ISTORIA UNEI SECUNDE…

“Mai da-ne, Doamne, cativa ani de viata

Ca sa mai si traim daca se poate,

Si nu lasa ca noaptea sa infranga

Greu dobandita noastra libertate.”
        Adrian Paunescu

     Gand, lacrima si speranta - catre puterea spiritual-tamaduitoare a fiintei umane, catre un soare pur, patriotism si sacrificiu, catre acea forta misterioasa ce angreneaza destine. Toate revin intr-un moment de duiosie si aducere aminte fata de una dintre cele mai mari personalitati ale spiritualitatii romanesti - poet misionar pentru poporul sau, in drumul acestuia catre libertate si demnitate - creator al unui fenomen social si cultural de mare anvergura, poet al neamului romanesc, Adrian Paunescu.

Repetabila povară 

          versuri Adrian Paunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Basarabia pe cruce

        versuri Adrian Paunescu; muzica Tudor Gheorghe

Se urcă Basarabia pe cruce

Şi cuie pentru ea se pregătesc

Şi primăvara jertfe noi aduce

Şi plânge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,

Mereu în casă moare cineva

Şi n-are ţara dreptul să respire

Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfârşit pământul,

Vin triburi, să ne ia pământ şi fraţi

Şi-n faţa lor abia rostim cuvântul

Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?

În tragica, neconvertită zi,

Se urcă Basarabia pe cruce

Şi nu ştim învierea când va fi.

Juramant pentru Ardeal

       versuri Adrian Paunescu; muzica Tatiana Stepa 

Foaie verde, vale-deal

Doamne, muta-te-n Ardeal

Da-ne tihna inapoi

Mantuieste-ne pe noi

R: Ardeal, orizont fatal

Numai vale-deal, hei

Sa juram pentru Ardeal

Juram, juram, juram pentru Ardeal

Sa ne-aduni si sa ne-mbuni

Ca nu-i pace sub goruni

Dar Tu stii ca nu sunt roti

Sa ne sfareme pe toti

Pune, Doamne, la hotar

Monument de opincar

Nici c-o floare sa n-atingi

Urma dacicei opinci

La dusmani sa le arati

Lancea ultimei dreptati

Ca nori tulburi se ivesc

Pentru neamul romanesc

Odihneste neamul nost'

Intr-un pat si-un adapost

Ca el de pe crucea ta

Coboratu-s-a abia

Doamne, fanul e-nflorit

Iesi cu neamul la cosit

Si cand iarna o cuprinzi

Iesi cu neamul la colinzi

Poarta                                                                                                               versuri Adrian Paunescu 

In casele taranilor romani
Pe care vesnicia nu-i mai iarta
O institutie se cheama “poarta”
Prin care intra cei stapani.
Diverse vietati mai pot intra
Tarandu-se precum li-i caracterul,
Dar pe aceasta poarta suie cerul
In Maramures, ca in curtea sa.
Si poarta-i cea mai mare bogatie
Ea costa cat un sat din alte parti
Biblioteca pare marii carti
In care afli tot ce se mai stie
Si poti s-o treci pe cosmicele harti
Miroase-a om, a lemn si-a vesnicie.

Ca intr-un univers ciclic, franturi de versuri, acorduri muzicale emotionante si imagini vibrante cer a fi din nou retraite. Ele revin cu intensitate si recompun incet-incet fresca momentelor unice care le-au dat nastere. Istoria unei vieti se cumuleaza cu intensitate in … ISTORIA UNEI SECUNDE.