“Cel puternic nu este cel ce invinge oamenii prin
puterea sa, ci acela ce se controleaza pe sine la manie.”
"In perioada dintre ultimul nostru turneu "Victory",
incheiat in decembrie 1984, si anul 1992, familia l-a vazut sporadic pe
Michael, sa zic de trei sau patru ori pe an in acei opt ani. Cand au aparut
aceste ocazii, la Hayvenhurst sau Neverland, m-am grabit sa ma vad cu el inainte
ca el sa dispara din nou pentru perioade foarte lungi, fara niciun apel telefonic.
De fapt, toti anii acestia s-au simtit ca si cum ar fi fost opt ani fara contact,
deoarece contactul a fost atat de trecator. Mutarea lui in singuratatea din
Santa Ynez Valley nu a facut decat sa inrautateasca situatia asta: ne-am obisnuit cu
acest strain denumit “Distanta” miscandu-se intre noi si simtindu-se ca acasa.
Nu stiu cu adevarat cum s-a intamplat asta. Poate ca l-am invitat prima data pe acest "strain" cand stateam la Motown si am incalcat pactul de echipa. Poate ca fiecare dintre noi
am devenit prea preocupati in incercarea de a ne depasi potentialul.
Dar, indiferent de deciziile luate de noi ca artisti,
daca cineva mi-ar fi spus in perioada Jackson Five - si chiar in timpul turneului
„Victory” - ca stardomul si cariera ne va transforma in frati distantati, nu l-as
fi crezut niciodata. “Noi ne-am avut unul pe altul inainte de succes, iar
dragostea noastra va dura mai mult decat acesta”, as fi spus. “Sinergia si spiritul de echipa care ne-au format
coloana vertebrala au fost construite nu la Hollywood, ci au fost forjate in
cuptoarele de otel din Gary.”
Stiam unde se afla Michael in momentul acela al
vietii sale. A fost ocupat cu Turneul Mondial Bad in cea mai mare parte a
anului 1987 si in anul 1989 s-a intors acasa pentru a se muta la Neverland. Stiam,
de asemenea, ca renuntarea la radiolocatie era obiceiul lui creativ. Dar, inainte de a
admite noi asta, decalajul s-a largit si am fost in deriva spre o realitate
inconfortabila.
Michael nu avea telefon mobil, asa ca noi nu-l
puteam suna. Tehnologia comunicatiilor nu a fost niciodata specialitatea lui,
iar sistemul ne-a dictat cum sa apelam birourile sale din Neverland sau din LA
si sa lasam un mesaj. Si altul. Si apoi altul. Toate au ramas fara raspuns si
nu stiam ce sa cred. Mesajele noastre chiar ii sunt transmise? Le ignora? Suntem
blocati sa vorbim cu propriul nostru frate? Daca mesajele noastre nu ii sunt
transmise, crede ca ne-am distantat? Publicatii precum revista People au
difuzat rapoarte despre faptul ca fratii Jackson “sunt in conflict - si nu iau
deloc legatura unii cu altii”. Era doar pe jumatate adevarat: nu am fost
niciodata in conflict. Bineinteles ca am auzit neroziile strainilor care
pretindeau ca il inteleg pe fratele nostru, sugerand ca el si-a ales un loc ca
Neverland, deoarece “garanta spatiul dintre Michael si familia lui neplacuta”.
Se vorbea ca “fratii il vor pe Michael doar pentru faima lui si sa isi faca ei un
renume”.
Chiar
daca ne facuseram deja un renume: “Jacksons”.
Si apoi a venit cea mai buna declaratie: “Michael
nu are nevoie de fratii sai – el are succes singur”. Auziti asta din nou:
Michael nu are nevoie de fratii sai. Ca si cum succesul lui ar fi fost tot ce
conta pentru el si pentru noi. Aceasta este cea mai mare neintelegere cu
privire la familia noastra: putini inteleg ca dragostea noastra unul fata de altul era considerat de fiecare data cel mai important lucru, indiferent de perceptiile
construite de titlurile articolelor din mass-media. “Familia” era pentru noi tot ceea ce
stiam, platforma noastra de succes si se afla inaintea la orice. Abia cand s-a
intamplat aceasta separare, ne-am dat seama ca, departe de scena si in afara
divertismentului, nu exista o intalnire reala, pentru ca nu sarbatoream sarbatorile
sau zilele de nastere din cauza regurilor lui Iehova. Noi nu ne-am asezat
niciodata impreuna la masa de cina si nu ne-am petrecut duminicile vizitandu-ne
unii pe altii. De aceea, cam prin anul 1988, am inaugurat “Ziua familiei”: era
o sansa pentru noi toti sa ne reunim la Hayvenhurst, sa ne intretinem, sa facem
un gratar, sa vedem un film sau sa vedem copiii costumati, prezentandu-ne un
spectacol pe scena cinematografului nostru.
