Michael Jackson - LECTII DE VIATA - 2

Strabatand, pentru prima data, indepartatele continente

"Acesta este unul dintre cei mai puternici arbori pe care ii veti vedea vreodata", ne-a spus Rose, "si a existat o perioada in anii 1880, cand trunchiul scobit al baobabului era folosit ca inchisoare." In Australia de Vest. Pentru aborigeni. Michael a ramas perplex. Cum ar putea ceva atat de natural si maiestuos - o creatie a Mamei Pamant - sa fie mutilat si folosit pentru a incarcera oameni? Copacii erau familii, nu inchisori. Lumina si intuneric. Bun si rau. Erau contradictii ale vietii pe care noi inca nu le intelegeam.

“De multe ori, Michael discuta despre Dumnezeu cu Rose. El era singurul meu frate care participa la Sala Regatului locala, efectuand si munca pe teren cu Mama, La Toya si Janet. Dar, l-au fascinat si alte credinte si relatia altora cu Dumnezeu. In afara de asta, Rose era evreica. Michael a invatat - si chiar ii placea - ca Sabatul iudaic insemna sa-ti petreci timpul in familie si ca in ziua aceea totul se oprea, “astfel incat lumea sa faca ca lucrurile obisnuite sa devina extraordinare si cele naturale sa devina miraculoase”, scria el in 2000, intr-un eseu pe un site numit “beliefnet”.

Michael era fascinat de faptul ca exista o zi garantata in fiecare saptamana, pentru a sarbatori viata si a sarbatori-o unii cu altii. Dar, pentru el a insemnat mai mult decat atat. Dupa cum scria el insusi, “In lumea mea, Sabatul era ziua in care reuseam sa ma indepartez de viata mea aparte si sa ma bucur de ziua respectiva”. Tot mai mult, Michael ramanea la singurul sanctuar adevarat pe care-l cunostea, Sala Regatului, si singurul echilibru interior pe care il putea gasi era “sa ramana cu Domnul la fericita impartasanie”, dupa cum spunea chiar el.

“Commodores”, un grup de sase barbati din Alabama, s-a alaturat familiei Motown in 1972 si a venit cu noi pe drum, la o actiune de deschidere. Pe atunci, Lionel Richie era saxofonistul principal, iar Clyde Orange era liderul vocal, iar noi ne-am bucurat de cele mai bune momente cu ei. Camaraderia noastra a fost una speciala - trebuie sa fi fost o chestiune sudica. Odata, la Hollywood Bowl, ei au primit mai multe tipete decat am primit noi... deoarece nu le venise garderoba si au trebuit sa cante in sorturi! Picioarele lor au fost cele care au furat spectacolul!

Nota: Nascut in 1949, cantaretul si compozitorul Lionel Richie a crescut in Tuskegee, Alabama. El a fost membru fondator al formatiei “Commodores”, pe muzica de top R & B din anii 1970, inainte de a-si gasi succesul in calitate de artist solo, cu un singur single "True", din albumul sau de debut. “Commodores”, trupa americana funk/soul, a fost in top la sfarsitul anilor 1970 pana la mijlocul anilor 1980. Membrii grupului s-au intalnit in 1968 la Tuskegee Institute (acum Universitatea Tuskegee) si au semnat cu Motown in noiembrie 1972, dupa ce au atras pentru prima data atentia publicului asupra lui Jackson 5, in timpul turneului.

Joseph a hotarat ca, de acum inainte, Randy merita sa ramana impreuna cu grupul, cantand la bongos. Pana acum, el era mai degraba un “implica-l-si-vezi-cum-merge” in plus, decat un membru permanent – dar, cu timpul, Randy a devenit un performer capabil si un compozitor incredibil. Daca ar fi jucat doar tenis si nu ar fi cantat la bongos – in afara scenei, “Commodores” ne-ar fi batut strasnic pe terenul nostru. Ne starneau competitivitatea, dar nu era niciun concurs. Mai tarziu am descoperit ca fiecare dintre ei obtinuse cunostinte de tenis. Jur ca Lionel Richie era Arthur Ashe deghizat. Atat era de bun!

