Michael Jackson - REVENIREA REGELUI POP

 

Din nou in lumina reflectoarelor

“... Pentru ca nici o revenire nu este cu adevarat o revenire daca sansele nu par a fi imposibile.”

 

"Am vazut cum stralucirea interpretului revine in ochii lui Michael in toamna lui 2008, perioada in care viata sa era din nou pe drumul cel bun, sanatatea se apropia de varful conditiei fizice si se pregatea fizic pentru cea mai mare revenire vazuta vreodata. Era, pentru prima data dupa mult timp, fericit. Iar eu nu am fost singurul care a observat aceasta renastere. Oamenii care lucrau cu el de ani de zile au observat acest lucru. Si ei, ca si mine, au putut vedea cum acea flacara creativa a inceput din nou sa arda in el, luminandu-l.

Lumea citea prin ziare ca Michael a fost redus la un batran fragil cu o stare de sanatate nesigura, afectat pentru totdeauna de proces, un interpret incapabil fizic sa mai faca turnee, a carui voce nu va mai fi niciodata aceeasi si, conform mitului tabloidului, ca era distrus incet-incet de dependenta de droguri. Nimic din toate astea nu era adevarat, confirmat fiind de petele de sudoare de pe peretii studioului lui de dans si de vocea sa inregistrata pe piese sublime, dar neterminate. Presupunerile despre sanatate, mai ales dupa moartea sa, au rezumat tema vietii lui Michael: barfele si interpretarea salbatica care i-au deformat imaginea adevarata.

Oamenii indica o anumita fotografie, facuta in iulie 2008, in care fratele meu era impins intr-un scaun cu rotile, cu ceva explicatii precum “prea slab ca sa poata sta in picioare, aratand fragil si fara conditie de a sustine spectacole.” Era exact ceea ce dorea Michael sa scrie mass-media si biografii despre el, deoarece omul acela care a fost intotdeauna subestimat ii pacalea acum pe toti. Era un spectacol. Era intr-una din deghizarile sale, facandu-i pe toti sa creada ca nu este pregatit sau capabil. El, dintre toti oamenii, stia ce inseamna puterea imaginii, a unui idol si era constient ca toata lumea se indoia ca el inca mai are aceasta putere. Asadar, imaginati-va – doar imaginati-va - cum ar fi revenit el si ar fi surprins lumea, trecand de la acea stare la aceasta; rapid de la acel “inainte” la acest “dupa”.

Michael il interpreta pe Willy Wonka, care iese dintr-o fabrica de ciocolata schiopatand pentru a saluta multimile, in timp ce toata lumea este impresionata – dupa care se impiedica... arunca bastonul, face o tumba si toata lumea aclama. Surpriza! Pentru ca nici o revenire nu este cu adevarat o revenire daca sansele nu par imposibile. Viata lui Michael fusese mult timp definita de imagini de nesters care surprindeau un mit: de la camerele de oxigen la mastile chirurgicale, de la balcoanele de hotel pana la pielea sa “mai alba”. Acesta era ultimul lui suras. Stiam asta.

Oamenii din jurul lui - cei in care avea incredere - stiau asta. Restul lumii avea sa afle la Londra. Dar, acolo au fost intotdeauna indicii, pentru ca in particular el era un barbat atat de necrutator cu propia sa persoana, stiind clar cand sa porneasca si sa opreasca robinetul PR. Nu se prezenta niciodata in public, cu exceptia cazului cand era imbracat impecabil si imaculat, si facea tot posibilul ca sa isi acopere vitiligo, bolile si defectele auto-percepute deoarece nu voia ca masca sa alunece; nu voia ca cineva sa vada vreo imperfectiune sau sa se indoiasca de maretia lui. Si totusi, in Las Vegas, barbatul acela retras a ales sa mearga la cumparaturi in public, cu copiii, in scaun cu rotile, purtand o sapca de baseball rosie, papuci si pantaloni de pijama albastru-deschis?... (Va amintiti cat de injosit s-a simtit el, atunci cand a fost obligat sa se prezinte la tribunal purtand pijamale?) Ganditi-va la asta.

Michael a fost un maestru al manipularii imaginii, stiind foarte clar ca mass-media si paparazzi ar dori sa creada ca l-au “prins” cu garda jos, aratand asa firav, fara sa dea semne de motivatie. El a dorit o reabilitare suprema in fata lumii. Regele Pop devenea Regele care Revine. Restabilit la cel mai bun si la cel mai renumit. Reducand la tacere pe toti aceia care se indoiesc si urasc. Si iata un fapt care trebuie plasat alaturi de acea imagine a scaunului cu rotile: cu aproximativ doua luni mai tarziu, el s-a angajat intr-un regim de coregrafie crunt pentru un turneu de revenire care nu fusese inca dezvaluit. Dansa din greu in sesiuni de patru ore pe zi, chiar obosindu-si coregraful LaVelle Smith Junior, pe care-l angajase pentru a-l readuce in forma.

LaVelle a fost dansator in filmul “Smooth Criminal”, care a devenit apoi coregraful de incredere al fratelui meu, motiv pentru care a fost angajat in sesiuni private one-to-one in Vegas. Michael a devenit din ce in ce mai puternic, saptamana de saptamana, dar a pierdut in greutate atunci cand nu credeam ca mai are de pierdut. Din nou, unii oameni indica aceasta “subtirime” ca si cum ar fi un semn deranjant, dar el se subtiase inca de la proces si regimul sau de fitness il facea mai slab. De asemenea, era normal - ca in timpul fiecarui turneu pe care il facea, sa piarda trei centimetri din talie. Michael pur si simplu slabea din cauza acelor patru ore zilnice de dans. Nu era rau pentru un barbat care, potrivit unui biograf, “avea nevoie de un transplant pulmonar”.                                                                                  

La sfarsitul anului 2008, era atat de in forma, incat, - cu opt saptamani inainte de a muri - cand s-a lovit de un prieten in cabinetul unui doctor, si-a ridicat camasa si a spus: “Mi-ai vazut pachetul de sase (muschi abdominali)?” Adevarul personal versus imaginea publica. Cei din jurul lui Michael au simtit ca isi intra in forma din nou cand a inceput sa ceara CD-uri, la fel ca pe vremuri. Era atat de obsedat sa fie la curent cu tendintele muzicale, incat in fiecare saptamana i se trimitea Top 10 din Billboard Hot 100 copiat pe un disc, plus alte patru discuri cu melodii din sectiunile R&B, electro, dance si occidental (europeana).

Avea sa asculte fiecare piesa pentru a stabili ce este de actualitate si ce se vinde pentru ca dorea sa ramana in fruntea clasamentului. Nu mai facuse asta de ceva vreme. Dupa cum spunea cineva din cercurile sale interioare: “Se pregatea iarasi pentru prim-plan. Scria melodii, arata mai bine, era ager, isi facea munca in acelasi timp. Era in pace cu el insusi”. Pentru mine, aceasta este frumusetea. Michael era atat de incantat de ceea ce ii rezerva viitorul si avea atat de multe planuri.