De cateva ori, chiar Michael a realizat aceste
ocazii, dar nu de fiecare data. Ceea ce mi-a placut in acele zile, a fost
faptul ca nu a existat nicio discutie despre afaceri - aveam “Intalniri de Familie”
pentru asta. “Ziua Familiei” este o sansa pentru a fi din nou in familie”, spunea
mama. Intre timp, Joseph a observat ca el lupta singur sa ne tina pe toti
impreuna. Datorita parintilor nostri am inregistrat
piesa “2300 Jackson Street” in 1989, cu Michael. De asemenea, el a vrut ca
el si Mama sa se filmeze vorbind despre familie si despre ei insisi - cum s-au
intalnit ei, prima lor intalnire - si “interviurile” au inceput, dar, nu au
fost terminate niciodata. El a pastrat materialul in propria sa arhiva, sub incuietoare
si cheie, cu jurnalele sale profund personale. Michael a inregistrat totul pe hartie:
primele sale versuri, amintirile, sentimentele si notele despre
diferitii oameni pe care i-a cunoscut si ce au insemnat pentru el.
Este o colectie de amintiri
placute care ar trebui sa ramana asa cum si-a propus el: privata si sacrosancta.
(De
asemenea, el a pastrat bibelouri, suveniruri, videoclipuri familiale si
amintiri din trecutul sau, cum ar fi prima pereche de pantofi pentru copii a
lui Rabbie, primele suzete ale nepoteilor si nepotelelor lui - marionelete -
sau primele papusi.) In timpul turneului “Victory”, a fost ideea lui sa ne alaturam
cu totii Mamei intr-o calatorie de aducere-aminte pentru a-si vizita radacinile
in Alabama si a vrut sa ne surprinda cu aparatul foto in timp ce ne vizitam
rudele indepartate. Aceasta colectie minutioasa a tot
ceea ce a insemnat “familia” pentru el, a facut ca
distantarea lui sa para in contradictie cu cine a fost el si ceea ce a contat pentru
el in viata. Presupun ca fiecare familie are un membru indepartat - nu
mi-am imaginat niciodata ca al nostru va fi Michael sau ca el va deveni atat de
absent din viata noastra de zi cu zi. Am trecut de la “mereu impreuna” la
punctul in care nu am mai putut ajunge la el.
Stiam ca Michael a prosperat in izolare - si cred ca artistii au nevoie sa se retraga din viata publica intr-o anumita masura
pentru a observa, canta si scrie despre asta. Am inteles aceasta nevoie a lui
Michael - si nu am uitat niciodata cum a dat el prima sa reprezentatie publica, cantand
personal “Climb Ev’ry Mountain” pe scena scolii. Dar, el avea sa afle ca exista
o linie fina intre solitudinea creativa și singuratatea personala. S-a vazut
prins intre ceea ce singur a ales si ceea ce i-a impus faima; avea sa descopere
ca singuratatea nu era intotdeauna prietena lui si ca viata unui geniu poate fi
cea mai singura din lume. Dar exista o singura garantie, cea referitoare la
familie: stii unde sunt membrii ei si ca va veni ziua in care veti fi acolo
unul pentru celalalt, pentru a face tot ce se poate.
Eu am avut nevoie de singuratate din motive
foarte diferite. Casatoria mea cu Hazel s-a incheiat in 1987, mai ales pentru ca
nu eram, pana la urma, suficient de puternic pentru a rezista ispitelor. Am dezamagit-o
si am spulberat ceva special. Am intalnit o femeie pe nume Margaret Maldonado
si am ajuns sa ne mutam impreuna in Hayvenhurst dupa ce Michael s-a mutat. Dar a trebuit
sa scap si sa gasesc echilibru, asa ca in 1989, am plecat spre Orientul
Mijlociu - un concert a lui Rebbie a fost scuza mea. Ea ramasese dansatoarea
incredibila in stil vechi si vocea ei se maturizase. Michael i-a scris piesa de
titlu a albumului de debut, “Centipede”, din 1985, si ea a avut spectacole in
Dubai, Oman si Bahrain, ceea ce mi-a oferit mie sansa de a-i oferi sprijin si de a
o vedea live pentru prima data. Nu stiam exact ce cautam eu in aceasta calatorie,
deoarece nu puteam pune degetul pe ceea ce lipsea. Eu doar mi-am facut bagajele si
mi-am urmat instinctele.
