Michael Jackson – COLABORAREA CU EL INSUSI

Aventura de dragoste dintre sunet si voce

Michael a resetat regulile si standardele prin tot ceea ce a facut… Colaborarea sa cu el insusi a fost poetica si unica. Pentru el, muzica era o sursa nesfarsita de substanta interioara; un flux constant in care trebuia doar sa paseasca si din care sa se inspire. Iubea ceea ce facea, deoarece simtea ca este un proces atat de magic, de spiritual. “Imi place sa creez magie. Imi place sa combin ceva care este atat de neobisnuit, atat de neasteptat, incat sa socheze oamenii.” 

“Tatal nostru a fost un manager uimitor, dar nu era realmente echipat pentru masina de la Hollywood, iar faima mondiala a lui Michael il depasise. Ceilalti frati si-au recunoscut limitele si au fost nevoiti sa-i explice lui Joseph - la inceput, in scris - ca serviciile sale manageriale nu le mai erau necesare. Asta l-a durut. “Nu pot sa cred ca fac asta. Nu pot sa cred ca ma parasesc”, i-a el spus Mamei, singura persoana careia i-a permis sa il vada vulnerabil. Nu a fost usor sa fie demis de copiii pe care i-a ajutat sa faca cariera, dar, chiar daca isi pierduse autoritatea si influenta, nu a fost ca si cum ar fi fost exclus complet. Toti fratii, inclusiv Michael, au continuat sa-i ceara sfatul de-a lungul anilor ce au urmat, recunoscand intrucatva ca nu era niciodata departe de o noua idee cu bataie lunga.

In cele din urma, schimbarea manageriala a avut un efect indirect, inevitabil, in cadrul unei configuratii mai largi privind managementul lui Michael - echipa desemnata de Joseph, formata din Ron Weisner si Freddy DeMann care au sosit in 1978. Michael a fost incurajat sa gaseasca un nou management, iar candidatul sau favorit, Frank Dileo, vice-presedinte in dezvoltare la Epic, s-a instalat in functie. Cu vasta sa experienta si maniera joviala, omul din Philly, supranumit Tookie, a fost un atu indispensabil pentru mult timp. Cei doi au format o pereche care a stralucit din prima zi. Ei imi amintesc de Abbott si Costello, deoarece Frank era tipul de roly-poly (mic si indesat), cu un trabuc gros in gura, in timp ce Michael era cel care facea toate nebuniile. Frank era purtatorul de cuvant - omul din fata -, insa know-how-ul sau a adus si o noua eficienta la tot ceea ce a facut Michael.

John Branca, un new-yorkez cu parul blond, a devenit noul avocat al fratelui meu si, de asemenea, a oferit indrumari de specialitate in anii urmatori. Combinatia Branca-Dileo a reprezentat performanta profesionala de care Michael a fost fericit sa fie inconjurat. Intre timp, Weisner si DeMann ii administra pe ceilalti frati de la The Jacksons. Toata familia cunostea faptul ca faima lui Michael era la un nivel pe care niciunul dintre noi nu il experimentase pana acum, dar, in afara de cifrele de vanzari, impactul reportajelor non-stop ale mass-mediei si al fanilor din afara portilor, ne-a fost greu sa il masuram. Intr-o zi, La Toya era iesita si in apropiere de Beverly Hills cand s-a infundat in trafic. Fiecare strada din jurul ei era blocata. I-a facut semn unui ofiter de politie si l-a intrebat daca a avut loc un accident. “Nu este niciun accident”, i-a raspuns el. “Doar ca Michael Jackson a intrat intr-un magazin.” “Oh”, a spus La Toya. “Bine.” Cand ea ne-a povestit cele intamplate, atunci am inceput sa intelegem realitatea cu care ne confruntam.

Si in cariera mea au fost multe schimbari. Joseph mi-a sugerat ca trebuie sa dinamizez putin lucrurile. “Ai mers cat de departe ai putut la Motown - ai nevoie de o schimbare. Trebuie sa mergi sa-l vezi pe Clive Davis.” Joseph il cunostea pe Clive de cand acesta era presedinte la Columbia Records, inainte ca el sa fi fondat si construit imperiul tot mai mare de la Arista Records. Toti cei din industria muzicala il cunosteau pe Clive, un deschizator de drumuri cu simt practic, cu 'nas' pentru hiturile semnate in prealabil de artisti ca Janis Joplin, Earth, Wind & Fire, Bruce Springsteen si Aretha Franklin, pentru a numi numai pe cativa. Pornind de la zero cu Arista, el a ajuns la 70 milioane de dolari in primii patru ani, iar lista de actiuni a crescut tot timpul. Dupa cum mi-a spus Joseph, “Acesta este un om care stie ce face si incotro merge.”

Inainte de a pleca sa ma intalnesc cu Clive, la o intalnire aranjata de Joseph, trebuia sa vorbesc cu dl Gordy. Nu as fi putut aranja ceva fara sa-l anunt. Cand am avut „marea discutie”, amandoi stiam ca cariera mea solo si munca de producator si-au epuizat toate optiunile la Motown si ca relatia noastra profesionala atinsese un final natural. Dar asta nu imi facea inima mai usoara. Insa, pe masura ce vorbeam, el a fost cel care a facut ca totul sa-mi para mai usor. “Tu si Hazel trebuie sa vedeti cum e sa lucrati cu alti oameni”, mi-a spus el, “si sa iesiti de sub aripile mele. Ca socru, vreau sa te vad evoluand.” Desi mai ramasesera cativa ani din contractul meu, el m-a eliberat si, dupa 14 ani la Motown, am plecat cu o imensa recunostinta, cu melodii inca nelansate - si ca producator gata format si capabil.

De aceasta data, plecarea mi s-a parut corecta si circumstantele nu au fost niciodata disputate. Diferenta era ca nu aveam pe nimeni la ureche sa-mi spuna ce sa fac. Clive Davis a cerut sa ma vada la bungalowul sau din hotelul Beverly Hills: Bungalow 1B, cu cabana la piscina numarul 10. De fiecare data. Clive era o faptura cu simt practic. Cand am parcat, am simtit brusc greata si o nesiguranta - poate pentru ca intotdeauna am crezut ca in ziua in care voi pleca de la Motown va fi doar pentru a ma reintalni cu fratii mei si nu pentru a ma indrepta catre asa ceva. Asa ca, in timp ce urcam poteca catre bungalouri, m-am trezit ca pun la indoiala intelepciunea acestei miscari. In clipa in care am ajuns la bungalowul lui Clive Davis, o albina monstru a inceput sa bazaie in jurul meu cu asaltul hotarat al unui elicopter Apache.

