Michael Jackson - MOTOWN UNIVERSITY 2

Magia adevarata a spectacolului

 

"Ce inseamna, mai exact, Sunetul Motown?"… inseamna starea sufleteasca pozitiva pe care sunetul o evoca, atingand acele emotii uman universale, acea bucurie inaltatoare, amintirea dorintei, linistirea inimii indurerate. Este catharsisul care va atinge, forta care va obliga sa va miscati. Este acel amestec de batai ritmate, linii de bas, tobe, tastaturi, tamburine, clapete de mana si acel efect combinat de armonii, care creeaza un sunet instantaneu si unul pe care ne-am construit spectacolele live si educatia muzicala.”/ Jermain Jackson

"Domnul Gordy a fost mult mai mult decat presedintele Motown.

Daca Diana Ross a fost o mama surogat pentru noi, el a fost un al doilea tata. La casa sa, isi facea intotdeauna timp sa se joace cu noi: table, piscina, sah, inot si mini-motociclete. Michael a observat ca domnul Gordy isi petrecea timpul cu noi intr-un mod pe care Joseph nu il facuse niciodata.

Era timp de calitate, petrecut cu noi pentru a intari relatia, nu timp de repetitie. Michael si-ar fi dorit ca si tatal nostru sa comunice cu noi in acest fel, cred insa ca domnul Gordy era un om mult mai deschis: un barbat bland, de familie, precum si un om de afaceri puternic, echilibrand cu abilitate cele doua trasaturi de caracter. Cel mai bun exemplu a fost intr-o noapte, cand s-a dus la culcare mai devreme, lasandu-ne la parter. "Nu-mi pasa ce mancati sau ce faceti", ne-a spus el, "dar lasati curat in urma voastra." Era ca si cum ar fi spus: faceti ce va place. Am incredere in voi – simtiti-va liberi. Ne-am uitat unii la altii cu neincredere, apoi am asteptat pana cand usa s-a inchis, am luat cu asalt frigiderul, apoi am sarit in fata televizorului. Hollywood-ul parea un rai fara restrictii.

Am auzit tot felul de povesti despre domnul Gordy: ca era nedrept, nemilos si rau, dar asemenea pareri imi sunt straine, deoarece noi am venit in contact doar cu un om care iubea. Cred ca cei care l-au criticat au fost oameni fara spirit de afaceri sau fosti artisti, care simteau ca ar fi trebuit sa-i faca acest lucru sau care au uitat ca el i-a facut cunoscuti publicului larg. Cei care au mers in alta parte si au semnat contracte noi si imbunatatite, au uitat ca el a facut toata munca grea, a avut grija de ei si le-a construit o platforma mondiala, care i-a facut atractivi fata de rivali - ceea ce a deveni relevant pentru noi ca sa continuam pe aceeasi linie.

Daca inteligenta americana s-a dus la Harvard, talentul american a venit la Motown - iar artistii au absolvit si cu o diploma de cunoastere a vietii. "Intrati la cea mai buna scoala de perfectionare in afaceri", ne-a spus dl Gordy. Educatia noastra a fost rapida: fiecare melodie trebuia sa fie o poveste de trei minute, cu un inceput, o parte de mijloc si un sfarsit. Am invatat ca muzica este o povestire si ca firul ei linear o face universala. Refrenul trebuie sa rezume arhitectura povestirii – trebuie sa poti sa-l canti si sa stii despre ce este vorba in cantec ("Billie Jean nu este iubita mea / E doar o fata care spune ca eu sunt acela / Dar copilul nu este fiul meu); continutul liric trebuie sa fie atragator si comercial, cu un mesaj; dinamica fiecarui cantec trebuie sa continue constructia, iar acompaniamentul improvizat sa intreaca asteptarile.

Si apoi, au existat indicatiile sugestive ale domnului Gordy: “Iesiti cu momeala, asa incat ultimul lucru de care oamenii sa-si aminteasca, sa fie titlul.” Asemenea finalului din "I Want You Back" sau "I’ll Be There". Promovarea si capcanele din viata de artist au facut si ele parte din educatie. Am plecat de la o camioneta VW si am ajuns la limuzine; de la a ingriji propriile lucruri la a avea persoane care intretin echipamentele; de la Joseph care jongla totul la o echipa de management si A&R; de la cumpararea de haine second-hand la o garderoba profesionista. Am avut chiar si lectii de eticheta, relatii cu publicul si cum sa ne prezentam noi insine in public. Am invatat sa ne continuam inregistrarea; cum sa nu ne punem rau cu mass-media; cum sa fim politicosi; cum sa raspundem la intrebarile unui interviu; ce sa spunem si ce sa nu spunem.

Au fost cateva trucuri de marketing pe care noi le-am lansat, deoarece ni s-a spus: "Michael, tu ai locuit la Diana Ross"; "Baieti, tineti minte - ati fost descoperiti de Diana Ross"; "Michael, sa spui ca ai opt ani, nu 10 – asta te face mai dragalas." Am adoptat "aspectul": ne-au fost prezentate schite in creion elaborate de designeri pe plansete, reprezentandu-ne in formatie purtand costume diferite, completate de un par Afros voluminos; un dulap plin de maieuri, camasi inflorate, pantaloni evazati, brodati artistic si veste psychedelice cu franjuri si ciucuri. Aspectul nostru era foarte Sly & Family Stone intalneste pe Mod Squad.

Motown ne-a dat o identitate comerciala separata, astfel incat piata pre-adolescenta sa poata decide cine era preferatul: Jackie era oficial cel "atletic", Tito era "mecanicul", Marlon "dansatorul", Michael "copilul super talentat" si eu eram "zvacnirea inimii". Motown m-a infatisat ca pe unul dintre primii idoli adolescenti de muzica, iar relatia cu publicul gravita in jurul ideilor de "Un cadou, cu dragoste pentru Jermaine" si "Urari de iubire, de la Jermaine". Michael nu se putea opri din chicotit - spunea ca ne-au facut sa parem ca cei Sapte Pitici.

Am sustinut spectacole si sub un nou logo: "J5"- cu buclele de jos ale literei J si numarului 5 atingand usor doua inimi sclipitoare. Acest logo a acoperit scenele si fundalurile noastre si a mai impodobit si panza de pe tamburul lui Johnny. Masina Motown era ca ceva iesit din fabrica Willie Wonka, pe care am vazut-o in teatre doi ani mai tarziu: cei cinci baieti din Gary se strecurau printr-o masina magica si ieseau stralucitori la celalalt capat al ei, noi si reechipati. Nimic nu a fost alegerea noastra si totul a fost dictat. Asa a fost. Sunetul nostru a fost un "soul simplu" - nici prea mult soul, nici prea mult pop - si a fost si un simplu, dar atragator divertisment familial, care a infruntat deceniile. Nu trebuia sa fim lansati pe piata ca nimic altceva, decat ca ceea ce eram cu adevarat: inocenti, sanatosi, manierati.

Cu toate acestea, ne-am realizat in aceasta zona plina de minuni a Hollywood-ului si a muzicii, unde ni s-a oferit tot ceea ce este mai bun in viata. Dar, in toate, am fost intotdeauna frati. Fratia a fost cea care ne-a impiedicat sa ne simtim dezorientati de-a lungul intregii metamorfoze. Ori de cate ori ne uitam unul la altul - in moteluri, in case noi, in studiouri de inregistrari si pe scena - ne simteam mereu "acasa". In mintea noastra, nu am parasit niciodata limitele dormitorului nostru din Gary. In cadrul acelei inseparabilitati, Michael stia intotdeauna la care dintre frati putea sa se intoarca pentru anumite lucruri si asa il vedea pe fiecare dintre noi in acel moment: Jackie – perechea de umeri sensibili, inarmat cu faptele vietii; Tito - cu know-how-ul tehnic si abilitatea sa de a raspunde la intrebarile fara sfarsit ale lui Michael; Marlon - concurentul de joaca si colegul mucalit, tragand intotdeauna de bratul lui Michael pentru a-i arata inca o data un pas de dans; si eu - fratele care vorbea intotdeauna despre cantece, creativitate, "chestii ciudate" si fete.

Au fost ceva ani inainte de a intelege amploarea influentei mele pozitive asupra lui Michael. Fireste ca, intotdeauna mi-a spus cat m-a iubit si m-a admirat, dar acest lucru l-a spus cel mai succint altcuiva, scriitorului si prietenului de familie, David Ritz. In timpul unei conversatii pe care o impartaseau in anii 1970, Michael a spus: "Fiind in crestere, Jermaine a fost cel asupra caruia mi-am concentrat atentia. El ma ducea la scoala. De la el primeam haine. Vocea lui a fost cea pe care am imitat-o prima data. Imi placea sunetul ei. El mi-a aratat calea”. Cred ca fiecarui frate mai mare ii place sa auda asa ceva.

