OPRESTE, DOAMNE, CLIPA…!

LUCIAN BLAGA

9 mai 1895 – 6 mai 1961

“Opreste trecerea.

Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire, - si totusi, te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masori destramarea.”

Nebanuite sunt cuvintele… vindecatoare si magice sunt versurile care transcend timpul si readuc clipa, imortalizand prin poezii trairi care il definesc pe Lucian Blaga ca faptura tulburatoare aflata in marea si efemera-i trecere, ca om de litere in al carui suflet si cuvant “se revarsa povestile singelui uitat de mult”, ca filozof care totdeauna “cauta apa din care curcubeul isi bea frumusetea si nefiinta”, dar mai ales ca poet al “nebanuitelor trepte”, de-o originalitate si forta greu de egalat.

9 Mai 1895

Sat al meu, ce porti in nume
sunetele lacrimei,
la chemari adanci de mume
in cea noapte te-am ales
ca prag de lume
si poteca patimei.

Spre tine cine m-a-ndrumat
din strafund de veac,
in tine cine m-a chemat
fie binecuvantat,
sat de lacrimi fara leac.

  

Autoportret

Lucian Blaga e mut ca o lebada.

In patria sa
zapada fapturii tine loc de cuvint.
Sufletul lui e in cautare,
in muta, seculara cautare
de totdeauna,
si pina la cele din urma hotare.
El cauta apa din care bea curcubeul.
El cauta apa
din care curcubeul
isi bea frumusetea si nefiinta.

Biografie

Unde si cand m-am ivit in lumina nu stiu,

din umbra ma ispitesc singur sa cred
ca lumea e o cantare.
Strain zambind, vrajit suind,
in mijlocul ei ma-mplinesc cu mirare.
Cateodata spun vorbe cari nu ma cuprind,
cateodata iubesc lucruri cari nu-mi raspund.
De vanturi si ispravi visate imi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
cand vinovat pe coperisele iadului,
cand fara pacat pe muntele cu crini.

Inchis in cercul aceleiasi vetre
fac schimb de taine cu stramosii,
norodul spalat de ape subt pietre.
Seara se-ntampla mulcom s-ascult
in mine cum se tot revarsa
povestile sangelui uitat de mult.
Binecuvant panea si luna.
Ziua traiesc imprastiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse in gura
am cantat si mai cant marea trecere,
somnul lumii, ingerii de ceara.
De pe-un umar pe altul
tacand imi trec steaua ca o povara.

  

Catre cititori

Aici e casa mea. Dincolo soarele si gradina cu stupi.
Voi treceti pe drum, va uitati printre gratii de poarta
Si asteptati sa vorbesc.  -  De unde sa-ncep?
Credeti-ma, credeti-ma
despre ori si ce poti sa vorbesti cat vrei:
despre soarta si despre sarpele binelui,
despre arhanghelii cari ara cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care crestem,
despre usa si cadere, tristete si rastigniri
si inainte de toate despre marea trecere.

Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
asa de mult sa planga si n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele
de-aceea - lasati-ma
sa umblu mut printre voi,
sa va ies in cale cu ochii inchisi.

  

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntalnesc
in calea mea
in flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugruma vraja nepatrunsului ascuns
in adancimi de intuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taina -
si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreaza, ci tremuratoare
mareste si mai tare taina noptii,
asa imbogatesc si eu intunecata zare
cu largi fiori de sfant mister
si tot ce-i neinteles
se schimba-n neintelesuri si mai mari
sub ochii mei-
caci eu iubesc
si flori si ochi si buze si morminte.

  

Dati-mi un trup, voi muntilor

Numai pe tine te am, trecatorul meu trup,
si totusi
flori albe si rosii eu nu-ti pun pe frunte si-n plete,
caci lutul tau slab
mi-e prea stramt pentru strasnicul suflet
ce-l port.