In hoteluri, petreceam mult timp in camerele lor improvizand si scriind diferite melodii. Scoteau claviaturile si lucrau la ideile care ne fascinau: eram un grup care aveam materiale scrise pentru noi. Parca il si vad pe Michael intins pe pat, cu parul impletit de prietena lui Lionel (si viitoarea sa sotie), Brenda, asa cum il vad si pe Lionel inspirand procesul de scriere a pieselor. “Commodores” au mai fost inca sase ani de la lansarea piesei lor de succes, "Three Times A Lady" si, vazand cum isi construiau ei un cantec de la oras la oras, eram inspirati.

In acele momente, Michael avea deja idei care fermentau. – “Simt ca am in minte atat de multe melodii!”, obisnuia el sa spuna. De fapt, chiar inainte de turneul cu grupul “Commodores”, el a inceput sa-si gaseasca vocea creativa la Motown, hotarand sa se exprime in stil personal. Acel punct de cotitura artistic a venit odata cu inregistrarea unei melodii numita "Lookin 'Through the Windows". Michael a sugerat ca vrea sa interpreteze melodia in stilul sau personal, dar cand ideea s-a confruntat cu rezistenta din partea Corporatiei, s-a suparat si l-a sunat direct pe dl Gordy.

Cinci minute mai tarziu, s-a intors cu aprobarea sefului. Din acea zi, el a inceput sa aiba incredere din ce in ce mai mult in propriile instincte creative. Toata lumea s-a dat la o parte si i-a lasat lui frau liber. Mai mult improviza, palpandu-si stilul prin cantec, dar probabil ca le-a placut, deoarece interpretarea lui a fost mentinuta la final. Asadar, cand Michael, la varsta de 13 ani, a fost martorul autonomiei compozitorului grupului Commodores, asta i-a intarit creativitatea. Mai tarziu, cand el s-a reintors cu gandul la turneele noastre constante, a spus ca acest fapt ne-a negat sansa de a forma prietenii de durata cu altcineva.

Programele si modul acela de viata bazat pe caratul valizelor dupa noi, insemna ca nu ne puteam forma prietenii adevarate pe drum. Si totusi, zilele de turnee impreuna cu “Commodores” au creat o legatura trainica intre el si Lionel Richie, care a durat toata viata. A fost sursa colaborarii lor in munca de caritate "America pentru Africa", prin melodia "We Are The World" – care a castigat premiile Grammy in anul 1986 pentru “Cantecul Anului” si pentru “Discul Anului” - si care a prezentat la scara globala inima umanitara adevarata a lui Michael.

 "Ce tot spune capitanul?", am intrebat eu, in timp ce zburam peste Oceanul Atlantic si ne indreptam spre primul nostru turneu european: Franta, Germania, Italia, Olanda, Spania si spre prima noastra destinatie: Londra. "Ni s-a spus ca sunt 10.000 de fani care asteapta la aeroportul Heathrow", a raspuns Joseph. La sosirea noastra la Londra ne-am intrebat cu totii ce mare lucru a fost primirea.

Parea ca suntem inchisi in ceva care suferea intr-una modificari: de la Circuitul Chitlin la Motown, de la Motown la Hollywood, de la un acord de inregistrare la patru back-to-back no. 1 si de la cucerirea Americii la vanzarea de inregistrari pe diferite continente. A trebuit sa ne ciupim ca sa putem crede ca inregistrarile noastre au ajuns pana acolo unde zborul ne ducea acum pe noi. Londra a reprezentat neincrederea finala: eram acolo ca sa aparem in Royal Variety Show de la Palladium Londra, intr-un spectacol pentru Regina Elisabeta a II-a. Aceasta onoare imensa a fost apreciata de toata lumea, cu exceptia bateristului nostru, Johnny. Avea un spirit ascutit, dar uneori se purta ca  un cocos si, in curand am invatat, ca nimeni nu ar trebui sa incerce sa fie amuzant cu un ofiter vamal britanic.

In timp ce prezentam pasapoartele, Suzanne de Passe a explicat politicos ca am sosit sa prezentam un Spectacol la Comanda Regala, "ca oaspeti speciali ai Reginei". Unul cate unul am fost intrebati cat vrem sa ramanem in tara. Am facut cu totii un pas inainte, am raspuns politicos si am asteptat ca Johnny sa faca si el acelasi lucru. – “Si cat timp vrei sa ramai in tara, tinere?” a intrebat ofiterul vamal. In clipa in care am vazut zambetul superior a lui Johnny, am stiut ca o sa avem probleme. – “Suficient de mult cat sa va…. Regina”, a spus el. Jur ca lumea s-a oprit a se mai invarti chiar in momentul acela.

