Pentru
eroii de zi cu zi care isi sustin bataliile cu hotarare si demnitate.
La fiecare pas, ei se intalnesc cu rezistenta
si fiecare rezistenta este depasita cu pretul sanatatii, familiei si resurselor.
Este foarte usor sa-si piarda speranta si sa renunte. Insa nimic, absolut
nimic, nu ar trebui sa-i infraneze.
Printre milioanele de miracole…..
O TANARA PLINA DE VIATA
Nu poate merge. Exceleaza insa la
cursurile de oratorie si dezbatere.
Arushi este o tanara in varsta de 25 ani, plina
de viata. Avocat de profesie si pasionata de literatura in timpul ei liber, ea este
si utilizatoarea unui scaun cu rotile. Ii place mult sa exploreze orasele si se
bucura exprimandu-se prin scris sau conversand. Si-a investit potentialul de gandire
si actiune pentru a-si face spatiile accesibile si scaunul cu rotile usor de
utilizat. Lupta se concentreaza asupra uneia dintre necesitatile esentiale ale
ei, aceea de a se putea deplasa independent peste tot.
O pasioneaza filmele si emisiunile la care se
poate raporta si de la care are de invatat, in special cele care marcheaza
trecerea de la perceperea femeilor tinere dependente de scaunul cu rotile, ca simple
obiecte de simpatie, la cea de participante independente in societate, cu
propria lor agentie.
De mica, Arushi a fost detectata cu
'meningomyelocele', o afectiune neuro a maduvei spinarii care ii limiteaza
mersul pe jos. A avut posibilitatea sa studieze intr-o scoala privata progresiva,
care, spre deosebire de multe alte scoli din perioada respectiva, nu refuza
admiterea copiilor cu dizabilitati. Sala ei de clasa a fost intotdeauna la
parter, iar comunitatea scolara i-a creat un spatiu in care sa se simta bine. Indiferent
ce a pierdut la educatie fizica datorita dizabilitatii, Arushi a compensat exceland
la concursurile de oratorie si dezbatere.
Dupa terminarea scolii, a fost nerabdatoare sa
plece de acasa si sa-si gaseasca propriul drum. Dorea sa cunoasca lumea din
afara orasului natal si s-a inscris la Universitatea de Drept, unde a fost
admisa. Parintii i-au incurajat intotdeauna alegerile, insa au verificat mai
intai daca conditiile de cazare si scoala indeplineau nevoile fiicei lor. Au
fost placut surprinsi sa constate ca, in cazul studentilor cu disabilitati, cerintele
de accesibilitatea erau indeplinite.
Pentru a se asigura un mediu lipsit de bariere
si discriminare fata de aceste persoane, erau construite rampe si camere cu
toalete accesibile. Arushi a primit chiar si un scaun cu rotile la baterie,
care putea fi reglat. In acest fel, se putea bucura de o mobilitate mult mai
mare, alaturi de prietenii ei.
“Cand exista atat de multa restrictie privind
mobilitatea noastra, cand totul, inclusiv cumparaturile, este pentru noi o
lupta, cum va asteptati ca persoanele cu dizabilitati sa poata concura cu altii
fara rezerve? Chiar daca este drum lung de parcurs, handicapul nu va mai
impiedica pe nimeni sa aiba acces la vizitarea oraselor, la consideratia si
respectul celorlati, la accesarea prin aparatura a propriilor articulatii",
preciza cu toata responsabilitatea, Arushi.
UN TANAR TENACE
Nu poate sa vada. Lupta insa cu
hotarare pentru ocuparea unui loc de munca.
Randy are spiritul tenace al unui razboinic,
care pare sa nu moara vreodata. La sapte ani dupa ce a luptat impotriva
practicilor discriminatorii ale Comisiei pentru Serviciul Public, el a reusit
sa ocupe functia de ofiter comercial fiscal. Ii place mult sa lucreze, sa
hoinareasca in jurul orasului, sa se plimbe in parc, sa faca cumparaturi si sa
fie prezent la diferite alte activitati, impreuna cu colegii si prietenii.
Nascut la sfarsitul anilor ‘90, a fost
diagnosticat cu glaucom congenital pe cand avea patru ani. In ciuda pierderii
vederii, i-a placut sa invete si a fecventat scoala normala. Si-a terminat
studiile, la fel ca toti elevii cu deficiente de vedere. Cu exceptia examenelor
scrise, el nu a beneficiat de alte facilitatii care sa-l ajute in educatie.
