KAILASH SATYARTHI – DRAGI COPII AI LUMII...

Discursul de acceptare Nobel

ASTAZI, dincolo de intuneric, vad fetele zambitoare ale copiilor nostri in stelele care sclipesc. ASTAZI, in fiecare val al fiecarui ocean vad copiii nostri jucandu-se si dansand. ASTAZI, in fiecare planta, copac sau munte, il vad pe baiatul acela micut stand impreuna cu mine in clasa.

Vreau ca si voi sa vedeti si sa simtiti acest ASTAZI in voi. Dragii mei, va rog sa inchideti ochii si, doar pentru o clipa, sa apropiati mana de inima. Puteti sa simtiti copilul din voi? Ascultati acum acest copil. Sunt sigur ca puteti!

Haideti sa globalizam compasiunea si sa eliberam copiii!

De pe acest podium al pacii si al umanitatii, sunt profund onorat sa va citesc o mantra din textele antice ale intelepciunii, Vedele. Aceasta mantra ce poarta in ea o rugaciune, o aspiratie si o hotarare, are potentialul de a elibera omenirea de toate crizele provocate de om.

Sa mergem impreuna! In cautarea progresului global, nicio singura persoana, din niciun colt al lumii, de la Est la Vest, de la Sud la Nord, nu ar trebui uitata sau lasata in urma. Haideti sa discutam impreuna, sa ne reunim ideile! Invatand din experientele stramosilor nostri, haideti ca impreuna sa cream informatii pentru tot ceea ce aduce beneficii tuturor.

Ma inclin in fata regretatilor mei parinti, in fata patriei mele India si in fata planetei mama.

Imi amintesc cu caldura cum, de fiecare data cand am eliberat un copil din sclavie, eu m-am eliberat de mii de ori. In primul zambet al libertatii de pe chipurile lor frumoase, vad zeii zambind.

Ofer cel mai mare credit al acestei distictii lui Kaalu Kumar, DhoomDas si Adarsh Kishore din India, si lui Iqbal Masih din Pakistan care au facut sacrificiul suprem pentru a proteja libertatea si demnitatea copiilor. Accept cu umilinta acest premiu in numele tuturor martirilor, colegilor mei activisti din intreaga lume si in numele concetatenilor mei.

Calatoria mea din vastul tinut al Stapanului Buddha, Guru Nanak, Mahatma Gandhi, India si pana in Norvegia, face legatura intre doua centre ale pacii si fraternitatii de pe glob, intre stravechi si modern.

Prieteni, Comitetul Nobel m-a invitat cu generozitate sa tin o "prelegere". Cu respect, nu pot sa fac asta.

Eu reprezint aici sunetul tacerii. Strigatul de nevinovatie. Si, fata invizibilitatii. Am venit aici sa impartasesc vocile si visurile copiilor, ale copiilor nostri, pentru ca toti sunt copiii nostri. M-am uitat in ochii lor infricosati si epuizati. Si le-am auzit intrebarile imperioase:

Acum douazeci de ani, la poalele Himalaya, am intalnit un baietel slabut. M-a intrebat: "Este lumea asta atat de saraca incat nu poate sa-mi daruiasca o jucarie si o carte, in loc sa ma forteze sa primesc o unealta de lucru sau o arma?"

M-am intalnit odata cu un copil-soldat sudanez care fusese rapit de o militie extremista. La primul sau instructaj, a fost fortat sa-si omoare prietenii si familia. M-a intrebat: "Care este vina mea?"

Cu doisprezece ani in urma, o mama-copil intalnita pe strazile din Columbia – cumparata si vanduta, violata si inrobita - m-a intrebat: "N-am avut niciodata vreun vis. Ar putea copilul meu sa aiba vreunul?”

Nu exista violenta mai mare decat sa refuzam visurile copiilor nostri. Unicul scop al vietii mele este ca fiecare copil sa fie:

liber sa fie copil

liber sa creasca si sa se dezvolte, 

liber sa manance, sa doarma, sa vada lumina zilei, 

liber sa rada si sa planga,    

liber sa se joace,  

liber sa invete, liber sa mearga la scoala

si, mai presus de toate, 

liber sa viseze.    

Toate marile religii ne spun sa avem grija de copii. Isus a spus: "Copiii sa vina la mine, sa nu ii impiedicati caci Imparatia lui Dumnezeu le apartine". Sfantul Coran spune: “Nu va ucideti copiii din cauza saraciei”

Refuz sa accept ca toate templele si moscheile si bisericile si casele de rugaciune nu au loc pentru visurile copiilor nostri.