Managerul nostru permanent era Suzanne de Passe. Ea vedea tot ceea ce faceam si a jucat un rol esential in pastrarea a ceea ce Joseph cultivase, dar a incadrat in viziunea lui Motown. Ea, impreuna cu Tony Jones si Shelly Berger, lucrau tot timpul pentru ca activitatea noastra sa functioneze ca un ceas, sub comanda domnului Gordy. Suzanne era o New York-eza inalta, frumoasa, cu par blond si piele uimitoare. Dupa Diana Ross, ea era cea mai frumoasa femeie pe care o vazusem vreodata. Am descoperit ca frumusetea este un bici care te face sa te incadrezi in linie. Orice voia Suzanne sa facem, faceam.

Ea l-a poreclit pe Michael 'Caspar Milquetoast' (un personaj din desenele animate, cunoscut pentru faptul ca era timid) si pe mine 'Maine' - doi termeni de alintare care ne-au ramas pe tot parcursul anilor Jackson 5. Suzanne a avut rabdarea unui sfant si cred ca se simtea la fel de bine atat babysitterul nostru, cat si managerul nostru. Pe scena, eram salbatici si energici si eram in stare sa ne desfasuram munca profesional, dar, in afara scenei, eram copii, murdari, salbatici, nebunatici si ne pierdeam vremea. Au existat istericale si lupte si prostie; eram o pacoste. Sau, dupa cum spunea ea: "Erati doua belele!" In multe privinte, era la fel de necoapta precum eram noi, dar asta a facut aventura atat de distractiva. Avea multa energie si idei si ne facea sa ne simtim destul de confortabil intr-o lume necunoscuta noua. 

Dar, in varful vartejului, domnul Gordy nu ne voia rataciti. "Atat timp cat aveti abilitatea de a deveni niste stele uriase si de a face o multime de bani, cel mai important lucru e sa fiti fiinte umane placute si decente", ne-a spus el. Era om de afaceri, dar interesul sau personal si investitia emotionala au fost de asa natura, incat, el ne-a urmarit pe parcursul intregului proces. Filosofia sa presupunea reluarea educatiei noastre: sa fim solidari unii cu altii, sa muncim din greu, sa fim loiali. Banuiesc ca, astazi, cea mai mare parte a Hollywood-ului va rade in timp ce citeste aceste randuri.

A fost, insa, o epoca diferita care a modelat asteptarile lui Michael. Cred ca el, sincer se astepta ca toti sa fie la fel de amabili, omenosi, distractivi si intelegatori ca Berry Gordy si Diana Ross. Pentru ca, nu era numai Universitatea Motown, era Familia Motown. Fiecare zi de lucru era o zi de studio, dar, inainte ca seria de inregistrari sa poata incepe, trebuia sa scoatem scoala din calea noastra. Prima data, trebuia sa ne concentram pe muzica, apoi pe educatie. Trebuia sa trecem si prin mecanismul zilelor normale de scoala, dar, cand majoritatea copiilor se duceau la casele lor sa se joace, noi ne puneam pe treaba ca artisti de inregistrari.

Ieseam de pe portile scolii in jurul orei 3.30 pm, apucam sa mancam ceva acasa si apoi plecam la studio pe la aproximativ 5:30 pm si ramaneam acolo pana la ora 10:30 pm. Unii spun ca suna epuizant, dar eram prea entuziasmati sa observam asta, deoarece ne placea sa lucram. Studioul West-Coast Motown, Sound Factory, se afla pe strada Vine, la nord de bulevardul Hollywood. Inauntru erau geniile din spatele creatiei noastre: o echipa de compozitori numita "The Corporation", care era formata din domnul Gordy, Freddie Perren, Deke Richards si "Fonce" Mizell. Lucram si cu independenti precum Hal Davis, Willie Hutch, Bob West si fratii Marsilino - aveam o gramada de muzicieni noi, deoarece Fratii Funk locuiau in Detroit.

Aceasta organizare interna presupunea ca Tito, Johnny, Ronny si cu mine sa fim redundanti instrumentali in timpul sesiunilor de studio si asta era asa cum spusese Joseph: trebuia sa acordam o atentie mult mai mare la ceea ce faceau muzicienii in-house, pentru ca trebuia sa reproducem totul in turneu. De obicei, prima data cand auzeam o melodie noua era atunci cand intram in studio. Cateodata, inregistram doua melodii noi, care erau reglate instrumental pentru noi, pentru a ne fixa vocea. Am muncit din greu la imbunatatirea prezentarii cantecelor noastre, dar, nu era nimic sa nu putem face, caci Michael avea o gama incredibila in vocea sa.

Era parte din vocile Marvin Gaye si Smokey Robinson, cu inaltimile vocii Dianei Ross si accentele lui James Brown, toate amestecate intr-una singura, pentru a deveni inceputul propriului sau sunet inconfundabil. Ca intotdeauna, Michael si-a emulat idolii si apoi si-a creat propriul stil. Singurul lucru pe care nu-l putea atinge era microfonul nereglabil atarnat de tavan. Trebuia sa stea pe o cutie de mere, inainte ca noi sa putem fi cheek-to-cheek si Afro-to-Afro in jurul microfonului, realizand fundalul.

Hal Davis era singurul producator care ne dorea ingramaditi mai aproape de el, iar el statea pe un scaun, in spatele ochelarilor, ridicandu-si bratele intr-un arc deasupra capului, precum o balerina, si apoi rostea "Apropiati-va, apropiati-va". Vederea acestui producator gras, cu bratele lui mari, care poza in ceea ce noi ne inchipuiam a fi o atitudine de balerina, ne facea mereu sa radem, insa Hal avea rabdare. Insista asupra inregistrarii, noi incepeam sa cantam, Hal isi arcuia bratele... iar Michael radea pe infandate. "Haideti, baieti! Concentrati-va! Avem mult de lucru ", spunea Hal.

Dar, cu cat Hal era mai grav, cu atat Michael radea mai mult. Si, odata ce incepea sa chicoteasca, nu se mai putea opri si, odata ce nu se putea opri, devenea molipsitor. "Haideti, baieti - trebuie sa luati lucrul asta in serios!" Anterior, nu existasera prea multe rasete la repetitii. Cred ca le-am dat drumul afara, dupa ce le-am retinut in timp ce am lucrat sub Joseph. Dar nimeni nu s-a putut plange serios de etica noastra profesionala: totdeauna am evoluat si am fost dornici sa invatam de la o echipa care stia cum sa compuna si sa aranjeze un hit. Mai important, de la o echipa care stia cum sa si simta un hit. Era vorba despre feeeeeling - asa cum ne-a invatat prima data Joseph.

Fanii lui Michael au putut auzi acest lucru reiterat in viitoarele lui interviuri: "Eu simt muzica... E vorba despre spirit... o simt in inima mea". Cel mai minunat sentiment pe care l-am avut a fost cand am realizat primul nostru cantec Jackson 5, original: “I Want You Back”. Initial, a fost intitulat "I Want To Be Free" si scris pentru Gladys Knight de catre Freddie Perren, care a devenit membru Motown ca producator, dupa ce a fost cu trupa lui Jerry Butler. De fapt, a existat o anumita providenta in povestea din spatele acestui cantec, deoarece Freddie interpretase cu Jerry la Regal intr-o noapte si noi am deschis pentru el. Acum inregistram prima noastra melodie impreuna.

  

Am fost ferm convinsi ca am facut o treaba buna cand am ascultat pentru prima oara aceasta inregistrare, dar mai ales am fost foarte incantati de faptul ca a fost momentul nasterii sunetului nostru, nu cel al unui cover. Era ceva pentru noi sa detinem, nu sa imprumutam - si ne-a placut acest lucru. Dar, cand domnul Gordy a auzit, nu a fost impresionat. "Imi pare rau, nu este destul de bun... nu il simt. Sa o luam de la inceput", ne-a spus el. Privind inapoi, nu pot spune cine avea un standard mai exigent: Joseph sau domnul Gordy. Dar noi eram obisnuiti sa repetam, asa incat nu au existat suspine. Pentru Michael, a fost prima sa lectie adevarata in disecarea si intelegerea anatomiei unui cantec.

Cand domnul Gordy audia ceva, gasea tot ce era in neregula si indeparta ceea ce nu era necesar, pana cand cantecul nu continea altceva decat modelul lui de batai la toba. "E nevoie de ceva mai mult... e nevoie de ceva mai mult", spunea el, mesterind la foaia lirica, ajustandu-si modificarile cu un stilou. Daca simtea ca tobele au nevoie de ceva suplimentar, adauga; daca basul era prea activ sau nu era activ destul, schimba; daca tastaturile aveau nevoie de un impact mai redus, il atenua; daca corzile se tanguiau prea mult, le oprea. Punea un cantec sub microscop si curata fiecare element.