Ma inspaimantau albinele si am interpretat acest lucru ca un semnal care spunea: „Stai mai departe” sau „Pericol”. Asa ca m-am indreptat inapoi pe poteca. “Jermaine! Unde te duci?” M-am intors si era Clive - elegant, purtand ochelari de soare - Din usa, ii facea semn cu mana cuiva care tocmai iesea si mie mi-a facut semn sa intru. Ozzy Osbourne a spus "Buna!” in timp ce programarile ni se incrucisau. “Ai venit la momentul potrivit, intra, te rog” a spus Clive. In urmatoarea ora, am avut o intalnire excelenta care mi-a placut enorm. Orice discutie am purtat, intotdeauna am simtit ca am primit atentia lui deplina. I-am spus ca inca vreau sa fac muzica buna si mi-a oferit cateva indicii despre cum vedea el lucrurile. Deznodamantul a fost ca am dat mana si am semnat cu Arista. “Acum, inainte de a pleca, iti poti spune parerea de producator pentru un minut?”, m-a intrebat el. “Am aceasta noua artista...”

El a impins o caseta in aparatul sau de inregistrare VHS si ne-am asezat din nou pentru a urmari aceasta fata inalta, cu aspect de fotomodel si o voce incredibila care canta intr-un club de undeva din New Jersey. Cred ca avea vreo 18 ani. Asa i-am auzit vocea si am vazut-o pentru prima data pe Whitney Houston. “Are nevoie de material”, a spus el. “Va fi uriasa. Lucrez cu alti producatori. Nu o grabim. Ce crezi?” Am dat afara ce mi-a fost in minte din momentul in care i-am auzit vocea: Marvin Gaye si Tammi Terrell. Acesta a fost standardul de aur care mi-a venit in minte atunci. Un duet. Eu si ea. “As fi incantat sa lucrez cu ea”, am spus. “Am fi perfecti impreuna”.

Prima data cand am vazut-o pe Whitney in carne, a fost la un studio din Hollywood. Era si mai superba in persoana. S-a apropiat, ne-am dat mana si a existat una dintre acele recunoasteri care trimite tot felul de fire care scanteiaza si se contopesc pe interior. Am prins-o in timpul unei pauze la inregistrare si fuma. „Nu vrei sa fumezi astea”, am spus. „Iti vor strica vocea.” Ea a zambit. “S-ar putea sa vreau sa traiesc mai periculos”, a spus ea. Touché! Fata asta era agera la minte, cu o siguranta de sine care te uimea. Era combinatia aceea de fata isteata de cartier, de pe Coasta de Est, cu un aer inocent si un talent imens. Am constatat ca era o combinatie hipnotica. Vocea ei avea forta, pasiune si moliciune si putea sa foloseasca fiecare element al gamei pentru a spune povestea unei melodii. Putea canta orice.

Am petrecut mult timp impreuna in productie si in studio, inregistrand duete. Destul de repede, ea mi s-a adresat Jackson, nu Jermaine, stabilind atmosfera usoara in care am lucrat. Am avut un respect reciproc instantaneu unul pentru celalalt si o atractie din ce in ce mai mare. De-a lungul timpului petrecut din ce in ce mai mult impreuna, a fost ceea ce noi nu ne-am spus – dar totusi am transmis mereu – si asta a facut sa mi se invarta totul in cap. Am tot amintit de Hazel, de familie si de tot ce am construit si de toti cei pe care i-am iubit. Dar, a fost un lucru pentru care nu ai fost avertizat cand te-ai casatorit la 19 ani. Nu ti s-a spus ca, atunci cand vei fi matur, vor exista forte supra-omenesti care te vor atrage catre ispita. Indiferent de intentiile tale, vei fi testat. Iar in aceasta colaborare, cu o artista inca necunoscuta, urma sa fiu eu testat.

Atunci cand se lucreaza, colaborarile sunt ca o aventura de dragoste intre sunete si voci. Cand un artist si un producator, sau doi artisti, gasesc acea potrivire simbiotica in studio, nu exista un patos creativ mai bun in lume. Michael a avut norocul sa lucreze cu unele dintre cele mai bune nume din industria muzicala, insa omul pe care l-a asteptat cu nerabdare sa faca echipa a fost „profetul sau muzical”, Stevie Wonder. Stevie a fost si ramane un mare prieten al familiei, dupa ce a lucrat cu noi la multe piese Jackson 5 inedite (si noi am facut dood-wap-urile de fundal la hitul lui “You Haven’t Done Nothing”). Cu totii am luat parte cu aceeasi precizie la construirea unei melodii, vazand-o ca pe o piesa de arta complexa care reunea strat cu strat, detaliu cu detaliu, instrument cu instrument.

Era vorba, spunea mereu Stevie, “despre a picta o imagine folosind sunetul”. Un sunet era o culoare. Prin amestecarea lor, se forma muzica – si asa s-a apropiat un om fara vedere de vocatia sa. El a fost un oaspete obisnuit la Hayvenhurst, asa cum a fost Michael la Wonderland Studios, Hollywood, unde i s-a permis sa-l observe pe Stevie cum si-a pus la punct piesele sale de exceptie din albumul “Songs in the Key of Life”. “Era ca si cum ai fi fost o mica musca pe peretele celui mai mare compozitor din toate timpurile”, spunea Michael. Pe parcursul anilor optzeci, am colaborat amandoi separat cu acest cantaret genial si niciunul dintre noi nu a reusit sa treaca peste cat de multe claviaturi avea, trimise de fiecare furnizor din Japonia si stivuite precum sezlongurile pliate intr-un colt. Cand incepea muzica, Stevie era ca un copil intr-un magazin de bomboane, trecand rapid de la o claviatura la diverse instrumente si din nou inapoi, „vazandu-si” atingerile usoare si delicate ale mainilor, fredonand-si sunetul cu castile pornite, tinandu-si capul pe spate, balansandu-se pe scaunul sau.