Dati-mi un trup,
voi muntilor,
marilor,
dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia
in plin!
Pamantule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei naprasnice inimi,
prefa-te-n lacasul furtunilor cari ma strivesc,
fii amfora eului meu indaratnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea maretii mei pasi
si-as apare navalnic si liber
cum sunt,
pamantule sfant.

Cand as iubi,
mi-as intinde spre cer toate marile
ca niste vanjoase, salbatice brate fierbinti,
spre cer,
sa-l cuprind,
mijlocul sa-i frang,
sa-i sarut sclipitoarele stele.

Cand as uri,
as zdrobi sub picioarele mele de stanca
bieti sori
calatori
si poate-as zambi.

Dar numai pe tine te am, trecatorul meu trup.

Vreau sa joc!

O, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat!
Sa nu se simta Dumnezeu
in mine
un rob in temnita - incatusat.
Pamantule, da-mi aripi:
sageata vreau sa fiu, sa spintec
nemarginirea,
sa nu mai vad in preajma decat cer,
deasupra cer,
si cer sub mine -
si-aprins in valuri de lumina
sa joc
strafulgerat de-avanturi nemaipomenite
ca sa rasufle liber Dumnezeu in mine,
sa nu carteasca:
"Sunt rob in temnita! "

Nebanuite si greu de egalat sunt trairile si fara de hotar simtamintele pentru acela care, de dincolo de Carpatii anilor 1916-1918, astepta cu ardoare marea clipa promisa - ce parea a nu se mai implini vreodata - cea a Unirii cu Tara, pentru intregirea natiunii in hotarele sale politice firesti.

“In izolarea mea, ma simteam tot mai mult ca un cetatean, aproape fara taram, al unei patrii spirituale mai presus de hotare si timp. Din ozonul puternic al patriei siderale ma impartaseam si eu, cum puteam, deocamdata, ca un mic nucleu de foc in devenire. Ma miscam fizic intr-un ocol cu diametrul de numai un kilometru, dar launtric, detasat de contingentele geografice si istorice, ma situam intr-un orizont ce era al Universului.

Prin forta imprejurarilor, dar si a conditiilor inerente ei, viata mea, ce nu mai era a mea, ci si a “radacinilor” cu care ea se confunda, se dedubla. Si participam astfel, intermitent, cu toata fervoarea, la ceea ce se petrecea in spatiu si timp, in preajma si mai departe.

Intregirea natiunii in hotarele sale politice firesti era o promisiune ce inca din copilarie mi-o facea frunza arinilor, murmurul apelor si bataia profetica a aripilor din vazduh. In aerul acestei promisiuni am crescut. Iar cand s-a incins de-a binelea razboiul, pe care pe de-o parte il cantaream cu atata oroare, gaseam din alt punct de vedere ca istoria nu iesea prielnica in intampinare. Cautam, cu alte cuvinte, unui cataclism, declansat din cauze neghioabe, o semnificatie coborata din tarii si o legitimare ca preludiu al unei supreme impliniri. Dar de la izbucnirea epicului foc au trecut doi ani! De cate ori n-am disperat ca micul stat roman, spre care inimile noastre se intorceau ca un imens lan de floarea-soarelui, a pierdut ocazia, ce nu se va mai repeta.

Cateodata mi se parea chiar ca “Tara” s-a impotmolit in pragul destinului ei. Doi ani si-au picurat clipele in cupa nerabdarii, si hotarul din varful muntilor nu se mai punea in miscare sa vina asupra noastra, sa se desfaca un moment, si-apoi sa se inchida iarasi, imbratisindu-ne!

Numai zvonuri din om in om, si prin vama cucului, strabateau cateodata “de dincolo”, ca sa mai sufle in spuza vetrelor de aici, si sa scoata iarasi la iveala ochiul de jar nestins.”   
         

Fragment din “Hronicul si cintecul virstelor”- Lucian Blaga

Dar cuvintele

sunt lacrimile celor ce ar fi voit

asa de mult sa planga si n-au putut. 

Amare foarte sunt toate cuvintele

de-aceea - lasati-ma
sa umblu mut printre voi…