ONOR DOMNITORULUI CUZA

„Nu este in aceasta lume totul desertaciune, ramane ceva statornic; raman faptele mari, care sunt nepieritoare” / Mihail Kogalniceanu

In constiinta romanilor, Alexandru Ioan Cuza a fost si va ramane primul domn al Romaniei moderne, intemeietorul statului national roman modern, un mare patriot care a condus cu inteligenta si daruire, actiunea de propasire a Romaniei pe drumul modernizarii sale reusind sa depaseasca, prin tenacitate si hotarare, obstacolele care i-au stat in cale atat pe plan intern, cat si extern.

Dupa abdicarea din anul 1866, Alexandru Ioan Cuza a trait in stainatate, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena, Florenta si Wiesbaden. Initial a locuit la Paris (din aprilie 1866) sub numele de Alexandru Adam. In 1867, Cuza a incercat sa revina in tara ca persoana privata, dar nu a reusit. Domnitorul Carol I a transmis cererea sa Consiliului de Ministri, care a refuzat sa ii acorde permis de intrare in tara. Poporul roman insa nu l-a uitat si, atata timp cat a mai trait, a fost ales, in lipsa, deputat in Parlamentul tarii.

Corespondenta dintre Alexandru Ioan Cuza, domnitorul rasplatit cu titlul de „print“, si Carol de Hohenzollern, printul strain adus pe tronul Romaniei, aduce un plus de lumina in schimbarile politice majore care au marcat anul 1866.

Scrisoarea lui Cuza:

„Principe, Graba cu care am parasit Principatele nu mi-a ingaduit sa rezolv diversele afaceri a caror situatie intereseaza in mod special averea mea personala. Pe de alta parte, eu sint obligat sa apar intr-un proces în care este amestecat si numele meu si care solicita prezenta mea indispensabila in tara. Din cauza acestor probleme am intentia sa ma reintorc cat de curand posibil in Moldova, la mosia mea, Ruginoasa. Referitor la aceasta problema, Principe, permiteti-mi a va spune toate gindurile mele, ca sa previn toate interpretarile care ar putea sa fie date reintoarcerii mele in Moldova. Este o datorie impusa de caracterul meu si trecutul meu, fie ca cetatean, fie ca principe domnitor.

In anul 1857, in divanul ad-hoc din Moldova, am fost unul dintre primii deputati care am exprimat si semnat vointa tarii mele pentru unirea cu Muntenia. Mai tirziu, in anul 1859, voturile unanime ale celor doua adunari mi-au acordat dubla coroana a Romaniei. Ridicat pe acest tron pentru care n-am avut deloc ambitie, am declarat imediat si in mod solemn ca voi pune onoarea mea si gloria mea la temelia realizarii vointei poporului roman.

Fiecare stie in Romania, ca eu nu am ezitat sa formulez acest angajament intr-o scrisoare adresata a doua zi dupa alegerea mea, Sublimei Porti si Puterilor garante; demersurile mele n-au fost deloc apreciate atunci si eu a trebuit sa astept o perioada mai propice. Cel putin, sint fericit ca am reusit sa realizez Unirea Principatelor, sa fac din trei milioane de aserviti, trei milioane de proprietari, sa redau tarii 1/5 din paminturile sale uzurpate de clerul grec al manastirilor inchinate, sa dau romanilor, fara exceptie, dreptul electoral, de care o imensa majoritate a natiunii era in mod injust lipsita, punind bazele unei  egalitati civile si politice etc., in sfirsit, sa realizez in fapt, aproape toate dorintele Divanului Ad-hoc, din 1857. 

Alteta Voastra a putut urmari in documentele mele linia constanta a acestei preocupari. Doua luni mai tarziu, cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor Legiuitoare, mesajul meu a reamintit Romanilor promisiunile mele din 1859: oricine ar fi alaturi de voi, am spus eu reprezentantilor natiunii, eu voi fi intotdeauna cu tara pentru tara, fara alt mobil decat vointa nationala si marile interese ale Romaniei. Vreau sa fie bine inteles ca niciodata persoana mea nu va reprezenta un obstacol in calea evenimentelor care ar putea permite consolidarea edificiului politic la ale carui fundamente eu am contribuit. In Alexandru Ioan I „Principele Romaniei”, romanii vor regasi totdeauna pe colonelul Cuza, acelasi colonel Cuza, care fiind ales deja Principe in Moldova, declara in mod oficial puterilor Garante, primind si coroana Munteniei, ca el accepta aceasta dubla alegere ca o expresie incontestabila si neclintita a vointei nationale in scopul Unirii, dar o accepta numai ca un „pastrator sacru”. 