Refuz sa accept ca lumea este asa de saraca pentru a scolariza copiii in conditiile in care doar echivalentul unei saptamani de cheltuieli militare la nivel mondial este suficient sa trimita toti copiii nostri la scoala.

Refuz sa accept ca toate legile si constitutiile si judecatorii si politia nu sunt capabile sa ne protejeze copiii.

Refuz sa accept ca lanturile sclaviei ar putea sa fie vreodata mai puternice decat cautarea libertatii.

REFUZ SA ACCEPT.

Sunt privilegiat sa lucrez cu multe suflete curajoase care refuza si ele sa accepte. Nu am renuntat niciodata in fata vreunei amenintari sau atac si nu o vom face niciodata. 

Fara indoiala, s-au inregistrat progrese in ultimele decenii. Numarul copiilor fara scoala a fost redus la jumatate. Mortalitatea infantila si malnutritia au fost reduse, iar milioane de decese in randul copiilor au fost prevenite. Numarul copiilor care muncesc in lumea de astazi a fost redus cu o treime. Totusi, mai raman inca mari provocari!

Prieteni, cea mai mare criza care bate la usa umanitatii astazi este intoleranta.

Am esuat cu totul in a oferi o educatie copiilor nostri. O educatie care sa ofere o semnificatie si un scop vietii si un viitor sigur. O educatie care sa construiasca un sentiment de cetatenie globala in randul tinerilor. Mi-e teama ca nu este departe ziua in care rezultatul cumulat al acestui esec va culmina cu o violenta fara precedent care va insemna sinucidere pentru omenire.

Cu toate acestea, tineri precum Malala se ridica pretutindeni in lume si aleg pacea in fata  violentei, toleranta in fata extremismului si curajul in fata fricii.

Solutiile nu se gasesc doar in deliberarile de la conferinte si recomandarile de la distanta. Ele se gasesc la grupurile mici, organizatiile locale si la persoanele care se confrunta cu probleme in fiecare zi, chiar daca ele raman nerecunoscute si necunoscute lumii.

Acum optsprezece ani, milioane de frati si surori din 103 tari au marsaluit pe o distanta de 80.000 kilometri. Si s-a nascut noua lege internationala impotriva muncii copiilor. Asa am realizat acest lucru.    

Puteti intreba: ce poate face doar o singura persoana? Permiteti-mi sa va povestesc o poveste din copilarie, pe care mi-o amintesc: Un foc groaznic a izbucnit in padure.Toate animalele au fugit, inclusiv leul, regele padurii. La un moment dat, leul a vazut o pasare micuta indreptandu-se catre foc si a intrebat-o: "Ce faci?" Spre surprinderea leului, pasarea a raspuns: "Ma duc sa sting focul". Leul a ras: "Cum sa stingi focul cu o singura picatura de apa in cioc?" Pasarea, hotarata, a raspuns: "Dar eu sting partea mea."

Cu toti traim in epoca globalizarii rapide. Suntem conectati prin internetul de mare viteza. Schimbam marfurile si serviciile pe o singura piata globala. In fiecare zi, mii de zboruri ne conecteaza la fiecare colt al globului.

Exista insa o deconectare serioasa. Este lipsa de compasiune. Haideti sa incurajam si sa transformam compasiunea oamenilor intr-o miscare globala. Sa globalizam compasiunea. Nu compasiunea pasiva, ci compasiunea transformatoare care conduce la dreptate, egalitate si libertate.

Mahatma Gandhi spunea: "Daca trebuie sa predam adevarata pace in aceasta lume... ar trebui sa incepem cu copiii". Eu as adauga cu umilinta, haideti sa unim lumea prin compasiunea pentru copiii nostri.

Ai cui copii sunt aceia care cos mingi de fotbal, dar nu s-au jucat niciodata cu vreuna? Ei sunt copiii nostri. Ai cui copii sunt aceia care extrag pietre si minerale? Ei sunt copiii nostri. Ai cui copii sunt aceia care recolteaza cacao, dar nu stiu gustul ciocolatei? Toti sunt copiii nostri.

Devlis s-a nascut in India cu datoria mostenita de la parinti si cu munca legata. In timp ce statea cu mine in masina, imediat dupa salvare, fetita de opt ani m-a intrebat: De ce nu ati venit mai devreme? Intrebarea ei furioasa ma scutura inca si acum - si are puterea de a scutura lumea intreaga. Intrebarea ei se adreseaza tuturor. De ce nu am venit mai devreme? Ce asteptam? Cator fete ca Devlis le vom mai permite sa plece fara sa fie ajutate? Cat de multe fete vor mai fi rapite, constranse sau abuzate? Copiii, precum Devlis, din intreaga lume pun la indoiala inactiunea noastra si ne urmaresc actiunile.  