Nu numai nesocotinta lui a socat, dar si faptul ca un membru al grupului Jackson 5 a rostit o injuratura. A fost ca si cum am fi auzit un pastor injurand intr-o duminica. Ei bine, asa a fost. Tot infernul functionaresc a scapat din frau si ofiterul vamal indignat l-a trimis pe Johnny inapoi in America cu primul avion. In timp ce adultii se miscau in jurul biroului de pasapoarte, noi ne holbam la Johnny si ii spuneam cateva lucruri care sa reflecte remarca lui despre Regina. Cumva, diplomatia disperata si combinata a lui Suzanne si a lui Joseph a reusit sa-l induplece pe ofiterul vamal, dar Johnny tot a primit o adevarata racheta dupa aceea. – “Aceasta stupiditate ne-a costat aproape intreaga reprezentatie!” a spus Suzanne.

Am deschis Spectacolul Regal cu un spot de 10 minute, incluzand si noua noastra lansare "Rockin 'Robin". Spectacolul includea nume ca: Elton John, Liberace, Carol Channing si alte cateva nume pe care nu le cunosteam: Rod Hull si Emu (un comedian cu o marioneta Emu albastra cu pene), Arthur Askey, Danny La Rue si Ken Dodd cu "Diddymen". Elton John ne-a urat noroc in culise. Ultima oara l-am cunoscut ca si clapar al lui Major Lance, dar de atunci si-a schimbat numele. Dar stilul sau flamboyant (bombastic) a produs cel mai mare vuiet in noaptea aceea: cu ochelari umbriti excesiv si costume viu colorate ca de paiata, cu butoni mari si paiete stralucitoare.

Nota: Major Lance (4 aprilie 1939 - 3 septembrie 1994) a fost un cantaret american R & B. Dupa o serie de hit-uri americane in anii 1960, inclusiv "The Monkey Time" si "Um, Um, Um, Um, Um, Um", a devenit o figura iconica in Marea Britanie in anii 1970 printre adeptii muzicii Northern Soul. Desi a incetat sa faca înregistrari din 1982, Major Lance a continuat sa interpreteze concerte si turnee pana la moartea sa, in 1994.

De fapt, cand am vazut o echipa de lucratori care impingea pe roti garderoba sa, si una chiar mai substantiala decat a lui Liberace, a noastra parea chiar minuscula si lipsita de stralucire prin comparatie - si asta spunea ceva. Dupa armonia noastra in trei parti dedicata Reginei - cantecul fanilor nostri “We Thank You For The Joy You Have Given Us" (Va multumim pentru bucuria pe care ne-ati dat-o) - am fost prezentati inaintea Majestatii Sale, in culise. Michael a spus dupa multi ani ca a fost "una dintre cele mai grozave nopti din viata mea" - si probabil ca asa a si fost pana cand a fost eclipsata de intalnirea cu Diana, mult mai tarziu. Dar, strangerea mainii inmanusate a Reginei nu a fost singura noastra surpriza in 1972.

Nota: Liberace a fost pianist american si om de spectacol. Numele complet: Wladziu Valentino Liberace. A fost cunoscut pentru aranjamentele sale romantice de pian classic popular si pentru costumele sale flamboyant (viu colorate). A aparut in propriul show de televiziune intre 1952 si 1957.

Mai devreme, in timp ce ne aflam in vestiar, Marlon a observat o mica gaura in zid, facuta de un scaun. Stiam ca asta era o "descoperire" interesanta, pentru ca chipul lui parea sa scoata unul dintre acele strigate fara sa emita vreun zgomot. Innebunit, ne-a indemnat sa privim prin gaura din perete, tinandu-si mana la gura. Unul cate unul, ne-am imbrancit sa ne pozitionam ochiul in dreptul acelei gauri... care ne oferea o vedere directa chiar in cabina vecina. Acolo, asezata pe toaleta, era o doamna al carei nume va ramane necunoscut. Dar, Michael, nazbatios cum era, si-a aratat si el fundul, pentru a confirma ca da, vazusem cu totii fundul ei gol.