Urma sa cumpere o proprietate noua in Vegas si era hotarat sa-si construiasca un nou Neverland, nepatat de raidurile politiei. Astepta cu nerabdare sa faca si un scurt tur al resedintei, astfel incat Prince, Paris si “Blanket” sa-si poata vedea taticul cum trebuie pentru prima data. Stia ca turneul ii oferea si sansa de a-si recastiga controlul si de a castiga destui bani, incat sa poata, in cele din urma, sa-si stearga datoriile paralizante. Perspectiva sa era din nou pozitiva. Corpul lui era din nou in forma. Se concentra pe viitor. Dupa ce toate concertele "This Is It” ar fi fost sustinute si dupa cateva saptamani libere, astepta cu nerabdare sa concerteze in China.

In 2011, urma sa astepte intervalul de pauza la Superbowl (cel pe care Black Eyed Peas in sfarsit avea sa-l faca) pentru a repeta legendarul sau spectacol din 1993. Si apoi, cu ceva timp inainte de anul 2014, ar mai fi avut doua turnee in maneca: intalnirile “inapoi la cererea simpatizantilor” despre care nimeni nu stia. In ciuda a ceea ce crede toata lumea, concertele de revenire la Londra ar fi fost inceputul, nu sfarsitul. Imi reamintesc ce a spus Michael in martie 2009: “Cand eu spun ca asta este, inseamna cu adevarat ca “asta este”... Asta este ultima cadere a cortinei.” Acesta a fost marele lui tertip: pentru ca el era si un vanzator iscusit si daca lumea credea ca Londra va fi ultima lor ocazie de a-l vedea cantand, atunci s-ar fi grabit sa cumpere bilete.

Regulile unei oferte limitate si ale unei cereri mari. Multi au inteles gresit inteligenta sa comerciala, pentru ca a excelat la fum si oglinzi, mister si mari surprize. Ce-i drept, nu a fost totul numai promovare. Isi facea griji ca biletele s-ar putea sa nu se vanda, asa ca anuntul turneului a fost un fel de a incerca apa cu piciorul pentru a testa si starea de spirit a publicului - increderea lui fusese spulberata de tot prin ceea ce trecuse. Ar putea oare el sa vanda cinci concerte, sa nu mai vorbim de 10? De aceea a ales Londra, nu America. Era ingrijorat si de faptul ca America nu-l va accepta asa cum o va face Europa.

Nu este o reflectie asupra fanilor sai: este o indiciu a cat de cicatricizat era de acei ani plini de titluri de molestare a copilului si de tratamentul pe care l-a primit in propria sa tara. L-a facut sa se indoiasca ca popularitatea sa a supravietuit acuzatiilor. Amintiti-va, trecuse mult timp de la turneul “HIStory” si acum avea 50 de ani. De asemenea, de ce oare Arena O2, cu o capacitate de 20.000 de locuri, a fost aleasa de acelasi barbat care cantase odata in fata a 180.000 de oameni pe hipodromul Aintree din nordul Angliei? Se incepe usor cu reconstructia. In liniste.

Eu cred ca el trebuia sa vada amploarea dragostei inainte sa creada ca fanii sai nu s-au intors impotriva lui. Incepand cu 2008, Michael nu era numai avid sa compuna din nou, ci si-a schitat chiar si un plan pe cinci ani. Dar, pentru a intelege toate acestea si pentru a intelege cum a inceput sa se formeze acest viitor secret, mai intai trebuie sa va duc inapoi in anul 2005. Cand a iesit din instanta, a jurat sa nu mai locuiasca niciodata la Neverland si a plecat sa faca muzica in Bahrain cu Printul Abdullah.

In momentul in care autoritatile i-au returnat pasaportul, Michael s-a îndreptat spre est cu copiii sai si cu Nanny Grace si a examinat optiunea unei resedinte permanente. El privea America ca pe un prieten care l-a tradat si nu mai vroia sa aiba de-a face cu ea pentru o vreme. Dar, dupa cum vor afla unii prieteni care nu i-au sarit in ajutor cand a avut nevoie, Michael a fost mereu prin jur. Avea nevoie de timp pentru a se destinde, deoarece suferise unele crize de depresie dupa proces, ceea ce cred ca a fost o reactie naturala la stres.

Cand s-a urcat in avionul acela, era o umbra a fostului lui “eu” si chiar ii era extrem de recunoscator familiei regale din Bahrain pentru ca i s-a oferit refugiu. La inceput m-a ingrijorat rezultatul la care s-a ajuns acolo. Avand un rol esential in stabilirea cadrului pentru Two Seas Records, m-am trezit exclus din ecuatie. Dintr-o data, totul a devenit un parteneriat doar intre fratele meu si print. In teorie, as fi putut sa-i flutur contractul semnat de mine, dar asta nu a fost niciodata o optiune, deoarece ultimul lucru de care avea nevoie Michael atunci era un proces, cu el insusi blocat la mijloc.

Unele motive de nemultumire nu au fost atat de importante atunci cand la Londra, (inainte de a se muta in Dublin, Irlanda), a colaborat cu Will.i.am din formatia Black Eyed Peas, locuind mai intai la casa dansatorului Michael Flatley inainte de a inchiria un alt loc. Apoi s-a refugiat la producatorul Ron Feemster. Ron lucra cu cei de la Ne-Yo si 50 Cent. Colaborarea cu acesti producatori de muzica a coincis cu nevoia lui Michael de a ramane la curent in domeniu.

Dar, revenind in Bahrain, Printul nu s-a bucurat si, pe scurt, i-a intentat un proces la Londra, care l-a costat pe Michael 5 milioane de dolari. A fost dezamagitor sa-l vad pe fiul unui rege reactionand astfel, mai ales dupa ce fratele meu facuse mai mult pentru Bahrain decat a putut vreodata Formula 1 sa faca. Dar era, de asemenea, caracteristic frustrant pentru Michael sa semneze un contract fara a citi conditiile stipulate cu litere mici. Credinta sa oarba in consilierii sai si in valoarea aparenta a altora a fost pentru el propriul calcai al lui Ahile si a fost asa de cand gestiona Joseph contractele noastre ca baieti. 

Puterea pe care o investise in altii a iesit la iveala intr-una din zile, cand a auzit remarca aroganta a unui avocat: “Michael nu poate semna pe cont propriu! El nu poate aproba nimic... Noi aprobam.” A fost dureros ca el sa fie privit ca o afacere in primul rand, ca persoana in al doilea rand. Cred ca acest tip de comentariu l-a determinat sa incerce sa-si afirme autoritatea in legatura cu anumite acorduri, dar cautarea autonomiei l-a lasat, in realitate, vulnerabil la procese sau la control. Intotdeauna m-a uimit cum, de-a lungul anilor, multi profesionisti au venit si au trecut prin usa sa rotativa incercand sa controleze, sa gestioneze sau sa se amestece in lumea sa.