Revenind ca simplu cetatean in tara mea, nu doresc altceva decat ca impreuna cu familia mea sa pot duce o existenta conforma nevoilor si pozitiei mele. M-as simti foarte fericit, Principe, daca intr-o zi as avea placerea sa va transmit personal asigurarea sentimentelor mele“ / 16 aprilie 1867

Raspunsul lui Carol I:

„Printul meu, Am primit scrisoarea pe care ati binevoit sa mi-o adresati si vreau sa va raspund la aceasta eu insumi, cu o sinceritate egala celei a dumneavoastra. Departe de a pune la indoiala bunele voastre intentii, sint convins ca dorinta voastra de a reveni in Romania se datoreaza numai intereselor personale, si ca prin prezenta voastra aici, tara cistiga in plus, un bun cetatean. Cu acest gind am facut cunoscuta cererea voastra Consiliului meu de Ministri. Consiliul a considerat, Printul meu, ca dupa ce a trebuit sa parasiti teritoriul romanesc in urma evenimentelor politice atat de grave, este mai intelept din partea dumneavoastra sa nu va grabiti a reveni in tara!

Mi se pare ca pentru interesul dumneavoastra si pentru a evita toate eventualele situatii dezagreabile este mai nimerit sa prelungiti sederea dumneavoastra in strainatate. Eu sint incredintat, dealtfel, Printul meu, ca aceste consideratii, alaturi de patriotismul arzator care va anima, vor conduce la ideea renuntarii de buna voie la proiectul dumneavoastra actual. Va rog, Printul meu, sa credeti in sentimentele mele si in marea consideratie ce va port“ / 2 iunie 1867

In septembrie 1867, s-a mutat la Oberdöbling, langa Viena. Pe data de 21 mai 1870, fostul domnitor vinde casa din Austria si pleaca in Italia, pentru a urma prescriptiile medicului. Atmosfera din Viena cu zgomotele strazilor l-au determinat sa se stabileasca la Florenta, o asezare destul de linistita, cu imprejurimi odihnitoare, cu monumente grandioase, cu un aer solemn si somptuos.

Din Florenta, Cuza pleca deseori in calatorii la Paris, la Reichenhall si in localitatea balneara Hale, din Austria, pentru a-si trata plamanii sai subrezi si mai mult pentru sanatatea Elenei care avea dureri pricinuite de reumatism. In iarna anului 1871-1872, familia se regasea la linistita casa din Florenta. In perioada aceea, Cuza purta o corespondenta activa cu Petre Gradisteanu, caruia ii facea urmatoarea justificare referitoare la actiunea sa din 2 mai 1864 si adoptarea Statutului Dezvoltator al Conventiei de la Paris: ”Inlauntrul tarii, a fost o revolutie plecata de la tron nu in scopul de a spori puterea ocarmuirii si de a favoriza interesele unei dinastii, ci nobilul program al divanurilor ad-hoc”. 

Pe data de 25 ianuarie 1873, Alexandru Ioan Cuza, ii scria imparatesei Eugenia, exprimandu-si regretele pentru moartea lui Napoleon al III-lea. Principele nu-si ascundea sentimentele de recunostinta fata de defunct, asigurand-o pe imparateasa ca nu uitase cine sustinuse cauza unirii si ii sprijinise domnia. Pentru Cuza, acum incepea o perioada de impacare cu sine si cu lumea din jurul sau, fiind dispus sa ierte. Isi presimtea, poate, propriu-i sfarsit, iar dupa ce il incunostiinteaza pe Iordachi Lambrino de planurile sale, in luna mai 1873 se stabileste la Heidelberg, oras universitar de pe malurile Neckar-ului, cu destule case si capele celebre, unde ar fi dorit sa isi dea copiii la invatatura si sa se trateze la un specialist. ”Heidelberger Zeitung” i-a anuntat prezenta la cronica mondena, cum se obisnuia. 

In aceasta localitate, pe 15 mai 1873, la ora unu si jumătate noaptea, Alexandru Ioan Cuza se stingea printre straini. Cu ajutorul agentului diplomatic de la Berlin, Theodor Rosetti, cumnatul lui, trupul i-a fost imbalsamat la cimitirul din Heidelberg. Fostul domnitor al Moldovei, Mihail Srturdza, ii asigura un preot din Baden Baden. Pe 27 mai, sicriul ajungea in tara cu trenul, dupa ce trecuse de Cracovia, Lemberg si Cernauti. In orasul bucovinean, un corp de oaste austriac a prezentat onorul si a depus o ghirlanda de flori. In gara Itcani (Suceava) sosisera peste 100 de delegati si o multime de suceveni. Poetul Dimitrie Gusti rosteste o cuvantare, iar arhiereul Vladimir Suhopan face o scurta slujba. La Veresti, vin sateni din tot Botosaniul in frunte cu taranul Simion Stanciu, fost deputat in Adunarea ad-hoc si care va urma sicriul pana la Ruginoasa. Primiri asemanatoare au avut loc si la Dolhasca, Liteni si Pascani.