Acum avem nevoie de actiuni colective urgente. Fiecare minut conteaza, fiecare copil este important, fiecare copilarie conteaza. Noi am provocat pasivitatea si pesimismul din jurul copiilor nostri. Noi am provocat aceasta cultura a tacerii, aceasta cultura a neutralitatii.

Prin urmare, invit acum toate guvernele, agentiile interguvernamentale, firmele, liderii religiosi, societatea civila si pe fiecare dintre noi sa puna capat tuturor formelor de violenta impotriva copiilor. Sclavia, traficul, casatoria copilului, munca copiilor, abuzul sexual si analfabetismul sa nu mai aiba loc in nicio societate civilizata. Prieteni, putem face asta!

Guvernele sa adopte o politica favorabila copiilor, sa investeasca in educatie si in tineri.

Firmele trebuie sa fie mai responsabile si deschise parteneriatelor inovatoare.

Agentiile interguvernamentale trebuie sa colaboreze pentru a accelera actiunile.

Societatea civila globala trebuie sa se ridice deasupra agendelor de afaceri uzuale sau izolate.

Liderii si institutiile religioase si noi toti trebuie sa fim alaturi de copiii nostri.

Trebuie sa fim indrazneti, sa fim ambitiosi si sa avem vointa. Trebuie sa ne tinem promisiunile.

Acum cincizeci de ani, in prima mea zi de scoala, am intalnit un baietel de varsta mea care statea la poarta scolii si lustruia pantofi. I-am intrebat pe profesori: "De ce lucreaza afara? De ce nu vine la scoala cu mine?" Profesorii nu mi-au raspuns. Intr-o zi, mi-am facut curaj si l-am intrebat si pe tatal baiatului. El mi-a raspuns: "Domnule, nu m-am gandit niciodata la asta. Ne-am nascut sa lucram". Acest lucru m-a suparat. Inca ma mai supara si acum. L-am contestat atunci si il contest si astazi.

Ca si copil am avut o viziune a zilei de maine. Ca baiatul de cizmar va studia impreuna cu mine in clasa. Acum, acel maine a devenit ASTAZI. Eu sunt ASTAZI si tu esti ASTAZI.  
              

ASTAZI, este timpul ca fiecare copil sa aiba dreptul la viata, dreptul la libertate, dreptul la sanatate, dreptul la educatie, dreptul la siguranta, dreptul la demnitate, dreptul la pace, dreptul la egalitate.

ASTAZI, dincolo de intuneric, vad fetele zambitoare ale copiilor nostri in stelele care sclipesc. ASTAZI, in fiecare val al fiecarui ocean, vad copiii nostri jucandu-se si dansand.
ASTAZI, in fiecare planta, copac sau munte, il vad pe baiatul acela micut stand impreuna cu mine in clasa.

Vreau ca si voi sa vedeti si sa simtiti acest ASTAZI in voi. Dragii mei, va rog sa inchideti ochii si, pentru o clipa, sa va apropiati mana de inima. Puteti sa simtiti copilul din voi? Ascultati acum acest copil. Sunt sigur ca puteti!

Astazi, vad mii de Mahatma Gandhi, Martin Luther King si Nelson Mandela care marsaluiesc si ne cheama. Baietii si fetele s-au alaturat. M-am alaturat si eu. Va rog, alaturati-va si voi.

Sa democratizam cunoasterea.

Sa universalizam dreptatea.

Impreuna, sa globalizam compasiunea pentru copiii nostri!

                                                                                                                                                                   

Va chem din aceasta sala si de peste tot din lume,

Va chem pentru un mars de la exploatare la educatie, de la sclavie la libertate, un mars de la violenta la pace, de la saracie la prosperitate.

                                                                                                   

                                

                                                                             

https://www.ndtv.com/india-news/kailash-satyarthis-nobel-peace-prize-acceptance-speech-full-text-711334

Kailash Satyarthi - ELIBERATI DIN SCLAVIE

Micutule erou, mostenirea ta este lupta ta pentru libertate!

“Imi amintesc cu afectiune cum, de fiecare data cand am eliberat un copil din sclavie, eu m-am eliberat de mii de ori.”/ Kailash Satyarthi

POVESTEA LUI SINGH
“Pentru prima data in viata mea, mergeam la scoala!”