Omule, femeia ne-ar fi ucis daca ar fi stiut! Dar, in seara prezentarii spectacolului in fata Reginei, femeia aceea necunoscuta ne-a oferit, singura, cea mai mare emotie din turneu, fara ca ea sa realizeze asta. Chiar si spectacolul nostru sustinut la Liverpool Empire in saptamana urmatoare si depasirea tuturor inregistrarilor de prezenta in orasul de origine al formatiei Beatles, nu a putut sa depaseasca asta pentru gasca de baieti din Indiana.

Cand am concertat la coliseum, in jumatatea sudica a Memphisului, eram emotionati, pentru ca asta presupunea nu numai sa ne revedem cu Rebbie, dar insemna sa ne fi intalnit si cu fiica ei, cu noua noastra nepotica Stacee, care avea 10 luni.

In timp ce noi zburam din alt stat, Rebbie a condus toata noaptea, din Kentucky spre hotelul nostru, iar administratia hotelului a aranjat sa fie asezat un patut de copil in camera laterala a apartamentului. Nimeni nu a fost mai entuziasmat ca Michael, atunci cand sora noastra cea mai mare a sosit, iar el a fost unchiul perfect si dragastos. A petrecut mai mult timp cu Stacee, strambandu-se ca sa o faca sa gangureasca si sa rada, mai mult decat a facut-o cu altcineva. De fapt, nu stiu exact cine pe cine distra, atat timp cat amandoi se tarau pe maini si genunchi. I-am lasat singuri, cu Michael leganand deasupra patutului un radio tranzistor rosu, alb, negru, in forma de glob.

Probabil ca stateam de vorba cu Rebbie in camera adiacenta, de aproximativ o ora, cand ne-am intrebat: "Michael este tot acolo?" Rebbie s-a si dus sa verifice. Cateva secunde mai tarziu, si-a bagat capul pe usa si ne-a facut semn s-o urmam, dar si-a pus un deget pe buze pentru liniste. Ne-am strecurat cu totii la usa si am vazut cea mai amuzanta si mai draguta priveliste - Michael se urcase in pat, o imbratisase pe Stacee si adormise si el. Era o imagine angelica. Michael avea doar 13 ani - doua decenii bune inainte de acea perioada oribila din viata sa, cand unii oameni au sugerat ca dragostea lui pura fata de copii era sinistra si pervertita.

Si totusi, empatia, blandetea si legatura cu copiii a fost intotdeauna parte intrinseca si nevinovata a lui. Indiciile pentru inima sa curata erau evidente nu doar in privat, ci si in public. Dintre toti jurnalistii care l-au intervievat de-a lungul anilor, favorita lui a fost o doamna pe nume Lisa Robinson. Era singurul reporter in care el avea incredere, stiind ca nu va rastalmaci ceea ce a spus. Dupa moartea sa in 2009, ea a scris o compilatie, in Vanity Fair, a numeroaselor interviuri inregistrate. Intr-una din parti, ea a republicat o sesiune de intrebari si raspunsuri pe care o facuse cu Michael.

Cati copii doresti sa ai?- 20. Adoptati. Toate rasele.- Care este pentru tine lucrul cel mai de pret?- Un copil ... Interviul era datat 1975. Michael avea 17 ani.

Australia era considerata o alta planeta si, cu fiecare noua frontiera cucerita, Rose Fine ne citea despre diferitele istorii, culturi si popoare. Oriunde mergeam, ea ne programa o dupa-amiaza libera de vizitare a obiectivelor turistice. Pentru ea, turneul cu Jackson 5 era o versiune splendida a unei excursii scolare. Australia ne-a salutat cu veneratie si a scos covorul rosu. 

Intr-un loc, receptia a fost cu un bufet extravagant ca pentru un rege. Nu pot preciza exact orasul, insa ospitalitatea Australiei a fost legendara, deoarece peste tot parea sa fie la fel. Oricum, noi eram deja prea obisnuiti cu amabilitatile sociale, pentru ca orice eveniment oficial facea parte din rutina. In timp ce inaintam, amestecandu-ne cu cei din jur, Joseph s-a ratacit si s-a apropiat de un grup de aproximativ 100 de adolescenti negri, care stateau in spatele unui gard. Erau Aborigeni. Rose Fine ne-a povestit cum a ajuns Opera din Sydney pe Bennelong Point, o tabara luata de britanici de la aborigeni, in zilele pre-coloniale.