In gara Ruginoasa este asteptat de o mare multime de tarani, ostasi, actuali si fosti demnitari ai tarii. Elena Cuza este insotita de Vasile Alecsandri si Costache Negri. In jurul lor era prezenta o mare delegatie de studenti ieseni. Pe o culme din apropiere, regimentul 5 infanterie intona unele marsuri funebre, in fruntea armatei aflandu-se Ion Em. Florescu, un devotat prieten al defunctului. S-au tras 21 de salve de tun. Sicriul a fost asezat intr-un cort din curtea bisericii din Ruginoasa. La capataiul sau se aflau mari politicieni: Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri. 

Inmormantarea care a avut loc la Biserica domneasca de pe langa Palatul domnesc din Ruginoasa s-a facut conform dorintei sale. Inmormantarea a fost deosebita, pentru un om care fusese iubit, hulit si apoi regretat.  Dintre tarani, au participat cel putin 30.000, oameni care l-au iubit si care ii datorau tot respectul cuvenit pentru inima lui mare. In curtea bisericii s-a ridicat o tribuna de la care s-au citit numeroase discursuri printre care cele ale liberalilor Nicolae Ionescu, Andrei Vizanti, Petre Gradisteanu. 

Mihail Kogalniceanu a spus printre altele: ”Nu greselile lui, ci faptele cele mari i-au adus detronarea”, referindu-se astfel la pachetul de reforme sociale, economice, administrative, politice prin care si-a atras adversari atat din toate randurile sociale (mai putin taranii si cei cativa colaboratori care i-au ramas), cat si din partea puterilor europene care nu vedeau cu ochi buni modernizarea accelerata a Romaniei.

Giulgiul care a acoperit sicriul domnitorului, cu tricolorul in berna plus monogramele ”A.I.C” si cartea de condoleante, unde se distinge iscalitura lui Mihail Kogalniceanu, se gasesc astazi la Muzeul Militar ”Regele Ferdinand”. Ani de-a randul, cei care treceau prin fata castelului Ruginoasa isi scoteau cusma de pe cap si isi faceau cruce, iar copiii lor erau crescuti in cultul lui „Cuzea” care a dat pamant taranilor. 

In 1907, Elena Cuza a reinhumat oasele domnitorului, ”pe care le-a spalat si pus in cavoul bisericii” intr-o cutie din argint, pe care a asezat-o intr-un sicriu din stejar. In anul 1944, ramasitele pamantesti au fost mutate din localitatea Ruginoasa de un brav soldat, urmare a aproprierii frontului. Pana in 1946, Cuza Voda s-a odihnit la Curtea de Arges pentru ca mai apoi sa fie dus la biserica Trei Ierarhi din Iasi, alaturi de osemintele fostului domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693 si 1710-1711). Astazi, la Ruginoasa, in partea de vest a bisericii, unde s-a aflat primul loc de veci al domnitorului, este un monument strajuit la stanga de mormantul fiului lui Cuza, Dimitrie, iar in dreapta de trei salcii plangatoare plantate de Elena Cuza…..

Marele poet Mihai Eminescu il aprecia pe domnul Alexandru Ioan Cuza ca pe „unul dintre Domnii cei mai patriotici din cati au fost vreodata in tarile Dunarii romane”.

Zoe Sturza, sora lui Costache Negri, scria in anul 1881: „Principele Cuza va avea totdeauna o pagina stralucitoare in istoria tarii sale. Caci daca omul a avut unele slabiciuni inerente sarmanei noastre naturi umane, suveranul a fost intotdeauna integru si patruns de cel mai mare patriotism”.

Un portret al domnitorului Cuza a fost facut si de istoricul Florin Constantiniu, in lucrarea sa „O istorie sincera a poporului roman”: „Cuza este una din cele mai de seama personalitati ale istoriei romanesti. Inteligent, voluntar, abil, hotarat sa mearga pana la capat”.

Dupa cum bine a fost apreciat de catre sfetnicul sau, Mihail Kogalniceanu, Domnul Unirii si-a scris el singur istoria:

„Fata tarii este pagina istoriei lui Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan I nu are trebuinta de istoriograf. El singur si-a scris istoria sa, prin legi, prin actele cu cari a facut un stat, o societate, alta decat aceea ce i-a fost data, cand l-am proclamat domn”.

ALEXANDRU IOAN CUZA – DOMNUL UNIRII

„Eu cunosc o hora si mai frumoasa, hora in care sa se tina de mana toti pamantenii, si ortodocsi, si catolici, si armeni, si fara a se uita la deosebirea religiilor, pe care le poate judeca numai Dumnezeu, toti legati prin aceleasi drepturi si indatoriri, prin acelasi interes, prin aceeasi dragoste fata de tara, sa joace hora Romaniei unite si autonome. Unirea, Natiunea a facut-o!“ / Mihail Kogalniceanu

Anii premegatori Unirii Principatelor Romane, au fost cei ai revolutiilor de la 1848-1849, care au cuprins Transilvania, Tara Romanesca si Moldova si care au urmarit inlaturarea servitutilor feudale si improprietarirea taranilor, asigurarea unor drepturi si libertati democratice, unitate si independenta nationala. 1848 a fost un an revolutionar pentru intreaga Europa, revolutia fiind o etapa decisiva si profilandu-se ca singura modalitate de rezolvare a marilor probleme social-economice, politice si nationale care se ridicau in fata poporului. Revolutia din 1848-1849 a ridicat pe o treapta superioara idealurile revolutiei de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu.

