ONOR DOMNITORULUI CUZA

„Nu este in aceasta lume totul desertaciune, ramane ceva statornic; raman faptele mari, care sunt nepieritoare” / Mihail Kogalniceanu

In constiinta romanilor, Alexandru Ioan Cuza a fost si va ramane primul domn al Romaniei moderne, intemeietorul statului national roman modern, un mare patriot care a condus cu inteligenta si daruire, actiunea de propasire a Romaniei pe drumul modernizarii sale reusind sa depaseasca, prin tenacitate si hotarare, obstacolele care i-au stat in cale atat pe plan intern, cat si extern.

Dupa abdicarea din anul 1866, Alexandru Ioan Cuza a trait in stainatate, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena, Florenta si Wiesbaden. Initial a locuit la Paris (din aprilie 1866) sub numele de Alexandru Adam. In 1867, Cuza a incercat sa revina in tara ca persoana privata, dar nu a reusit. Domnitorul Carol I a transmis cererea sa Consiliului de Ministri, care a refuzat sa ii acorde permis de intrare in tara. Poporul roman insa nu l-a uitat si, atata timp cat a mai trait, a fost ales, in lipsa, deputat in Parlamentul tarii.

Corespondenta dintre Alexandru Ioan Cuza, domnitorul rasplatit cu titlul de „print“, si Carol de Hohenzollern, printul strain adus pe tronul Romaniei, aduce un plus de lumina in schimbarile politice majore care au marcat anul 1866.

Scrisoarea lui Cuza:

„Principe, Graba cu care am parasit Principatele nu mi-a ingaduit sa rezolv diversele afaceri a caror situatie intereseaza in mod special averea mea personala. Pe de alta parte, eu sint obligat sa apar intr-un proces în care este amestecat si numele meu si care solicita prezenta mea indispensabila in tara. Din cauza acestor probleme am intentia sa ma reintorc cat de curand posibil in Moldova, la mosia mea, Ruginoasa. Referitor la aceasta problema, Principe, permiteti-mi a va spune toate gindurile mele, ca sa previn toate interpretarile care ar putea sa fie date reintoarcerii mele in Moldova. Este o datorie impusa de caracterul meu si trecutul meu, fie ca cetatean, fie ca principe domnitor.

In anul 1857, in divanul ad-hoc din Moldova, am fost unul dintre primii deputati care am exprimat si semnat vointa tarii mele pentru unirea cu Muntenia. Mai tirziu, in anul 1859, voturile unanime ale celor doua adunari mi-au acordat dubla coroana a Romaniei. Ridicat pe acest tron pentru care n-am avut deloc ambitie, am declarat imediat si in mod solemn ca voi pune onoarea mea si gloria mea la temelia realizarii vointei poporului roman.

Fiecare stie in Romania, ca eu nu am ezitat sa formulez acest angajament intr-o scrisoare adresata a doua zi dupa alegerea mea, Sublimei Porti si Puterilor garante; demersurile mele n-au fost deloc apreciate atunci si eu a trebuit sa astept o perioada mai propice. Cel putin, sint fericit ca am reusit sa realizez Unirea Principatelor, sa fac din trei milioane de aserviti, trei milioane de proprietari, sa redau tarii 1/5 din paminturile sale uzurpate de clerul grec al manastirilor inchinate, sa dau romanilor, fara exceptie, dreptul electoral, de care o imensa majoritate a natiunii era in mod injust lipsita, punind bazele unei  egalitati civile si politice etc., in sfirsit, sa realizez in fapt, aproape toate dorintele Divanului Ad-hoc, din 1857. 

Alteta Voastra a putut urmari in documentele mele linia constanta a acestei preocupari. Doua luni mai tarziu, cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor Legiuitoare, mesajul meu a reamintit Romanilor promisiunile mele din 1859: oricine ar fi alaturi de voi, am spus eu reprezentantilor natiunii, eu voi fi intotdeauna cu tara pentru tara, fara alt mobil decat vointa nationala si marile interese ale Romaniei. Vreau sa fie bine inteles ca niciodata persoana mea nu va reprezenta un obstacol in calea evenimentelor care ar putea permite consolidarea edificiului politic la ale carui fundamente eu am contribuit. In Alexandru Ioan I „Principele Romaniei”, romanii vor regasi totdeauna pe colonelul Cuza, acelasi colonel Cuza, care fiind ales deja Principe in Moldova, declara in mod oficial puterilor Garante, primind si coroana Munteniei, ca el accepta aceasta dubla alegere ca o expresie incontestabila si neclintita a vointei nationale in scopul Unirii, dar o accepta numai ca un „pastrator sacru”. 