Incepusem sa ne intrebam ce avea de gand Joseph sa faca atunci cand ne-a spus ca doreste sa invite acest grup inauntru. Organizatorii i-au explicat ca nu le va fi permis "pentru ca sunt aborigeni". Pentru cineva care a luptat pentru respect si egalitate precum un negru, aceasta remarca a fost ca o carpa rosie pentru un taur. Urmatorul lucru pe care l-am aflat a fost ca el s-a intors la gard, a luat o tanara fata aborigena de mana si a tras-o printr-un mic locas. La inceput, fata a parut speriata si uimita, dar prietenii ei au inceput sa o urmeze si sa se strecoare inauntru, unul cate unul.

Se putea auzi cum cade un ac, in timp ce oaspetii albi priveau muti la tatal nostru cum incalca eticheta si protocolul social. „Baieti! Haideti si va intalniti cu noii vostri fani!", le-a spus Joseph. Bucuria de pe fata adolescentilor aborigeni a fost ceva ce trebuia vazut, iar Joseph radea facandu-si numarul. Nimeni nu le-a mai cerut sa plece si, dupa aceasta trecere ciudata, noaptea a continuat sa fie un adevarat succes, deoarece albii si aborigenii s-au amestecat la spectacolul oferit de Jackson 5.

Cateva zile mai tarziu, am primit o invitatie din partea comunitatii aborigene pentru a-i vizita intr-o rezervatie mai indepartata. “Nu v-am sfatui sa mergeti intr-acolo, domnule Jackson", a spus un oficial. "Nu va putem garanta siguranta". Ignorand acest sfat,  Joseph si Michael au spus pur si simplu: "Putem sa avem si fani aborigeni, nu-i asa? Ei nu sunt deloc diferiti." Cu un traducator dupa noi, am ajuns sa avem un moment memorabil la rezervatia aborigenilor, simtindu-ne ca niste extraterestrii imbracati prea elegant printre cei goi din trib. Cu toate acestea, nu ne-am confruntat cu nicio privire sau judecata circumspecta .

Ceea ce ne-a impresionat cel mai mult a fost cat de spiritual se simtea intregul loc. Am observat cum decupeaza oamenii scoarta copacilor si am invatat bucuriile simple ale folosirii bumerangului si cum sa suflam in didgeridoo - Tito mai are inca unul ca si suvenir pretios. Ca si nota, Didgeridoo este un instrument de suflat australian, sub forma unui tub lung din lemn, realizat in mod traditional dintr-o ramura goala, care este suflat pentru a produce un sunet profund, rezonant, variat de accentele ritmice ale timbrului si volumului.

In Senegal am intalnit primul nostru baobab african, unul dintre miracolele de mii de ani ale mamei naturi, cu un trunchi gros care poate creste intre 15 si 40 de metri in circumferinta. Copacul din fata strazii Jackson Street 2300 era doar cat o ramura, prin comparatie.

"Acesta este unul dintre cei mai puternici arbori pe care ii veti vedea vreodata", a spus Rose Fine, "si a fost o perioada in anii 1880, cand trunchiul scobit al baobabului a fost folosit ca inchisoare." In Australia de Vest. Pentru aborigeni. Michael a ramas perplex. Cum ar putea ceva atat de natural si maiestuos - o creatie a Mamei Pamant - sa fie mutilat si folosit pentru a incarcera oameni? Copacii sunt familii, nu inchisori. Lumina si intuneric. Bun si rau. Erau contradictii ale vietii pe care noi inca nu le intelegeam.

Michael a vazut cea mai mare parte a lumii inainte de a implini varsta de 18 ani si a fost o experienta incredibila in a impartasi toate aceste lucruri uimitoare cu fratii sai. Ne-am completat pasapoartele pe banii casei Motown si ne-am indreptat spre Australia, Noua Zeelanda si Japonia. Din toate calatoriile noastre, cel mai nebunesc episod a avut loc in orasul brazilian São Paolo. Cand eram convinsi ca am vazut totul, a venit nebunia. Turneul nostru din America de Sud ne-a surprins total. Am zburat in São Paolo, iar echipamentul nostru - instrumente si garderoba - ne urma cu zborul urmator. In seara concertului insa, am descoperit ca aceasta idee nu a fost prea buna.