Miscarile revolutionare isi propuneau reforme democratice si intarirea rolului burgheziei ca forta politica. Incadrandu-se acestui proces, elita politica romaneasca a trecut la reformarea societatii dupa modelul revolutiilor europene. Trasatura esentiala a revolutiei a fost deplina solidaritate nationala reliefata de programe revolutionare si mari adunari populare. Procesul revolutionar a avut anumite trasaturi specifice: moderatie si prudenta in Moldova, radicalism in Transilvania, compromisul de actiune in Tara Romaneasca. Colaborarea social-politica a numeroaselor forte si categorii sociale a permis anihilarea fortelor contrarevolutionare, un rol important avand masele populare. 

Imixtiunea marilor imperii si infrangerea revolutilor, au demonstrat ca in momentul acela nu erau indeplinite toate conditiile constituirii unui stat national romanesc independent si suveran. Infrangerea revolutiilor a insemnat reinstaurarea brutala a absolutismului, prigonirea maselor doritoare de libertate sociala si nationala.

„Astazi - scria Balcescu, in 1851 - vedem curat ca acelasi despotism ne copleseste pe toti romanii impreuna cu ungurii, dusmanii de ieri, si cu toate popoarele Europei. Astazi este invederat pentru tot romanul cu minte si cu inima ca libertatea nationalitatilor nu poate veni de la curtile imparatesti si din mila impilatorilor si a despotilor, ci numai dintr-o unire stransa intre toti romanii si dintr-o ridicare a tuturor impreuna si in solidaritate cu toate popoarele impilate”. Intr-o scrisoare din mai 1850, Balcescu spunea despre situatia din Transilvania: „Lanturi noi se pregatesc, iar libertati de loc”.

Prin luptele din 1848-1849, poporul roman a ajuns, precum scria George Baritiu, „nu numai la constiinta individualitatii sale nationale, dar si la constiinta demnitatii si a valorii sale”. 

Contactul viu dintre revolutionarii din Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania a dus la dezvoltarea luptei pentru unirea tarilor locuite in majoritate covarsitoare de romani. Cu toate ca in anii 1848-1849, pe pamantul Transilvaniei miscarea nationala romana si cea maghiara s-au infruntat in multe lupte, acestor ani le datoram si traditii de prietenie dar si de colaborare frateasca. Incercarile din 1848 si 1849 de a uni pe romanii, maghiarii si sasii din Transilvania si pe romanii din Moldova si Tara Romaneasca sub acelasi steag, cel al luptei pentru eliberarea sociala si nationala, constituie o traditie inaltatoare a infratirii popoarelor.

O dorinta-testament, care a fost exprimata cu multa elocventa de una dintre cele mai marcante personalitati ale istoriei noastre, Mihail Kogalniceanu: „Eu cunosc o hora si mai frumoasa, hora in care sa se tina de mana toti pamantenii, si ortodocsi, si catolici, si armeni, si fara a se uita la deosebirea religiilor, pe care le poate judeca numai Dumnezeu, toti legati prin aceleasi drepturi si indatoriri, prin acelasi interes, prin aceeasi dragoste fata de tara, sa joace hora Romaniei unite si autonome. Unirea, Natiunea a facut-o!“ 

Astfel, conditiile interne si internationale care au pavat drumul Unirii, dorinta de veacuri a poporului roman, s-au intrunit in anul 1859. Primul domnitor al Principatelor Romane Unite, Alexandru Ioan Cuza, a fost acela care a pus bazele statului national roman si unul dintre intemeietorii Romaniei moderne. Prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza atat ca domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859) cat si al Tarii Romanesti (la 24 ianuarie 1859), s-a infaptuit Unirea celor doua Principate Romane. Noul domnitor al tarii a dus o activitate politica si diplomatica sustinuta atat pentru recunoasterea Unirii de catre Puterea suzerana si de Puterile Garante, cat si pentru desavarsirea Unirii Principatelor Romane prin infaptuirea unitatii constitutionale si administrative, fapt ce s-a realizat in ianuarie 1862, cand Moldova si Tara Romaneasca au format un stat unitar cu numele de Romania, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.