Era cel mai ciudat fenomen sa vezi anumiti profesionisti cum se transforma cand erau cu el, adoptand o atitudine de grandomanie, impiedicand accesul la el sau tinand in alt mod fraiele. De asemenea, imi era greu sa-l aud pe fratele meu plangandu-se ca diferite persoane detin “controlul”, mai ales cand nu se simtea capabil sa vorbeasca sau sa isi asume responsabilitatea din cauza aversiunii sale pentru confruntare. El a inchis multe asociatii prin scrisoare. Mereu spunea: “Sunt ca mama - nu pot concedia pe nimeni!”

Dar, nu cred ca am inteles cat de mult au profitat oamenii de el - si cat de mult a permis el acest lucru - pana la dosarul din 2005, cand am aflat ca i-ar fi dat lui June Chandler libertatea sa foloseasca un card de credit si ca aproape 1 milion de dolari nu a putut fi contabilizat, pentru ca el semnase procura. Genul acesta de incident m-a determinat sa gasesc tipul potrivit de oameni pe care sa-i pun in jurul lui. Ca sa fiu drept, Printul Abdullah parea a-i fi un fan, un om bun si serios. Din pacate, Michael a inteles gresit contractul; de multe ori nu citea tot contractul si astfel el a ajuns sa se indrepte spre o datorie de 5 milioane de dolari pe care pur si simplu nu si-o putea permite.

Nu este o exagerare sa spun ca Michael era asediat de procese care veneau din toate directiile - si de la oameni care trebuie sa fi stiut ca se afla in dificultate. El a fost omul pe care toata lumea a decis sa-l loveasca in timp ce era la pamant: se confrunta cu un proces care depasea 100 milioane dolari si cu povara adaugata a imprumuturilor sale de peste 300 de milioane de dolari. Daca aceste procese ar fi fost platite simultan, ar fi fost distrus financiar. Michael a incercat insa sa opreasca flambajul prin restructurarea imprumuturilor sale.

Fortress Investment Group, cu sediul in New York, i-a cumparat datoria de la Bank of America de 272 de milioane de dolari, eliberandu-i un nou imprumut de peste 300 de milioane de dolari pentru mai mult cash. M-am gandit ca, platindu-si primul imprumut, garantat de Sony, casa de discuri va iesi din discutie. Am gresit. A fost clar ca Sony a contribuit la facilitarea restructurarii si, in schimb, si-a asigurat optiunea de a cumpara inca 25% din jumatatea lui Michael din catalogul muzical. Chiar daca finantele sale se inrautatisera, el detinea totusi dreptul de a urmari orice oferta viitoare din restul de 25 procente ramase lui, pentru a se asigura ca nu vor ajunge la un partener nedorit.

Dar, acestea erau drepturi pe hartie: Michael inca detinea 50%, chiar daca acordul ii slabea pozitia strategic. Ca o veste buna, el a cumparat inapoi o cota de 5% din catalog pe care o detinea acum fostul sau avocat John Branca. Michael era fericit pentru ca John nu mai avea niciun interes financiar sau influenta asupra catalogului. In mintea mea, aceasta relatie de afaceri, candva grozava, se poticnise deoarece John nu si-a fixat drapelul exclusiv pe catargul lui Michael, atunci cand acest lucru a contat. Intre timp, Neverland-ul avea probleme pentru ca Michael s-a straduit sa satisfaca salariile personalului si facturile veterinarului. Ca urmare, a fost obligat sa plateasca angajatilor suma de 300.000 de dolari din urma. Nu numai atat: compozitorii si muzicienii fusesera neplatiti de luni de zile.

Dar, cei care l-au iubit pe Michael nu s-au plans si nu l-au presat, avand incredere ca el va avea grija de ei odata ce viata lui s-ar fi schimbat. Acesta este raspunsul prietenilor adevarati. Michael era furios, desigur, din cauza situatiei sale financiare. In mintea lui, ii platise pe contabili pentru a-i deconta facturile si a-i distribui banii. Ca orice artist, el a incredintat responsabilitatea unei echipe care sa ii pastreze casa in ordine. Dar, pana in martie 2006, circumstantele l-au obligat sa-si inchida ferma si toate animalele au fost trimise in rezervatii si centre specializate. M-a intristat sa vad Neverland-ul cum moare - stiam cata inima si cat suflet investise el acolo - dar a fost o masura pentru salvare, nu pentru sentiment. El a trebuit sa tunda grasimea si sa pastreze coasta bunurilor sale: ferma si catalogul.

In aceeasi vara, Michael ne-a spus ca a primit un set de documente care dadeau sens la tot. Eu nu le-am vazut, asa ca nu cunosc continutul, dar el i-a impartasit descoperirea fratelui Randy, care a adus o serie de consilieri pentru a ajunge la dedesuptul lucrurilor. Toate aceste documente erau suficiente pentru a-l convinge pe Michael ca a existat un plan pus la cale de indivizi numiti care sa “solicite alti avocati, vanzatori si creditori” sa depuna procese ce l-ar fi fortat pe Michael sa intre involuntar in faliment. 

Insa, el a instruit imediat o noua echipa juridica care sa investigheze si sa-i examineze drepturile. De asemenea, a dispus ca toate documentele sa fie transmise procurorului general al SUA. Intr-o declaratie, echipa sa juridica mentiona: “Pe baza calendarului evenimentelor care i-au afectat viata personala si profesionala in ultimii ani, Michael a fost mult timp suspicios din cauza unora dintre cei pe care i-a incredintat sa actioneze in numele lui.” Nu stiu ce s-a mai intamplat cu documentele acelea dupa moartea sa, o multime de lucruri au disparut pur si simplu.

Michael avea incredere in tot mai putini oameni, dar a existat un individ in care a avut incredere, asa cum ai intr-un prieten; aceasta persoana il sfatuise discret in culise, cu titlu nonprofesional, inca din 2000/ 2001. Cu timpul, insa, din cauza a doua incidente, Michael a devenit din ce in ce mai ingrijorat de loialitatatea acestei persoane. Prima a venit cand, la o adunare sociala privata, prietenul sau i-a cerut brusc lui Michael sa danseze. El a chicotit, crezand ca este o gluma. “Nu, Michael, as vrea sa dansezi pentru prietenii mei”, a spus acest barbat. Michael si-a amintit de sfaturile pe care i le daduse odata Fred Astaire: ”Aminteste-ti, nu esti o maimuta dresata. Esti un artist. Nu dansezi pentru nimeni in afara de tine insuti.”  “Nu am chef sa dansez ”, i-a spus Michael, “dar iti multumesc ca ai intrebat”.