Al doilea zbor a fost intarziat sau anulat si nimeni nu era sigur daca va ajunge la timp pentru spectacol. Optimistii din grup continuau sa spuna lucruri precum "Poate ca va aparea – mai este inca timp", dar toata lumea auzea cum se umple sala de concert. In termen de o ora, a fost plina la capacitate si noi eram cu mainile goale. La un moment dat, cineva s-a gandit ca ar fi o idee buna sa iesim afara, "sa vorbiti fanilor vostri si sa le explicati situatia. "Fara fanfara, fara lumini pozitionate pe faza lunga, noi fratii - plus un promotor – ne-am dus pe scena in tricourile si blugii cu care zburaseram.

Multimea parca innebunise. Jackie si-a ridicat mainile pentru a face liniste si a incercat sa dea o explicatie. Nu sunt sigur cum a fost primita engleza noastra de catre multimea de vorbitori de limba portugheza, dar probabil ca au inteles care este realitatea cruda - nici o garderoba, nici un echipament, nici concert - pentru ca au inceput huiduielile si intreruperile cu comentarii agresive. Microfonul mi-a fost pasat mie. Poate ca "pulsul inimii" ar putea sa linisteasca lucrurile. Dar huduielile au devenit mai tari. Asa ca i-am pasat microfonul lui Michael. Poate omul dragut din fata lor ar fi putut sa-i linisteasca. Dar nimic nu functiona. Sub huiduielile in crestere, am auzit o incantare crescanda in portugheza, care, dupa cum s-a spus ceva mai tarziu, era echivalentul la "rahat! rahat! rahat!”

Eram pierduti, ne priveam unul pe altul, intrebandu-ne ce sa facem. O sticla a sarit pe scena. Dupa care a plouat cu multe cutii si monede. In tot acest timp, stateam acolo, cu bratele ridicate, ferindu-ne si retragandu-ne pentru a scapa de ceea ce era aruncat pe scena, incercand sa-i intelegem. Dar a fost inutil si tot mai ostil. Jackie ne-a ordonat sa iesim de pe scena. In timp ce ne intorceam, parea ca intreaga Brazilie ne huiduia sa ne intoarcem in America. "Trebuie să iesim de aici", a spus Bill Bray, in culise.

O mana de fani furiosi au sarit pe scena si noi am fugit la autocar. De acum, o multime considerabila care anticipase iesirea noastra, se revarsa tot mai mult catre porti. Am reusit sa ajungem fiecare la autocar si sa inchidem usile. "Du-te, sofer, du-te, du-te!" In timp ce se retragea, fanii loveau partile laterale ale busului, revarsandu-si mania. Totul a devenit urat, asa ca am fost bucurosi sa iesim de acolo. Pe un scaun care se afla cu doua randuri in spatele meu, Michael parea alb ca o fantoma, ghemuit in scaunul sau. – “Asteapta! A strigat Marlon. "Este Rose!"

Ne-am uitat rapid pe fereastra si acolo, luptandu-se pentru a-si croi drum prin multime, facandu-ne semn cu ambele maini, era profesoara noastra. In graba noastra de a iesi de acolo, o lasasem in urma, citind o revista oarecare in vestiar. Rose avea una dintre acele coafuri din anii saptezeci, care atarna intr-un stil elegant, dar acum arata ca si cum fusese tarata printr-o tufa de trandafiri. Cand a batut la usa, soferul a deschis, a lasat-o sa intre, apoi a inchis usa din nou, lasand profesoara – cu rasuflarea taiata si chipul rosu - in fata, pe culoar.

“Bine! Nu pot sa cred ca nu exista niciun gentleman in toata gasca asta!” – a spus ea, pronuntand cu exactitate fiecare cuvant. Din fericire, nu a existat timp pentru o discutie despre acest lucru. In acel moment, soferul a pus piciorul pe frana, izbind-o pe Rose de scaunul din fata. Apoi - Poc! - O caramida a spulberat una dintre ferestrele laterale. Poc! - O alta caramida a lovit. Ne-am trantit cu totii la podea. Cu totii traiam experienta inspaimantatoare de a fi atacati. Eu plangeam. Michael plangea. Randy plangea. Nu ne puteam mangaia reciproc, pentru ca, intinsi pe jos, eram prea ocupati sa ne acoperim capul.