Nimic nu se compara cu o plimbare prin desertul
arab, care sa iti limpezeasca mintea. In Range Rover am avut toate geamurile inchise si
aerul conditionat la mixim in timpul calatoriei de patru ore intre Bahrain si
Riyadh. A fost cea mai senina, mai pitoreasca si mai prafuita – calatorie din viata
mea. O fasie de drum s-a derulat pe nisipului fin, cu dune gigantice pe ambele
parti. Am vazut camile alergand libere, copiii oprindu-se sa se roage si am
trecut pe langa comunitati de beduini in corturi, in timp ce la radio se canta muzica
din Orientul Mijlociu. Totul cu privire la acel loc era hipnotic. Ali Qamber,
un prieten de-al meu din Washington DC, care ma intalnise in culise in timpul turneului
„Victory”, conducea masina. El a fost traducatorul si ghidul meu; el avea sa ma
ajute sa-mi schimb viata si sa-mi devina cel mai apropiat prieten. In timp
ce conduceam, ne-a aratat un palmier in desert.
“Iti aminteste de Hollywood? m-a intrebat el.
Nimic de aici nu seamana cu Hollywood-ul, gandeam eu, dar am zambit si am dat
din cap. El a vorbit despre beduini. Nomazi. Familii mari, puternice. Pot sa infrunte
orice. Familia, familia, familia – era totul pentru acei oameni si numai despre
asta discutau. Am zambit si am dat din nou din cap. Am facut echipa cu el la
unul dintre spectacolele lui Rebbie, din Bahrain. A doua zi, m-a dus la o receptie acasa la el, pentru a-i intalni familia. In ciuda tam-tam-ului pe care “un
Jackson” l-a facut in casa, copiii au fost manierati si respectuosi. Chiar si in
emotia lor, ei se asteptau unii pe altii sa termine o propozitie inainte de a
vorbi un altul. In aceasta familie musulmana, fiecare perceptie negativa pe
care am auzit-o in America despre credinta a disparut. Tot ceea ce spusese
Muhammad Ali mi-a revenit in minte. Mi-am amintit de ziua cand m-a dus in biroul
mamei la Hayvenhurst, a inchis usile si a tras un scaun vizavi de al meu.
“Asculta-ma. Am ceva important de spus. Uita-te
la mine. Asculta ce am de gand sa iti spun.” El a inceput sa rasfoiasca prin
paginile Bibliei, aratand cu degetul spre ceea ce credea el ca este o
contradictie. Chiar sub acoperisul Mamei. Ducea lupta la usa lui Iehova. Indrumarile
sale m-au dus la intalniri ale Natiunii Islamului, unde predicatorul Farakhan a
vorbit cuiva din interiorul meu, care nu a fost destul de pregatit sa asculte.
Acum, in sanul familiei Qamber, am simtit ceva atat de profund incat nu-l pot
descrie decat ca pe o chemare. I-am spus lui Ali atunci si acolo ca vreau sa ma
duc la Riyadh, apoi sa zbor la Jeddah, dupa care sa merg catre Mecca. In dorinta mea
de convertire la Islam, m-am trezit ca merg pe o pista foarte veche, in interiorul
celor mai sfinte dintre arenele in aer liber, Al-Masjid al-Haram, al-Haram, in
Mecca; sapte ture in jurul Ka’ba - acest bloc patrat mare, acoperit in negru.
Este piesa sacra in jurul careia musulmanii se plimba in rugaciune tacuta.
In timp ce ma rugam - pentru ca familia mea,
pentru ca fratii mei sa fie vegheati - am inceput sa ma simt de parca alunecam, nu
mergeam. De nicaieri, simteam graba aceea de a fi pe scena si de a auzi urletul
multimilor. Ma simteam euforic fara nimic tangibil inaintea mea. “Tu ai fost obisnuit
sa vezi ca sa crezi”, mi-a spus Ali Qamber mai tarziu. “Acum, vezi ca ceeea ce
simti este credinta.” Am devenit constient de zecile si zecile de oameni din
jurul meu, care mergeau in acelasi cerc, in aceeasi directie, uniti intru inchinare.
Conectati. La fel este cu Ramadanul. Indiferent unde sunt oamenii in lume, ei postesc de la rasaritul pana la apusul soarelui, impreuna. Am observat mai multa
sincronicitate si multa armonie si totul rezona cu mine. Am vazut cum, la chemarea la
rugaciune, toata lumea se ruga unul langa altul in randuri ingrijite. S-au spalat
inainte de rugaciune, deoarece igiena este imperativa. Nu au pus niciodata
Coranul pe podea, la picioarele lor, pentru ca asta este lipsa de respect.
Ordine, curatenie si respect. La fel cum am fost crescut.