Ii asculta redarea si stia instantaneu unde era dificultatea si care nota trebuia aranjata. Iar atentia sa minutioasa asupra detaliilor a meritat, deoarece atunci cand am auzit produsul finit al piesei "I Want You Back", suna incredibil. Diferenta dintre o melodie care suna "senzational" si una care “imi place” continea totul. "E nevoie de ceva mai mult, baieti... e nevoie de ceva mai mult". Ne facea cu ochiul. Muzicienii care au lucrat cu Michael au vazut acest perfectionism riguros oglindit si in productia lui de cantece. "Voi determina muzicienii sa faca ceva, de la cateva sute pana la o mie de ori, pana cand este ceea ce vreau eu sa fie", a spus el odata. Asa cum invatase la Motown.

Toti cei care au intrat vreodata in viata lui Michael, in cursul calatoriei lui muzicale, s-a aflat acolo pentru a perfectiona si a intari ceea ce era innascut in el. Cand ati lucrat cu unii dintre cei mai mari scriitori si muzicieni din toate timpurile, cunostintele dobandite va permit sa ascultati orice melodie de la oricine altcineva, sa o analizati separat si sa intelegeti ce este gresit sau lipseste, iar sufletul vostru nu se poate odihni pana cand emotia isi gaseste loc in interior. Dl Gordy a fost primul care ne-a invatat ca muzica este un mozaic si fiecare piesa conteaza. De aceea, la sfarsitul tuturor albumelor mele solo viitoare am scris: "Multumesc, domnule Gordy - m-ati invatat bine."

Am prezentat "I Want You Back" pentru prima data in fata unei multimi selectate, invitate la clubul de noapte Daisy Disco din Beverly Hills. A fost o noapte de relatii cu publicul si am fost prezentati de "femeia care ne-a descoperit", Diana Ross. Cateva zile mai tarziu, am facut deschiderea pentru ea si Supremes, la locul principal de intalnire din LA, Forumul Inglewood. 

Nu toti au putut sa vada diamantul in stare bruta la inceput. Ne-am facut debutul la televiziune ca  invitati muzicali la emisiunea Miss America Black Pageant din Madison Square Garden, New York, apoi am ajuns in premiera la ABC’s Saturday-night de la Hollywood Palace Show, unde oaspetele gazda, Diana Ross, ne-a prezentat. In ziare, au existat articole cu titluri precum "JACKSON 5 – NOUL GRUP AL DIANEI ROSS ". In revista Variety, spectacolul a fost sugerat de un anunt pe o pagina intreaga, unde se putea citi: "Raspundeti la descoperirea Dianei... toata lumea va fi in picioare la acest single incandescent".

Ulterior, fotografii publicitare din spectacol au plasat-o pe Diana in centrul nostru, aplicand machiajul pe chipul lui Michael si coborandu-i microfonul. Pentru publicul larg, trebuia sa apara ca ne-am alaturat ei si asta era doar de design: ea avea deja un succes imens, asa ca domnul Gordy a vrut sa treaca o parte din stralucirea ei asupra noastra. Este ca si cum, daca Michael Jordan prezinta un nou jucator de baschet, toata lumea il va asculta si ii va acorda atentie. Si asa a fost cu intreaga atmosfera pentru “Diana Ross Presents The Jackson 5”. De aceea a devenit numele albumului nostru de debut. Ea avea cel mai mult “pe vino-ncoa” in Motown, ne placea, ne petreceam timpul in casa ei si ea avea sa plece in curand solo. Era o potrivire perfecta.

Veniti la difuzare, am stiut ca mama ne va urmari impreuna cu Randy, La Toya, Janet si oricine altcineva care s-ar fi putut inghesui in camera noastra de zi din Gary. Mai tarziu, ne-a spus ca si-a tinut respiratia pentru cele doua minute si 44 de secunde, cu lacrimi care i se prelingeau pe tot chipul. Diana ne-a prezentat de doua ori in noaptea aceea ca "Michael Jackson si Jackson 5", ceea ce l-a facut pe Joseph sa se incrunte, pentru ca noi eram Jackson 5 si nimeni nu trebuia sa fie desemnat, dar semantica era pierduta pentru noi.

La urma urmei, in zilele anterioare, promotorii clubului nostru ii facusera o prezentare speciala lui Johnny. Am fost "Jackson 5 impreuna cu Johnny Jackson" pentru cateva spectacole, si acest lucru era confirmat pe partea din fata a tobei bas care ii apartinea. Asadar, prezentarea speciala pentru Michael nu parea deloc diferita. In plus, la sfarsitul melodiei noastre, Diana s-a compensat in ochii lui Joseph, cand a venit la noi pentru a conduce aplauzele: "YAY! Jackson 5, doamnelor si domnilor!"

A fost noaptea in care l-am intalnit pe marele Sammy Davis Junior. Cand Sammy a vazut ce putea face Michael, s-a referit la el ca la un "prichindel", care nu era de obicei apreciat, dar cumva suna bine din gura unei legende. Sammy se legana mereu pe picioare de uimire cand il vedea pe Michael, pentru ca nu putea sa creada cat de bine ii cunoaste el miscarile si canta. "Copilul asta nu are cum sa stie atat de multe la varsta lui!" Michael nu se satura sa priveasca indeajuns la toate filmele si spectacolele lui, deoarece Sammy era cel mai bun artist de divertisment - pentru dans, cantec, muzica, comedie, actorie.

Si tot ceea ce putea discuta Michael, era despre modul in care Sammy juca in Vegas. "Acolo trebuie sa facem spectacol - acolo este locul in care lumea face spectacol!", spunea el. "Asta face Sammy si asta ar trebui sa facem si noi – sa le oferim marele spectacol pe care sa nu-l uite niciodata!" De aceea Michael a devenit cine a devenit, din cauza celor mai buni pe umerii carora ne-am sprijinit. Ei erau cei din jurul nostru la care trebuia sa privim. In acele momente, erau atat de multe somitati autentice, iar el a preluat elemente din acel colectiv, pentru a le amesteca in propriul sau vas si a crea ceva si mai maret.

Am supravietuit fericiti unei alte emisiuni de televiziune live, de data aceasta la The Ed Sullivan Show. Chiar inaintea timpului de transmitere a emisiunii, stateam alaturi de gazda, in timp ce el tragea cateva fumuri de tigara. Ce era aia? Nervi? El m-a surprins uitandu-ma la el. "Faceti asta de fiecare data inainte de a continua?", am intrebat eu. El a aruncat chistocul pe podea si l-a zdrobit ca pe o musca, macinandu-l cu piciorul. "Sigur ca da!" A renuntat la conversatie pentru a-si incepe spectacolul, tot numai un zambet.

Imi amintesc aceasta ocazie pentru o alta imagine - Michael purtand o palarie roz cu boruri mari, cu vesta albastra si camasa cu model maro. A devenit o imagine clasica de-a lungul anilor, dar ceea ce oamenii nu au vazut niciodata a fost panica din spatele acelei alegeri discordante de costum. Am ajuns la studiouri si, pana in acel moment, Michael isi manifestase tot asa de mult pasiunea pentru palarii ca si bateristul Johnny. Palaria era de acum parte a aspectului, in special pentru Jackie, Marlon si Michael. Problema era ca cineva uitase palariile pentru The Ed Sullivan Show. Biata Suzanne de Passe, a trebuit sa dea buzna afara si apoi sa insface ce poate de la Greenwich Village Market - si palarie roz pentru Michael a fost tot ce a putut gasi. Michael s-a privit in oglinda - totul roz, albastru si maro - si a spus: "Imi place!" Nu s-a temut niciodata sa stea in multime cand a fost vorba de moda.

Cinci frati, Joseph, fratele sau, Lawrence si Jack Richardson au format grupul de bun venit la aeroportul din Los Angeles, pentru Mama, La Toya, Randy si Janet. Trecusera aproape trei luni de cand nu le-am vazut. Cand mama a aparut in coltul de la Sosiri, era ca si cum ar fi intrat pe usa cu o punga de arahide spaniole fierbinti. Am sufocat-o cu atatea imbratisari si explicatii. Abia asteptam sa-i aratam noua noastra casa: o casa cu trei etaje, cu o carare in fata, care mergea in zigzag spre usa din fata. Mai jos de noi era Bulevardul Sunset.

In spatele nostru erau diferite case, aranjate in jurul dealurilor. Cum mama s-a dus sa faca turul casei, am urmat-o peste tot. Cand a ajuns la noul ei dormitor matrimonial, cu o vedere aproape panoramica a Los Angeles-ului, aproape ca a plans. Era noaptea, astfel incat orasul era acoperit cu lumini. "Este cea mai frumoasa priveliste pe care am vazut-o vreodata", ne-a spus ea. Toti ne-am amintit de caramizile din vechea noastra curte. “Ti-am spus ca-ti voi face o casa mai mare, nu-i asa?” a spus Joseph.