“Unirea, spunea Alexandru Ioan Cuza, e singura stare politica ce poate sa asigure viitorul nostru si sa ne permita a da tarii organizarea ce o asteapta de atat de mult timp"

Noul stat a fost recunoscut de Marile Puteri, prin protectia directa a lui Napoleon al III-lea al Frantei. Domnia lui Cuza, desi foarte scurta (1859-1866), a reprezentat o perioada de maxima dezvoltare a unei Romanii moderne, prin recunoasterea deplina a Unirii, crearea primului Parlament unic al Romaniei, a primului guvern unitar, dar si prin adoptarea unor reforme de mare importanta: adoptarea primei constitutii romanesti, reforma electorala, reforma agrara, secularizarea averilor manastiresti, reforma armatei si cea a invatamantului.

Cuza a fost obligat sa abdice in 1866 de catre o larga coalitie a partidelor vremii, numita si Monstruoasa Coalitie, din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului, dar si fata de adoptarea de catre acesta a unor importante reforme populare ce nu au  convenit marilor proprietari si mosieri.

Alexandru Ioan Cuza s-a nascut pe data de 20 martie 1820, intr-o veche familie de boieri moldoveni, din judetul Falciului (zona Barladului). Era fiul ispravnicului Ioan Cuza (proprietar de pamant in judetul Falciului) si al Sultanei (Soltana), membra a familiei Cozadini de origini fanariote. A invatat, pana in 1831, in pensionul francez Sachetti din Galati, iar apoi, la Iasi, in pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde a avut ca si colegi pe cativa dintre viitorii sai colaboratori: Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, precum si pe viitorul mare artist Matei Millo.

Si-a continuat studiile la Paris, unde a obtinut diploma de bacalaureat in litere, in 1835. S-a inscris la medicina, apoi la drept, nefinalizand insa cursurile acestor facultati. A devenit membru al Societatii economistilor din Paris. A revenit in tara unde s-a inrolat intre anii 1837-1840, cadet in armata (aspirant la gradul de ofiter), la arma cavalerie. Apoi a lucrat in calitate de membru al Judecatoriei Covurlui, insa in octombrie 1845 si-a dat demisia, distantandu-se de regimul domnitorului Mihail Sturdza, pentru a participa alaturi de tinerii revolutionari romani la pregatirea revolutiei burghezo-democrate din martie 1848, in Moldova.

In primavara anului 1844, Cuza s-a casatorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache stapanul mosiei Solesti din Vaslui. Legat de acest eveniment, un fapt notabil a fost acela al refuzului categoric din lista dotala a sotiei sale a robilor tigani. Alexandru Ioan Cuza accepta, astfel, hotararea Adunarii Obstesti din 31 ianuarie 1844, de dezrobire a tiganilor de pe mosiile domnesti si manastiresti. Dupa ce s-au casatorit, ei s-au stabilit in modesta casa a parintilor lui Cuza, Ion si Sultana, din Galati. 

Elena Cuza se inrudea cu neamul Sturdzestilor, al Balsilor si al Cantacuzinilor. Desi nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii sai copii pe cei doi fii avuti de Cuza cu Elene Maria Catargiu-Obrenovic: Alexandru Ioan Cuza (1862-1889) si Dimitrie Cuza (1865-1888). Elena a impartasit cu stoicism exilul sotului detronat si, dupa moartea acestuia, anul 1873 pe 16 mai, „i-a pastrat memoria cu o extraordinara devotiune, neingaduind sa se rosteasca un singur cuvant despre slabiciuni pe care le cunostea, le ingaduise si-o spunea cu mandrie – le iertase, ca singura care pe lume putea sa aiba acest drept.” 

In anul 1848, Moldova si Tara Romaneasca au fost cuprinse si ele de febra revolutiilor europene. Cuza a participat activ la miscarea revolutionara din Moldova, o miscare cu caracter pasnic, careia i se mai spunea “miscarea poetilor”. Pe 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iasi, prezent in randul celor peste o mie de revolutionari moldoveni, Cuza a luat cuvantul si a semnat documentul programatic Petitia-proclamatiune a boierilor si notabililor Moldovei. Ranit in confruntarile care au avut loc, a fost arestat impreuna cu tatal sau, Ioan, Costache Negri, Vasile Alecsandri, precum si cu alti noua revolutionari socotiti periculosi. Toti au fost transportati in cateva carute, la Galati, pentru a fi imbarcati si trimisi la Constantinopol. Au reusit sa se refugieze la viceconsulul englez din Braila, evitand astfel deportarea si anchetarea lor in Imperiul Otoman. Revolta moldovenilor a fost suprimata destul de repede. In Tara Romaneasca insa, revolutionarii au preluat puterea si au guvernat pe timpul verii. 

Alexandru Ioan Cuza a participat si la Marea Adunare Nationala de la Blaj, in Transilvania, pe 15 mai 1848, unde l-a ascultat pe Avram Iancu spunand: „Ardealul nu mai este Ardeal, ci Romania” si „Uitati-va pe camp, romanilor, suntem multi ca cucuruzul brazilor, suntem multi si tari”.