Punct ochit. Asa a observat defectul caracterului. Fiind mereu increzator, a ramas insa in contact cu prietenul lui, in masura in care era adesea oaspete la casa acestuia. Dar, desigur, Michael nu a fost niciodata o persoana care sa doarma bine... si inca ii placea sa spioneze. Intr-una din nopti, cand nu putea sa doarma, s-a dus la o plimbare si si-a auzit gazda vorbind despre el la telefon. In timp ce asculta, i-a fost clar ca persoana de la celalalt capat al liniei era un executiv Sony cu putere mare. Acest lucru s-a intamplat in jurul anului 2002/ 2003 - in timpul razboiului auto-declarat al lui Michael impotriva unor oameni ca Tommy Mottola. Michael ii impartasise gazdei sale toate sentimentele despre diferiti oameni, ce gandea si ce ar trebui sa faca, pentru ca simtise ca persoana aceea era loiala. 

Dar, in clipa in care a auzit conversatia aceea secreta noaptea tarziu, si-a dat seama ca “aliatul” lui era destul de prietenos cu esaloanele superioare de la Sony. Michael s-a speriat pentru ca a auzit lucruri care nu-i erau favorabile, dar nu a spus nimic. A doua zi dimineata, si-a facut bagajele si a iesit de acolo, lasandu-si oaspetele sa se intrebe de ce pleaca atat de devreme. Inca o data, fratii au simtit nevoia sa il protejeze pe Michael. Acum se straduia sa aiba incredere in propria sa umbra, dar tot ce puteam noi face era sa aducem oameni noi, sa propunem o strategie diferita care sa-i schimbe viata.

Pana in anul 2007, a fost grav amenintat sa cada intr-o gaura neagra financiara care l-ar fi costat totul. Ceasul activelor sale foarte batea tare. Probabil ca el nu putea sa il auda, deoarece capul ii era plin de prea mult zgomot in ce priveste siguranta sa. In aceasta perioada, ori de cate ori Michael vizita New York-ul si, uneori, alte orase, purta discret o vesta antiglont, dar nu a facut mare lucru cu asta. Probabil i-a oferit pace sufleteasca. Asta arata cat de ingrijorat era.

"Vrajitorul din Oz" si "Willy Wonka si Fabrica de Ciocolata" au fost doua dintre filmele preferate ale lui Michael. Prin intermediul retelei sale de prieteni producatori, auzise ca Warner Bros era in curs de a readapta cartea lui Roald Dahl, iar el era interesat sa il interpreteze pe Willy Wonka in ceea ce avea sa devina versiunea moderna a filmului, “Charlie si Fabrica de Ciocolata”. Cu toate acestea, evenimentele din 2003 au facut in scurt timp totul imposibil, iar ceea ce el a numit “rolul meu de vis” a revenit lui Johnny Depp.

Dar, in 2007, a fost entuziasmat de sansa de a recrea Vrajitorul din Oz – in stil Orasul de Smarald, sub forma unei viziuni de agrement si divertisment. “Orasul de Cristal” a fost conceput astfel incat Michael si cu mine sa ne putem crea propriul regat de petrecere a timpului liber, care, pe hartie, ar fi incorporat un parc tematic Neverland si o Academie Jackson de Arte Performante. Am avut patru intalniri in care am lasat imaginatia sa se dezlantuie. Planul acesta prevedea sa construim un intreg oras in Orientul Mijlociu, pe terenuri recuperate care se ridicau din ocean.

Acesta ar fi inclus o replica Rodeo Drive construita pe un canal stil venetian cu multe gondole, domenii si cartiere de tip Bel Air, un centru comercial in forma de caracatita, un coridor tehnologic, un teren de golf cu 18 gauri, un amfiteatru pentru concerte, un port de agrement si un sistem monorail care sa conecteaze fiecare facilitate. “Si am putea face ce face Disney”, a spus Michael. “Am putea face o parada Crystal City si sa avem cel mai uimitor spectacol de lumini noaptea ... in fiecare noapte!” Voia sa aseze cristale gigantice in partea de sus a fiecaruia dintre cele 14 hoteluri si apoi, intr-un spectacol de lumini, fiecare cristal ar refracta un fascicul catre urmatorul, conectand hotelurile cu o retea de lumini care ar iradia orasul de la un capat la altul.

Dar nu aveam bani pentru a ne finanta visul. Asadar, cand m-am trezit la o intrunire in Gabon, Africa, intr-o delegatie de oameni de afaceri, in decembrie 2007, mi-am scos antenele si am dat peste o potentiala recomandare. Un prieten arhitect a mentionat ca el stie un “doctor”, care “cunoaste o multime de persoane” si care locuieste in zona Brentwood din LA. M-am dus in Gabon ca sa-mi fie recomandat unul din vechiul meu cartier, dar cred ca asa functioneaza viata! “Numele lui este doctorul Tohme-Tohme”, a spus arhitectul. “Iti voi face legatura.”

Direct, dur, nestapanit, doctorul libanez Tohme-Tohme nu era un om de afaceri prea convingator si cu siguranta nu-si obtinuse doctoratul la Scoala de Bune-Maniere. Insa, cand eu si sotia mea, Halima, l-am vizitat acasa la el, in martie 2008, a fost binevoitor si atitudinea lui a sustinut recomandarea stralucitoare pe care am primit-o pentru el. La inceput a parut ca vrea sa impresioneze, aratandu-ne albume si fotografii militare vechi din tinerete, apoi am vorbit despre afaceri si despre Crystal City. Nu l-am mentionat in mod deliberat pe Michael, pentru ca am hotarat ca cineva sa vada mai intai valoarea proiectului. In urmatoarele patru intalniri, Tohme-Tohme parea cu adevarat interesat sa studieze proiectul cu relatiile sale din Orientul Mijlociu, in cautarea unui consortiu de investitori bogati in petrol care sa stranga 6 miliarde de dolari. A spus ca ne va informa asupra raspunsului.

De nicaieri, au aparut unele stiri ca creditorul trebuia sa rezolve datoria de 23 milioane de dolari pe Neverland, deoarece fratele meu era cu mult in urma cu platile sale. Ideea ca ferma era amenintata m-a facut sa ma simt rau. Am urmarit reportajele la televizor si am citit ziarele in zilele urmatoare, apoi i-am spus Halimei: “Peste trupul meu mort vreunul dintre bancherii aceia va vinde ferma Neverland!” Se parea ca singura iesire pentru Michael era sa-si vanda cota de 500 milioane de dolari din catalogul muzical. Am inceput sa ma ingrijorez pentru ceva ce nu puteam controla, pana cand un gand mi-a trecut prin minte: Dr. Tohme-Tohme.

Halima a ezitat. “Dar, abia il cunosti pe omul acesta”, a spus ea. “Si celelalte optiuni ale noastre unde sunt acum?”, i-am spus eu. Daca el ar putea sa ma conduca la oameni bogati pentru a crea ceva la fel de vast ca si Crystal City, atunci salvarea Neverland ar costa echivalentul unei mici schimbari. L-am sunat pe noul nostru prieten si ne-am intalnit acasa la el pe 13 aprilie 2008. Nu i-am spus lui Michael ce se intampla deoarece mai intai trebuia sa ma organizez eu pentru ceea ce urma sa se intample. Odata ce am ajuns acolo, am subliniat dificultatea fratelui meu si i-am explicat suspiciunile legate de datoria sa. “Exista cineva pe care il cunoasteti si care ar fi dispus sa il ajute?”, l-am intrebat. Tohme-Tohme a luat o revista de afaceri.