Strada Queens a marcat inceputul pasiunii noastre pentru animale salbatice si exotice. Michael a achizitionat niste sobolani ca animale de companie, castigand in cele din urma aprobarea parintilor nostri, la noua ani dupa ce a fost batut pentru ca hranea rozatoarele din spatele frigiderului din Gary. Pe de alta parte, Hazel, stiind ca iubeam reptilele, s-a prezentat la a saisprezecea aniversare a mea, cu o cutie de lemn care gazduia un boa constrictor, pe care l-am numit Rosie – o coincidenta sau amintire deliberata a striperului pe care noi l-am intalnit? Sincer nu-mi pot aminti... Michael a preferat ritmul mai rapid al sobolanilor. El l-a lasat pe unul dintre ei sa-i atarne pe spate, sa sape cu ghearele in omoplatii lui, apoi sa urce pe bratele, gatul si capul lui.

Animalele de companie il linisteau. In 1972, el a cantat cantecul titular, nominalizat la Oscar, pentru filmul Ben - o poveste despre un baiat singuratic al carui prieten cel mai bun este animalul sau de companie, sobolanul Ben. Intamplator, arta i-a imitat viata, deoarece casa noastra a fost napadita in curand de sobolani. Michael, o enigma pentru oricine, incepuse sa-si inmulteasca animalele de casa cu sobolanii salbatici din afara, asa ca, o cusca de doi sau trei devenise curand o colonie mica si trebuie sa fi fost opt ​​sau zece dintre ei, care alergau prin dulapuri, peste pantofii nostri, in hainele noastre. Mama s-a infuriat si i-a spus sa opreasca reproducerea lor sau ii va pierde pe toti.

Atunci am inceput sa o hranim pe Rosie cu ei. Ne-am gandit ca ea trebuie sa creasca, iar Michael trebuie sa-si controleze populatia de sobolani. In plus, onora lantul trofic natural. "Ne pregatim sa o hranim pe Rosie!" a strigat Michael si o duzina de pasi au zguduit scarile pentru a urmari evenimentul. Am deschis capacul din fata acvariului si am lasat sobolanul sa fuga din palma mainii sale. Cu totii asteptatm atenti, cu pumnii stransi, dar abia daca am reusit sa observam primul mare ospat al lui Rosie. “Bietul sobolan“, a spus Michael. Din acea zi, am hranit-o cu sobolani, pana cand au disparut toti. Nu le-am spus vecinilor nostri despre animalele de companie pe care le-am pastrat - nu am vrut sa alarmam pe nimeni.

Oricum, am avut destule plangeri cu privire la zgomotul pe care il faceam la repetitii. Situatia a devenit atat de urata, incat Motown a trebuit sa ne transfere intr-o noua locuinta inchiriata, la nord de Beverly Hills, in Bowmont Drive. Casa era cu 12 camere, cu un singur nivel, construita pe piloni, ceea ce insemna ca trebuia sa mergem sub ea pentru a intra inauntru. Dar, imi placea pentru ca actorul James Cagney era cel mai apropiat vecin. In mintea mea, asta insemna ca intr-adevar ajunsesem la Hollywood. Viata noastra in Los Angeles a devenit in curand o bucla repetitiva de scoala, studio, somn, scoala, studio, somn.

Am continuat insa sa lucram la cantecele noi, materiale pentru alcatuirea noului nostru album de début, “Diana Ross Presents Jackson 5”. Perspectivele acestuia ne erau favorabile, deoarece versiunile noastre unice intreceau asteptarile. "I Want You Back" a ajuns pe locul 1 nu doar in topurile R&B, ci si in topul Billboard Hot 100, vanzand doua milioane exemplare in sase saptamani in America, apoi a inflacarat publicul din Marea Britanie, restul Europei, Australia, Noua Zeelanda, Japonia si Israel. In februarie 1970, am continuat cu noul album "ABC", care a ajuns si el pe locul 1, vanzand doua milioane de exemplare in trei saptamani.

Trei luni mai tarziu, "The Love You Save" ne-a adus al treilea succes No.1 cu inca doua milioane de exemplare vandute - si toate trei au continuat sa se vanda timp de 45 de ani. Prognoza domnului Gordy a fost corecta: trei back-to-back No.1. Ne simteam in al noulea cer. In acel moment, Motown era pregatit sa ne duca muzica in turneu prin toata America. Acela a fost momentul cand a inceput nebunia."

Traducere capitolul "Motown University"/ partea a doua/ “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson 

“Cand mergeai la Motown, toti artistii erau acolo. Era ca la Disneyland. Il vedeai pe Smokey, pe Mary, pe Diana Ross. Dar toti incercau sa-si perfectioneze arta.”

“La Motown te simteai ca intr-o familie, o familie muzicala uriasa. Toti faceam parte din excelenta, maretie, maretie muzicala. Ne admiram reciproc munca, si atunci cand ne vedeam, ne iubeam pe loc. Auzeam de multe ori: ‘Stim ce faci. Am auzit la ce lucrezi', si ne incurajam reciproc.”

“Cand lucrezi cu cei mai buni din domeniu, te invata sa dansezi, sa interpretezi si sa canti, te pun la pian, iti aduc profesori de canto, de dans, oameni care te invata sa vorbesti. Cand lucrezi cu ei de cand esti mic, cresti sub influenta lor. Deci, nu era doar faptul ca Michael Jackson s-a nascut cu un mare talent. Il avea mereu in jurul lui.”

Sunt opinii ale unor artisti si compozitori care au facut, la vremea aceea, parte din marea familie Motown, opinii prezentate in filmul documentar: “Michael Jackson: The life of an icon”

Don Black – compozitorul melodiei “Ben”, relateaza in acelasi film, despre impactul profund pe care l-a avut povestirea cantecului asupra lui Michael:

“Prima oara cand l-am vazut, avea 14 ani, era plin de viata, de ambitie. Era in momentul de varf al puterilor sale. Avea foc in pantece si totul era fabulous la el. Am scris piesa despre prietenie. Povestea este despre un baiat care era grav bolnav si pentru care nimic nu mergea cum trebuia. Dar intr-o zi, vine un sobolan si il vede in dormitorul sau. Dar este un sobolan dragut, ca un soarece. Si se imprieteneste cu el. Asta ii face baiatului foarte bine, il inveseleste. Asa am scris aceasta piesa despre prietenie.

Poate fi despre asta: “Noi doi nu mai trebuie sa cautam. Mereu alergi de colo-colo”. Dar ar putea sa fie si despre un prieten foarte bun. Cand Michael a inregistrat Ben, imi amintesc ca m-am dus la studio si a fost magic. Mi-a placut la nebunie. Imi amintesc ca pe Michael il impresiona intotdeauna acea piesa. I se umezeau putin ochii, mai ales la partea din mijloc. Nu voi uita niciodata imaginea aceea. La mijloc era asa: ”Inainte spuneam ‘eu’ si ‘mie’, acum spun ‘noi’ si ‘noua’. Michael iubea acele versuri. De fapt, cred ca de aceea le repeta in piesa. Din nou si din nou.” 

"Cred ca tanjea dupa dragoste si acceptare inca de cand era mic copil. Si puteai auzi acea tanjire in vocea lui.”

Michael Jackson - MOTOWN UNIVERSITY 1

Magia nevazuta din spatele muzicii

“Am inteles si lectia subtila de a ne tine ascunsi - strategia de asteptare-dezvaluire: lansati muzica pentru a face ca oamenii sa vorbeasca... dar nu-i lasati sa va vada. Nu le dati nimic. Lasati-i in suspans, ca intr-un film. Faceti-i curiosi si, cand sunt prinsi, surescitati-i. Apoi, cand starea de spirit este adecvata, “dezvaluiti-le” marele spectacol, albumul, fizic sau in concert.”

"Casa Mowton" era din cu totul alta lume, cu o dimensiune si opulenta dincolo de intelegerea noastra. Noi credeam ca numai regii si reginele pot trai atat de grandios, dar vila imitatie stil Tudor a domnului Gordy, din Detroit, era cu totul altceva. Acolo era si locul nostru, unde ne intalneam noaptea, pentru a ne prezenta spectacolul la una dintre petrecerile lui anuale. Un lucru era sigur: acolo nu exista strip-teases la miezul noptii, nici fructe aruncate pe scena. Nu era noaptea vreunui amator sau a domului Lucky de la Apollo. Nici casa nu era. Era o resedinta si inca una pe care muzica o furnizase. Michael ratacea ici-colo, intotdeauna curios, privind la marile plafoane, la candelabrele ce straluceau, la portretele mari, in ulei, ale domnului Gordy.