Datorita holerei care izbucnise in Bucovina, Cuza a plecat la Viena, apoi la Paris si dupa aceea la Constantinopol, de unde s-a intors in tara alaturi de noul domnitor al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decat predecesorul sau, Mihai Sturdza, si un partizan convins al Unirii. Revenind in Moldova in timpul domniei Printului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministrul de razboi al Moldovei in anul 1858. A reprezentat orasul Galati in divanul ad-hoc de la Iasi. A fost un politician proeminent si a sustinut cu tarie uniunea Moldovei si Tarii Romanesti. A fost nominalizat in ambele tari romanesti de catre Partida Nationala, care milita pentru unire, in defavoarea unui print strain. Profitand de o ambiguitate al textului Tratatului de la Paris, a fost ales domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 si in Tara Romaneasca pe 24 ianuarie 1859.

A ocupat succesiv posturile de presedinte al Judecatoriei Covurlui, director in Ministerul de Interne si parcalab (administrator) al portului si orasului Galati. Devine bun cunoscator al problematicii administrative a tarii, implicandu-se in invatamant si sanatate. Totodata, Cuza a desfasurat si o activitate unionista considerabila. In timpul caimacanului Nicolae Vogoride, a fost incadrat in armata, acordandu-i-se succesiv gradele de sublocotenent, locotenent, capitan si maior. Interceptand o scrisoare a lui Nicolae Vogoride, din care rezulta intentia murdara a acestuia de a falsifica alegerile, Alexandru Ioan Cuza a trimis-o lui Petre Ispirescu, care a transmis-o spre tiparire si difuzare, compromitandu-l astfel pe caimacan. Cuza si-a dat demisia din armata, pe 18 iulie 1857, protestand impotriva acestui act antiunionist.

Activitatea unionista si scandalul alegerilor pentru divanul ad-hoc din 1857 il fac pe Cuza sa demisioneze din administratia caimacamului Nicolae Vogoride. Au fost organizate noi alegeri pentru divan, care au dat un covarsitor castig de cauza taberei unioniste. Dupa deschiderea lucrarilor acestui important for in data de 22 septembrie 1857 la Iasi, Alexandru Ioan Cuza a participat activ la numeroase dezbateri. A sustinut desfiintarea privilegiilor de clasa si s-a pronuntat pentru rezolvarea problemei agrare.

Nicolae Vogoride si-a revizuit atitudinea fata de Alexandru Ioan Cuza, pe care l-a avansat colonel in august 1858. Cuza a devenit, apoi, ajutorul hatmanului Militiei moldovene si, in octombrie 1858, in timpul caimacamiei de trei, Catargiu, Sturdza si Panu, a ajuns hatman. In aceasta calitate, era practic comandantul armatei moldovene, post de mare importanta in acele vremuri. Ales deputat de Galati si membru al Divanului ad-hoc de la Iasi, Cuza a contribuit la pregatirea alegerilor din ziua de 5 ianuarie 1859. In Adunarea Electiva, care urma sa aleaga noul domnitor al Moldovei, a fost ales vicepresedinte alaturi de Petre Mavrogheni.

Conform cu prevederile Conventiei de la Paris, actul constitutional elaborat de puterile garante din 1858, in zilele de 14, 16, 17 si 18 decembrie 1858, s-au desfasurat alegeri pentru Adunarea Electiva in Moldova. Lucrarile Adunarii elective s-au deschis pe data de 28 decembrie, anul 1858 si au validat mandatele a 55 dintre 58 de deputati alesi. Partida Nationala avea majoritate in cadrul Adunarii, dar, din nefericire, nu se pronuntase asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era si ea divizata intre doi candidati: Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) si fiul acestuia, Grigore Sturdza.

Dupa retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogalniceanu renunta si, in plus, in noaptea de 4 spre 5 ianuarie, in cadrul unei intalniri a membrilor Partidei Nationale, il propune drept candidat unic al acestei grupari pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu, deputatii se angajasera sa-l voteze pe candidatul care ar obtine majoritatea. De aceea, nu este intamplator faptul ca pana si adeptii celorlalti doi candidati l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus juramantul, in care se angaja sa apere ”drepturile si interesele patriei” si sa asigure ”binele si fericirea natiei romane”.

Discursul lui Mihail Kogalniceanu, in numele Adunarii Elective, exprima cel mai bine sperantele care se puneau in noul domn: „Dupa 154 ani de dureri, de umiliri si degradare nationala, Moldova a reintrat in vechiul ei drept, consfintit prin capitulatiile sale, dreptul de a-si alege de capul sau, pe Domn. Prin inaltarea ta pre tronul lui Stefan cel Mare, s-a reinaltat insasi nationalitatea romana. Alegandu-te de capul sau, neamul nostru a vroit sa implineasca o veche datorie catre familia ta, a vroit sa rasplateasca sangele stramosilor sai varsat pentru libertatile publice. Alegandu-te pe tine domn in tara noastra, am vroit sa aratam lumii ceea ce toata tara doreste: la lege noua, om nou. 