Fotografia de pe coperta era a unui domn bland, chel, in varsta de saizeci de ani, cu o spranceana brazdata. “Tipul asta.” “El o va face?” “Ma voi asigura de asta”, a adaugat el, cu o certitudine pe care nu trebuia sa o inteleg. Tot ce trebuia eu sa stiu era ca Tom Barrack, presedintele libanez al unei firme de investitii imobiliare "Colony Capital" - ce controla aproximativ 40 de miliarde dolari in capital privat - era pe linia sa de apelare rapida (ca si consiliul de administratie al lanturilor hoteliere Miramax, Hilton, Fairmont si Raffles). Ca jucator serios, parea persoana nimerita pentru acest SOS. Cateva zile mai tarziu, cand s-a intors vestea ca, da, el era interesat sa aiba o intalnire, am fost direct in masina si m-am indreptat spre Vegas, unde Michael inchiria temporar o casa."

 

 

 

“You Are Not Alone, Michael”/capitolul "The Comeback King" prima parte / de Jermain Jackson - Traducere

Michael Jackson – DO YOU FEEL YOUR MUSIC & A CHILD IS A SONG

 

"Cat timp voi putea asculta clipa, mereu voi face muzica…"

ITI SIMTI MUZICA?

Copiii o fac, dar odata ce crestem, viata noastra devine o povara si o corvoada, iar muzica devine tot mai vaga. Uneori, inima ne este atat de grea incat ne indepartam de ea si uitam ca ritmul ei trepidant este cel mai intelept mesaj de viata, un mesaj fara cuvinte care spune: "Traieste, fii, misca-te, bucura-te, esti in viata!" Fara ritmul intelept al inimii, nu am putea exista.

Cand incep sa ma simt un pic obosit sau impovarat, copiii ma invioreaza. Ma intorc la ei pentru o viata noua, pentru o alta muzica noua. Doi ochi caprui ma privesc atat de profund, atat de inocent, si in interior meu soptesc: "Acest copil este un cantec."

Este o experienta atat de adevarata si directa, incat instantaneu realizez: "Si eu sunt un cantec." Inca o data revin in mine insumi.

Dancing the Dream/ Do You Feel Your Music/ Michael Jackson

"Cand te alaturi suvoiului, muzica te invaluie si impreuna deveniti una…"

UN COPIL ESTE UN CANTEC

 Cand copiii asculta muzica, nu doar asculta. Se topesc in melodie si curg impreuna cu ritmul. Ceva din interior incepe sa-si desfaca aripile - in curand copilul si muzica sunt una. Si eu ma simt la fel in prezenta muzicii, iar cele mai bune momente de creativitate au fost de multe ori in prezenta copiilor. Cand sunt in jurul lor, muzica vine la mine la fel de usor ca respiratia.

Fiecare cantec este un copil pe care eu il hranesc si caruia ii dau dragostea mea. Dar, chiar daca nu ai scris niciodata un cantec, viata ta este un cantec. Cum ar putea sa nu fie? Cu fiecare val, Natura te mangaie - ritmul fiecarui revarsat de zori si al fiecarui apus de soare face parte din tine, ploaia care cade iti atinge sufletul si te vezi in norii care se joaca cu soarele. A trai inseamna a fi muzical, incepand cu dansul sangelui din vene. Tot ceea ce traieste are un ritm. Inseamna sa simti cum fiecare, cu blandete si atentie, scoate la iveala muzica sa.

 Dancing the Dream/ A child is a Song/ Michael Jackson

                          

“Exista doua lucruri”, spunea Michael cu ocazia primirii premiului NAACP in 1993,… “care sunt si cele mai importante lucruri din viata mea: libertatea si egalitatea. In inima fiecarei persoane exista un cantec secret. El spune “Sunt liber”, el canta “Sunt la fel”. Aceasta este senzatia fireasca a fiecarui copil: a fi liber ca vantul, a fi la fel cu fiecare alt copil. Toate problemele din lume sunt cauzate de uitarea acestui sentiment si atunci cand fac spectacol, legatura mea este cu oamenii. Este pentru a-mi reaminti acest „a fi liber” si „a fi la fel”.

In lumea lui Michael, fie ca este vorba de lumea tainica a poeziei, a eseurilor, a muzicii si a dansului, energia curge creand modele, imagini, miscari care se indeparteaza si revin, care se nasc si renasc continuu. 

Alaturi de Michael, intotdeauna se canta. Nu-i simtiti vibratia muzicii venind de undeva, din adancul interior al vostru, ca dintr-o alta lume?...  Alaturi de el exista o lume magica a fiintei, unde se danseaza… Se danseaza pana cand corpul devine flexibil, curgator sau se transforma in flacara. Se danseaza pana cand granitele fiintei dispar, pana cand se topesc si se contopesc cu cosmosul. 

Dar, numai cand voi insiva dansati acest dans, veti sti ce se intampla cu adevarat!

Veti sti ca dincolo de bucuria creatiei si a daruirii, sunt si clipe in care dansati, asa cum dansa si el, acelasi dans al singuratatii pe mesele unui local pustiu ca si pustietatea din inima voastra… in fata aceleasi scene plina de oameni in mijlocul carora, oricat de mult va doriti acest lucru, nu regasiti acel fir subtire, dar atat de rezitent, de iubire care sa risipeasca pustietatea si sa lege sufletele. 

 

Versuri din “How I Make Music”/ Dancing the Dream/ Michael Jackson

In SPIRITUL ADEVARULUI si al CREDINTEI

 

   “Aceasta urmarire penala a fost o parodie a justitiei si unul dintre cele mai josnice atacuri asupra unei persoane nevinovate din istoria judiciara. Procesul a fost atat de nedrept! Cazul acesta a fost atat de nedrept si lipsit de credibilitate.”

Thomas Mesereau si Michael Jackson - Doua personalitati marcante care au avut o influenta covarsitoare una asupra celeilate. Doua persoane pe care destinul le-a adus impreuna intr-un moment crucial al vietii. Una, pentru a-si oferi sprijinul ca avocat al apararii, cealalta pentru a primi increderea, suportul si ajutorul de care avea nevoie ca sa infrunte stihiile unor minti intunecate intrate in jocul putred al acuzarii. De o parte era profesionalismul, experienta, seriozitatea, altruismul si credinta in nevinovatia lui Michael; de cealalta parte era seninatatea, umanismul, credinta in adevar, in Dumnezeu si in propria nevinovatie.

In timpul procesului, Jermain se tot intreba daca judecatorul Melville era constient de faptul ca nu el prezida demascarea minciunilor si intoarcerea situatiei in favoarea lui Michael, ci Dumnezeu o facea. Puterea divina adusese laolalta cele doua personalitati si veghea ca adevarul sa fie scos la lumina. 