Cand isi lasa capul pe spate si radea, stiai ca precis a prins un sunet anume - si stiai ce inseamna acest lucru pentru el. Daca anii mei de dupa Jackson 5 la Motown au fost memorabili pentru un singur lucru, a fost pentru vremurile in care am lucrat cu Stevie la „You were presuppose to keep your love for me”, „Where are You Now” si „My Cherie Amour “. Nu voi uita niciodata seara cand m-am dus la apartamentul sau din Hollywood pentru a incepe colaborarea la „Let’s Get Serious”. Trebuia sa plecam la un studio din Irvine la ora 8 pm, dar acasa la Stevie am gasit o multime de asiatici care ii aratau cele mai noi si bune claviaturi. De ce sa iti pierzi timpul in acest fel, cand de fapt noi aranjasem sa fim altundeva? m-am gandit eu, iritat. In momentul in care Stevie a incetat sa-si mai faca de lucru, trebuie sa fi fost ora 10 si nu departe de miezul noptii cand am ajuns in Irvine. 

Eram obosit, si nu reuseam sa observ niciun microfon asezat pe vreun stativ. Atunci Stevie mi-a aratat spre perete o placa plata. “Acesta este microfonul? Glumesti cu mine? Trebuie sa cant cu nasul la doi centimetri de perete?”, am intrebat. Aparent, acel microfon de tip ECM suna mult mai bine. "Inainte de a incepe, nu vrei un joc de hochei aerian?", a spus el. Daca el ar fi putut sa-mi vada chipul, acesta i-ar fi spus totul. “Ai doar un orb care sa te bata”, mi-a spus el. Am ezitat. „Atunci, la treaba!”, a adaugat el. Am luat momeala. Avea dreptate: nu era concurs. Dar, bineinteles, eu am intrat direct in el. El m-a batut nu doar intr-un singur joc, ci si in al doilea, al treilea si al patrulea pentru ca am insistat sa jucam pana cand o sa-l bat eu - dar niciodata nu s-a intamplat asta. 

Stevie Wonder nu este bun doar la a face muzica, ci este un diavol si la hochei aerian. Victorios, statea in fata mea cu ambele maini pe masa si se balansa dintr-o parte in alta, cu capul pe spate, cu zambetul acela specific pe chipul sau. Era aproximativ ora 1.30 dimineata cand am vazut o ceata rosie. Indignat si ofticat ca am fost provocat si apoi batut la hochei aerian, am ridicat masa si am lasat-o inapoi jos pe picioarele lui. “Oh, omule”, a spus Stevie, “ai luat foc – mai vrei sa canti acum?” Si asa am ajuns noi sa inregistram „Let's Get Serious” - pentru ca cei mai buni producatori stiu exact cum sa scoata tot ce este mai bun din artistii lor.

Colaborarea lui Michael cu el insusi a fost poetica si unica. A-ti imagina procesul lui de creare a muzicii, ar insemna sa-i readuci melodiile sale de succes la forma lor bruta: captate din gura lui pe magnetofonul lui. Aproape toate melodiile pe care le-ati auzit vreodata, scrise si create de fratele meu erau aranjate pentru prima data in intregime in mintea sa. Nu statea la un pian sau la o claviatura sa-i vina inspiratia; fara experimente cu tehnologia! Inspiratia ii venea in orice moment. Daca se afla la o intalnire sau la un restaurant si il vedeai apucand brusc o foaie de hartie sau un servetel ca sa scrie, stiai ca ceva se forma in mintea lui si urma sa fie captat pe banda in cel mai scurt timp. De exemplu, “I Just Can’t Stop Loving You” i-a venit in minte intr-o dimineata cand era in pat. A apucat magnetofonul si a inregistrat melodia atunci si acolo. Aceste sclipiri de inspiratie erau „lucrarea lui Dumnezeu”, dupa cum el singur spunea.

Apuca magnetofonul si, ca cel mai priceput beat-boxer, isi folosea gura ca instrument pentru a crea ritmul si apoi imita fiecare parte: tobele, basul, coarnele, coardele si asa mai departe. Facea asta pana cand structura si emotia transmisa de cantec erau exact asa cum le dorea. Odata ajuns in studioul lui, asculta instrumentul pe care mai intai si-l imaginase, apoi isi activa inregistrarea pentru ca melodia sa ajunga din mintea lui in mintea tuturor. In timp ce o canta pe banda, ei o dansau - si trebuia sa se potriveasca exact cu ceea ce a avut el in vedere la inceput. De fapt, Michael putea reda o orchestra si acel model sonic din mintea lui (acea imitatie muzicala) era la fel de impresionant de auzit ca oricare dintre melodiile sale finisate. El avea talentul sa parcurga o melodie o singura data si sa stie cum sa o cante. Nu cred ca s-a zbatut vreodata pentru sunetul potrivit sau pentru cuvinte: cand se preda inspiratiei, totul se aseza la locul potrivit.

Pentru el, muzica era o sursa nesfarsita de substanta interioara; un flux constant in care trebuia doar sa paseasca si din care sa se inspire. Apoi aparea scrierea si, de fiecare data cand Michael se aseza cu caietul si creionul, in acelasi timp isi inchipuia si cum va fi videoclipul. Compunea vizual - gasind imaginea sau scena in mintea sa si aplicand apoi cuvintele. Iubea ceea ce facea pentru ca simtea ca este un proces atat de magic, de spiritual. Dupa cum el singur spunea, in perioada anului 1983, „Imi place sa creez magie. Imi place sa imbin ceva atat de neobisnuit, atat de neasteptat, incat sa socheze oamenii.” La asta ma gandeam cand l-am sunat in toamna acelui an pentru a-l invita sa faca un duet.