M-am intors in California revigorat. M-am
mutat din Hayvenhurst intr-un duplex din Beverly Hills, cu Margaret si cei doi
copii ai nostri, Jeremy si Jourdyn. De asemenea, am fost dornic sa inregistrez
urmatorul meu album cu Arista. Anii 90 au reprezentat un inceput nou. Am promis
sa-mi traiesc viata in conformitate cu vointa lui Dumnezeu si sa devin o fiinta
umana mult mai buna. Totusi, aveam sa descopar ca sapte ture in jurul Ka’ba nu este
o garantie pentru atingerea acestui obiectiv, pentru ca viata continua sa te
testeze - si uneori esuezi. Uneori, a deveni “mult mai bun” inseamna a lua cele mai
proaste decizii si a invata de la ele. Am auzit prin stirile televizate ca
Michael a fost dus la spital cu “dureri in piept”. Era iunie, 1990, iar pe
el trebuia sa il gasesc la camera de urgenta a Spitalului St John, Santa
Monica.
Imi amintesc cum gandeam, ca trebuie sa fiu
acolo cu el sau ca nu are pe nimeni cu el - restul familiei era cu siguranta in
afara orasului. Spitalul a fost usor de localizat din cauza camioanelor de televiziune
prin satelit parcate in exterior si a elicopterelor de stiri care treceau pe deasupra.
Acum, Michael era asediat continuu. Cand am ajuns in camera lui, se odihnea in
pat, purta un halat de spital, sprijinit de o gramada de perne. El mi-a spus ca
nu are “dureri in piept”, ci durere severa de cap - durere chinuitoare despre care
am presupus ca era legata de vechea leziune datorata arsurii pe scalp. Isi
primea calmantul - Demerol - intravenos, dar se plangea si mai mult de o senzatie
de arsura in brat. Am chemat inauntru o asistenta, care a ajustat acul. Am
observat doua carti pe noptiera lui: una despre casatorie si divort, cealalta
despre impozite. Pentru un barbat care nu se gandea la casatorie si care avea
propriul contabil, ar putea parea ciudat, dar era tipic pentru Michael, care
dorea intotdeauna sa invete ceva nou, oricat de aleatoriu.
Am facut o gluma despre materialul lui, usor de
citit. “Poate de aceea ai dureri de cap”, am spus - ceea ce l-a facut sa zambeasca.
Daca vroia sa abordeze ceva mai nou, i-am sugerat eu, ar fi trebuit sa inceapa cu cartile
mele despre islam. Aceasta vizita la spital a fost prima mea sansa reala de a-i
impartasi experienta mea la Mecca si el a fost la fel de intrigat pe cat banuiam eu ca va fi. Am vorbit despre chestiuni spirituale in general, ceea ce nu era
nimic nou intre noi, deoarece de multe ori ne-am imaginat ca stam in afara
corpurilor noastre pentru a ne observa si a ne putea perfectiona ca
interpreti si ca oameni. “Imagineaza-ti ce vede o
alta persoana”, imi spunea Michael, “si asta ne va face mai buni in toate privintele.”
“Asta este tot ce vrea Islamul sa spuna,” i-am spus, “pentru a ne face mai
buni ca oameni.” El m-a rugat sa-I aduc toate cartile pe care le aveam, dupa ce le voi termina de citit. “Dar, este ceva de care am nevoie cu adevarat acum”, a spus
el, serios. “Il aduce asistenta”.
“De ce ai nevoie?”, am intrebat eu. Michael a
zambit. “Tort de ciocolata... Au aici acest tort de ciocolata grozav... Nu vrei sa
impartim o bucata?” La finalul tortului, am vorbit despre toate si apoi i-am spus
marea mea veste: m-am mutat in Atlanta pentru a incepe lucrul la un nou album in
studioul a doi dintre cei mai tari producatori din jur, LA Reid si Babyface,
care fondasera LaFace Records intr-o afacere cu Clive Davis si Arista. “Acesti
tipi vor fi Quincy Jones pentru mine”, i-am spus lui Michael - o indicatie
despre cat de emotionat eram de oportunitate. Mi-a urat noroc. “Doar asigura-te
ca vei canta propriile melodii”, mi-a spus el, aruncandu-mi cateva sfaturi tarzii. Cand
am terminat de vorbit, ziua se transforma in amurg si se simtea obosit. A spus
ca ar trebui sa ma intorc acasa. Am spus ca vreau sa raman pentru a ma asigura
ca el este in regula. “Nu trebuie,” a spus el. “Nu-ti face griji pentru mine,
du-te sa dormi.” In prima noapte, nu voiam sa fie singur intr-o camera de
spital. Am tras perdelele si am stins luminile. In colt era un fotoliu mare. Parea
destul de confortabil. In timp ce Michael inchidea ochii, acela a fost locul in
care m-am cuibarit si am adormit pana la rasaritul zilei.
Mutarea mea a fost o afacere buna. Am luat
totul, cu exceptia chiuvetei de bucatarie si am inscris copiii intr-o scoala
noua, deoarece Margaret si cu mine ne instalaseram casa in Buckhead, Atlanta, pe
o proprietate frumoasa in stil colonial, in West Paces Ferry Road. Am semnat un
contract de inchiriere pe un an si am petrecut primele saptamani asigurandu-ne
ca familia este fericita si se integreaza in comunitate. Am luat parte chiar si
la un joc de baseball sau doua si am dat echipei noastre numele de Braves.