Povestea lui Singh, un barbat mic de statura si modest, cu un zambet expresiv, este strans legata de povestea lui Satyarthi si a organizatiei sale. Cand a fost salvat, Singh avea sapte ani si, ca alte sute de copii, lucra ca muncitor legat in carierele de piatra de la Faridabad, in Haryana, chiar la periferia orasului Delhi.

Astazi, este trezorierul organizatiei, responsabil pentru bugetul anual al acesteia. El este omul care semneaza cecurile si se ocupa de personal, de salariile si cheltuielile din teren ale unei organizatii care are 11 birouri si peste 80.000 de voluntari in toata India. "Viata mea, spune el, ar fi putut avea un curs foarte diferit, daca nu ar fi fost Satyarthi." Singh este din Bodi, un mic sat in apropiere de orasul Harpalpur din Madhya Pradesh.

A ajuns in Delhi in anul 1975, cand avea doi ani, impreuna cu parintii sai, dupa ce o grindina puternica distrusese cultura de grau cultivata la mica lor ferma ce avea mai putin de un acru. Imediat ce au ajuns in gara din Delhi, au fost vazuti de un agent al unui antreprenor de cariera, care i-a dus la Faridabad. "Antreprenorul i-a dat tatalui meu o anumita suma ca salariu, in avans – si asa am fost prinsi in cursa", isi aminteste Singh. Parintii erau platiti saptamanal, pentru o munca ce includea spargerea pietrelor si incarcarea lor pe camioane.

Cand a implinit cinci ani, Singh a devenit si el o mana de lucru la cariera, incercand sa sparga pietre cu un ciocan in mainile sale minuscule si sa le umple in cosuri. Lucrau de la 7 dimineata pana la ora 10 seara. Pauzele de hrana erau neregulate si depindeau de starea de spirit a stapanului. "De cele mai multe ori, odata ce intrai in cariera, acolo stateai toata ziua", spunea Singh. La fel ca ceilalti muncitori legati, traiau intr-o baraca, langa cariera si mancau intr-o cocioaba, in apropiere de angajator.

Costul mesei era adaugat cu promptitudine in contul datoriei familiei, care continua sa se mareasca. Daca un doctor ar fi fost adus la cariera pentru cazul in care un muncitor s-ar fi imbolnavit, costul tratamentului ar fi fost si el retinut in contul persoanei indatorate. "Nu se deranjau prea mult daca copiii se imbolnaveau, asa cum m-am imbolnavit si eu, deoarece absenta lor nu afecta afacerile", spunea Singh. Nu exista nicio comunicare cu lumea din afara. Ajunsesera intr-o gaura neagra de unde, pare-se, nu exista nicio scapare.

In acest timp, l-au intalnit pe Satyarthi care incepuse deja sa adune lucratorii legati si sa le vorbeasca despre drepturile lor. Venea cu autobuzul de la Jantar Mantar care se afla la o distanta de 30 km, cu o echipa de 8-10 oameni, in toiul noptii. Incet, incet, muncitorii s-au organizat. Si au inceput sa se razvrateasca impotriva opresorilor. In 1980, Kailash a format Uniunea Muncitorilor din Carierele de Piatra. Peste 20.000 muncitori s-au alaturat. Contractorii au raspuns violent. Cativa muncitori, precum Shaheed Dhoom Das, au fost ucisi.

Pana la urma, a intervenit Curtea Suprema. Si, intr-o lunga operatiune de noapte, condusa de Kailashji si asistata de politie, toti au fost salvati. Singh avea doi frati mai mici, ambii nascuti la cariera, fara ajutor medical. Dar, intoarcerea in sat nu era o optiune pentru familie. Nu aveau de ce sa se mai intoarca. Au ramas si au continuat sa lucreze la cariera, acum preluata de guvern. Contractorii vechi au fost indepartati, iar lucratorii au ramas.

“Dar nu mai eram inspaimantati. Daca ar fi existat unele probleme, ne-am fi putut adresa politiei. In cazul in care politia nu ne-ar fi ajutat, sigur ne-ar fi ajutat Kailashji. Documentul cu inregistrarea datoriilor fata de contractant, a fost invalidata. Nu stiu unde este acea hartie. Si nici nu mai conteaza", spunea Singh. Satyarthi i-a convins pe parintii lui Singh sa-l trimita la scoala si l-au dus la o scoala aflata la jumatate de kilometru de locul unde locuia. "Pentru prima data in viata mea, mergeam la scoala", isi aminteste el.

POVESTEA LUI  IQBAL MASIH

“Astazi, voi sunteti liberi si sunt liber si eu!”

Iqbal Masih a fost un baiat pakistanez crestin care a devenit un simbol al muncii abuzive prestata de copiii din lumea in curs de dezvoltare.