Nu stiu daca renuntasem complet la ideea mea de a imparti inca o data un studio cu Michael, dar ajunsesem sa cred ca este extrem de improbabil. Mai ales dupa albumul sau, Thriller, care i-a definit cariera. Dar uneori este nevoie de un singur gand si apel telefonic pentru a schimba totul. Piesa “Tell Me I’m Not Dreaming” a fost scrisa pentru albumul meu de debut cu Arista, si co-scriitorii mei Michael Omartian si Bruce Sudan - sotul Donnei Summer - au ajutat la crearea unei piese trasnet. In momentul in care am inceput sa fredonez melodia, am stiut exact a cui voce era necesara pentru acest duet. "Am o melodie noua si este perfecta pentru mine si pentru tine", i-am spus lui Michael la telefon. Nu a avut nicio problema sa vina in studio, chiar daca nu a inteles corect ce i s-a cerut. “Cant asta? Sau fac fundalurile?”, a intrebat el. Nu stiu multe “superstaruri” care sa fi pus o astfel de intrebare dupa explicare. M-am asigurat ca nimeni nu mai era acolo si atunci eu, el si un inginer am apasat butoanele.

Dupa Thriller, ultimul lucru de care avea el nevoie era gramada de ochi care il priveau, asadar, cu cat mai putini oameni cu atat mai bine. In momentul in care am ajuns sa lucram si a auzit instrumentalul, Michael a si inceput sa danseze. "Imi place asta... Imi place sunetul asta", spunea el, tinand castile la cap cu ambele maini. Dar, ceea ce m-a atras cel mai mult in acea sesiune de inregistrare a fost cat de bine ne stiam drumul de la un capat la celalalt al studioului si al consolei. Ultima data cand ne-am inregistrat impreuna, in anul 1975, eram inconjurati de o echipa, care ne spunea intotdeauna ce sa facem. Si acum eram aici, ca producatori cu drepturi depline. Doar noi doi. Am vorbit despre acele vremuri bune si cat de copilarosi eram si am glumit si am ras de amintiri, aproape uitand ca suntem acolo pentru a inregistra. Dar, iarasi ceasul a fost cel care ne-a amintit ca aveam doar o dupa-amiaza pentru a face acest lucru.

Mi-am cantat versetul si el m-a prezentat, apoi invers. Dupa aceea, am facut schimb de improvizatii, cantand fiecare la microfonul lui, de la un capat la celalat al podelei, unul dupa altul. “Cred ca piesa asta va primi No.1 peste tot”, am spus. “Crezi ca se va vinde mai mult decat ‘Thriller’?”, m-a tachinat el. – “Daca se intampla, Jermaine? Daca se va intampla?” - “Poate ca ar trebui sa-mi scriu asta pe oglinda.” am spus eu. Pe Michael l-a amuzat replica. „Vanzarile nu conteaza”, am adaugat. “Sunt doar fericit ca il canti cu mine.” De aceea, inregistrarea aceasta ramane speciala, pentru ca a fost o colaborare personala intre Michael si mine. In cele din urma, piesa nu a fost lansata niciodata ca single pentru dreptul ei binemeritat. Intre companiile noastre de inregistari a existat o convorbire cruciala pe care am ascultat-o amandoi. Sony nu il dorea pe el cu o melodie care sa intre in conflict cu propriile sale lansari.

Cred ca Michael dorea sa-si ajute fratele. Cred ca Sony nu a avut niciodata de gand sa ridice vreun deget pentru a ajuta Arista cu o melodie care sa-i prezinte artistul. Cand esti legat de contracte de inregistrare, fratii care-si ajuta fratii nu reprezinta argument. Nu pentru ca vicleanul Clive Davis avea sa se intreaca pe sine insusi, dar eu am stiut intotdeauna ca el va gasi o cale sa faca cunoscuta aceasta melodie. ‘Tell Me I’m Not Dreaming’ a devenit ruda-saraca, partea-B a hitului meu de mai tarziu "Do What You Do", deoarece, in acest fel, nu a fost clasificata drept o lansare oficiala. Am trait totusi cu regretul, deoarece timpul de difuzare dedicat melodiei mi-a confirmat instinctul: a fost un bine-meritat No.1 sub oricare alt nume. Oricum, in familie se vorbea tot mai mult despre organizarea unui tur de reunire a fratilor. In primul rand, in studio. Apoi, poate, pe scena. Suna prea bine ca sa fie adevarat.

Paul Mc Cartney a fost artistul cu care Michael a dorit intotdeauna sa colaboreze, iar in 1983 au creat “The Girl Is Mine” pentru albumul Thriller si “Say, Say, Say” pentru Paul Pipes of Peace. Dar, doua lucruri semnificative s-au intamplat in spatele muzicii. In primul rand, cand Michael a fost la Londra cu Paul si Linda McCartney, un subiect de discutie a fost afacerea profitabila a editarii muzicale. Paul a aratat o brosura de la MPL Music Publishing, care detalia un catalog de melodii pe care el le detinea, inclusiv lista de hituri a lui Buddy Holly. Publicarea muzicala este finalul inteligent al industriei: in timp ce tu poti fi un artist cu un hit atemporal, exista o persoana care detine drepturile melodiei si care castiga bani de fiecare data cand ea este cantata, sub forma cover-ului sau interpretata in direct. Cu cat este mai prestigios catalogul melodiilor, cu atat mai multi bani castigi. 

Mi-l pot imagina pe fratele meu acum, insusind o alta lectie de la un alt mare artist pe care-l admira si spunandu-si in liniste ca si el trebuie sa urmeze acest exemplu. Intr-o zi, dupa Londra, Paul a venit in California pentru a filma videoclipul “Say, Say, Say” in care povestea era despre o pereche de con-artisti (escroci) de la Vaudeville care se deplasau prin diferite orase cu calul si caruta - Michael a incorporat un rol de cameo pentru La Toya. Locatia era o ferma din Los Olivos in Santa Ynez Valley, la aproximativ doua ore la nord de Los Angeles. Era izolat si idilic - o lume departe de Encino, smogul LA si faima care il inconjura. Daca Michael tanjea dupa ceva, era pentru sentimentul de libertate si capacitatea de a respira. De cand petrecuse ceva timp la vechea mea ferma din Hidden Valley, visase sa detina si el una. Nu stiu daca Michael stia asta atunci, dar videoclipul “Say, Say, Say” a adus ideea de „acasa” la Sycamore Valley Ranch - chiar locul pe care l-a cumparat cinci ani mai tarziu si pe care l-a denumit “Neverland”.