O, Doamne! Mare si frumoasa iti este misia. Constitutia din 19 august inseamna o epoca noua si Maria ta esti chemat s-o deschizi! Fii dar omul epocii; fa ca legea sa inlocuiasca arbitrariul; fa ca legea sa fie tare; iar tu, Maria ta, ca Domn, fii bun, fii bland; fii bun mai ales pentru aceia pentru cari mai toti Domnii trecuti au fost nepasatori sau rai. Fa, dar, ca domnia ta sa fie cu totul de pace si de dreptate; impaca patimile si urile dintre noi si reintrodu in mijlocul nostru stramoseasca fratie. Fii simplu, Maria ta, fii bun, fii Domn cetatean; urechea ta fie pururea deschisa la adevar si închisa la minciuni si la lingusire.

Porti un frumos si scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Sa traiesti dar multi ani, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea institutiilor noastre, prin simtamintele tale patriotice sa mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale natiei noastre, cand Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizant ca Romania nu are ocrotitor decat pe Dumnezeu si sabia sa. Sa traiesti, Maria ta!”

Alegerea lui Cuza a fost primita cu o bucurie fara margini. Vasile Alecsandri nota: „A-ti spune entuziasmul pe care l-a produs aceasta alegere este un lucru cu neputinta…timp de trei zile populatia din Iasi s-a dedat la adevarate nebunii”.

Dupa ce pe data de 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales, in unanimitate, domn al Moldovei, pe data de 24 ianuarie, a fost ales si domn al Munteniei. Alegerile pentru Adunarea Electiva in Tara Romaneasca s-au desfasurat, conform prevederilor Conventiei de la Paris din 1858, intre 20 si 24 ianuarie 1859. Partida Nationala nu a reusit sa obtina majoritatea mandatelor. In acest context, liderii Partidei Nationale si, in special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coalitiei, au realizat ca singura cale de izbanda este apelul la masele populare. Au fost mobilizati bucurestenii si au fost chemati si taranii din preajma Capitalei. Lucrarile Adunarii Elective s-au deschis pe 22 ianuarie, intr-o atmosfera incendiara. Cladirea din Dealul Mitropoliei era inconjurata de mii si mii de oameni.

In noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Nationale s-au reunit la hotel „Concordia” din Bucuresti unde, pentru prima oara, s-a formulat cu voce tare ceea ce pana atunci fusese doar o nazuinta: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate. In dimineata de 24 ianuarie, la ora 11, cand lucrarile Adunarii s-au reluat, deputatii reveniti in sala de sedinte au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine au purtat numele lui Cuza, unele avand si cateva urari adresate domnitorului: „spre marirea patriei”, si „spre fericirea romanilor”. Dupa citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunostinta multimii de pe Dealul Mitropoliei.

Inceputurile domniei au fost anevoioase, Domnul fiind obligat sa faca naveta intre cele doua guverne, cel de la Iasi si cel de la Bucuresti. Abia la sfarsitul anului 1861, Poarta, urmata de celelalte puteri garante, a recunoscut marea unire politico-administrativa a Principatelor pe timpul domniei lui Cuza. Aceasta s-a materializat prin crearea unui singur guvern pe data de 22 ianuarie 1862, guvern care cuprindea reprezentanti ai gruparilor conservatoare moldovene si muntene, in frunte cu Barbu Catargiu. 

In timpul domniei, Alexandru Ioan Cuza s-a straduit sa introduca statul roman pe calea civilizatiei Europei occidentale, cu deosebire a celei franceze, de aceeasi sorginte latina ca si cea romaneasca, avand sprijin de nadejde in Napoleon al III-lea, imparatul Frantei. Activitatea urmatorului guvern, condus de Mihail Kogalniceanu (12 octombrie 1863 — 26 ianuarie 1865), a pus in opera principalele puncte formulate in programele Revolutiei romane de la 1848-1849:

1 - Pe fondul neintelegerilor privind reforma agrara, Alexandru Ioan Cuza a organizat o lovitura de stat pe 2 mai 1864. A fost dizolvata Adunarea Deputatilor si s-au adoptat, prin decret, Legea electorala si Legea rurala. A fost elaborata o noua constitutie denumita „Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris”, in care si-a arogat prerogative mai largi, legislative si executive. Activitatea autoritara a lui Alexandru Ioan Cuza a fost impusa de nevoia accelerarii reformelor si a luptei impotriva conservatorilor si proprietarilor care se opuneau reformelor progresiste. In legatura cu acest act, in timpul exilului, el ii scria confidentului sau, Petre Gradisteanu: ”Inauntrul tarii, a fost o revolutie plecata de la tron, nu in scopul de a spori puterea ocarmuirii si de a favoriza intesele unei dinastii, ci nobilul program al divanurilor ad-hoc”.

