am dus incet la cealalta parte a lui Michael, intinzandu-ma pentru a-l lua de mana, frecandu-i pielea inca moale, asa cum faci atunci cand consolezi pe cineva. Nu-mi venea sa cred cat de schelet era. Parea pe jumatate din marimea cu care fusese cu o luna mai devreme. Daca un strain ar fi intrat in camera aceea, ar fi presupus ca a fost devastat de cancer sau anorexie. Sau, asa cum avea sa spuna mai tarziu unul dintre paramedici, ca el a fost “un pacient care ar fi avut nevoie de ingrijiri speciale”.

“Ce s-a intamplat cu tine?” Stiam ca nicio portie de dans extrem de minutios nu l-ar fi putut lasa in aceasta stare. Durerea nu imi permitea sa procesez imposibilitatea felului in care arata. Inca ma impacam cu ideea de a-l vedea lipsit de viata. M-am aplecat si l-am sarutat pe frunte, spunandu-i ca il iubesc. Am constatat ca nu ma pot indeparta. I-am ridicat una dintre pleoape, pentru ca voiam sa ii privesc ochii, sa il “vad” pentru ultima oara. “Uita-te la mine, Michael. Uita-te la mine!” Mi-am sprijinit fruntea de a lui si am plans. Am facut asta in ciuda invataturilor islamice care imi spuneau ca nu fac decat sa ma uit intr-o scoica al carei spirit deja zburase; un spirit care probabil se uita in jos la mine, spunandu-mi sa nu plang, spunandu-mi ca este in regula. Mi-am amintit cum spuneam amandoi ca ne place sa iesim din corpul nostru, pentru a ne observa si a ne critica. Asta credeam eu ca face el acum, veghind asupra noastra.

Prince, Paris si ‘Blanket’ au intrat cu o asistenta. Ceea ce au spus si au facut merita sa ramana in privat, intre ei si tatal lor. Dar, in momentul in care i-am vazut pe acei copii prabusindu-se, a trebuit sa ies de acolo si sa-i las cu matusa lor. Nu eram suficient de puternic pentru ei si imi simteam picioarele cedand. Oamenii descriu durerea ca fiind o durere fizica, dar nu am stiut pana in acea zi, cat de mult greseau. Nu este o rana care poate fi cusuta si nu exista chirurg care sa o poata vindeca; este o durere emotionala. Este o durere inerenta care afecteaza si trebuie sa o privesti si sa stai cu ea in fiecare zi, pentru tot restul vietii. Si, pentru noi, am dori ca fanii lui Michael sa ne priveasca si sa ne masoare durerea, pentru a vedea daca ne intristam suficient in raport cu durerea pe care o simteau ei. Pentru ca, dincolo de acele ziduri ale spitalului, o lume intreaga de fani - milioanele de necunoscuti la care el facuse referire ca la o a doua familie a lui - erau si ei de neconsolat.

Afara, pe coridor, am vazut o multime de costume stand imprejur: CEO Randy Phillips, de la AEG, Frank Dileo, managerul concediat cu mult timp in urma de Michael, dar recrutat de AEG, si Tohme-Tohme, concediat recent de fratele meu, dar eu nu am avut sansa de a ma concentra asupra lor. Cineva s-a apropiat de mine si mi-a spus ca vor ca eu sa citesc o declaratie de presa care sa confirme moartea lui Michael. “Bineinteles”, am spus. “Fanii sai trebuie sa stie.”  “Numai ca noi trebuie sa gasim o camera fara fereastra, pentru ca sunt atat de multi fani afara, incat, daca veti iesi in fata, s-ar putea ca geamul sa fie strivit”, mi s-a spus. Unii fani s-au intrebat de ce am facut eu anuntul si nu un doctor.

Tot ce pot sa spun este ca asta a fost ideea avocatilor si a personalului medical si mi s-a parut o idee buna, ca cineva care avea o legatura personala cu Michael sa o faca. Sa lasam comunitatea fanilor sa auda mai intai de la familie. Stateam intr-o camera din spate, asteptand sa merg mai departe, trecand peste randurile scrise pentru mine. Dar, citindu-le doar o data pentru mine, am ramas fara suflare. Nu puteam procesa acest script. El era gata sa-si revina si sa demonstreze ca toata lumea greseste. El nu poate fi mort. Acest lucru nu se poate intampla. Cum ar putea …? “Ei sunt gata pentru tine acum, Jermaine”, a strigat cineva. Am intrat, intampinat de fluturarea camerelor. In timp ce stateam in fata unui grup de microfoane si reflectoare, am inspirat adanc si am inceput: 

“Fratele meu, legendarul rege al popului, Michael Jackson, a murit joi, 25 iunie 2009, la ora 14:26. Se crede ca a suferit un stop cardiac in casa sa. Cu toate acestea, cauza mortii sale este necunoscuta pana cand nu se cunosc rezultatele autopsiei. Medicul sau personal, care era cu el la acea vreme, a incercat sa-l resusciteze pe fratele meu, la fel ca si paramedicii care l-au transportat la spital. La sosire, o echipa de medici a incercat sa-l resusciteze mai mult de o ora. Nu au avut succes ... Mai tarziu, am ajuns sa intelegem zadarnicia acestor incercari, pentru ca Michael murise inainte ca cineva sa telefoneze la 911. Era in jurul orei 12.05 pm cand se pare ca incetase sa respire in dormitorul sau si, se pare, 12.21 pm inainte de efectuarea unui apel de urgenta.”