“You Are Not Alone, Michael”/ Animals Kingdom – partea a doua/ de Jermaine Jackson

Michael Jackson - REGATUL ANIMALELOR

Le daruiesti iubire, primesti iubire inapoi…

"In perioada in care Michael a scris „Earth Song”, pe la mijlocul anilor 90, am schitat o poveste pentru copii, avandu-l pe el in minte. Am numit-o The Pied Piper of Hood River si actiunea ei se desfasura in jurul frumoaselor campuri si rauri din Oregon. In aceasta fabula, un tanar muzician traieste in pustie, protejeaza padurea de fortele malefice si discuta cu animalele. Am fost partial inspirat de Michael. Intotdeauna l-am vazut ca pe un doctor Doolittle, pentru ca avea un mod neobisnuit de a comunica cu animalele. Nu folosea limbajul si vocea blanda de incurajare specifice doar pentru cai si caini, ci mai degraba pentru animalele de peste tot. „Le oferi iubire, primesti iubire inapoi”, spunea el. Nu conta cat de salbatice sau exotice erau, animalele pareau sa aiba incredere in el. Am spus odata ca daca l-ai arunca intr-o cusca de lei, te-ai intoarce o ora mai tarziu si l-ai gasi rezemat de un perete cu doi lenesi in poala.

Cateva vizite facute la Zoo LA i-au confirmat dorinta de a fi inconjurat de animale si si-a adunat propria menagerie la Hayvenhurst, incepand cu un alt sarpe boa constrictor - Muscle - trei papagali cacaduu si o colectie uimitoare de crapi koi in iazul de la capatul indepartat al gradinii. Amandoi am tinut si cai la ranch-ul actorului Richard Whitmore. Intr-una dintre zile, Michael s-a hotarat sa-si cumpere o lama. M-a rugat sa-l duc in apropiere, la Agora, si am ajuns la o parcela plina cu remorci cu fan si cai. Din masina, am vazut in spate patru lama. Am parcat intre doua remorci, ferindu-mi neintentionat Mercedesul de priviri. A fost singurul loc de parcare disponibil. Cand am intrat in birou - doi tineri imbracati relaxat, dar sic, in tricou si blugi - completau niste documente. Unul dintre ei s-a aplecat peste tejghea si nici macar nu ne-a privit cand a spus: „Nu angajam!”. “Nu cautam nicio slujba”, a spus Michael, purtandu-se calm. „Suntem aici pentru a cumpara o lama.”

Omul a ridicat privirea. Nici o sclipire de recunoastere pe fata lui. Mie mi-a luat aproximativ doua secunde sa realizez ca gustul sau muzical nu se aventura niciunde prin preajma albumului Thriller. „Nu avem nicio lama”, a raspus el. Privirea de pe chipul lui spunea totul: adica, nu iti poti permite tu asta! „Ai patru lama in spate”, am spus, incercand sa-mi pastrez calmul. „Stiti cat costa?” Michael a zambit. „Stim cat costa.” Am fost supusi apoi unui bombardament incredibil de intrebari, declansat de prejudecatile si presupunerile tipului. „Va puteti permite o lama? Ce fac baietii pentru a-si permite o lama? Si, unde o veti pastra? V-ati gandit la asta?” Intotdeauna rabdator, Michael a explicat ca avem o casa cu pamant si ca suntem clienti seriosi. „Stiu sa am grija de tot felul de animale”, a adaugat el.

Individul a cerut cu invidie sa vada actul de identitate. Michael a predat un card bancar. Eu i-am dat permisul de conducere. Si dintr-o data noaptea s-a facut zi! „Sunteti baietii aceia de la Jackson?”, a intrebat individul, cu chipul luminat. El a inceput sa pedaleze cum ca trebuia sa fie atent si nu putea sa vanda oricui; intelegeti voi cum este. Dar, noi nu am inteles: am vazut chiar prin el. "Deci, esti fericit sa ma accepti pentru ca acum stii cine sunt?", a intrebat Michael. Cea mai gresita conceptie pe care oamenii o aveau despre fratele meu era faptul ca sfiala lui legendara il facea timid, insa el era un om de principiu, mai ales in cazul in care radacinile lui de negru mandru erau deranjate si nu-i era teama sa vorbeasca despre asta cand era suparat.

Michael si-a luat inapoi actul de identitate si a iesit cu el: „Esti un neispravit si nu mai vrem sa ne cheltuim banii aici.” Apoi am plecat spre Mercedesul pe care individul nu a reusit sa il observe cand am ajuns aici. In drum spre casa, Michael era exasperat. “Iti vine sa crezi asta? Despre ce vorbim? Ce isi invata oamenii astia copiii?” Noi am fost invatati de parintii nostri ca nimeni nu se naste cu prejudecati. Ignoranta transmisa din generatie in generatie este ceva care se invata. Si, cu cat Michael reflecta mai mult, cu atat era tot mai indignat. Mi-a spus sa conduc catre Tito. In acea dupa-amiaza, chitara acustica a fratelui Tito si versurile noastre albe s-au angrenat intr-o inspiratie plina de indignare, pentru o melodie pe care am numit-o „What’s Your Life?”. Acesta era felul in care ii placea lui Michael sa lucreze. Cand o experienta adevarata inspira o melodie, ii placea sa o inregistreze pe magnetofonul sau in cel mai apropiat studio. Am înregistrat acea melodie in decurs de o ora in studioul lui Tito si la Encino. Suna cam in acest fel:

PRIMUL VERSET:

Toata viata mi s-au pus intrebari

Ca: cine sunt eu si ce fac?

Cand le spun sunt fericiti,

Pentru ca sunt bogat ma primesc.

Daca as fi baiat sarac, m-ar accepta?

Ce inseamna pentru voi ca sunt bogat?

Si care este motivul pentru care intrebati?

Este viata mea un dialog relevant?

VERSET SABLON:

Care este viata ta? Ce faci?

Eu fac asta, dar tu?

Care e telul tau in viata, deoarece

Vreau sfaturi sa trec peste asta

Esti bogat? Esti sarac?

