ZIUA CULTURII SI SPIRITUALITATII ROMANESTI

      “Eu cred in viitorul culturii romanesti mai mult decat cred in viitorul culturii europene. Si asta pentru ca suntem una dintre putinele culturi europene care am pastrat inca vii anumite izvoare ale culturii populare si, deci, arhaice”/ Mircea Eliade 

“Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor precum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”/ Mihai Eminescu

Curand se vor implini 136 de ani de la aparitia unuia dintre cele mai fascinante poeme ale literaturii universale, “Scrisoarea I” scrisa de marele poet vizionar si ganditor universal, Mihai Eminescu. Publicat la 1 februarie 1881 in „Convorbiri literare”, poemul filosofic de factura romantica surprinde in imagini de exceptie tabloul grandios al  Genezei si pe cel al stingerii Universului, dar si conditia neintelegerii omului de geniu de catre societatea omeneasca. Marile concepte ale cunoasterii, Timp, Spatiu, Materie, Galaxii, Univers, sunt transformate de firea meditativa a poetului si intuitia sa de exceptie (consecinta fireasca a studiului si cunoasterii) in stralucite metafore si intr-o valoroasa, complexa, profunda si incarcata de semnificatii filosofice, poezie.

Imaginea memorabila, cosmogonica, din prima parte a poemului, a fost inspirata din cel mai vechi document literar al grupului de popoare indoeuropene, mitul “Rig-Veda”, din care face parte "Imnul Creatiunii". 

"Atunci nu era nici nefiinta, nici fiinta; nu era vazduhul, nici cerul cel departat."

"Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul noptii si al zilei (inca) nu era."

"La inceput era intuneric invaluit de intuneric…”

"Germenul care era ascuns in haos, acest Unul s-a nascut prin puterea caldurii"

"La inceput s-a ivit deasupra acestuia dorinta, care a fost cea dintai emanatie a spiritului."

"Legatura cu fiinta au gasit-o inteleptii in nefiinta, cercetand cu intelepciune în inima lor"

"Raza lor luminoasa era indreptata de-a curmezisul; a fost oare un dedesubt? a fost oare un deasupra?"

"Cine stie intr-adevar, cine ar putea spune aici (pe pamant), de unde s-a nascut, de unde-i aceasta creatiune?"

"De unde s-a nascut aceasta lume, daca a facut-o sau nu, Cel care-i stapanul ei in cerul cel mai inalt, numai acela stie, sau nu stie nici el."

In filosofia Indiana,lumea s-a nascut din dorinta erotica numita karma(Kamadeva, zeul iubirii). In religiile indiene, karma este “vinovata" de reincarnarea spiritului de-a lungul a numeroase vieti, pana cand, consumandu-se datorita practicilor spirituale, eu-l poate atinge eliberarea, recastigand conditia de nemanifestare (pe plan fizic). La Eminescu, aceasta "karma" si-a gasit echivalentul romanesc in expresia "dor nemarginit". Caci, pentru Eminescu, iubirea a fost un principiu cosmic, armonizator al lumii si puternica forta creatoare. 

       

SCRISOAREA I

    de  Mihai Eminescu

      -fragment-

Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si în odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.

Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci;
Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,
Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,
Cand pluteati pe miscatoarea marilor singuratate!
Cate tarmuri inflorite, ce palate si cetati,
Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!
Si in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti,
Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti!

Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,
Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,
Deopotriva-i stapaneate raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,
Altul cauta in lume si in vreme adevar,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecatoare le insamna pe raboj;
Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii,
Socotind cat aur marea poarta-n negrele-i corabii.

Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi,
Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi;
Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,
Universul fara margini e in degetul lui mic,
Caci sub fruntea-i viitorul si trecutul se incheaga,
Noaptea-adanc-a veciniciei el în siruri o dezleaga;
Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.

Pe cand luna straluceste peste-a tomurilor bracuri,
Intr-o clipa-l poarta gandul indarat cu mii de veacuri,
La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,
Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...
Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.
Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,
Si in sine impacata stapanea eterna pace!...

Dar deodat-un punct se misca... cel intai si singur. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapanul fara margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eterna se desface in fasii,
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii...
De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorand din infinit,
Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.
Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, osteni si invatati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul,
In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul
Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i si-nainte-i intuneric se arata.
Precum pulberea se joaca in imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza inceteaza,
Astfel, intr-a veciniciei noapte pururea adanca,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric,
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric...

In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte;
Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,
Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat'
Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati;
Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit,
Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie,
Si in noaptea nefiintei totul cade, totul tace,
Caci in sine impacata reincep-eterna pace...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Sfarsitul Universului, intrezarit peste mii de veacuri inainte, este cel al distrugerii vazuta ca un nou inceput (o noua stare de echilibru). Energia initiala, misterioasa si nedetectabila, umple acum tot Universul conducand la expansiunea lui permanenta si accelerata. Cu toate acestea, Universul moare incet, fortele gravitationale nereusind sa-l tina in starea de echilibru. El va ajunge, contractandu-se pe coordonatele spatiu-timp, acolo de unde a plecat, adica in acelasi punct de singularitate, cu o densitate infinita de materie si energie care va “inghiti” atat Timpul cat si Spatiul.