Dupa conferinta de presa, m-am dus inapoi in camera in care se afla mama. Joseph era in drum spre noi, din Vegas. Mama nu se mutase de pe scaun, dar mi s-a adresat in timp ce ma indreptam spre ea: “Buna, draga, esti bine?”, m-a intrebat ea, revenind la rolulul de mama, asigurandu-se ca toata lumea este in regula.

Stateam acolo tinandu-ne de mana, iar ea imi povestea cum s-a rugat pana la spital, ca Michael sa fie in viata. Lacrimi fierbinti i se rostogoleau pe fata, in timp ce re-traia acea speranta cu mine. Conversatia noastra a fost intrerupta cand un tip negru inalt a intrat in camera, avand un chip grav. Securitatea, mi-am spus eu. S-a asezat, vadit incomod. Totul la el parea incomod. Era dincolo de masa, asezat langa Mama. Mi-a venit in minte ca acesta era doctorul Conrad Murray, medicul personal al fratelui meu. A spus ca vrea sa-si exprime condoleantele. Calatorise in spatele ambulantei si i-a dat vestea mamei atunci cand a sosit: “Imi pare rau, doamna Jackson, dar s-a dus.” 

Aveam sa aflam mai tarziu ca el aparuse in viata fratelui meu cu mult inainte ca “This Is It” sa fie planificat. Se pare ca fusese chemat pentru prima data la Vegas sa o trateze pe Paris, iar Michael il retinuse la scurt timp dupa aceea. La cererea lui Michael, medicul a fost angajat de AEG pentru turneu. Nu stiu daca ei au facut vre-o verificare referitoare la adecvarea lui, dar, avandu-l pe salarizare, erau in opinia mea responsabili fata de datoria sa pentru ingrijirea artistilor lor. 

Casa in care a murit Michael era in Carolwood Drive, Holmby Hills, un cartier de langa Beverly Hills. Era un conac pe care AEG il inchiriase pentru el si copiii lui, pe perioada repetitiilor sale - luna precedenta ramasese la hotelul Bel Air. Nu am putut sa merg acolo dupa moartea lui; niciunul dintre frati nu a putut. In starea de buimaceala in care ne aflam, ne-am intalnit la mine acasa si ne-am mangaiat reciproc. In tot acest timp, mama, Janet si La Toya au simtit nevoia sa fie acolo. De fapt, iubitul La Toyei, Jeffre Phillips, a ramas acolo singur, peste noapte, timp de doua saptamani, probabil pentru a se feri de vulturi. 

In jurul lunii iulie, casa devenise o zona interzisa pentru oricine, deoarece devenise “o scena a crimei”: LAPD si-a modificat anchetele de moarte accidentala intr-o ancheta de omucidere. Raportul de autopsie a stabilit ca Michael a avut o inima sanatoasa si a murit din cauza “intoxicatiei acute cu propofol”, fara alt factor legat de cauza imediata a decesului. Mass-media a continuat sa-l infatiseze intr-un mod fals ca pe un “drogat”, incercand sa faca legatura cu consumul de medicamente eliberate pe baza de reteta, dar asta si medicamente precum Demerol nu au fost motivul pentru care inima lui s-a oprit. Clar este faptul ca propofolul anestezic era peste tot in sistemul sau.

Nici macar nu stiam ce era propofolul, dar atunci am aflat ca nu este un medicament recreativ si nu este un medicament eliberat pe baza de reteta. Propofolul este ceea ce oamenilor li se administreaza intravenous, ca anestezic, inainte de o interventie majora chirurgicala sau este folosit de medici pentru sedare. Am aflat ca pe el se baza Michael pentru a putea dormi, atunci cand era disperat de somn. Conform instructiunilor, acest produs trebuie administrat numai de un anestezist instruit, iar ratia pacientului trebuie monitorizata cu atentie, cu echipament medical adecvat. De obicei, Michael era asaltat de problemele de somn doar in turneu, asa ca, din cate stiu eu, a fost o abatere pentru el sa foloseasca acest tip de inductor de somn in timpul repetitiilor.