Intre timp, am facut apeluri cu L.A.
Oamenii lui Reid si ai lui Babyface urmareau
data inceperii albumului, dar li s-a spus ca exista o mica intarziere. Neplacandu-mi
sa stau fara sa fac nimic, am profitat din plin de acalmie si am inceput sa
vorbesc de afaceri cu Stan Margulies, producatorul mini-serialelor TV Roots si
The Thorn Birds (si ulterior The American Dream, povestea vietii familiei
noastre pana in 1992). Stan mi-a spus ca avea 17 ore de filmare din cercetarile
pe care le facuse pe Tutankhamon si vroia ca Michael sa joace in rolul faraonului
intr-un film. El a intrebat daca fratele meu ar fi interesat de asta. “Nu ar
pierde sansa”, i-am spus. “Da-mi doar cateva zile, lasa-ma sa-l pun la la
curent cu asta si ma voi intoarce la tine.” Am lasat un mesaj pentru Michael la
biroul sau. Am asteptat in Atlanta pana la 3 dimineata ca sa ma sune inapoi. Nu
s-a intamplat nimic. Am facut acest lucru - lasand un mesaj si asteptand – si
pentru zilele urmatoare, dar nu a venit niciun raspuns. Nu puteam intelege de
ce exista tacere atata timp cat Michael pe care eu il stiam nu ar fi pierdut
timpul daca s-ar fi ivit o astfel de oportunitate. Dar asta devenea o regula.
Petrecusem deja trei luni in Atlanta si nu se
intamplase nimic pe niciun front. Nouazeci de zile in care nu se intampla nimic inseamna mult timp atunci cand esti nerabdator sa actionezi, sa faci
rapid pasul urmator. Acesta a fost cel mai lent, cel mai inutil, cel mai frustrant moment.
In cele din urma, cineva de la casa de discuri a sunat sa-mi dea in cap. Mi-au
spus ca nu voi fi fericit pentru asta, dar trebuie sa aflu ceva: L.A. Reid si
Babyface lucrau in California cu un alt artist. M-am infuriat. Nu-i de mirare ca
nu au avut tupeul sa ridice telefonul si sa-mi spuna ei insisi, am gandit eu. “Cine
este acest alt artist?”, am intrebat. “Nu-ti va placea sa auzi”, mi s-a spus. “De
ce? Cine****este?” – “Este fratele tau, Michael.” Am lasat telefonul jos si
Margaret m-a intrebat ce nu este in regula. Nu am putut sa-i spun, pentru ca nu-mi
gaseam cuvintele. Eram prea ocupat sa lupt cu fortele gravitatiei in timp ce mi
se invartea capul cu intrebari.
Michael imi impartasise entuziasmul pentru proiectul meu: de ce ar fi pastrat el aceiasi producatori? De ce, atunci cand
am fost angajat la LaFace Records, ei nu au avut bunul simt sa-mi spuna? De ce oare merge toata lumea prin spatele meu, lasandu-ma agatat in Atlanta? In urmatoarele
saptamani, aceste intrebari s-au exprimat fara raspuns. Nu am auzit nimic de la
producatori, dar nici de la fratele meu. In schimb, am imbratisat invataturile
Coranului, in timp ce incercam sa devin o fiinta umana mult mai buna. Am perseverat pe
un verset anume din Coran - o bucatica de intelepciune de la Profetul Muhammad - si
l-am recitat in capul meu din nou si din nou: “Cel puternic nu este cel ce invinge oamenii prin
puterea lui, ci, cel puternic este cel ce se controleaza el insusi la manie.” Totusi,
ca in orice intelepciune, nu e deajuns recitarea ei, ci trairea ei.
Eram deja contractat la LaFace Records si
obligat la Arista pentru inca un album, asa ca nu aveam alta optiune decat sa-mi
astept producatorii si sa ma obisnuiesc cu gustul acru din gura. Dar, cand au
fost in sfarsit pregatiti sa inceapa munca, s-a dovedit ca si ei erau suparati
pe Michael. Nu stiu ce fel de amenajare a studioului asteptasera L.A. Reid si Babyface de la fratele meu, dar nu cred sa fi inclus si proeminenta inginerului/ producatorului
lui preferat, Bruce Swedien. El fusese necesar la captarea si finisarea
sunetului unic al lui Michael de-a lungul anilor si era considerat
indispensabil echipei sale de productie. La insistentele lui Michael, a stat intotdeauna in spatele tablourilor din camera de control. Ceva din increderea
lui Michael in Bruce nu le-a cazut prea bine lui L.A. Reid si Babyface. Ei nu
au apreciat nici faptul ca Michael nu a continuat cu niciuna dintre melodiile
lor.