Legea ofera accesul liber la educatie, carti,
echipamente si facilitati de transport pentru copiii cu dizabilitati. Cu toate
acestea, Randy nu a putut benecia de aceste prevederi. Cu timpul insa, si-a terminat
studiile fiind gata pentru angajare. Insa, in lipsa unei legislatii adecvate,
a trebuit sa lupte pentru ocuparea unui loc de munca, pentru ceva ce-i era de
fapt refuzat pe nedrept.
In timp ce astepta rezultatele pentru examen,
a constatat cu mare surprindere ca toate erau declarate, exceptie facand
rezultatul sau. "Am deschis ziarul si doar rezultatul meu era lasat pe
dinafara. Aveam insa incredere deplina in mine insumi. Era timpul sa fiu increzator
si sa iau masuri, mai degraba decat sa fiu trist. Stiam ca am studiat bine si
ca examenul meu a fost perfect, de aceea am dorit sa-mi cunosc calificativele si
motivul pentru care ele constituiau o limita pentru persoanele cu handicap. Asa
ca am depus o cerere pentru a ma informa.”
Raspunsul care a sosit mult prea tarziu a fost
inadecvat. "Eroare de redactare", a fost motivul omiterii
rezultatului obtinut. Problema a fost pusa apoi si in instanta, folosindu-se
legea de sprijinire a celor cu handicap. Dupa o singura audiere si inainte ca
procesul de solutionare a litigiilor sa fie finalizat, Comisia pentru Serviciu Public
a dat inapoi emitandu-i lui Randy o scrisoare de numire.
Legea promoveaza "egalitatea de sanse, protectia
drepturilor si participarea deplina” pentru persoanele cu handicap. Ea ofera
sanse celor ca Randy sa lupte pentru drepturile lor ca indivizi, acelora care
cer o schimbare sistemica pentru a duce o viata mai buna.
In timpul acestor dificile etape din viata, stalpii
sai de sustinere au fost parintii, prietenii, profesorii. Pentru Randy insa,
cel mai mare pilon de rezistenta esti tu insuti. Daca nu esti destul de puternic
pentru a detine controlul, nu evoluezi, te pierzi. Sunt multi cei care pur si
simplu asteapta sa te traga in jos. Cu toate acestea, colegii de la locul de
munca l-au respectat si l-au implicat in activitatile si sedintele de birou.
Locul de munca este unul vast, cu un volum de
munca in continua crestere. Nu exista facilitati pentru persoanele cu handicap,
insa Randy spera ca serviciul sa-i ofere un asistent. El recunoaste ca persoanelor
cu dizabilitati le ia mai mult timp sa indeplineasca anumite sarcini decat celor
fara (din cauza barierelor, progresele tehnologice dovedind doar ca eliminarea acestora demonstreaza ca persoanele cu dizabilitati lucreaza la starea normala si, poate,
mai bine decat persoanele fara).
Intr-un astfel de mediu, rezervarea este un drept
crucial, un puternic mijloc de protectie, precum si un mecanism de
responsabilizare. Acest drept permite acceptarea sociala si economica a individului
cu dizabilitati iar mesajul lui Randy este destinat pentru astfel de persoane,
“Daca ai puterea acestui act, nu sta acasa si accepta-ti soarta, lupta si
surprinde pe toata lumea. Crede in tine si in ceea ce meriti!"
FETITA CU VOINTA PUTERNICA
Nu poate auzi. Dar are o vointa de neclintit in a se face
auzita.
Sandra, o copila in varsta de sase ani, avea
o multime de prieteni. Invaliditatea ei era cu greu observata de copiii de la scoala
si din cartier. Insa ea a inceput sa se confrunte cu dificultati mari cand s-a
mutat la o scoala privata, in alt oras.
Initial, scoala a fost usor reticenta in a o admite
pe Sandra. Nestiind cum sa se ocupe de elevii cu dizabilitati, dupa admitere,
scoala nu i-a acordat niciun sprijin in plus. "Am stat ca o proasta in
banca toata ziua si nu am putut participa la cursuri", povesteste ea cu
tristete. "Pentru un elev surd, participarea la clasa nu are sens fara
sprijinul necesar, deoarece un copil surd nu urmareste si nu intelege totul la
fel cu ceilalti elevi, din cauza barierelor lingvistice", a adaugat mama
ei. Lipsa de sensibilitate si de sprijin asociat unui plan de invatamant inflexibil
a facut din invatare un proces obositor pentru Sandra.