De asemenea, este demn de remarcat faptul ca ultima data cand Michael ar fi avut nevoie de ceva de genul propofolului ar fi fost in timpul ultimului turneu, “HIStory”, in 1996. Nu m-a surprins deloc ca insomnia lui s-a intors in perioada premergatoare spectacolelor sale de la Londra, din cauza presiunii inimaginabile la care a fost supus, cea mai mare parte a acestei insomnii autoimpunandu-se. El a fost cel mai mare rival al sau, in incercarea nemiloasa de a fi perfect in marea revenire pe care o avusese in vedere. Presiunea. Ea avea sa devina o tema in tot ce am descoperit despre ultimele zile ale vietii sale. Noi, ca si familie, aveam sa ne confruntam cu o lupta in urmarirea faptelor. Bineinteles, LAPD (Departamentul de Politie Los Angeles) a avut investigatiile sale si actiunile doctorului Conrad Murray aveau sa fie esentiale pentru anchetele lor.

Dar, nu m-am asteptat sa ma lovesc de un zid, atunci cand am vrut sa stiu ce s-a putut intampla cu adevarat in timpul repetitiilor pentru “This Is It”. Noi trebuia sa intelegem cum, din 14 mai, cand l-am vazut ultima oara, Michael si-a putut pierde viata - si toata greutatea - atat de repede. Trecuse de la 68–70 kg la 61 kg, dupa cum spunea raportul autopsiei sale: asta nu este doar anormal, ci este inspaimantator. Pentru un barbat de inaltimea sa (1,75m), era mai subtire decat cineva care avea anorexie. Multi fani, lesne de inteles pasionati in a cunoaste adevarul, ne-au criticat pentru ca nu lovim tamburul suficient de tare pentru dreptate, dar a fost nevoie de doi ani de munca tacuta pentru a stabili o simpla schita a evenimentelor.

Ceea ce va voi impartasi in continuare este ceea ce am descoperit. Asta m-a facut sa inteleg ca filmul “This Is It”, care il arata pe Michael la repetitii, nu a fost un tablou complet. Ca orice altceva din viata lui, a fost doar o alta editare inteligenta. S-ar putea ca acele imagini sa fi oferit o privire asupra a ceea ce ar fi putut fi prezentat pe scena la Londra si stiu ca se poate argumenta ca este un film grozav, care a descris cine a fost Michael ca artist. Dar, imaginile acelea bine alese nu au aratat adevarul a ceea ce s-a intamplat la repetitii: care a fost o alta poveste tulburatoare.

Pana la inceputul lunii iunie, repetitiile au avut loc la Forum din Inglewood, iar Michael era evident inca concentrat si pe afaceri. Totul mergea minunat de bine. Unii oameni care l-au vazut dansand au spus ca nu era tot atat de inflacarat, dar el intotdeauna se rezerva 100% pentru concerte. De aceea nimeni nu a vazut nicio miscare electrizanta sau vreo miscare magica specifica. Oricine i-ar fi stiut cu adevarat metoda, ar fi stiut ca aceasta era viteza normala a lui. Pana acum, patru date de deschidere ale turneului fusesera respinse si se specula ca motivul era legat de sanatate, dar adevarul, care nu-i placea fratelui meu, era ca repetitiile de dinaintea spectacolului din Londra, au fost rezervate din greseala la Wembley Arena. 

Niciun artist nu ar fi cantat fara unele repetitii la locul propriu-zis de desfasurare al spectacolelor, asa ca intalnirile trebuiau mutate pentru a se crea un timp necesar de repetitie la O2. Din exterior si, in afara de insomnia care se strecura si il dobora ca de obicei, nu a existat nicio alarma cu privire la starea sa de sanatate in acest stadiu, chiar daca unii oameni din jurul lui erau ingrijorati de cat de incarcat era programul. De fapt, Michael le spusese prietenilor ca “avea de gand sa vorbeasca si sa schimbe lucrurile”, asa ca ingrijorarile acelea fusesera auzite. O problema potentiala in ceea ce-l privea pe Michael a fost ca doar o mana de oameni erau obisnuiti sa lucreze cu el si banuiesc ca exista prea putina familiarizare cu caracterul si modurile sale specifice.

Acest lucru a avut probabil o legatura cu faptul ca AEG parea intentionat sa aduca unii dintre proprii sai oameni. Regizorul Kenny Ortega nu mai lucrase de mult cu fratele meu. Regizorul muzical Michael Bearden a fost ales in locul lui Greg Phillingains, preferat de Michael, iar coregraful Travis Payne, care lucrase ultima oara cu Michael in timpul turneului “Dangerous”, a fost lasat la conducere atunci cand alegerea preferata a fratelui meu, in persoana lui LaVelle Smith Junior, a fost respinsa. Intre timp, nu cred ca CEO-ul AEG, Randy Phillips, a putut avea idee cu cine sau cu ce se ocupa, afara de “Michael Jackson”.