Asta,
cred eu, a fost adevarata palma peste fata.
A fost evident atunci cand, in timpul unui
apel telefonic, ei mi-au comunicat un refren de la o melodie pe care o scrisesera
deja pentru mine, numita “Word To The Badd”. Refrenul care vibra - datorita
egoismului insinuant - suna astfel:
Nu este vorba despre lumea ta
Nu este vorba despre lucrurile pe care le
faci
Daca nu iti pasa, nu imi pasa
Te tot gandesti la tine
Mi-ai luat toata placinta
Ai luat-o pentru mult timp ...
Versurile pe care ei le-au scris la manie
s-au intalnit cu furia mea care inca mai persista fata de Michael. Nu numai
asta: toata energia mea acumulata pentru a intrat in studio s-a combinat intern
cu un sentiment de nedreptate din ce in ce mai profund. A fost o furtuna emotionala
perfecta in care nimeni nu gandea, doar o lasa sa zboare.
Daca o sesiune de studio este o solutie
pentru o problema, ea este si pentru eliberarea emotiei neexprimate. Muzica poate fi
psihoterapeutica si nu am fost primul artist care a ajuns la microfon cu intentia
de a scoate totul. De fapt, a fost tipic pentru mine sa ma descarc singur in
loc sa-i spun ceva direct lui Michael. Este un lucru sa scrii versuri, si cu totul
altul sa le eliberezi ca si single. Banuiesc ca este ca si cum tii un jurnal: lasi
emotia sa apara pe pagina. O scrii si in acelasi moment, o crezi. Dar nu te gandesti
niciodata sa publici aceste cuvinte. Cand am ajuns la studio pentru a incepe
munca, mi s-a prezentat cantecul terminat, iar L.A. Reid si Babyface au venit
cu un verset care suna astfel:
Refacut
Nu sti
cine esti
Odata
ce te-ai nascut
Ti-ai
schimbat nuanta
Era
gresita culoarea ta?
A fost o referire clara la Michael si stiam
asta. Versurile respective erau in concordanta cu o perceptie gresita despre el
si eu nu am fost de acord cu ele, dar am fost de acord cu tonul furios. Am fost
suparat. Am imbratisat aceasta revansa secreta. In momentul in care foaia cu cantecul
a fost in mana mea, am cantat cu o manie pe care terapeutii ar fi aplaudat-o,
chiar daca fanii lui Michael nu ar fi facut-o. In naivitatea mea, eu nu m-am asteptat
nicio clipa ca acele cuvinte sa fie auzite de o alta audienta in afara de cei doi
producatori si de un inginer, deoarece, in mintea mea, erau versuri niciodata
destinate lansarii. Dupa ce mi-am cantat vocalele furioase - si m-am simtit mult,
mult mai bine scotandu-le afara din piept - am inregistrat o alta versiune:
versiunea prevazuta de “Word To The Badd”, cu T-Boz de la TLC. Mentinea acelasi
verset, dar se indeparta total de insinuarea fata de Michael. Nu m-am mai gandit
la asta in timp ce am continuat sa taiem restul albumului - datorita lansarii lui in 1992 - care includea si cea mai mare speranta a mea: o melodie energica,
cu un ritm exploziv, care nu incetinea niciodata. Se numea “You Said, You Said”.
Nu-mi amintesc unde ma aflam atunci cand a cazut
bomba. Imi amintesc doar un apel telefonic care m-a intrebat daca am auzit
radioul si asa am aflat ca versiunea furioasa, distribuita ilegal, a melodiei
„Word To The Badd” a fost facuta cunoscuta. Cineva a gasit-o irezistibila si a primit un timp de difuzare pe o statie de radio din Los Angeles si afiliata sa din New
York. Unii DJ-i “inteligenti” au facut asociere intre versurile “Ti-ai schimbat
nuanta / Culoarea ta a fost gresita?” si single-ul „Black Or White”, care urma
sa fie lansat in curand de Michael. Am fost blamat: eram barbatul surprins pe o
caseta de supraveghere, tinand arma intr-o crima pe care nu o comisesem, dar
probele erau acuzatoare. Acum, imaginea mea era luminata peste tot cu titlul:
“L-ati vazut pe acest asasin?” Vinovat de crima si rautate. Sa se potriveasca cu un sentiment de
rusine.
Prostia mea de a ma increde in efectul
psihoterapeutic al studioului si in a lasa acea versiune sa pluteasca prin
jurul meu, a revenit sa ma bantuie si am fost condamnat de dovada cuvintelor spuse
de mine: Jermaine Jackson cantand versuri care l-au atacat si ridiculizat pe Michael
Jackson. Se pare ca crimele impotriva loialitatii nu s-au agravat. Am primit
telefonul imediat la domnul Gordy, singura persoana pe care o stiam ca va fi
calma intr-o criza. Sfatul lui a fost la fel de simplu pe cat am avut eu nevoie sa
fie. “Ai scris-o?” ”Nu” “Dar ai cantat-o?” “Da.” “Erai suparat cand ai cantat-o?”