Sadra a fost descoperita cu deficiente de
auz, cand avea un an. Diagnosticul precoce a facut posibila interventia la timp.
Gandindu-se la cat de dificila va fi integrarea fiicei sale intr-o societate in
mare masura refractara la nou, mama Sandrei a inscris-o la o scoala speciala, o
scoala pregatitoare pentru copiii cu deficiente de auz. Scoala lucra cu acesti copii si familiile lor, pentru a le permite integrarea in scolile obisnuite.
Scoala a lucrat indeaproape cu Sandra si cu mama ei, instruind-o pe Sandra in dezvoltarea limbajului si vorbirii.
Fata a invatat curand sa converseze in limba materna si a continuat sa
studieze, timp de patru ani, intr-o scoala normala. Dupa care, familia s-a mutat
in alt oras unde a inscris-o pe copila la o scoala privata.
Din moment ce comunicarea este considerata
esentiala pentru a actiona si a te conecta la cei din jur, a fost dificil
pentru Sandra sa depaseasca barierele sociale si sa-si faca prieteni. Se simtea
instrainata la noua scoala deoarece colegii nu stiau cum ar putea interactiona cu ea. Cu toate ca se aratau induiosati de dizabilitatea ei, ea nu putea lega
prietenii de lunga durata.
Chiar daca Sandra a crescut ca un copil
singur, ea s-a folosit din plin de anii de scoala. A citit cu nesat, a invatat
dansul si patinajul pe gheata. Cu sprijinul parintilor si datorita unei vointe puternice,
s-a hotarat sa urmeze Colegiul de Sociologie. Chiar si dupa admiterea ei, colegiul
nu a luat toate masurile necesare pentru integrarea si sprijinirea elevilor cu
dizabilitati, lipsind o infrastructura adecvata. Desi a primit un anumit
sprijin din partea institutului in general, si a departamentului pentru
handicap in special, obstacolele au persistat. A fost asigurat sprijin decent
pentru elevii cu deficiente de vedere, dar pentru elevii cu deficiente de auz sprijinul a continuat sa fie trecut in mare parte cu vederea.
Mici modificari in metodele de predare si
furnizarea corespunzatoare a instrumentelor tehnologice pot asigura un cadru
adecvat elevilor cu deficiente de auz. Pasi simpli, cum ar fi utilizarea
regimului de iluminare si sederea corespunzatoare pentru a asigura elevii surzi
ca pot sa vada clar instructorul in orice moment, utilizarea mijloacelor vizuale
si de vorbire clare, limitarea miscarii fizice a profesorilor in timp ce
vorbesc, sunt modificari minore care pot face dintr-o clasa o clasa de
instruire productiva pentru toti elevii cu deficiente de auz.
In ciuda greutatilor intampinate in fiecare etapa
a educatiei, Sandra a luat cu succes diploma de masterat in Sociologie,
cu lucrarea intitulata, “Studiu despre nevoile elevilor cu afectiuni ale
auzului in invatamantul superior". Sandra este acum o femeie increzatoare, constienta
de drepturile sale. "Fac parte dintr-o societate normala si am studiat in
institutii obisnuite, asa ca am trait fara mari probleme in lumea celor care nu
aud. Cu toate ca unii oameni sunt intr-adevar draguti, ei nu stiu cum sa ia
legatura cu o persoana surda. Am acceptat aceasta situatie si nu ma mai
simt instrainata". Ea si-a format un mic grup de adulti cu deficiente de
auz pentru a sensibiliza si pleda pentru drepturile lor.
ADOLESCENTUL INCREZATOR
Nu poate sa vada. Dar persevereaza stiind ca fara educatie nu poate
face nimic.
Cand l-am intalnit pentru prima data pe
Henry in varsta de 14 de ani, era atat de timid si de linistit incat, la
scoala-incluziva pe care o frecventa, profesorii erau tare ingrijorati si
nelinistiti de chinul depus la ore. In timp ce il intrebam de experientele sale
ca scolar orb intr-o tara in care stigmatizarea dizabilitatii este destul de
fecventa, cu greu i-am putut auzi raspunsul.
M-am intors la scoala-incluziva dupa doi
ani. Schimbarea lui Henry era incredibila. Doream sa vad cum a progresat, dar
adolescentul indraznet si increzator care a iesit sa ma intampine a fost greu
de recunoscut fata de baiatul care, inainte, s-ar fi ferit de curiozitatea mea.