2 - Pe 14 august 1864, Alexandru I. Cuza a sanctionat si promulgat Legea agrara, pe care a dat-o publicitatii impreuna cu Proclamatia catre satenii clacasi in care se spunea: „De astazi inainte, voi sunteti stapani pe bratele voastre; voi aveti o particica de pamant, proprietate si mosie a voastra; de astazi, voi aveti o patrie de iubit si de aparat”. Au fost improprietarite 463.554 familii de tarani. Conform legii, taranii primeau pamant in functie de numarul animalelor si nu il puteau instraina timp de 30 de ani. Se desfiintau pentru totdeauna claca, boierescul ci toate celelalte obligatii catre boieri. Acestea trebuiau sa fie rascumparate iar plata urma sa se faca pe o perioada de 15 ani. Aplicarea legii a fost greoaie pentru ca, pe de o parte nu exista un regulament unitar, iar, pe de alta parte, se simtea lipsa inginerilor topografi.

3 - Pe data de 2 si 4 decembrie 1864 au fost promulgate un Cod civil si un Cod penal si de procedura penala.

4 - Una dintre cerintele des intalnite si in programele revolutionarilor de la 1848 a fost si reformarea invatamantului romanesc. Acest proiect de lege „asupra organizarii instructiunii publice din România” a fost votat inca din 16 martie 1864. Dupa numeroase amanari, legea asupra instructiunii publice a fost promulgata de catre Cuza la 25 noiembrie 1864, dupa ce in prealabil a trecut prin Consiliul de Stat. Au fost reduse numarul articolelor de la 660 la 480 si au fost introduse cateva modificari, dintre care cea mai insemnata era renuntarea la principiul inamovibilitatii (prin care nu poate fi transferat, inlocuit sau destituit din functie) pentru invatatori, institutori si profesori secundari, el ramanand numai pentru profesorii universitari.

5 - Pe data de 2 iulie 1864, a fost adoptata o noua lege electorala prin care se marea numarul votantilor. Noua lege electorala, desi nu inlatura votul cenzitar, reducea censul (catime de impozit necesara spre a fi alegator si eligibil) si crea doua categorii de electori. Sistemul prevedea ca un numar de 50 de asemenea electori sa aleaga pe unul singur care vota. In felul acesta, sistemul de vot cuprindea toate categoriile sociale chiar daca ponderea lor in luarea deciziilor era diferita.

Regimul personal instituit de Cuza dupa data de 2 mai 1864 a provocat nemultumirea liberalilor radicali, care ulterior au facut cartel cu conservatorii; acest fapt a slabit pozitia detinuta de domnitor si a animat activitatea monstruoasei coalitii (denumire promovata in epoca de presa favorabila lui Cuza), hotarata sa-l inlature. 

Pe de alta parte, datorita intrigilor politicienilor si mosierilor afectati in special de legea rurala, domnitorul isi pierde treptat increderea deplina in Mihail Kogalniceanu si incepe sa dea crezare vocilor care-l blamau pe prim-ministru. Relatiile dintre domnitor si primul ministru se strica si in final, ii aproba acestuia demisia. Cabinetul urmator, condus de C. Bosianu este unul neloial, iar la formarea monstruasei coalitii, o parte dintre acestia vor trece de partea adversa. Ruptura relatiilor cordiale dintre cei doi avea sa afecteze in mod negativ tara. Cuza va ramane singur in fata primejdiei si nu va avea de ales, decat sa abdice si sa plece in exil. 

Complotistii au reusit astfel sa-si realizeze planurile atragand de partea lor o fractiune a armatei si l-au constrans astfel pe domnitor sa abdice la 11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit insusi domnitorul, care nu numai ca nu a luat unele masuri in privinta factorilor reactionari, ci, intr-un discurs, se arata dispus sa renunte la tron in favoarea unui principe strain, asa cum prevedea una dintre dorintele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain).

Pe actul abdicarii iscalit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorintei natiunii intregi si angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astazi, 11 februarie 1866, carma guvernului in mana unei Locotenente Domnesti si a Ministrului ales de popor“. Doua zile mai tarziu, Cuza parasea Bucurestiul indreptandu-se spre Brasov si apoi spre Viena.

In momentul plecării sale, se aflau de fata membrii Locotenentei domnesti si ai guvernului, carora Alexandru Ioan Cuza, cu aleasa demnitate, le-a spus: „Sa dea Dumnezeu sa-i mearga tarii mai bine fara mine, decat cu mine. Sa traiasca Romania!”

Criticand acest act odios, marele poet Mihai Eminescu scria: „Vor trece anii si nu va exista roman caruia sa nu-i crape obrazul de rusine, de cate ori va rasfoi istoria neamului sau la pagina 11 februarie si stigmatizarea acelei negre felonii va rasari de-a pururi in memoria generatiilor, precum in orice an rasare iarba langa mormantul vandutului Domn. Caci 11 februarie este un act de lasitate, si ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodata e lasitatea”.