Iqbal Masih s-a nascut in anul 1983, in orasul comercial Muridke, aflat in apropierea orasului Lahore din provincia Punjab, Pakistan, intr-o familie saraca crestina. La varsta de patru ani, a fost pus de familia lui sa munceasca si el pentru a achita datoriile acesteia. Familia lui Iqbal imprumutase 600 rupii (mai putin de 6 USD) de la un angajator local care detinea o afacere cu covoare tesute. In schimb, Iqbal trebuia sa lucreze ca tesator de covoare, pana cand datoria ar fi fost platita. In fiecare zi, el se scula inaintea zorilor si mergea pe drumuri intunecate de tara, pana la fabrica, unde el si majoritatea celorlalti copii erau strans legati cu lanturi pentru a se preveni o eventuala fuga. Lucra 12 ore pe zi, sapte zile pe saptamana, cu doar o pauza de 30 de minute. Chiar daca platea 10 dolari pe zi pentru imprumut, imprumutul continua sa creasca.

La varsta de 10 ani, Iqbal a fugit din sclavie, dupa ce a aflat ca munca legata fusese declarata ilegala de Curtea Suprema din Pakistan. A fost prins de politie si adus inapoi la Arshad, care a ordonat politiei sa-l lege cu capul in jos daca va incerca sa scape din nou. Totusi, Iqbal a reusit sa fuga pentru a doua oara si a urmat Scoala Frontului de Eliberare a Fortei de Munca Legate (BLLF) pentru fostii copii sclavi, unde a terminat rapid o instruire de patru ani in numai doi ani. Iqbal a ajutat peste 3.000 de copii pakistanezi care erau la munca legata, sa fuga in libertate si a tinut mai multe discursuri despre munca copiilor prin toata lumea.

Dorea sa devina avocat. Ar fi fost o munca care l-ar fi pregatit mai bine pentru a-i elibera pe muncitorii legati. A inceput sa viziteze si alte tari, inclusiv Suedia si Statele Unite, pentru a-si impartasi povestea, incurajand pe altii sa se alature luptei pentru eradicarea sclaviei copilului.

In anul 1994 a primit premiul Reebok pentru Drepturile Omului in Boston si, in discursul sau de acceptare, a declarat: "Sunt unul dintre acele milioane de copii din Pakistan care sufera datorita muncii legate si muncii copilului, dar sunt norocos ca, datorita eforturilor Frontului de Eliberare a Fortei de Munca Legate, sunt liber sa stau in fata dumneavoastra acum. Dupa eliberarea mea, m-am alaturat Scolii BLLF si acum studiez in aceasta scoala. Pentru noi, copiii sclavi, Ehsan Ullah Khan si BLLF au facut acelasi lucru pe care l-a facut Abraham Lincoln pentru sclavii Americii. Astazi voi sunteti liberi si sunt liber si eu."

Insa, la varsta de 12 ani, pe 16 aprilie 1995, in Duminica Pastelui, Iqbal Masih, baiatul curajos care participase la mai multe conferinte internationale pentru a denunta suferintele tesatorilor-copii din Pakistan, a fost impuscat in timp ce se plimba cu cativa prieteni, cu bicicleta, prin Muridke. 

Iqbal a fost impuscat mortal de Ashraf Hero, un om dependent de heroina. Mama lui Iqbal nu credea ca fiul ei a fost victima unui complot al "mafiei covoarelor". Cu toate acestea, Frontul de Eliberare a Fortei de Munca Legate era de alta parere, deoarece Iqbal primise amenintari cu moartea de la persoane ce aveau relatii cu industria pakistaneza a covoarelor. Inmormantarea micutului erou a fost urmata de aproximativ 800 de persoane indoliate.

Dupa moartea sa, elitele economice pakistaneze au raspuns la vanzarile de covoare care erau in declin, prin a nega folosirea copiilor in munca legata din propriile fabrici si prin angajarea Agentiei Federale de Investigatii (FIA) cu scopul de a hartui si aresta cu brutalitate activistii care lucrau pentru Frontul de Eliberare a Fortei de Munca Legate. Si, pentru a demonsta inca o data ca raul se ascunde in minciunile celor care le spun, presa pakistaneza a vrut sa nu se dezminta, desfasurand si ea o campanie inselatoare de denigrare a BLLF, argumentand ca muncitorii-copii primesc salarii mari si muncesc in conditii de munca favorabile.

Mahatma Gandhi spunea: "Daca trebuie sa propovaduim cu adevarat pacea in lume... trebuie sa incepem cu copiii". Haideti sa unim lumea prin compasiunea pentru copiii nostri.