“Da.” “Ei bine, trebuie sa iti asumi responsabilitatea intreaga, Jermaine. Nu
mai pot spune nimic.” A trebuit sa ma asez in masina mea timp de o ora dupa
apelul acesta, mustrandu-ma, dorind sa-mi trantesc capul mai intai pe tabloul
de bord si apoi prin parbriz.
Am vrut sa-l sun instant pe Michael, dar care
era ideea? Am lasat doar un mesaj la care nu aveam sa primesc raspuns. Mai ales
acum. Am vrut sa spun lumii ca nu am facut asta si speram ca ei sa creada
minciuna mea. Pentru ca eu, cel real, nu am facut asta, si acesta era adevarul.
Dar, a trebuit ca eu sa marturisesc sincer si sa pasesc inainte. Am reunoscut pe CNN
lui Larry King. Am incercat sa explic, sa gasesc contextul si sa pledez
circumstante atenuante. Am incercat sa explic ca este vorba de o melodie care nu ar fi
trebuit niciodata cantata si cu atat mai putin inregistrata. Dar, nimic din acele lucruri publice nu au contat in schema lucrurilor. Ceea ce conta acum era
repararea pagubelor cu Michael. Inevitabil, el a sunat-o imediat pe mama, vrand sa stie
ce naiba se intampla si a vrut sa verifice de doua ori daca eu chiar am cantat
acele versuri. Nu putea sa creada asta. Nimeni nu putea. Toti cei care se
interesau, se uitau la mine si ma intrebau: “Tu la ce te gandeai?” Si eu nu aveam
niciun raspuns. Furia nu a avut niciodata sens dupa fapt.
Dar, Mama era intotdeauna cea care intermedia
pacea in familie si tot ea a fost cea care a convocat o intalnire la Hayvenhurst
pentru ca noi sa putem discuta fata-in-fata. "Nu asculta mass-media", i-a spus
ea lui Michael. “Nu-i asculta pe consilierii tai. Asculta tot ce are de spus
Jermaine si discerneti asta ca fratii, ca barbatii.” Din cate imi amintesc, a
fost pentru prima data cand aveam de gand sa confruntam o problema fata in fata.
Eram la etajul casei de la Hayvenhurst cand l-am auzit pe Michael in hol si niste voci formale, amenintatoare, discrete - un sunet pe care in mod normal il poti asocia cu o intalnire sumbra. Am coborat imediat sa ma intalnesc cu el, mama si Joseph care ma
asteaptau in biblioteca. Parea solemn in timp ce ocupa un loc pe canapea, 90 de
grade in dreapta mea, cu genunchii aproape atingandu-ne.
El o avea pe mama pe partea sa, iar Joseph luase
loc pe canapea, vizavi de mine, la capatul indepartat al masutei de cafea. Nu-mi
amintesc ca noi doi sa fi avut anterior vreun fel de stanjeneala, nici macar ca
copii. Acum, stangacia dintre noi era evidenta. In primul rand,
distanta. Acum era discordia. La inceput, am evitat contactul ocular. Michael
privea in jos. Eu ma uitam fix la mama. Joseph arata de parca ar fi vrut sa ne
bata cap in cap, dar nu zicea nimic: un tata isi urmarea cu atentie fiii care rezolvau
o problema pe cont propriu. Mama a fost cea care a facut ca lucrurile sa si mearga,
amintindu-ne de dragoste si cat de aproape ne eram; ca nu ar fi trebuit sa se
ajunga niciodata la asta. Am luat primul cuvantul. Nu cu scuze, ci cu motivatii.
Este o conversatie care ramane vie. “Noi
ne-am fost aproape”, am spus, “dar au trecut opt ani ... opt ani, Michael. Opt
ani in care nu am petrecut timpul necesar impreuna. Vorbesc pentru toți, nu
doar pentru mine.” M-a privit. Acum aveam contact vizual. Am continuat: “In acesti
opt ani, toata lumea a spus tot ce poate despre aceasta familie ca si cum ne
cunosc si te cunosc, si noi ar fi trebuit sa ramanem impreuna, dar ai plecat si
-'' “Si pentru acesti opt ani ai crezut ca eu meritam melodia aia?” m-a intrerupt
el. "Este atat de dureros si eu nu m-am asteptat la asta... nu de la tine,
Jermaine." “Nu am scris-o eu." “Tu ai cantat-o". “Am cantat-o
cand am fost suparat, dar acele versuri nu reflecta ce simt fata de tine si tu stii
asta,” am spus. “Ti-ai pus vocea la acele versuri”, a spus, fortandu-si punctul
de vedere. Puteam sa vad in ochii lui cat de ranit se simtea si asta m-a ucis,
stiind ca sunt responsabil. “Imi pare rau ca te-am
ranit”, am spus.