Esti curajos? Esti sigur?

Te vei apleca, vei ceda?

Esti puternic sa induri?

Care este viata ta? ...

Versurile acestea rezuma conversatia pe care am avut-o noi doi in masina. In cele din urma, Michael a cumparat doua lame din alta parte. Le-am numit Louis si Lola. Aceste lame erau la fel de inalte ca noi si erau cele mai senine si mai frumoase animale de companie pe care vi le puteti imagina voi. El a mai cumparat si doua caprioare numite Print si Printesa, doi pauni numiti Iarna si Primavara si o girafa numita Jabbar, dupa cel mai înalt jucator de baschet pe care il stiam: starul LA Lakers, Kareem Abdul-Jabbaar. Si apoi, a fost Bubbles. Indragitul cimpanzeu a fost recomandat pentru prima data de un instructor numit Bob Dunn, care l-a crescut pe perioada primelor sase luni de viata, domesticindu-l, inainte de sosirea acestuia la Hayvenhurst. Dar, Bubbles a fost mai mult decat un animal de companie inedit - a fost un insotitor constant si Michael tinea extrem de mult la el. Mass-media a gasit insa in asta un subiect destul de distractiv, cu toate ca exista milioane de proprietari de caini si pisici in lumea intreaga care gasesc tovarasie la animalele lor de companie, vorbind cu ele si tratandu-le ca si cum ar fi copiii lor.

Relatia lui Michael cu Bubbles nu era diferita, dar era considerata „ciudata”. Prima data cand ne-am intalnit a fost la Hayvenhurst. Am auzit de la mama despre noul ‘membru’ al familiei, asa ca am trecut sa vad minunea. Cand am ajuns in varful scarilor, am auzit vocea lui Michael: „Bubbles! Nu, Bubbles!” In drum spre camerele sale, am vazut ca usile lui erau deschise. Spre deosebire de ceea ce se credea, camerele sale nu erau o „zona interzisa”. Normele probabil nu erau diferite de ale altor multe familii: daca usa era inchisa, exista o respectare a vietii private. Daca era deschisa, ciocaneam si intram imediat. Respectam pur si simplu limitele celuilalt. „Am auzit ca ai adus un cimpanzeu in casa”, am spus eu, anuntandu-mi astfel sosirea. Patul ‘Murphy’ al lui Michael era jos si Bubbles, care purta un scutec, avea cateva minute de nebunie sarind si leganandu-se deasupra patului si balansandu-se pe scara spirala ce ducea la balconul mezzanin.

Arunca cu lucruri prin toata camera. Era ca si cum ai fi asistat la un taraboi dezlantuit de copii hiperactivi. – ‘Nu, Bubbles. Inceteaza sa mai sari prin jur!’ i-a spus Michael - si Bubbles s-a oprit. Era chiar fascinant sa urmaresti cum interactionau ei: cand Michael vorbea asa, Bubbles inclina capul si asculta. Vocea autoritara a fratelui meu, fiind parinteasca, m-a amuzat. Era ca si cum ar fi devenit tata peste noapte. Cimpanzeii sunt de sase ori mai puternici decat omul, asa ca, teoretic, Bubbles ar fi putut sa-i scoata bratul lui Michael chiar din umar, dar era atat de imblanzit incat a raspuns ca un copil si a facut exact asa cum i s-a spus. A fost nevoie sa i se spuna doar o data sau doua ori „Nu!” inainte ca el a-si da seama ca porunca era serioasa si apoi s-a potolit, s-a dat peste cap spre Michael si a sarit in bratele sale pentru a fi mangaiat. Avea propriul patut de lemn sub scara in spirala, dar dormea acolo doar cand era cu adevarat obosit.

De cele mai multe ori, Bubbles dormea in pat, sub plapuma, iar Michael dormea pe podea intr-un sac de dormit. Cred ca este rezonabil sa spunem ca era cea mai bine intretinuta maimuta din toata California, daca nu chiar din America. Bubbles folosea parfum Poison de Christian Dior, deoarece Michael si-a dorit dintotdeauna ca el sa miroase si sa arate bine. Astazi, cand mama simte mirosul acela pe cineva, sopteste: „Miroase a maimuta aia batrana!” Avea chiar propriul sau dulap, plin de cele mai noi modele pentru un baiat de doi sau trei ani. O singura data, in anii de mai tarziu, cand fiul meu Jeremy era copil mic, am luat cateva haine din dulap si l-am imbracat. Cand Mama l-a vazut, i-a spus: „Porti hainele lui Bubbles!” Urasc sa recunosc ca Bubbles avea o garderoba mai buna. Cand Bubbles a devenit hiperactiv, sarea peste tot, apuca bomboane si le arunca, provocand o adevarata mizerie. Stiai intotdeauna cand isi intra in mana, pentru ca mama striga: „Michael! Scoate maimuta aia de aici!”

Problema cu Bubbles era ca el stia drumul din jurul casei si intra singur in bucatarie, deschidea usa frigiderului si se servea singur. Si, daca voia sa te duca undeva, te lua de mana si te conducea acolo. De cele mai multe ori, se lipea de Michael. Era atat de jucaus si toata lumea din casa il iubea. Lui Michael ii placea sa-si conecteze camera video la televizor si sa-l filmeze pe Bubbles cu toata familia, razand de imaginile de pe ecranul lui, „live cam”. Cred ca cel mai amuzant lucru era atunci cand cei doi se jucau de-a v-ati ascunselea. Michael se ascundea, iar Bubbles scotea tipete ascutite cand il gasea. Cimpanzeului ii placea in mod clar acest joc, pentru ca il teroriza pe saracul caine al lui Janet cu propria sa versiune a jocului. Bubbles se ducea pana la Puffy, il batea pe cap, apoi sprinta si se ascundea. Cainele il adulmeca si apoi incepea sa latre. Cateva secunde mai tarziu, dupa ce Puffy revenea in bucatarie, Bubbles se repezea iar, il batea pe cap si se ascundea din nou.