Revenind ca simplu cetatean in tara mea, nu doresc altceva decat ca impreuna cu familia mea sa pot duce o existenta conforma nevoilor si pozitiei mele. M-as simti foarte fericit, Principe, daca intr-o zi as avea placerea sa va transmit personal asigurarea sentimentelor mele“ / 16 aprilie 1867

Raspunsul lui Carol I:

„Printul meu, Am primit scrisoarea pe care ati binevoit sa mi-o adresati si vreau sa va raspund la aceasta eu insumi, cu o sinceritate egala celei a dumneavoastra. Departe de a pune la indoiala bunele voastre intentii, sint convins ca dorinta voastra de a reveni in Romania se datoreaza numai intereselor personale, si ca prin prezenta voastra aici, tara cistiga in plus, un bun cetatean. Cu acest gind am facut cunoscuta cererea voastra Consiliului meu de Ministri. Consiliul a considerat, Printul meu, ca dupa ce a trebuit sa parasiti teritoriul romanesc in urma evenimentelor politice atat de grave, este mai intelept din partea dumneavoastra sa nu va grabiti a reveni in tara!

Mi se pare ca pentru interesul dumneavoastra si pentru a evita toate eventualele situatii dezagreabile este mai nimerit sa prelungiti sederea dumneavoastra in strainatate. Eu sint incredintat, dealtfel, Printul meu, ca aceste consideratii, alaturi de patriotismul arzator care va anima, vor conduce la ideea renuntarii de buna voie la proiectul dumneavoastra actual. Va rog, Printul meu, sa credeti in sentimentele mele si in marea consideratie ce va port“ / 2 iunie 1867

In septembrie 1867, s-a mutat la Oberdöbling, langa Viena. Pe data de 21 mai 1870, fostul domnitor vinde casa din Austria si pleaca in Italia, pentru a urma prescriptiile medicului. Atmosfera din Viena cu zgomotele strazilor l-au determinat sa se stabileasca la Florenta, o asezare destul de linistita, cu imprejurimi odihnitoare, cu monumente grandioase, cu un aer solemn si somptuos.

Din Florenta, Cuza pleca deseori in calatorii la Paris, la Reichenhall si in localitatea balneara Hale, din Austria, pentru a-si trata plamanii sai subrezi si mai mult pentru sanatatea Elenei care avea dureri pricinuite de reumatism. In iarna anului 1871-1872, familia se regasea la linistita casa din Florenta. In perioada aceea, Cuza purta o corespondenta activa cu Petre Gradisteanu, caruia ii facea urmatoarea justificare referitoare la actiunea sa din 2 mai 1864 si adoptarea Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris: ”Inlauntrul tarii, a fost o revolutie plecata de la tron nu in scopul de a spori puterea ocarmuirii si de a favoriza interesele unei dinastii, ci nobilul program al divanurilor ad-hoc”. 

Pe data de 25 ianuarie 1873, Alexandru Ioan Cuza, ii scria imparatesei Eugenia, exprimandu-si regretele pentru moartea lui Napoleon al III-lea. Principele nu-si ascundea sentimentele de recunostinta fata de defunct, asigurand-o pe imparateasa ca nu uitase cine sustinuse cauza unirii si ii sprijinise domnia. Pentru Cuza, acum incepea o perioada de impacare cu sine si cu lumea din jurul sau, fiind dispus sa ierte. Isi presimtea, poate, propriu-i sfarsit, iar dupa ce il incunostiinteaza pe Iordachi Lambrino de planurile sale, in luna mai 1873 se stabileste la Heidelberg, oras universitar de pe malurile Neckar-ului, cu destule case si capele celebre, unde ar fi dorit sa isi dea copiii la invatatura si sa se trateze la un specialist. ”Heidelberger Zeitung” i-a anuntat prezenta la cronica mondena, cum se obisnuia. 

In aceasta localitate, pe 15 mai 1873, la ora unu si jumătate noaptea, Alexandru Ioan Cuza se stingea printre straini. Cu ajutorul agentului diplomatic de la Berlin, Theodor Rosetti, cumnatul lui, trupul i-a fost imbalsamat la cimitirul din Heidelberg. Fostul domnitor al Moldovei, Mihail Srturdza, ii asigura un preot din Baden Baden. Pe 27 mai, sicriul ajungea in tara cu trenul, dupa ce trecuse de Cracovia, Lemberg si Cernauti. In orasul bucovinean, un corp de oaste austriac a prezentat onorul si a depus o ghirlanda de flori. In gara Itcani (Suceava) sosisera peste 100 de delegati si o multime de suceveni. Poetul Dimitrie Gusti rosteste o cuvantare, iar arhiereul Vladimir Suhopan face o scurta slujba. La Veresti, vin sateni din tot Botosaniul in frunte cu taranul Simion Stanciu, fost deputat in Adunarea ad-hoc si care va urma sicriul pana la Ruginoasa. Primiri asemanatoare au avut loc si la Dolhasca, Liteni si Pascani.