“Am dobandit putere de la Dumnezeu in care cred”, spunea Michael. “Am dobandit aceasta putere deoarece stiu ca sunt nevinovat. Nici una dintre aceste povesti nu este adevarata. Sunt complet inventate. Este foarte trist si este foarte, foarte dureros. Ma rog mult. Sunt o persoana puternica. Sunt un luptator si stiu ce se petrece in interiorul meu. Sunt un luptator, insa este foarte dureros si la sfarsitul zilei sunt inca om”

Personalitatea, modestia, inocenta, umanismul artistului, l-au impresionat puternic pe avocatul Mesereau. Munca de cautare si strangere de dovezi incriminatorii impotriva martorilor mincinosi a fost facuta cu daruire si credinta in nevinovatia lui Michael.  

Tom Mesereau era cunoscut ca un unul dintre cei mai buni avocati din Statele Unite, si recunoscut pe scara larga datorita anilor multi de munca profesionala juridica gratuita pentru saraci si subreprezentati. Dedicat justitiei sociale, a oferit de-a lungul anilor o parte incredibila de timp pentru clientii care altfel nu ar fi avut nicio sansa in sistem.  

Este o prezenta bine cunoscuta in comunitatea afro-americana din Los Angeles unde asista organizatiile si bisericile locale in recuperarea persoanelor drogate si consilierea tinerilor si unde a infiintat o clinica juridica gratuita pe care o administreaza, oferind clientilor servicii juridice gratuite de aparare publica si asistenta juridica gratuita. 

Ii reprezinta voluntar pro bono pe clientii saraci, gestionand cel putin un proces de acest fel pe an si accepta sa apere gratuit cate un caz de pedeapsa capitala in numele unor inculpati care nu isi pot permite reprezentarea. 

Contestatia sa in cazul Jackson a fost magistrala. Prezenta-i impunatoare, seriozitatea si profesionalismul au impresionat atat in sala de judecata cat si in afara acesteia. In timpul procesului, Thomas Masereau a trait ca un pustnic: “Reactia mea la acest cazan a fost stoicismul si o existenta asemanatoare. Echipa noastra locuia in condominii, departe de hotelurile mass-media, restaurante si baruri. Eram in pat la 7:30 (pm) in majoritatea serilor, si incepeam lucrul de la 3 dimineata. Personalul nostru lucra toata noaptea”

Nu parea sa fie afectat de lumina reflectoarelor, evitand-o pe cat posibil. "Nu voi instiga niciodata implicarea mass-mediei intr-un caz", spunea el. "Exista anumiti avocati care incearca sa promoveze problemele clientilor pentru a atrage atentia asupra lor. Nu sunt unul dintre ei. Vad atati avocati care se comporta ca niste clovni doar pentru ca exista o camera de filmat prin jur".  Si acum se crispeaza cand vorbeste despre atmosfera de circ din jurul cazului Jackson. „Cazul a fost caracterizat de criza, soc si confuzie”. 

Referindu-se la avocatii apararii anteriori, el precizeaza: “Nu mi-a placut atmosfera de carnaval din jurul avocatilor apararii lui Jackson. Dupa parerea mea, ei si-au cam facut publicitate in repetate randuri cu incantarea absoluta de a se afla in mijlocul circului. Declaratiile lor publice au fost, din punctul meu de vedere, ale unor amatori si pentru avantajul propiu. Michael si Randy Jackson erau foarte suspiciosi fata de ei”.

S-a aparat de intruziunile a numerosi avocati care „incercau in mod constant sa ajunga la Michael”. “Politica din jurul apararii a fost oribila. Numerosi avocati, cei mai multi dintre ei mediocri, in cel mai bun caz, incercau constant sa ajunga la Michael pentru a ma submina. Mass-media a mirosit ca vor fi ratinguri si venituri enorme in cazul unei condamnari. Erau ca un nor de lacuste, coborand continuu pe orice slabiciune pe care au vazut-o sau au creat-o. Au fost numeroase eforturi pentru a ma discredita. Fostele prietene au sunat sa spuna ca au fost abordate pentru informatii neplacute. Am primit apeluri de la presupusi “jurnalisti” care imi promiteau favoruri pentru unele informatii privilegiate.”

Cazul Jackson face parte din mostenirea sa. "Indiferent ce fac in viitor, voi fi judecat dupa acest caz pentru tot restul carierei mele". In 2019, dupa lansarea documentarului Leaving Neverland, Mesereau l-a aparat din nou cu vehementa pe Michael Jackson.

Deborah Kunesh este o jurnalista liber-profesionista, pasionata de artele spectacolului si dornica de a aduce ceva proaspat artei prin scrierile sale despre acest subiect. Se straduieste sa ofere o nota umana interviurilor cu vedete. Odata cu vestea mortii lui Michael, a simtit o atractie deosebita in a obtine informatiile corecte de acolo. „Trebuie sa nu mai cumparam tot gunoiul cu care suntem hraniti zilnic de mass-media si unele tabloide”, spune Deborah. Adevarul trebuie sa iasa la iveala. Ea a dorit sa-i ofere lui Michael si familiei sale reabilitarea memoriei si sa permita publicului sa vada adevarata lui personalitate, fiinta si spiritul, omul cu un geniu si un talent incredibil care era.

Pe parcursul unuia dintre interviurile sale, si anume celui acordat jurnalistei Deborah Kunesh, Thomas Mesereau dovedeste a avea o perceptie ascutita asupra personalitatii lui Michael si a procesului. Raspunsurile la intrebarile jurnalistei, reusesc sa creioneze o buna descriere a omului din viata reala, care nu a avut nicio legatura cu personajul fabricat de tabloide:

---- “Michael Jackson era un client foarte agreabil si era o incantare sa lucrezi cu el. Era foarte cooperant, asculta, era foarte respectuos cu mine, cu avocatul Susan Yu si cu personalul nostru. Cel mai rau lucru pe care eu as putea sa-l spun despre el, este ca era inaccesibil uneori. Uneori, era greu de gasit si cred ca o parte din asta se datora faptului ca era ingrozit si foarte infricosat de acest proces. Dar, in rest, era o persoana minunata cu care se putea lucra. 

Cred ca perioada procesului a fost foarte grea pentru el. Obisnuiam sa vorbesc cu el dimineata devreme. Michael era o persoana care se scula dimineata foarte devreme, se plimba prin Neverland pentru a se relaxa si a sta in sanul naturii, pentru a privi cerul si luna si stelele. Ma suna de multe ori pe la 3, 4 dimineata. Suferea de anxietate, in mod clar era uneori foarte deprimat si cu probleme de somn. Dar, acest lucru este normal pentru cineva care se confrunta cu acuzatii penale grave, asa cum a fost el.

Era un suflet bland si bun. Sensibil, intuitiv si creativ, parea de neconceput ca el ar putea fi monstrul pe care il infatisau dusmanii lui.