Michael si maimuta lui erau inseparabile in casa, in studio, in turneu si, uneori, la munca. Pe Michael nu-l interesa ce spuneau unii si altii. Si, cred ca Bubbles nu era nici el deranjat. Mama povesteste ca, de fiecare data cand Michael mergea duminica la sala de dans, Bubbles mergea impreuna cu el. Am auzit ca, odata cand Michael a executat una dintre rotirile lui de dans, Bubbles, fara a fi incurajat, s-a asezat, a inchis ochii si s-a invartit pe fund in timp ce muzica canta. Bubbles s-a dus in cele din urma la Neverland, dar cand au venit copiii, s-a considerat ca exista un potential de gelozie agresiva, un risc pe care nimeni nu si-l putea asuma. Se transformase intr-o fiara de 170 de kilograme, asa ca a fost inapoiat fermei lui Bob Dunn din Symlar, California, unde Michael il vizita din cand in cand. Stiu ca despartirea a fost grea pentru fratele meu, dar cel putin si-a format paternitatea pe care o astepta cu nerabdare. Banuiesc ca Bubbles nu a fost nici el prea fericit ca a fost despartit de proprietarul sau, dupa aproape un deceniu impreuna.

Astazi, 2011, Bubbles este inca in viata si este ingrijit la Centrul pentru maimute mari din Florida, unde sunt bucurosi sa raporteze ca s-a transformat definitiv in fiul tatalui sau: “Bubbles poate fi sensibil si dramatic. Daca are vreo taietura sau zgarietura pe corp... oricat de mica... le-o va arata, de mai multe ori in timpul zilei, ingrijitorilor sai si le va cere simpatie. Desi este capabil sa arunce nisip cu o acuratete uimitoare, este extrem de bland cu tinerii...” Dupa moartea lui Michael, La Toya s-a dus sa-l viziteze pe Bubbles. L-a gasit asezat intr-un colt de cusca. ‘Arata trist’. In clipa in care a intrat, el a recunoscut-o, a sarit in sus si s-a apropiat de ea. Dumnezeu sa binecuvanteze maimuta aceea afurisita!

In orice familie numeroasa, intotdeauna exista cate un cal negru care rasare de nicaieri si ii face pe toti ceilalti sa se aseze si sa ia nota. Si nu vorbesc despre Michael, vorbesc despre Janet. Noi fratii ne-am tintuit visele in grinda inca de la inceput. Nu au fost surprize acolo. Dar nimeni nu l-a vazut pe cantaretul-compozitor imbobocind in Janet. In orice caz, aveam traiectoria surorii noastre celei mai tinere ca actrita. La fel si ea. Dupa Good Times la CBS, a detinut roluri de televiziune in Fame (ca Cleo Hewitt) si in ABC's Diff’rent Strokes (ca prietena lui Willis Charlene). Capacitatea de actiune a lui Janet era la fel de cristalina ca si in prezent. Dar, dupa cum povesteste in memoriul sau din 2011, True You, ea a intrat intr-o zi in studioul de inregistrare de la Hayvenhurst, inarmata cu versuri „despre notiunile mele adolescentine de dragoste si singuratate”, a scris o melodie, a lucrat placa de mixare si, de una singura, a realizat o piesa pe care a numit-o „Fantasy”. Atunci avea noua ani.

La fel ca si Michael cu bongosul lui, Quaker Oats, ea ne-a urmarit tot timpul, mai ales atunci cand Michael si Randy au dus-o impreuna la repetitiile The Jacksons. In Gary noi ne-am urmarit idolii de la distanta, dar Janet a trait si respirat muzica impreuna cu noi si Joseph, cu cat o auzea cantand, cu atat mai mult recunoastea in ea un nou talent pe care sa-l valorifice. Scurtand povestea, sora mea avea 16 ani atunci cand a ajuns la primul ei disc inregistrat cu A&M Records, unde vechiul nostru prieten de la scoala, John McClain, era vicepresedinte senior la departamentului A&B. Crescand prin jurul nostru, el era deja ca un frate protector mai mare pentru Janet, asa ca, in mod firesc, el a facut din ea una dintre principalele sale prioritati – si ea s-a ridicat dupa merit.

Spre deosebire de noi, Janet s-a simtit impinsa in cariera ei de cantareata. Ea a mers mai departe pentru ca Joseph era insistent si ea nu dorea sa-l sfideze. Dar, cand te gandesti la cariera ei de lunga durata si cat de multi No.1 a strans de-a lungul anilor, acest instinct al tatalui meu nu a fost unul rau. Din contra. Amintirea mea permanenta din copilarie despre Janet este a acelei flori impecabile care nu ar fi putut sa faca rau nimanui. Parea ca este legata de poala Mamei si nu astepta sa adoarma Joseph ca sa poata urca in pat langa mama, de cealalta parte a ei. Si apoi, inainte ca Joseph sa se trezeasca, ea se ridica si se intoarcea inapoi in propriul ei pat.

La Toya a fost de fapt prima dintre surori care a intrat in industria muzicala, lansand primul sau album La Toya Jackson in anul 1980, din nou cu incurajarea tatalui nostru. Michael a contribuit la una dintre melodiile ei, “Night Time Lover”. Imi amintesc cum mergeam la scoala impreuna cu sora mijlocie si cum eram eu ignorat de ea in perioada Jackson 5. Era hotarata sa-si gaseasca prieteni pentru cine era ea, nu pentru ca avea acces la noi. Timp de ani buni, a actionat ca si cum nu ar fi cunoscut pe niciunul dintre frati. Am realizat pentru prima data acest lucru atunci cand am vazut-o ca se indreapta in directia opusa pe holul scolii. “Buna, La Toya!”, am spus, dar a tinut capul in sus, ca si cum nu m-ar fi cunoscut. Deveneam insa din nou fratii ei, odata ce treceam pragul Hayvenhurst - singurul loc din lume in care toti fratii si surorile puteau fi ei insisi.