Afara, exista o fantana ornamentala si statui grecesti din marmura. In interior erau majordomi si oameni in alb care lucrau ca personal casnic. Totul era atat de bogat ornamentat, imaculat si curat. Am ajuns la Motown, ca si artisti cu contract nou-semnat, chiar daca contractele noastre erau blocate din cauza unor probleme de ordin juridic, de care nu am intrebat, dar nu era "nimic de care sa ne ingrijoram" si nici gazda noastra nu parea prea ingrijorata. Era pentru prima data cand avea de gand sa ne prezinte, asa ca noaptea aceea trebuia sa fie perfecta. Era iarna anului 1968 si nu aveam idee la ce sa ne asteptam. Gordy, barbos, efuziv, ne-a salutat pe noi, singurii sai interpreti in acea noapte, la usa, cu o bata de golf in mana. (Avea in spate un teren plin cu verdeata).

- Petrecerea data, era pentru Diana Ross. Era ziua ei de nastere. Asa ca, Berry i-a rugat pe cei 5 Jackson sa cante pentru Diana. La petrecere erau nume importante: Smokey, Vandellas, Temptations, Supremes, Four Tops. Iar ei interpretau piesele lor in fata lor. –

“Cabina noastra de proba” era casa cu piscina, in afara bazinului de inot acoperit, iar "scena" era o zona rezervata la capatul indepartat al bazinului, cu suficient spatiu pentru tobele lui Johnny si claviatura lui Ronny. Oaspetii aveau sa stea in fata noastra, in capatul opus, asezati pe randuri, intre coloanele grecesti. In timp ce barbatii imbracati in costume si femeile care purtau diamante au inceput sa se adune, Michael si Marlon au continuat sa alerge prin fata casei cu piscina pentru a vedea prin ferestre cine erau cei din fata. Jackie, Tito, Johnny, Ronny si cu mine mai intai ne-am schimbat si apoi am inceput sa repetam, in minte, spectacolul. Dintr-o data, Marlon a dat buzna inauntru, spunand: "Smokey Robinson este aici!" Si s-a repezit inapoi.

Dupa care, a aparut capul lui Michael la usa: „Uau! Tocmai am vazut pe cativa de la trupa Temptations!" Apoi, Marlon: "Gladys Knight este aici!" Apoi Michael, din nou, strigand: " Diana Ross! Am vazut-o pe Diana Ross!" Tito si cu mine am sarit si am alergat afara, pentru a ne asigura ca nu a fost o alta gluma. Dar, era adevarat. Domnul Gordy adunase crème de la crème din familia Motown - si cine stia cate alte persoane din industria muzicala! Inca din luna iulie, noi ne consideram de fapt artisti Motown, impreuna cu Temptations, Marvelettes, Martha & Vandellas, Smokey, Gladys, Bobby Taylor, Diana Ross, Marvin Gaye si Four Tops. De atata timp, ne doream sa fim ca ei si sa ajungem acolo unde sunt ei! Si eram pe punctul de a realiza jumatate din ce ne propusesem.

Jackie se agita intr-una: “Baieti, trebuie sa ne concentram. Haideti. Stiti toti ce trebuie sa faceti?” Era foarte clar ca, pentru el, momentul potrivit se apropia, iar actualizarile de stiri periodice ale lui Michael si Marlon nu prea ajutau. Destul de amuzant, dar, a fost singura ocazie cand Joseph nu s-a aflat in culise. Era ocupat sa stranga mana cu toate acele nume importante si, poate, de aceea, Jackie avea draci. “Haideti, trebuie sa intelegeti. Trebuie sa ne concentram", ne spunea el. Dupa Joseph, Jackie era cel care folosea cel mai mult cuvantul respectiv. Michael si Marlon s-au apucat de treaba, iar noi ne-am strans gramada, spunandu-ne unul altuia ca ar trebui sa "mergem acolo si sa rupem locul".

De-a lungul anilor, asa vorbeam inainte de spectacol: "Rupeti-i"; "Sa-i facem praf"; "Sa-i omoram" sau "Sa iesim si sa-i ranim". Michael a folosit aceste fraze in munca de artist solo. Cine a lucrat cu el, va recunoaste acest dialect local. Se lupta cu cuvintele imprumutate de la Joseph. Ca si copii, stiam calibrul talentelor ce asteaptau sa ne priveasca si, totusi, nu ne-am simtit nicio clipa complexati sau inferiori. Ca prim grup de copii de la Motown, nu am asteptat sa ne realizam numarul: cantecele "My Girl" si "Tobacco Road" si un numar a lui James Brown.

Aveam in minte o mare intrebare: cum vor reactiona? Cum erau acesti oameni de la Motown intr-un cadru privat? La o audiere? Doua persoane absente erau cele pe care le-am fi dorit acolo: Mama si Rebbie. Mama asteptase atat de mult timp, in folosul nostru, sa ne luam zborul, isi sacrificase propriile ei vise si simtise lipsa baietilor ei in majoritatea week-end-urilor. Iar cand Motown a erupt pentru prima oara, Rebbie a fost cea care a mers la magazinul local sa cumpere piesele nou-lansate si sa danseze “sock hops” cu Jackie. Ea reprezenta tot ceea ce crease dl. Gordy: "sunetul tinerei Americi".

Sau, asa cum ar fi spus un alt motto Motown: "Ea reprezenta ceea ce conteaza in ritm". Odata ce am ajuns la piscina, cu microfoanele si instrumentele in mana, ne-am uitat de o parte si de alta a luciului apei si am retinut fetele celor mai buni dintre cei care priveau. Am asteptat un singur semn din partea lui Michael si apoi am inceput s-o ucidem. Energia acelui spectacol a fost incredibila si putem spune ca publicul nostru VIP a fost acaparat de ea. Ei nu numai ca erau plini de amabilitate, ci o iubeau. Dupa cel de-al doilea vers al piesei “My Girl”, toti bateau ritmul, dansau si aplaudau, chiar au fluierat, atunci cand Michael si-a executat miscarile si a incendiat locul.

  

In timp ce ne faceam plecaciunile, l-am vazut pe domnul Gordy in picioare, in fata multimii, aplaudand cel mai tare, zambind cel mai larg alaturi de Joseph, umfladu-si pieptul. Intotdeauna un semn bun. Cand Smokey Robinson si Marvin Gaye au venit sa-si exprime entuziasmul, am inceput sa simtim ce inseamna sa fim buni. Toata lumea vorbea despre "micul copil" - Michael - iar Diana Ross a venit direct la el. A spus cateva cuvinte si i-a apucat obrajii, ca o matusica care-si intalneste nepotul preferat. Vorbeam cu altcineva in acel moment, dar am observat cat de visator era el.

Era pentru prima oara cand o intalneam pe Diana, care intretinea povestea Motown si care insista asupra faptului ca ea ne descoperise. Mitul acesta de marketing a fost inventat pentru ca, ni s-a spus, era o poveste de asociere, asa ca l-am memorat ca "fapt", pentru a-l spune jurnalistilor. In noaptea aceea, am ramas la apartamentul din Detroit a lui Bobby Taylor si am sunat-o pe Mama in Gary, fiecare dintre noi preluand telefonul pentru a-i spune cat de stralucitor s-a terminat noaptea. "V-au placut cu adevarat? Chiar au facut ei asta cu adevarat? Sunt atat de mandra de voi, baieti!”

Oamenii intrebau mereu: "Ce este, mai exact, Sunetul Motown?" In 1983, Smokey - primul artist de marca - a incercat sa raspunda la aceasta intrebare: "Stiti, sunetul Motown este fundalul. Au facut fundalul sa lucreze si asa puteti auzi foarte bine bassul." In autobiografia din 1994, domnul Gordy il defineste ca fiind: "oboseala, zbatere, lupta, talent, curaj si iubire". Eu as merge mai departe: mixul central este parte funky, parte melodica, cu un sunet pop distinct ce se face remarcat. Si apoi, este starea sufleteasca pozitiva pe care sunetul o evoca, atingand acele emotii umane universale, acea bucurie inaltatoare, amintirea dorintei, linistirea inimii indurerate, inspirate de Gordy impreuna cu Jackie Wilson in zilele lor de inceput.

Este catharsisul care va atinge, forta care va obliga sa va miscati. Este acel amestec de batai, linii de bas, tobe, tastaturi, tamburine, clapete de mana si efect combinat de armonii care creeaza un sunet instantaneu si unul cu ajutorul caruia ne-am construit spectacolele live si educatia muzicala. Si chiar si asa nu simt ca l-am definit cu adevaratul lui sens. Primul nostru profesor de la Motown a fost Bobby Taylor, artist cu care am petrecut mult timp in lunile anterioare petrecerii domnului Gordy, muncind la fiecare sfarsit de saptamana si atunci cand scoala era inchisa pe timpul verii. Nu aveam prea mult loc in apartament, asa ca ne-am pus saltelele si sacii de dormit pe covorul lui. L-am considerat dormitorul pe care nu ni l-am permis niciodata sa-l avem.