Pentru el a fost o experienta ingrozitoare. A fost dureros, a fost infricosator, nu putea sa creada ca asculta unele dintre declaratiile facute. Nu putea sa creada ca cineva l-ar acuza de vatamarea copiilor. Nu putea sa creada ca cineva l-ar acuza de initierea unei conspiratii pentru a sechestra o familie, pentru a rapi copii si a-i constrange. Acestea sunt lucruri de care Michael nu a fost capabil nici macar in inchipuire, cu atat mai mult sa fie acuzat oficial de acest lucru.

Dar, cu cat vorbeam mai mult cu el despre presupusele acuzatii de molestare, cu atat deveneam mai ferm in convingerea ca ele fac parte dintr-un univers de oportunitati de a face bani, creat de sarlatani.

Au fost chemati martori, prieteni si oameni care i-au fost apropriati lui Michael, care in mod clar nu au spus adevarul, pentru a incerca sa construiasca un caz impotriva lui. A fost infricosator si deprimant pentru el. In ziua in care s-a dat verdictul “nevinovat”, arata foarte obosit. Nu a rostit niciun cuvant pana la ultimul “nevinovat”. Apoi ne-am imbratisat, iar el a spus doar cuvintele: “Multumesc! Multumesc! Va multumesc!”

Prima lui reactie a fost una de recunostinta. Recunostinta fata de Dumnezeu, fata de echipa de aparare, recunostinta fata de familia sa si de prietenii lui. M-a durut inima sa fiu acolo, sa-l privesc si sa vad asta. A fost o durere cumplita, chinuitoare. Nu stiu daca el s-a recuperat vreodata, cu adevarat.

Inainte de aceasta zi, am avut un sentiment foarte puternic ca juriul nu are de gand sa-l condamne. Mai intai de toate, voi trebuie sa intelegeti legea din California si procedura privind procesele penale. In California, doisprezece oameni sunt alesi ca jurati intr-un proces penal. Legea Californiei prevede sa existe un verdict unanim al juriului pentru a condamna sau achita pe cineva de crima. Asta inseamna ca toti cei doisprezece jurati trebuie sa fie de acord sa condamne pe cineva de ceva. Asta mai inseamna si ca toti cei doisprezece jurati trebuie sa fie de acord sa achite pe cineva de o acuzatie. In cazul in care membrii juriului nu pot fi de acord in unanimitate pentru a condamna sau achita, juriul ramane “agatat” pentru acel cap de acuzare separat. Asta inseamna ca procurorii pot retrimite acel cap de acuzare in fata unui juriu total diferit. 

Nu am asteptat niciodata ca Michael sa fie condamnat pentru vreun capat de acuzare, crima sau delict. Am crezut, si inca mai cred, ca el a fost complet nevinovat de acele acuzatii false. Cu toate acestea, niciodata nu stii cu adevarat ce va face un juriu. Juriul a fost format din doisprezece oameni pe care eu nu ii cunosteam. Deoarece procesul acesta a durat cinci luni, am reusit sa le observ miscarile, comportamentul si reactiile la marturii si dovezi. Am fost ferm convins ca urmarirea penala nu poate sa determine doisprezece oameni sa-l condamne cu ceva.

Nu stiam daca juratii il vor achita in unanimitate pentru fiecare dintre cele paisprezece capete de acuzare. Nimeni nu putea stii acest lucru. Cu toate acestea, atunci cand am auzit ca juriul a ajuns in unanimitate la un acord, in adancul inimii mele am stiut ca el a fost achitat pentru toate. Cele 14 achitari au echivalat cu o justificare legala completa. Cu toate acestea, si spun asta cu inima grea, dorinta sa arzatoare de a vindeca lumea cu iubire, muzica si arta s-a ciocnit ingrozitor de modul barbar in care a fost exploatat. 

Aceasta urmarire penala a fost o parodie a justitiei si unul dintre cele mai josnice atacuri asupra unei persoane nevinovate din istoria judiciara. Procesul a fost atat de nedrept! Cazul acesta a fost atat de nedrept si lipsit de credibilitate! 

Michael Jckson a fost unul dintre cei mai placuti, cei mai amabili oameni pe care i-am intalnit vreodata. El voia realmente sa faca mai mult decat sa fie un geniu muzical. Voia sa vindece si sa schimbe lumea cu iubire, bunatate, arta si muzica si eu cred ca lumea este un loc mai bun pentru ca el a fost cu noi.

Era un om foarte bland, foarte amabil. Exista un fel de descriere a lui, pe care eu am separat-o in Michael universalul si Michael omul. 

Exista Michael universalul care a dorit sa schimbe lumea. A dorit sa vada cum lumea intreaga pune accentul pe copii. El a simtit ca daca copiii ar fi ingrijiti corespunzator si iubiti, s-ar reduce semnificativ violentele in lume, s-ar reduce semnificativ josnicia in lume, s-ar reduce semnificativ saracia si toate celelate probleme care sunt importante in lume. El a simtit ca singura cale de a face acest lucru este sa ne concentram atentia asupra copiilor. Acesta este universalistul Michael care a crezut ca el ar putea vindeca lumea prin muzica, iubire, masuri umanitare.

A fost unul dintre cei mai mari adepti ai umanismului din istoria lumii. Actualmente, el apare in Cartea Recordurilor ca fiind unul dintre cei mai mari donatori pentru cauzele copiilor, fapt asupra caruia mass-mediei nu i-a placut deloc sa se concentreze.

Exista, de asemenea, Michael omul, de care m-am ocupat, care era o personalitate si care adora sa vada un zambet de copil. El a construit Neverland pentru a vedea copiii fericiti. A fost unul dintre cei mai bogati oameni din lume. Ar fi putut cheltui toti banii in mod egoist. In schimb, el a avut o gradina zoologica, un parc de distractii, teatru, a avut statui, toate dedicate copiilor din lume. Daca ai sa privesti la operele de arta din casa lui, o mare parte dintre ele sunt centrate pe copii, pe care ii vedea fericiti si ii respecta pentru ceea ce sunt. Ii respecta pentru rasa lor, religia lor, partea de lume din care sunt, pentru traditiile lor autohtone.

Era o persoana care adora sa vada un copil zambind. Ii placea sa vada ca un copil din mijlocul orasului, crescut in saracie si violenta, vine la Neverland, priveste o girafa si zambeste, priveste un elefant si iarasi zambeste. Primeste o inghetata si este in culmea fericirii. Toate acestea au insemnat foarte mult pentru Michael, pentru ca el era un om foarte bun. A vrut sa faca lucruri creative, a vrut sa faca lucruri umanitare.

Si stiu ca, peste tot in lumea asta, au fost copii pentru care el a facut astfel de lucruri umanitare. Copii cu handicap, copii cu boli si dizabilitati. Michael a emis cecuri pentru ei, dar, nimeni nu a mediatizat asta. Si nu a facut-o ca sa devina cunoscut pentru ceea ce face. A facut-o pentru ca inima lui dorea ca el sa faca asta.

Insa, din pacate, cand esti un geniu si esti atat de bogat, toti rechinii se gandesc sa-ti iasa inainte.