Tara este un loc in care cu greu poti sa
cresti copiii cu dizabilitati; se considera ca multi nu merita educarea. Pentru
Henry, importanta de a merge la scoala-incluziva nu a constat numai in procesul de
invatare, dar si in castigarea increderii si intelegerii sociale. El si-a gasit
intr-adevar suportul, iar profesorii sunt incantati de progresul lui, sunt
mandri de cat de inteligent si angajat in a invata este el.
Il nemultumeste insa lipsa de materiale care ar
putea sa-l sprijine in invatarea matematicii si considera munca in clasa ca fiind dificila atunci cand cei care scriu pe tabla nu explica ceea ce scriu. Cu toate
astea, esecurile par sa nu-i opreasca perseverenta in atingerea scopurilor. Ori
de cate ori are ocazia, Henry le spune celorlalti copii cu dizabilitati,
"Veniti la scoala! Fara educatie suntem nimic. Trebuie sa aratam si noi ca
putem face ceea ce si alte persoane pot face".
Henry petrece mult timp ascultand
politicienii si invatand felul in care vorbesc ei. A deprins deja arta
declaratilor impunatoare. "Vreau sa fiu politician. Vreau sa schimb fata
tarii mele", spunea el.
Schimbarea lui Henry arata cat de puternic
este accesul la educatie si scoate in evidenta nedreptatea uriasa cu care se
confrunta milioane de alti tineri ca el din lumea intreaga, carora nu li s-a
dat aceeasi sansa, acelasi drept, acela de a invata.
Toate persoanele cu
dizabilitati merita sa aiba aceleasi posibilitati de acces la asistenta
medicala, educatie si ocupare a fortei de munca ca si colegii lor, motiv pentru
care se duc diferite campanii pentru a face din lumea dizabilitatii-incluzive o
realitate.
“Un milion de miracole” este cea
mai mare campanie desfasurata in lume de catre “Salvatorii Vederii”. Campania
urmareste sa finanteze un milion de operatii, care sa refaca, sa salveze si
protejeze ochii persoanelor din cele mai sarace parti ale lumii.
Salvatorii vederii lucreaza in unele
dintre cele mai sarace tari pentru a elimina orbirea care poate fi evitata. Cand orbirea este ireversibila, se lucreaza pentru a promova egalitatea de sanse si pentru a le asigura persoanelor cu nevoi speciale posibilitatea
de a avea aceleasi oportunitati in viata ca oricine altcineva.
Scopul proiectului este de a reduce preponderenta orbirii la copii prin abordarea cauzelor majore de
orbire si imbunatatirea accesului la servicii medicale de calitate pentru
ingrijirea ochilor. Prin acordarea de sprijin poti schimba viata oamenilor, fie
ca este vorba de finantarea operatiei in sine, fie ducand pe cineva la un
medic, fie oferind o educatie copiilor cu deficiente de vedere, sau acordand
sprijin familiilor afectate de orbire.
Pentru copiii cu cataracta din
tarile in curs de dezvoltare, viata fara vedere in conditiile foarte dificile deja existente, face ca munca sa fie destul de dura. Discriminarea, lipsa accesului la suportul necesar in educatie, stigma, neacceptarea statutului de membru cu drepturi egale al societatii, sunt toate
provocari zilnice cu care se confrunta persoanele din aceste tari.
Nu exista o cauza specifica a cataractei, dar lumina puternica,
dieta saraca si sistemul sanitar contribuie la asta. Copiii se pot naste cu
aceasta conditie sau pot sa o dezvolte printr-o leziune oculara, inflamatie sau
alta boala a ochilor.
COPILUL DIN DELTA
"Daca fiul meu se face bine, intreaga mea lume se va umple
de lumina."
Viata, in Delta care este presarata cu
iazuri, lacuri si rauri, este un mediu nesigur pentru orice copil. Cu atat mai
mult, pentru un baiat cu dificultatii de vedere, ea este extrem de inselatoare,
riscul unui accident mortal fiind o amenintare constanta.
La varsta de 8 ani, Majdul era singur in
delta, a alunecat in apa si aproape ca s-a inecat. La scurt timp dupa aceasta
intamplare, mama sa i-a identificat mai multe zone albe pe pupile si a banuit
ca apa i-a afectat ochii. Doi ani mai tarziu, un medic practicant din sat a
confirmat banuiala ca Majidul are probleme cu vederea, dar a sfatuit familia ca,
inainte de a solicita tratament, sa astepte pana cand baiatul va avea
doisprezece ani.