In timp ce ne retrageam, autocarul continua sa primeasca lovituri nu se stie de unde, iar ambuscada parea sa continue la nesfarsit. Intre timp, cand am ajuns in siguranta relativa a hotelului, aveam deja trei ferestre spulberate si nenumarate lovituri. Michael si cu mine tremuram de-a binelea, rugandu-l pe Joseph sa nu ne reintoarcem acolo pentru a sustine spectacolul. Din fericire, a anuntat ca vom pleca cu primul avion, in dimineata urmatoare. In zorii zilei, eram pregatiti si am luat un autobuz de schimb pana la aeroport. 

Dupa ce Jack si Bill au inceput sa organizeze descarcarea, am intrat in terminal pentru a fi verificati si am realizat ca drama nu se terminase. Ne-am intalnit cu un grup de soldati, fiecare avand mitraliere la piept, iar un oficial a explicat cu putere ca nu ne este permis sa plecam nicaieri pana cand nu ne onoram angajamentul contractual. Au fost multe si serioase discutii pe care noi nu le-am auzit, dar puterea simbolica a armatei era o aluzie deliberata ca nu vom pleca nicaieri.

Rezultatul acestei nebunii a fost ca nu am avut alta optiune decat sa ne intoarcem la hotel si sa asteptam inca 24 de ore pentru ca echipamentul nostru sa apara. Era cam ciudat sa facem un spectacol pe care oricum eram facuti sa-l facem, si asta a fost ca un adevarat amortizor asupra spiritelor noastre. Probabil, a fost singurul concert pe care nu ne-am mai simtit entuziasmati sa-l sustinem, dar, o data intrati in atmosfera spectacolului, l-am pornit. Si stiti care a fost marea nebunie? Fanii au avut partea lor de salbaticie: au tipat, au cantat si au lesinat - si ne-au spus cat de mult ne iubesc ei pe noi.

Noi am actionat copilareste mai tot timpul, asa incat, atunci cand colaborarea dintre Motown si Rankin & Bass a devenit favorabila, noi am gasit-o potrivita pentru ca ne-a transformat in personajele de desene animate din serialul animat ABC, The Jackson 5. Pentru Michael, realitatea pe care viata noastra a transformat-o intr-un desen animat, a fost mai entuziasmanta decat a fost pentru el oricare album sau concert. El era in fata acelei televiziuni in fiecare sambata dimineata, acasa sau in hoteluri, ca si cum asta ar fi fost singurul lucru de vizionat in lume. Fiecare episod prezenta melodiile noastre, dar au folosit actori pentru vocile noastre, asa ca nici macar nu trebuia sa lucram pentru asta. Asta l-a facut pe Fred Rice de la Motown magicianul cartii mele. Pentru Michael, desenul animat era un C.S. (Child Support).

Nota: Clive Staples Lewis (29 nov 1898 – 22 nov 1963), scriitor si cadru universitar de origine irlandeza, cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievala, apologii crestine, lucrari de critica si romane de fictiune, in special ciclul narativ pentru copii Cronicile din Narnia.  

Fantezia lui Lewis a devenit una reala. In acel spatiu asemanator cu Narnia, versiunea recunoscuta a vietii noastre a venit fara brutalitatea si agitatia Jackson-maniei. In ochii lui, noi eram acum la egalitate cu Mickey Mouse si, ca un pasionat a lui Disney, lui i-a placut asta. Pe masura ce a crescut, s-a rupt de succesul desenului. Pe de o parte, lui i-a placut "sa fie" un personaj de desen animat care apartinea unei alte lumi. Pe de alta parte, aceste reluari amenintau sa ne pastreze pentru totdeauna perceputi ca un grup de copii, iar Michael era acum insetat sa iasa din limitarile personajului caruia ii place guma de mestecat. Daca nu dorea neaparat sa creasca ca persoana, voia totusi sa se dezvolte ca artist.”

“You Are Not Alone, Michael”/ The Hayvenhurst Years/ de Jermaine Jackson