In gara Ruginoasa este asteptat de o mare multime de tarani, ostasi, actuali si fosti demnitari ai tarii. Elena Cuza este insotita de Vasile Alecsandri si Costache Negri. In jurul lor era prezenta o mare delegatie de studenti ieseni. Pe o culme din apropiere, regimentul 5 infanterie intona unele marsuri funebre, in fruntea armatei aflandu-se Ion Em. Florescu, un devotat prieten al defunctului. S-au tras 21 de salve de tun. Sicriul a fost asezat intr-un cort din curtea bisericii din Ruginoasa. La capataiul sau se aflau mari politicieni: Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri. 

Inmormantarea care a avut loc la Biserica domneasca de pe langa Palatul domnesc din Ruginoasa s-a facut conform dorintei sale. Inmormantarea a fost deosebita, pentru un om care fusese iubit, hulit si apoi regretat.  Dintre tarani, au participat cel putin 30.000, oameni care l-au iubit si care ii datorau tot respectul cuvenit pentru inima lui mare. In curtea bisericii s-a ridicat o tribuna de la care s-au citit numeroase discursuri printre care cele ale liberalilor Nicolae Ionescu, Andrei Vizanti, Petre Gradisteanu. 

Mihail Kogalniceanu a spus printre altele: ”Nu greselile lui, ci faptele cele mari i-au adus detronarea”, referindu-se astfel la pachetul de reforme sociale, economice, administrative, politice prin care si-a atras adversari atat din toate randurile sociale (mai putin taranii si cei cativa colaboratori care i-au ramas), cat si din partea puterilor europene care nu vedeau cu ochi buni modernizarea accelerata a Romaniei.

Giulgiul care a acoperit sicriul domnitorului, cu tricolorul in berna plus monogramele ”A.I.C” si cartea de condoleante, unde se distinge iscalitura lui Mihail Kogalniceanu, se gasesc astazi la Muzeul Militar ”Regele Ferdinand”. Ani de-a randul, cei care treceau prin fata castelului Ruginoasa isi scoteau cusma de pe cap si isi faceau cruce, iar copiii lor erau crescuti in cultul lui „Cuzea” care a dat pamant taranilor. 

In 1907, Elena Cuza a reinhumat oasele domnitorului, ”pe care le-a spalat si pus in cavoul bisericii” intr-o cutie din argint, pe care a asezat-o intr-un sicriu din stejar. In anul 1944, ramasitele pamantesti au fost mutate din localitatea Ruginoasa de un brav soldat, urmare a aproprierii frontului. Pana in 1946, Cuza Voda s-a odihnit la Curtea de Arges pentru ca mai apoi sa fie dus la biserica Trei Ierarhi din Iasi, alaturi de osemintele fostului domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693 si 1710-1711). Astazi, la Ruginoasa, in partea de vest a bisericii, unde s-a aflat primul loc de veci al domnitorului, este un monument strajuit la stanga de mormantul fiului lui Cuza, Dimitrie, iar in dreapta de trei salcii plangatoare plantate de Elena Cuza…..

Marele poet Mihai Eminescu il aprecia pe domnul Alexandru Ioan Cuza ca pe „unul dintre Domnii cei mai patriotici din cati au fost vreodata in tarile Dunarii romane”.

Zoe Sturza, sora lui Costache Negri, scria in anul 1881: „Principele Cuza va avea totdeauna o pagina stralucitoare in istoria tarii sale. Caci daca omul a avut unele slabiciuni inerente sarmanei noastre naturi umane, suveranul a fost intotdeauna integru si patruns de cel mai mare patriotism”.

Un portret al domnitorului Cuza a fost facut si de istoricul Florin Constantiniu, in lucrarea sa „O istorie sincera a poporului roman”: „Cuza este una din cele mai de seama personalitati ale istoriei romanesti. Inteligent, voluntar, abil, hotarat sa mearga pana la capat”.

Dupa cum bine a fost apreciat de catre sfetnicul sau, Mihail Kogalniceanu, Domnul Unirii si-a scris el singur istoria:

„Fata tarii este pagina istoriei lui Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan I nu are trebuinta de istoriograf. El singur si-a scris istoria sa, prin legi, prin actele cu cari a facut un stat, o societate, alta decat aceea ce i-a fost data, cand l-am proclamat domn”.