Exista o conceptie gresita comuna in randul
medicilor practicanti, care nu dispun de un specialist oftalmolog, ca problemele
de ochi ar trebui sa fie tratate atunci cand copilul este mai in varsta. In
unele cazuri, aceasta intarziere poate duce la orbire ireversibila.
Intrucat vederea lui Majidul s-a deteriorat
si ingrijorarea a crescut, familia si-a cheltuit jumatate din salariul zilnic
pentru a calatori 20 kilometri pana la cel mai apropiat ecran de verificare a
vederii, unde s-a confirmat ca baiatul avea cataracta. I s-a recomandat
interventia chirurgicala.
Majidul poate sa faca foarte putine lucruri
pentru el insusi. Nu se poate juca prea mult cu alti copii, nu se poate imbraca
decat daca hainele ii sunt pregatite, nu-si poate folosi singur toaleta si nu
poate sa vada destul de bine sa citeasca si sa scrie la orele de clasa. Datorita
pericolului pe care-l reprezinta apa din jur, el trebuie insotit in permanenta.
In
perioada premergatoare operatiei, baiatul era o sursa constanta de ingrijorare
si de durere pentru parintii sai.
"Satul nostru este foarte frumos - cerul
albastru, copacii verzi si oamenii au haine in culori stralucitoare. Fiul meu nu
poate vedea nimic din toate astea", spunea mama sa."Daca se va
intampla ceva cu tatal lui sau cu mine? El nu va supravietui. Daca fiul meu se
face bine, totul - intreaga mea lume - se va umple de lumina".
“Daca fiul meu se va face bine, voi fi foarte
fericit", spunea tatal sau. "Daca ramane orb, va fi o povara pentru
noi si pentru el. Nu va putea sa aiba o familie si va fi singur. Vrea sa devina
politist, dar daca este orb, nu va putea sa studieze sau sa obtina un loc de
munca."
A doua zi dupa prima operatie de cataracta,
Majidul sta pe patul de spital intre parintii sai, tinand in brate un ursulet
pufos. Asteapta chirurgul pentru a-i elimina bandajele. Medicul o lasa mai
intai pe asistenta sa curete ochiul lui Majidul apoi il intreaba pe copil ce
vede. Pentru un timp, acesta manifesta putine reactii, dar cand ii sunt oferite
jucarii moi, viu colorate, se apropie de ele. Ridica fiecare jucarie de partea
de sus si chicoteste. Este un sunet frumos, care ii confirma familiei si
personalului medical tot ceea ce au nevoie sa stie.
Pe masura ce ochii lui Majidul incep sa se
concentreze, el este incurajat sa se plimbe în jurul salonului. Se duce direct
la un covoras, unde isi pune pantofii pe margine. Ridica jucariile, plasandu-le
pe pat, una cate una. Este dus afara, unde mama sa ii aminteste de copaci,
oameni si masini. Este o dimineata plina de bucurie pura, iar parintii lui
Majidul il saruta si-l imbratiseaza pe masura ce il urmaresc in tot ceea ce
face.
A doua operatie este un alt succes, dupa care
iese vesel afara in gradina pentru a sufla baloane de sapun si rade cu voce
tare. Alege o floare roz pentru mama sa. Mangaie usor iarba si alearga dupa
fluturi. Intr-o saptamana, schimbarea de la un baiat neangajat la un copil
entuziast este uimitoare si minunata.
Dupa a doua operatie, a devenit increzator si
si-a exprimat dorinta de a merge la scoala. Acum, sperantele lui sunt mari. Este ca si cum intreaga personalitate i s-ar fi schimbat. "Cand l-am intalnit prima data pe
Majidul", povesteste medicul, "nu mi-a fost deloc usor sa-l examinez. Nu
intelegea ce se intampla. Dar acum, este un copil prietenos, cooperant. Nu ii
mai este frica de mine, vorbeste, rade, incearca sa-mi ia jucariile. Intelege
ca acest loc este un loc sigur si nu trebuie sa-si mai faca griji."
Acum, Majidul merge la o scoala primara unde
invata sa scrie si sa citeasca. Ii place sa joace fotbal cu prietenii si, in
special, ii place sa se catare in copaci. Acum este capabil sa o ajute pe mama
sa la gatit. Taie iarba si aduna frunze pentru a-si hrani animalele.