Odata vina recunoscuta, am incercat sa-i explic cum m-am adresat lui de nenumarate ori, lasand mesaje fara raspuns si cat
de frustrant a fost acest lucru. „La fel ca ideea filmului King Tut pe care tu ai ignorant-o…”
“Nu stiu nimic despre un filmul King Tut”, a spus el, aratand cu adevarat
surprins. “Nu am primit niciunul dintre aceste mesaje.” “Asta nu iti spune
ceva? Ca oamenii din jurul tau nu iti transmit mesajele primite de la noi!”, am
spus eu, simtindu-ma din nou agitat, reinnoindu-mi suspiciunea ca mesajele noastre
erau filtrate de portarii sai. Michael a promis ca va analiza. “Dar asta inca
nu scuza cat timp ai lasat tu sa treaca in acesti opt ani”, i-am reamintit. Daca
tot facem acest lucru, hai sa scoatem totul, am gandit eu. Michael a prezentat
o justificare lunga, spunand ca nu a fost deloc intentionat, ci doar ca el a fost
foarte ocupat. Au fost multe calatorii si turnee, inregistrari si filmari de
videoclipuri. El a continuat cu ceea ce am considerat a fi explicabil.
In cele din urma, auzisem destul. “Dar, Michael,
noi suntem familia ta! Trebuie sa-ti faci timp pentru familie! ”, am strigat si,
intr-o situatie de frustrare, am trantit pumnul pe masa de cafea. Multe cani si
farfurioare au sarit pe tava de argint si Michael aproape a tresarit si el. Era
ceva atat de timid si fragil in privinta lui, atat de usor de uimit, incat m-am
simtit rau ca am ridicat vocea. “Imi pare rau”, am spus eu. "Nu am vrut sa te
fac sa tresari..." Apoi el a zambit. “Uita-te la fata ta”, a spus el, apoi
a inceput sa rada. “Esti atat de crispat!” Ca copii, am ras nervos in cele mai
grave situatii, iar rasul lui Michael m-a facut sa rad din nou acum. Cu asta,
toata lumea s-a relaxat. Tot ce parea atat de serios la inceput, acum parea
stupid si fara rost si am incheiat discutia acceptandu-ne reciproc vina. Am
stat amandoi sa ne oferim reciproc cea mai larga imbratisare, dupa care am spus:
„Te iubesc”, aproape la unison.
Incepand din acea zi, Michael s-a prezentat
la mai multe zile de familie, chiar daca nu a devenit din nou, in mod regulat, disponibil pentru noi, asa cum o facuse pe vremuri. Principalul lucru a fost ca
s-a destins atmosfera. Pana in ziua de azi, unii dintre fanii lui Michael sustin
„Word To The Badd” impotriva mea intr-un mod pe care el nu l-a facut, dar in
cele din urma, ceea ce a contat a fost iertarea dintre frati. Ca familie, nu te
uiti la o disputa in acelasi fel in care o face publicul - problema a fost
redusa proportional in exterior, crescand perceptia despre noi ca o familie
disfunctionala. Uneori parea ca nu aveam voie sa ne certam, ca nu cumva cineva
sa sugereze ca suntem o familie “in razboi”. Adevarul era ca dificultatile
noastre nu au fost mai mari sau mai mici decat la orice alta familie, dar au fost
amplificate de actiunile mele si de faima lui Michael. Din fericire, am fost intotdeauna
capabili sa punem problema in perspectiva si sa mergem mai departe. Este nevoie de mult mai mult
decat cateva versuri prost analizate pentru a rupe legaturile de rudenie
dintre noi."
Michael a inregistrat totul pe hartie:
primele sale cantece scrise, amintiri, sentimente si note despre diferitii
oameni pe care i-a cunoscut si ce au insemnat ei pentru el. El a pastrat
materialul in propria arhiva, sub incuietoare si cheie, cu jurnalele sale
profund personale Este o colectie de amintiri placute, care ar trebui sa ramana
asa cum si-a propus el: privata si sacrosancta. A fost ideea lui sa ne alaturam
Mamei intr-o calatorie de aducere aminte, pentru a-si vizita radacinile in
Alabama si a vrut sa ne surprinda cu aparatul foto in timp ce ne vizitam rudele
indepartate. Aceasta colectie minutioasa a tot ceea ce a insemnat pentru el
“familia”, a facut ca distantarea lui sa para in contradictie cu cine a fost el
si ce a contat cu adevarat pentru el in viata.
“You Are Not
Alone, Michael”/ Capitolul “Once Said”/ de Jermaine Jackson