In afara de personalul de la cabina de schimb a artistilor, a existat ideea de “a incepe de la zero”, in loc de a avea incredere in practicile dovedite de la turneul “HIStory”. Acest lucru a fost important: 1 - pentru a profita la maximum de Michael si 2- pentru a atenua o parte din presiunea pe care el insusi o exercita asupra sa, avea intotdeauna nevoie sa se simta confortabil cu cei din jurul lui. Avea nevoie de oameni care sa inteleaga cum lucra el. La “This Is It”, nu sunt sigur ca a simtit asta la toate nivelurile, mai ales cu o parte din directia artistica, alegerile de costum si mixurile muzicale care ii reveneau in urechi. Asa s-a destainuit el la cineva apropiat, dupa repetitii: “Asteptati pana ajung la Londra. Schimb totul! Vom face lucrurile in felul meu.”

Strategia lui Michael era sa onoreze cele 10 spectacole cu care fusese de acord si apoi “urma sa renegocieze contractul” bazat pe cele 40 de spectacole in plus pe care nu le aprobase, stiind ca cererea publicului si aparitiile in concert vor fi in spatele sau. Asta le-a spus oamenilor in care a avut incredere si de aceea parea el ciudat de indiferent la intalniri pentru a discuta concertele. Astepta sa vina timpul sau. Stiu, de asemenea, ca Michael nu a fost prea fericit cand AEG l-a adus pe vechiul sau manager, Frank Dileo si cand, cu o saptamana inainte de moartea sa, fostul sau avocat John Branca a ajuns si el la fata locului (si avea sa devina ulterior executor al mosiei lui Michael impreuna cu vechiul nostru prieten de scoala, John McClain).

Michael ii concediase, dar cred ca AEG a simtit clar ca este nevoie de chipuri familiare, a caror experienta ar putea “construi un zid in jurul sau pentru a-l proteja”, asa cum a spus o persoana implicata in AEG. Cred ca a existat rationamentul ca Michael simtea nevoia de a trata, de a discuta, de apune in ordine anumite lucruri, asa ca AEG a apelat la cei cu cunostinte semnificative, daca nu recente, despre el. Miscarea parea mai mult despre a aduce liniste sufleteasca promotorului decat lui Michael. John Branca avea sa spuna mai tarziu ca Michael i-a cerut sa vina cu o “agenda” de idei pentru viitor, ceea ce a parut chiar ciudat cand deja era schitat un plan pe cinci ani. Poate ca acesta a fost modul in care fratele meu l-a testat pe fostul sau avocat. Oricum ar fi, Michael avea un plan de actiune din 2008, indiferent de ceea ce i-a spus sau nu i-a spus lui John in cele sapte zile de refamiliarizare.

Cand a aparut Frank Dileo, persoanele in care Michael avea incredere la repetitii au fost indepartate si “oarbe” la programul sau, pentru ca Frank i-a tratat pe toti pe baza nevoii de a stii (need-to-know basis / adica, daca le spui oamenilor ceva care trebuie sa stie, le spui doar faptele pe care trebuie sa le cunoasca in momentul in care trebuie sa le cunoasca si nimic mai mult / este o metoda larg deschisa la interpretari gresite). Aceasta a fost, fara indoiala, o masura de protectie in mintea lui Frank, dar a generat un sentiment de neliniste la altii, pentru ca Michael parea sa fie sub comanda cuiva care nu putea sa-l citeasca pe el, obiceiurile sau subtilitatile sale. Pentru a ilustra cat de putin stia Frank despre modernul Michael, el a sugerat ca nemultumirile fratelui meu despre trecerea turneului de la 10 la 50 de spectacole nu erau relevante, deoarece “i se citise contractul si stia ce contine”.

 “You Are Not Alone, Michael”/ Capitolul Gone Too Soon – prima parte / de Jermaine Jackson

  

 

“Michael a vrut sa-i ajute pe oameni sa vada problemele care distrug lumea noastra. Despre acest lucru a vrut sa vorbeasca, si despre asta aveau sa vorbeasca viitoarele sale spectacole. A incercat sa-i invete pe altii prin intermediul versurilor, videoclipurilor si spectacolelor sale. El a vrut sa foloseasca fiecare parte din el insusi pentru a ne arata ce suntem capabili sa devenim. Scopul lui a fost sa demonstreze oamenilor ca, daca vom incerca cu totii sa facem lumea un loc mai bun, ea va fi un loc mai bun. Intelegand acest lucru, incepi sa intelegi esenta a ceea ce fratele meu a fost.”/ Jermain Jackson

 

 

 

 Versuri din “Heaven Is Here”/ Dancing the Dream/ Michael Jackson