Cand te gandesti la melodii, cum ar fi „Beat It”, „Billie Jean” si „Thriller”, „vezi” muzica inainte de a o auzi, deoarece vizualul videoclipurilor muzicale ale lui Michael este plasat in memoria culturii. Aceasta este puterea si impactul pe care si l-a propus el mereu sa-l atinga. De cand „Video Killed The Radio Star” de la Buggles a devenit primul videoclip difuzat pe MTV la data de 1 august 1981, Michael si-a dorit sa iasa in evidenta in cadrul acestui nou procedeu. El a considerat ca abordarea industriei este lenesa, trecand la propuneri de executare doar a unui altfel de instrument promotional. „Videoclipurile trebuie sa fie mai distractive!”, a spus el. „ele au nevoie de un inceput, de o parte de mijloc si de un sfarsit – de o povestire!” Ecouri ale domnului Gordy. Dintre toate, cea mai semnificativa schimbare in modul de a gandi un videoclip muzical l-a adus Thriller, cu o tema inspirata de American Werewolf din Londra. Michael l-a recrutat ca regizor al acestui film, pe John Landis, pentru suma de 500.000 de dolari buget-video.

A fost o suma de bani astronomica pentru un videoclip muzical. Atat de mare, incat CBS Records a refuzat sa il finanteze. Au considerat ca vanzarile albumului au ajuns la maxim si, prin urmare, nu avea sens financiar. Viziunea lui Michael s-a dovedit a fi cu cativa ani inaintea intelepciunii combinate de la CBS Records (care a devenit ulterior Sony) - iar dansurile sale le-au adus mai multi bani din vanzarile sporite ale albumului, dupa ce au renuntat efectiv la urmarire. In cele din urma, MTV si vanzarea de drepturi au oferit finantarea si „filmul” de 14 minute care a urmat a fost atat unul de pionierat pe cat de fascinant. Acesta a anuntat inceputul unei noi abordari cinematografice, cea a povestirii din videoclipurile muzicale. Gandirea lui Michael de departe o intrecuse pe a celorlalti. El a resetat regulile si standardele prin tot ce a facut.

Inainte de premiera oficiala din decembrie 1983, el si-a adunat familia in teatrul de 32 de locuri pe care-l construise la etaj, la Hayvenhurst, cu pereti din panouri din lemn si fotografii in alb-negru incadrate in auriu, ale lui Shirley Temple, Little Rascals si Charlie Chaplin. Ne-am ocupat locurile pe scaunele din catifea rosie, iar Michael s-a urcat pe o platforma mica, ridicata in fata ecranului. Era nervos, dar emotionat si a explicat ca noul sau videoclip a fost „filmat ca un film” si a dorit parerile noastre sincere. Nu cred ca a existat vreun membru al familiei care sa nu fi fost impresionat. Filmul era genial din toate punctele de vedere: ca muzica, coregrafie, machiaj, cinematografie. Ceea ce a fost amuzant a fost reactia celor mai mici copii din familie. Fiul lui Rebbie, Austin, pe atunci un copilas, se speria de fiecare data, dupa aceea, cand Michael mergea sa-l puna in leagan. El tipa si tresarea, convins ca chipul unchiului sau se va „schimba” in cel al unui monstru, in orice minut. Lui i-a fost greu sa-i explice unui copil ca „nu sunt chiar un varcolac”, pentru ca exact asta spunea in videoclip.

Din pacate, oamenii de la Sala Regatului nu au vazut partea amuzanta. Videoclipul acesta foarte indraznet era, in ochii lui Iehova, “rau si satanic”, pentru ca el elogia lumea oculta si cea nevazuta, “marii printi ai intunericului si ai duhurilor rele” impotriva carora Biblia ne avertizase. Acesta a fost si motivul pentru care, la inceputul videoclipului, a existat o exonerare de ultima ora adaugata pe ecran, care spunea: “Datorita convingerilor mele personale foarte puternice, doresc sa subliniez ca acest film nu sustine in niciun caz credinta mea in ocult.” Nu a fost ideea lui Michael. A fost pusa acolo la insistenta Salii Regatului, dupa ce batranii au aflat de tema videoclipului de la doi Martori ai lui Iehova care erau in grup cu Michael. Nici macar nu a scris el negarea - a facut-o regizorul John Landis. Aceasta drama i-a provocat fratelui meu o suferinta inutila. Simtea ca exista un conflict intre pasiunea si credinta sa; iar el nu dorea decat sa fie creativ si distractiv, nu jignitor.

Nu stiu care a fost amploarea totala a apelurilor care au existat intre Hayvenhurst si Sala Regatului, dar, in primul rand mie nu mi-a venit sa cred ca poate exista o asa situatie penibila. Asta m-a facut sa ma intreb de ce batranii nu au insistat pentru o exonerare care sa spuna: „Datorita convingerilor mele personale puternice, doresc sa subliniez ca nu sunt un zombie, ci Michael Jackson.” Pentru mine, toata afacerea a fost deosebit de ridicola. Dar, Michael era de obicei ingaduitor si nu si-a exprimat vreo opozitie. Toata chestia a fost ca religia a innebunit. Am simtit la fel si pentru Mama, pentru ca stiu ca ea intrase sub o presiune imensa, in timp ce batranii faceau lobby pentru ca videoclipul sa nu fie lansat, nereusind la nivel colectiv sa inteleaga distinctia dintre stralucirea creativa si sensul literar. Dar, contrar celor relatate mult timp, Michael nu a fost desfratit de religia sa si nici nu a fost amenintat cu asta. Departe de asa ceva.

In schimb, si din momentul acela, doi batrani cu aspect usor serios l-au filat in turneu doar pentru a se asigura ca nu se indeparteaza de calea lui Dumnezeu. Ca si cum viata lui Michael nu ar fi fost suficient de restrictionata, acesti doi gardieni religiosi au fost postati ca martori tacuti pe fundal, pentru a „monitoriza” ceea ce realiza el in mod creativ. Daca cineva intreba cine sunt, ei erau doar o parte din anturaj. In restul anului 1983 si pe tot parcursul anului 1984, Michael si-a desfasurat in continuare munca de pionierat ca martor dedicat, mergand din usa in usa pentru a raspandi cuvantul lui Iehova. Atunci cand a putut, a participat si de patru ori la Sala Regatului, iar numerele au crescut dupa Thriller. Banuiesc ca atunci a decis sa devina stapanul deghizarii si a fost convins ca-i poate pacali pe toti. Chiar si pe cei mai apropiati lui."

“You Are Not Alone, Michael”/ Animals Kingdom – prima parte/ de Jermaine Jackson