Bobby, el insusi un cantaret extraordinar, a petrecut saptamanile acelea de vara prelucrandu-ne pe noi si scurtand piese precum “Can You Remmber?”, “Who’s Lovin' You“, “Chained” si “La-La-La-La-La Means I Love You” si “Standing In The Shadows Of Love”, melodii care vor aparea pe primul nostru album. Trebuie sa fi scurtat mai mult de o duzina de covere de la Delfonics, Smokey Robinson, Marvin Gaye si Temptations, iar munca aceea ne-a permis sa ne usuram procesul de inregistrare, pe masura ce o echipa ne pregatea materialul original.

Bobby stia cum sa ne inspire si ne-a invatat pe Michael si pe mine cum sa folosim corect un microfon in studio. “Baieti, nu mai sunteti pe scena. Microfonul va da volumul, asa ca sa nu va faceti griji cu privire la proiectarea vocii voastre." Asta a fost atunci cand imitatia lui Michael a devenit originalitatea sa. Bobby canta mai intai o melodie, apoi Michael o repeta, nota cu nota. Daca lui Bobby ii placea ceea ce vedea pe scena, aprecierea sa era validata in studio. Am inregistrat pentru prima oara la sediul Motown, folosind o placa cu patru piste. Studioul se afla intr-o pivnita a casei vechi, pe care dl. Gordy o transformase in Hitsville, SUA din West Grand Boulevard, Detroit. 

Nu era extravagant si nu arata ca un imperiu, dar era epicentrul Sunetului Motown, asa ca se simtea imediat magia. Aranjamentele pre-inregistrate au fost munca sectiunii de ritm in-house, cunoscuta sub numele de Brothers Funk - eroii nerecunoscuti din spatele Sunetului Motown, echipa dinamica de muzicieni care a creat tot ce am auzit vreodata de marca. Nu puteam sa cred ca erau colaboratorii nostri. Era ca si cum facusem un salt in radio prin cabinetul lateral. Dupa o vara si o scadere prematura a inregistrarii, viata a revenit la normal si am intrat intr-un an nou.

Intre lunile august 1968 si martie 1969, evolutia noastra parea sa stagneze, asa ca am continuat sa repetam, sa interpretam si sa revedem locurile noastre obisnuite - Apollo, Guys si Gals si High Chaparralul - pentru a ne mentine aparitia regionala, daca nu altceva. In mod ironic, mama a fost prima care a dat semne de neliniste: “Esti sigur ca oamenii astia de la Motown au de gand sa vina, Joe?” El i-a spus sa aiba rabdare - sa aiba incredere in contract. Detaliile juridice de ultima ora erau inca legate de Steeltown Records, iar Motown era in curs de infiintare a unei divizii in Los Angeles. In ultima parte a anilor '60, toate marcile de inregistrare de renume incepusera sa se indrepte catre vest, iar Joseph mirosea, mai mult sau mai putin, succesul. “Vom merge la Hollywood, baieti.”

“Pur si simplu, stiu asta", ne-a spus el, facandu-ne cu ochiul. Dar vom merge fara Rebbie. In noiembrie 1968, ea s-a casatorit cu un alt Martor pe nume Nathaniel Brown si a anuntat ca se muta in Kentucky. Joseph era furios. Mama avea inima-franta. Nu ii era usor sa accepte ca ea isi parasea familia. Planul lor de a tine pe toata lumea impreuna a fost anulat si nu s-a putut face nimic. Rebbie nu putea intelege de ce ei nu s-au bucurat de fericirea sa, dar banuiesc ca Joseph simtea cum controlul lui se destrama. Sau, poate ca, plecarea lui Rebbie era o reamintire dureroasa a pierderii sorei lui, Verna-Mae? Oricum, a refuzat sa o conduca in ziua nuntii ei. In schimb, acea datorie a cazut la Papa Samuel. Ceea ce o deranja cel mai mult pe Rebbie era ca Joseph nu aranjase sa fim si noi acolo. Spectacolul de la Regal era considerat mai important. N-am inteles niciodata cum se potrivea asta cu Joseph care spunea mereu ca familia este pe primul loc.

Intre timp, Randy – pe vremea aceea, de sase sau sapte ani – incepuse sa astepte ca si talentul lui sa fie observat. Ne urmarea pe noi, cei cinci frati, iesind in majoritatea noptilor si in weekend-uri, lasandu-l ca singurul baiat in casa. El ne povestea ca acest lucru l-a inspirat. La fel ca si Marlon, avea propria sa determinare, asa ca, atunci cand Joseph i-a inmanat o pereche de bongo-uri, a exersat zi si noapte. “Asculta, Joseph! Asculta asta”, ii ruga el, ori de cate ori ajungeam acasa. – “Tine-o tot asa, spunea Joseph, si, cand esti pregatit, te voi anunta”.

Randy nu a incetat niciodata sa creada ca este pregatit. La scoala, a inceput sa invete chitara si pianul. Isi spunea ca, intr-o zi, va deveni si el membru Jackson 5. Janet avea pe atunci trei anisori si era atat de draguta si cu ochi minunati ca ai lui Michael! Purta intotdeauna o coada impletita la spate si juca sotron pe alee sau se aseza cu picioarele incrucisate si, impreuna cu Randy, isi bateau palmele reciproc in timp ce spuneau cuvinte ritmate. Dar, acestea sunt amintirile despre surioara mea, din zilele petrecute impreuna in Indiana, ea urmand sa-si faca simtita prezenta atunci cand viata ne-a adus, in cele din urma, pe plaiurile noi din sudul Californiei.

Dupa ce contractele cu Motown au fost in sfarsit rezolvate si un nou contract de inregistrare a fost semnat, apelul mult asteptat de la domnul Gordy a venit, cerand sa ne mutam in Los Angeles. Venise timpul sa ne revendicam biletul mult visat de plecare din Gary si sa intram cu adevarat in afacerea pentru care eram destinati. Mama, Randy, La Toya si Janet au ramas in Gary, impachetand cutii si pregatindu-se sa-i inchirieze casa unei rude. Numai noi eram cei care ne indreptam spre vest. Parasirea orasului natal nu a fost grea, deoarece il paraseam pentru visul nostru. Singura parte grea era ca o lasam pe mama in urma, dar stiam ca o sa ne urmeze doua luni mai tarziu, asa ca ne-am simtit bine sa plecam.

Joseph ne-a cinstit cu primul nostru televizor color, in 1969. Simtea ca, de data asta, l-am castigat cu adevarat. In acest fel s-a facut simtita mutarea noastra spre Vest – era ca si cum cineva a transformat cadranul de contrast, ducandu-ne de la mohoratul alb-negru al orasului Gary la culoarea vie si vibranta din California. Calatoria de la aeroportul din Los Angeles pana la Hollywood a fost ea insasi o noua descoperire. Pentru prima data vedeam palmierii verzi impozanti, cerul albastru senin, oamenii bronzati in tricouri stramte si blugi evazati, iar noi miroseam a pini si rocoare. Brusc, totul contrasta cu Gary. Tot ceea ce ne revenea in minte mereu, era aerul poluat al fumului de la otelarie, cu mirosul de dioxid de sulf si poluarea cu ceata rosie.

La nivelul strazii, orasul Los Angeles simtea ca traieste. Ajunsesem in tara laptelui si a mierei, iar eu si cu Michael ne-am pierdut timpul la ferestrele masinii, fiecare de partea lui, simtind briza rece trecand prin parul nostru stil Afro. Am facut turul Hollywood-ului si am vazut doar case agatate pe dealuri si munti ce se desfasurau in departare. In primele zile ale lunii iulie 1969, am urmarit apusurile de soare si ne-am dus la plaja. Tot ceea ce voia Michael sa faca, era sa calareasca in caruselul Hippodrome de pe Cheiul Santa Monica – dar noi am facut un tur al interiorului ca sa gasim cel mai bun loc pentru a vedea insemnul “Hollywood”. Am vizitat apoi Disneyland si LA Zoo, iar Michael s-a indragostit de Mickey Mouse si de animale. Am reusit chiar si o excursie la San Francisco.

Prima noastra baza a fost un loc de spectacol pentru industria muzicala: anume, Motelul Tropicana din West Hollywood. In vremurile acelea, daca aveai recunoastere muzicala, erai bifat la Chateau Marmont, dar daca erai nou prin oras, stateai la Tropicana - o cabana vopsita in alb, avand doar doua etaje, construita intr-o potcoava patrata, pe Bulevardul Santa Monica. Avea cateva bungalouri in incinta sa si o piscina, iar semnul T din fata era un palmier. Am fost incantati de asta. Palmieri erau peste tot: erau aproape tot atatia palmieri ca si hippii.

