“Mai da-ne, Doamne, cativa ani de viata
Ca sa mai si traim daca se poate,
Si nu lasa ca noaptea sa infranga
Greu dobandita noastra libertate.”
Adrian Paunescu
Adrian Paunescu
Gand, lacrima si speranta - catre puterea spiritual-tamaduitoare a fiintei umane, catre un soare pur, patriotism si sacrificiu, catre acea forta misterioasa ce angreneaza destine. Toate revin intr-un moment de duiosie si aducere
aminte fata de una dintre cele mai mari personalitati ale spiritualitatii
romanesti - poet misionar pentru poporul sau, in drumul acestuia catre libertate si
demnitate - creator al unui fenomen social si cultural de mare anvergura, poet al
neamului romanesc, Adrian Paunescu.
Repetabila povară
versuri Adrian Paunescu
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am
fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Basarabia pe cruce
versuri
Adrian Paunescu; muzica Tudor Gheorghe
Se urcă
Basarabia pe cruce
Şi cuie
pentru ea se pregătesc
Şi
primăvara jertfe noi aduce
Şi
plânge iarăşi neamul românesc.
Noi
n-avem nici un drept la fericire,
Mereu
în casă moare cineva
Şi
n-are ţara dreptul să respire
Şi nici
pe-acela, simplu, de-a visa.
De-acolo
unde s-a sfârşit pământul,
Vin
triburi, să ne ia pământ şi fraţi
Şi-n
faţa lor abia rostim cuvântul
Şi,
prin tăcere, suntem vinovaţi.
Ce cale
poate ţara să apuce?
În
tragica, neconvertită zi,
Se urcă
Basarabia pe cruce
Şi nu
ştim învierea când va fi.
Juramant pentru Ardeal
versuri
Adrian Paunescu; muzica Tatiana Stepa
Foaie
verde, vale-deal
Doamne,
muta-te-n Ardeal
Da-ne
tihna inapoi
Mantuieste-ne
pe noi
R:
Ardeal, orizont fatal
Numai
vale-deal, hei
Sa
juram pentru Ardeal
Juram,
juram, juram pentru Ardeal
Sa
ne-aduni si sa ne-mbuni
Ca nu-i
pace sub goruni
Dar Tu
stii ca nu sunt roti
Sa ne sfareme
pe toti
Pune,
Doamne, la hotar
Monument
de opincar
Nici
c-o floare sa n-atingi
Urma
dacicei opinci
La
dusmani sa le arati
Lancea
ultimei dreptati
Ca nori
tulburi se ivesc
Pentru
neamul romanesc
Odihneste
neamul nost'
Intr-un
pat si-un adapost
Ca el
de pe crucea ta
Coboratu-s-a
abia
Doamne,
fanul e-nflorit
Iesi cu
neamul la cosit
Si cand
iarna o cuprinzi
Iesi cu
neamul la colinzi
Poarta versuri Adrian Paunescu
In casele taranilor romani
Pe care vesnicia nu-i mai iarta
O institutie se cheama “poarta”
Prin care intra cei stapani.
Diverse vietati mai pot intra
Tarandu-se precum li-i caracterul,
Dar pe aceasta poarta suie cerul
In Maramures, ca in curtea sa.
Si poarta-i cea mai mare bogatie
Ea costa cat un sat din alte parti
Biblioteca pare marii carti
In care afli tot ce se mai stie
Si poti s-o treci pe cosmicele harti
Miroase-a om, a lemn si-a vesnicie.
Ca intr-un univers
ciclic, franturi de versuri, acorduri muzicale emotionante si imagini vibrante cer a fi din nou retraite. Ele revin cu intensitate si recompun incet-incet fresca
momentelor unice care le-au dat nastere. Istoria unei vieti se cumuleaza cu
intensitate in … ISTORIA UNEI SECUNDE.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.