Parintii lui Majidul spun ca, desi sunt
saraci, doresc ca el sa-si continue studiile cat mai mult posibil. Iar el isi
doreste ca intr-o zi sa aiba un loc de munca -lucru care nu ar fi fost deloc usor
inainte de operatie. Este placut sa observi schimbarea spectaculoasa ce s-a produs
asupra increderii lui Majidul dupa cele doua operatii.
O ADOLESCENTA UIMITOARE
Nu vede. Dar exceleaza la toate materiile, ridicand nivelul
clasei.
Janette are 15 ani. Este o adolescenta increzatoare si exuberanta, este foarte buna la scoala si profesorii au
sperante mari in viitorul ei. Pentru o adolescenta oarba care traieste intr-o tara in care handicapul este adesea vazut ca
un blestem, unde o parte dintre copiii cu dizabilitati sunt abandonati de propriile
lor familii, a fi in masura sa mergi la scoala este o mare realizare.
Dar Janette nu doar participa, ea exceleaza!
A invatat sa citeasca si sa scrie in
alfabetul braille si este dornica ca, in viitor, sa predea ca profesor, fiind
pasionata de educatie. Dar isi doreste sa si calatoreasca si sa studieze in
strainatate. Este uimitor sa vezi impactul benefic pe care scoala il poate avea
asupra unui copil cu dizabilitati, care doreste sa se integreze alaturi de alti
copii. In multe tari, acesti copii nu sunt considerati capabili sa invete si nu
li se ofera sansa de a incerca.
Janette exceleaza la toate subiectele.
Profesorii spun ca ea ridica standardele intregii clase. Dar drumul ei este
abia la inceput si este inca presarat cu provocari. Ii place mult matematica si
este dornica sa faca progrese la aceasta materie, dar este limitata de lipsa de
tehnologie de asistenta. Matematica este un subiect la care putini elevi cu
dizabilitati sunt in masura sa participe, in parte pentru ca traducerea
ecuatiilor in forme accesibile nu este deloc simpla, iar costurile implicate sunt mai mari. Se concentreaza insa asupra altor discipline si, frecventand scoli-incluzive
sprijinite de organizatii specializate pe salvarea vederii la copiii nevazatori,
Janette aprofundeaza studiile sociale, culturale si stiintifice, engleza si economia. Foloseste
un inregistrator de banda pe care il poate asculta din nou la clasa si o masina
speciala de scris pentru examene.
"Dupa ce voi
termina scoala vreau sa fiu profesor - predarea este destul de importanta
pentru ca te determina sa stii mai multe despre comunitatea ta. Vreau sa predau
stiintele sociale si economia casnica. Va trebui sa merg la universitate. As
vrea sa fac acest lucru in America. Mesajul meu catre alti copii cu
dizabilitati este sa invete. Cand invata sunt educati, iar educatia este mai
pretioasa decat argintul si aurul. Este cheia succesului."
Toti copiii au nevoie de
atitudinea noastra condescendenta, de integrarea la un anumit grup, de dragostea
si sensibilitatea noastra. Le putem atinge gingasia sufletului intr-un fel
unic, care sa ofere garantia respectarii fiintei lor. Activitatea de ingrijire
a copiilor cu nevoi speciale poate aduce foarte multa satisfactie daca se intelege
copilul si nevoia lui speciala, precum si daca se realizeaza un climat adecvat
de acomodare care sa vina in sprijinul instruirii si dezvoltarii sale.
In acest sens, un rol foarte important
il are educatia incluziva, incluziunea presupunand includerea copiilor cu nevoi
speciale intr-un program de ingrijire a copiilor cu varste similare in
dezvoltare, cu instructiuni de specialitate si sprijin. Ingrijirea incluziva este
benefica atat pentru copiii cu nevoi speciale, cat si pentru ceilalti copii din
clasa de incluziune.
Cei care se ocupa de ingrijirea
copiilor cu nevoi speciale, trebuie sa inteleaga ca fiecare copil, fiecare aptitudine
speciala pe care o are si fiecare dizabilitate este unica. Insa, cu sprijin si
incurajare din partea adultilor, copiii care au sau nu dizabilitati pot forma
conexiuni care sa ofere nu numai bucurie, ci sa contribuie la incurajarea
dezvoltarii si evolutiei acestora in mai multe domenii.