Din camera noastra aveam vedere spre Colinele Hollywood si tot ceea ce faceam, era sa inotam. Motelul fusese construit pe unul dintre versanti, in panta, ceea ce insemna ca acoperisul era doar la aproximativ 10 picioare inaltime fata de piscina. Johnny Jackson se si imagina ca este scafandru olimpic si a fost primul care s-a urcat pe acoperisul cu tigle, facand pe grozavul: "Priviti-ma! Priviti-ma! Am de gand sa fac un salt dublu!" Ne-am uitat si - pleosc! – a cazut cu zgomot pe burta, improscand in jur stropi de apa. Umilirea lui Johnny a fost pentru noi semnalul de a ne alatura lui si, ca urmare, am facut si noi sarituri de pe acoperis, cu scufandari in picaj, pentru prima oara.

Intre timp, intrucat s-a continuat cautarea in LA a unei case de inchiriat pentru familia noastra - platita de Motown, ca parte a afacerii noastre - ne-am trezit la o noua locuinta temporara: casa sefului, domnul Gordy, al carui vecin apropiat era Diana Ross. Pe atunci, Diana, in varsta de 25 de ani, era producator de hituri, a carui celebritate era in crestere - si in curand avea sa se desprinda de colegii ei de la Supremes. Locuia pe Colinele Hollywood-ului, intr-o casa alba si stralucitoare, cu perne somptuoase, cu perdele si covoare din par lung si aspru, pe care noi faceam totul sa le distrugem. Usile mari, glisante, de la nivelul podelei pana in tavan, conduceau la puntea piscinei, iar balconul casei supraveghea o retea de acoperisuri indepartate, amplasate in bazinul LA.

Era construita pe un deal care se afla chiar sub casa domnului Gordy, unde el locuia impreuna cu copiii sai. A numit-o Casa Curzon. Era o proprietate mare, din lemn, stil ranch, pe care reusise sa o extinda. Cea mai impresionanta caracteristica a ei era la subsol, unde, pe o fereastra priveai in piscina, ca intr-un acvariu. Michael si cu mine stateam acolo, privind in sus la oamenii care inotau la suprafata si ne imaginam cum privim prin hubloul propriului nostru submarin. Exista si un teren de baschet, asa incat Jackie era foarte fericit, insa Michael dezvoltase un talent enervant pentru punctarea cosurilor cu cele mai indraznete lovituri de minge. El arunca mingea de la distanta, folosind ambele maini si mingea trecea prin cos, fara sa atinga marginile. Ceea ce el pierdea prin inaltime, castiga prin precizie.

Am locuit in casa domnului Gordy o saptamana sau doua, dar am petrecut cateva dupa-amieze si seri si in casa Dianei, strabatand strada serpuita dintre cele doua. Spun ca am locuit "intre doua case", pentru ca asa simteam. Dar nu era adevarat ca cineva dintre noi, inclusiv Michael, a locuit cu Diana. Acesta a fost unul dintre miturile de marketing - sustinut de Michael in cartea sa din anul 1988 - de dragul imaginii. Asta nu inseamna ca nu am petrecut vremuri bune acolo.

Diana m-a invatat sa inot, antrenandu-ma in piscina, sustinandu-ma pe linia de plutire, timp in care ma tineam de margini si dam din picioare, in timp ce Michael si Marlon se jucau cu mingea la capatul adanc. M-a ajutat fratele Dianei, Chico, care era de varsta mea, 14 ani, si imi era prieten de joaca. Era versiunea baiat a surorii sale mai mari - gura, ochii mari, zambetul larg - si ne-am apropiat. El m-a asigurat, cu baietii lui Gordy: Berry Junior, Terry, Kerry si Kennedy - fiul care, peste timp, va deveni artistul Motown cunoscut sub numele de Rockwell. (In 1984, va lansa hitul “Somebody’s Watching Me”, cu mine si Michael ca voci secundare).

Sportul se transforma intotdeauna intr-un eveniment Jacksons versus Gordys, cu Chico ca si arbitru al lor - iar noi mereu ii bateam, mai ales la baseball si fotbal. Baietii Gordy erau nebuni dupa sport si nu cred ca se asteptau ca fratii din Gary sa fie buni de ceva. Avantajul acestor victorii era ca eu straluceam in fata fiicei sale, Hazel, care statea pe margine. Hazel avea 14 ani si avea ochi frumosi, piele ca mierea si, in afara de asta, era dulce. Am placut-o de prima data, atunci cand Suzanne de Passe ne-a facut cunostiinta intr-un lift la Motown, dar ea era fiica sefului, asa ca trebuia sa ma comport corect.

In lista mea, asta a fost o intalnire a inimilor si nu o puteam ascunde, mai ales fata de Michael. Fratii mai mici sunt observatori incomozi si el nu s-a putut abtine fara sa ma ia in zeflemea: "Erms este indragostit! Erms este indragostit!" Ceea ce mi-a placut la Hazel, a fost ca ea era intotdeauna cinstita, sincera si lipsita de snobism, in ciuda faptului ca era bine pregatita. O admiram si atunci cand se intampla sa converseze cu Stevie Wonder si fratii ei la Hitsville.

Asta o facea cea mai tare fata din LA. – “Asteapta, am spus. Cum te joci de-a v-ati ascunselea cu Stevie? Adica, cum te gaseste el? "Usor", a spus Hazel. "Isi scoate cureaua si o penduleaza prin jurul camerei. Cand aude ca cineva pleaca, spune: "Oaw, te-am gasit!". A fost ziua in care Stevie a castigat si mai mult stima mea. Michael adora sa se joace de-a v-ati ascunselea. Daca nu inota, acesta era jocul pe care-l juca intotdeauna cu placere, distrandu-se in suspansul de a fi gasit sau nu. Si, pentru el, a mai existat o alta distractie: sa invete sa picteze, prin amabilitatea Dianei.

Ea a asezat sevaletele si panzele in sufragerie si ne-a cumparat vopsele, ceea ce probabil nu a fost cea mai inteleapta decizie, cu cinci baieti intr-un mediu complet alb: vopseaua insemna distractie si distractia insemna sa fie nebuneasca. Dupa ce a plecat, am hotarat sa ne improscam cu pensulele. Dupa cateva minute nebune, ne-am oprit atunci cand am vazut petele multicolore pe tot covorul. Michael era tulburat. “O sa ne omoare! Ce ne facem?" In Gary, cu siguranta, asta ar fi fost o infractiune pedepsita cu cureaua sau nuiaua.

Din fericire, Diana a fost mult mai iertatoare. A fost o greseala, trebuie sa curatam, si fapta aceea nu a mai fost mentionata niciodata. Si-a transmis pretuirea pentru arta, lui Michael. El are "ochi", la fel de bine cum are si “voce”, spunea ea. Fratii isi aminteau de ocaziile ciudate cand Joseph picta in camera noastra de zi, din Gary. Michael ar fi dorit sa picteze chiar si atunci, dar Joseph nu l-a invitat niciodata sa se implice si ii era prea frica sa-l intrebe. Cu Diana a pictat fructe si pasari. Uneori nu-l mai vedeam zile in sir, deoarece era cufundat in "lectiile de arta" sau in cartile despre Michelangelo, Picasso si Degas. Cred ca a invatat multe fiind in compania Dianei.

Ea l-a scos din cochilie, pentru ca era cel mai timid dintre frati si, totusi, ca om care ne reprezenta, avea nevoie de cea mai mare personalitate. Artistii de astazi ar putea invata ceva din intelepciunea, din stilul si clasa Dianei. O multime de artisti contemporani apar de nicaieri si sar direct pe scena fara a mai trece prin procesul farmecator al scolarizarii. Motown a instruit artistii pentru a deveni mari vedete: i-a ingrijit, pregatit si educat pentru a fi cei mai buni. Cei ca Diana Ross & Supremes sau Temptations nu s-au nascut mancand cu linguri de argint, dar cand i-ai vazut la televizor, ai gandit ca sunt regii si regine.

Nu era nevoie de cascadorii pentru a ne atrage renumele. Era vorba despre clasa, finetea si eleganta unui artist de performanta, iar Diana a reprezentat adevaratul superstar. Ea a fost mentorul perfect pentru Michael, pentru ca a adorat-o imediat. Era evident din felul in care o privea si se invartea in jurul ei - si ea oglindea acest lucru. Era speciala pentru fiecare dintre noi, dar intre ea si Michael era o legatura unica. Era sora, mentorul si cel mai bun prieten, intr-un singur tot, si impartaseau aceleasi intelegeri inexplicabile, dar naturale. Diana spunea mereu ca Michael avea o “vibratie puternica si o aura a nimic altceva decat a iubirii”. Am invatat multe de la ea si din punct de vedere profesional.

Delicatetea ei transmitea forta, deoarece stia ce voia si nu voia in alt fel. Odata ne-a avertizat in privinta Hollywood-ului, spunandu-ne ca avem nevoie de piei groase si de oameni intelepti in jurul nostru, dar, ca si copii, era greu sa intelegem cum un asa oras distractiv ar putea rani pe cineva. De fapt, intr-un interviu din 1970, Michael i-a spus unui reporter: “Diana Ross mi-a spus ca oamenii din show-business pot fi raniti. Sa spun adevarul, nu vad cum. Poate ca intr-o zi voi ... dar ma indoiesc.”

Pana la sfarsitul lunii august, Motown ne-a inchiriat o casa noua, in Queens Road 1601, asezata la coltul uneia dintre acele sosele care urcau serpuind dealurile Hollywood-ului. Aceasta a fost baza noastra pe cand am inceput sa lucram la primul nostru album pentru Motown. Nu cred ca cineva poate sa spuna ca a stiut amploarea faimei si a succesului care ne astepta, dar, cu siguranta, domnul Gordy avea o strategie precisa. “Am de gand sa va fac pe fiecare o stea”, ne-a promis el, intr-o dupa-amiaza, in camera de zi, cu noi asezati pe canapea si el intr-un fotoliu, inconjurat de o parte din echipa lui creatoare. Apoi ne-a subliniat viziunea sa. Era indrazneata, agresiva si increzatoare: vom lansa trei single back-to-back nr.1, vom sta ascunsi, ii vom face pe oameni sa astepte, vom lasa misterul sa se aseze ... apoi vom merge in turneu. Trei No.1? Wow, crezi in noi atat de mult?

Ochii nostri trebuie sa se fi marit a mirare, deoarece domnul Gordy a ras. “Credeti-ma, veti fi senzationali” - folosea cuvantul acela tot timpul – “si cand in sfarsit va veti face aparitia, va fi nebunie.” Chipurile din jurul lui au zambit si au fost de acord, dar sa recunostem, noi am avut partea usoara (prezentarea spectacolului), iar executivii au avut partea grea (facandu-l sa se intample). Am ajuns sa aflam ca “lansarea numai de No.1” nu era doar o speranta, ci un edict pentru compozitorii sai, de a-l respecta. No.1 era nivelul pe care il tranzactiona. Exista un motiv pentru care a apelat la sediul central al companiei Motown "Hitsville USA".

Am inteles si lectia subtila de a ne tine ascunsi - strategia de asteptare-dezvaluire: lansati muzica pentru a face ca oamenii sa vorbeasca ... dar nu-i lasati sa va vada. Nu le dati nimic. Lasati-i in suspans, ca intr-un film. Faceti-i curiosi si cand sunt prinsi, surescitati-i. Apoi, atunci cand starea de spirit este cea adecvata, “dezvaluiti-le” marele spectacol, albumul, fizic sau in concert. Michael va compara mai tarziu aceasta constructie cu actul unui magician – magia nevazuta din spatele muzicii sa bata magia spectacolului real.

Am auzit unele povesti interesante de la Joseph, despre cum domnul Gordy - ai carui stramosi au fost sclavi - a plecat de la un loc de munca de pe liniile de asamblare a masinilor din Detroit si si-a inceput cariera in anul 1959 cu 800 de dolari, cinci angajati si o ureche naturala pentru muzica. (Domnul Gordy va vinde Motown la MCA pentru 61 milioane dolari in 1988). Putea scrie melodii, canta la pian, putea realiza spectacole, administra si inspira; a fost chiar la Londra si a creat o piesa pentru Beatles. A lansat muzica neagra intr-un deceniu al revoltelor rasiale si al miscarii pentru drepturi civile, intr-o perioada a violentei socante, cand negrii erau tratati ca cetateni inferiori si batuti pentru exercitarea democratiei.

Cu un an inainte de sosirea noastra in LA, Dr. Martin Luther King a fost asasinat in Memphis. Cu toate acestea, domnul Gordy s-a ridicat pentru a fi luat in seama si auzit, deoarece a angajat pentru prima oara un numar egal de negri si albi, apoi a inventat un sunet negru care a fost imbratisat de America alba si de restul lumii. Acela a fost adevaratul triumf in ochii lui Joseph si a reflectat intotdeauna la ceea ce voia pentru noi: sa atragem pe negru sau pe alb, barbat sau femeie.

Domnul Gordy a fost si un om modest. Pentru noi, de-a lungul anilor, el a devenit de fapt cea mai mare stea de la Motown, pentru ca a ales sa-si investeasca timpul si viziunea in ceilalti. Cand ar fi putut povesti de Timpul si de Viata sa, el spunea: “Nu, nu este vorba de mine, ci de artistii mei.” Era un om mic, totusi impunea prin prezenta sa; era o forta care pretindea atentie si toata lumea sarea cand intra intr-o camera. Cand se uita la noi, o facea atat de studios, de parca privea la ceva ce nu puteam vedea, la ceva ce voia sa extraga si sa maximizeze.

Domnul Gordy a fost mult mai mult decat presedintele Motown."....

Traducere capitolul "Motown University"/ partea intai/ “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

Berry Gordy, presedintele companiei Motown Records, i-a dat permisiunea lui Bobby Taylor, unul dintre cei mai mari vocalisti vedeta la vremea aceea, sa fie producatorul oricarei trupe, iar ei trebuiau sa-l asculte. El avea trupa “Bobby Taylor and the Vancouvers”. Piesele lor de la radio mergeau foarte bine. Bobby Tayler muncea din greu. Stia cum sa faca, cand sa faca, de ce sa faca sau de ce sa nu faca un anumit lucru. A muncit mai mult cu cei 5 Jackson decat cu cei de la Vancouvers. Pentru acest fapt, insa, nu a avut niciodata parte de recunoasterea pe care o merita, nici din partea trupei, nici din partea publicului. Taylor a produs 10 piese de pe albumul “Diana Ross Presents The Jackson 5”. Intre 1969-1970, Jackson 5 a lansat 4 single-uri de locul intai, la rand: “I Want You Back”; “ABC”; “The Love You Save”; “I’ll Be There”. 

Bobby Taylor povesteste despre contributia sa la descoperirea si educatia muzicala a trupei Jackson:

“I-am cunoscut in 1968, la Teatrul Regal. Eram capul de afis. Ei cantau in deschidere si mi-au fost prezentati de impresar. Am vazut copilul acela cantand si mi-am zis: ‘La naiba! Trimite-l sus cand termina. Vreau sa vorbesc cu pustiul’. Atunci nu ma gandeam sa-l inregistrez. Am zis: ‘Vreau sa vad ce se intampla cu pustiul asta.’ 

"Era un pusti care te chinuia, te sacaia, pana trebuia sa faci ceva cu el. In loc sa se intoarca in Garry Indiana, de la Chicago in fiecare noapte, il intreba pe Joseph daca poate sa ramana cu mine, sa doarma la hotel la mine. Deci, a stat in fata mea zece zile incheiate, din momentul in care ne trezeam dimineata. Il hraneam pe pusti. Era pur. Pustiul isi dorea ceea ce a primit. Era dependent de munca.”

“Motivatia mea era Michael"- acel “diamant neslefuit, fara prea multe colturi de lustruit”, dupa cum spunea Ronnie Rancifer, pianistul trupei –"M-am gandit ca pustiul asta este un adult in haine de copil. M-a entuziasmat. Am vazut toate astea in el. Am vazut lucruri pe care el le putea face, iar eu nu. Avea tot ce-i trebuie pentru un mare cantaret.” 

“In ultima noastra zi la Teatrul Regal, m-am dus la Joe si i-am zis: “Ce-ar fi sa ma lasi sa-i duc pe pusti la Motown?” Si Joe mi-a zis urmatoarele: “Credeam ca nu ma mai intrebi”. “L-am dus pe Michael, de la Chicago, la Detroit, direct la Motown. Am zis: ‘Berry, am niste pusti aici. Si sunt numarul unu. Vin din cartier. Solistul are opt ani. Poate dansa mai bine ca oricine. Jackie Wilson, James Brown. Daca inchizi ochii si il asculti, dupa ce il invat eu tot ce trebuie, va fi cel mai bun din cati ai ascultat. Am ceva atat de special, incat trebuie sa vezi”. (Si Berry a sarit imediat, cerandu-i lui Bobby sa-i vada.) “Asa au ajuns la Motown.”

“Ce este Michael pe scena? Este stapanul ei. Cantecul inseamna pasiune. Trebuie sa canti din suflet. Trebuie sa vina din suflet, din inima. Michael Jackson avea asta. N-o facea ca sa spuna: ‘Eu am facut asta’. O facea pentru ca inima ii spunea: ‘Asta trebuie sa faci’, si o facea.”