Cred ca unul dintre cele mai crude lucruri care i s-au intamplat vreodata, a fost sa i se ia dragostea pentru copii, dorinta sa de a ajuta copiii, sa o intoarca impotriva lui si sa incerce sa-l numeasca monstru, asa cum au facut-o ei in acel proces.

 A fost unul dintre cele mai marete momente din viata mea, unul dintre momentele de care sunt cel mai mandru… achitarea lui, reabilitarea lui.”

 

Sa multumim acelora pentru care adevarul este o icoana pastrata in lada de zestre a omeniei.

 

 

 

 

 

  

http://www.reflectionsonthedance.com/Interview-with-Tom-Mesereau.html                          http://www.cnn.com/2010/CRIME/10/05/celebrity.lawyer.mesereau/index.html          http://mesereaulaw.com/defending-michael-by-thomas-mesereau.html

Michael Jackson – ADEVARUL VA FI SALVAREA MEA!

Undeva, pe tabla de sah a destinului

“Este nevoie de multi oameni pentru a minti, este nevoie de o singura persoana pentru a spune adevarul. Aminteste-ti asta!”

 

"M-am intrebat intotdeauna unde se ascunde punctul limita al lui Michael, deoarece eu stiam ca baietelul din Gary, care in furia lui se napustea impotriva lui Joseph, era acolo, pe undeva. Undeva in mintea mea, asteptam ca de fiecare data el sa izbucneasca si sa tipe. Ziua aceea inevitabila a venit, la sase luni de la ancheta politiei, in momentul in care avocatul districtual din Santa Barbara, Tom Sneddon, si-a trimis cavaleria la ferma Neverland cu un mandat de perchezitie, in vederea unei arestari. Era ora 18:30 pe data de 18 noiembrie 2003 - aceeasi zi in care a fost lansat penultimul album al lui Michael, “Michael Jackson Number Ones”. A existat o sincronicitate oribila in toate si o singura inevitabilitate: nu exista nicio posibilitate ca albumul sa aiba succes in acel moment.

Cand Michael a auzit ca aproximativ 70 de ofiteri de politie se aflau la ferma, a explodat. In apartamentul de la hotel, a luat farfuriile cu mancare din caruciorul de room service si le-a aruncat pe pereti, a lovit cu putere doua lampi, a rasturnat o sculptura, a intors o masuta de cafea si a trimis tot felul de obiecte sa zboare pe deasupra masei. Intre timp, in Santa Ynez Valey, politia cauta frenetic peste tot, folosind cutite pentru a taia spatele picturilor valoroase si al saltelei sale, in timpul unui raid de 14 ore care nu a dovedit nimic. Cunosc daunele pe care le-au provocat, pentru ca Michael le-a aratat mai tarziu fratilor si a jurat sa nu mai doarma niciodata in casa principala (si nu a mai facut-o - a stat mereu in camera de oaspeti „Elizabeth Taylor”). Se pare ca politistii asteptasera ca el si copiii sa plece la Vegas pentru o filmare. Raidul a fost efectuat in timp ce el statea la hotelul Mirage, ocupand un etaj intreg.

M-am indreptat si eu tot catre Las Vegas - hotelul MGM - cu prietenul de familie Steve Manning, pentru a discuta despre un acord cu grupul de divertisment CMX pentru un album al lui Jacksons cu Michael. El era dispus sa “inregistreze doua sau trei cantece” cu noi “atata timp cat fratii intra in studio si fac ceea ce trebuie sa faca fara nicio incurcatura”. Asta insemna fara intrigi politice, fara avocati care sa se certe intre ei, fara sisteme de vot. Eu eram la aeroportul din Burbank, aproape sa plec, cand mama a sunat sa-mi spuna despre raid. Era, lesne de inteles, innebunita. Nu ma puteam gandi decat la starea in care se va afla Michael si la cat de repede as putea ajunge in Nevada.

Cand am ajuns in sfarsit la hotelul lui Michael si am intrat in holul apartamentului sau, ramasitele furiei sale neobisnuite erau imprastiate peste tot pe podeaua camerei. “Ce …??! Michael? ... MICHAEL?” Camera lui arata de parca ar fi lovit-o un taifun si gandul meu imediat a fost ca si politistii au fost acolo. Nu-mi amintesc sa-i fi vazut pe copii, asa ca banuiesc ca Nanny Grace i-a scos de acolo pana am ajuns eu. Randy si Rebbie erau si ei pe drum. In timp ce paseam printre resturi, am intrat intr-o camera din spate, unde l-am gasit pe Michael asezat pe un scaun, putin putin mai linistit, dar tot fierband, incercand sa-si distraga atentia cu un proiect de animatie la care lucrase. “Esti bine?” am intrebat. Cu capul in jos, nu a spus nimic. “Vom trece prin asta”, am spus.

Ochii lui au privit in sus la mine si atunci l-am vazut din nou pe fratele meu mic, aciuit intr-o camera oarecare de hotel, nevrand sa zboare prin turbulente. Speriat si pierdut si, asa cum a spus Rebbie ceva mai tarziu, aratand “tulburat” de nebunia situatiei care il inconjoara in acel moment. Si-a ridicat ochii spre mine. “Nu am facut nimic - nu am facut nimic!”, a spus el. “Stim”, i-am spus “Stim”. “Si atunci de ce? De ce vor sa ma aresteze? Pentru ce? Nu pot sa-mi faca asta! Eu nu am facut NIMIC...” In acel moment pasea apasat. Au sosit Rebbie si Randy, cu mama nu departe in urma lor. Rebbie s-a aplecat sa curete mizeria din jur, fara sa spuna nimic, intr-o tacere incomoda. Telefonul suna si el intr-una. Afara descinsesera paparazzi. In aer, “ochii din cer” planau.

Apoi, conducerea hotelului ne-a spus ca actiunea in desfasurare era deranjanta pentru ceilalti oaspeti si ne-a intrebat daca “nu ne gandim sa eliberam hotelul.” Ne-am mutat imediat la Green Valley Ranch, dar totul s-a intamplat atat de repede si presiunea a fost coplesitoare. Dupa ce a aruncat cu diferite obiecte prin aer si a dat frau liber furiei, am ramas uimit cum Michael si-a redobandit calmul de dragul copiilor. Copiii erau intuitivi si tot puneau intrebari, dar tatal lor i-a linistit ca totul va fi in regula, chiar daca el nu-si putea spune siesi acest lucru. L-am vazut cum o tinea si o imbratisa pe Paris, iar ea l-a cuprins strans cu bratele ei. El a inchis ochii si a inghitit in sec. Acum este timpul sa fii curajos, frate mai mic. Motivul tau pentru a lupta se afla aici, in jurul tau.

A doua zi dupa raid, Tom Sneddon a tinut o conferinta de presa, anuntand ca a emis un mandat de arestare pentru Michael pentru “acuzatii multiple de molestare a copiilor.” El i-a cerut fratelui meu sa se predea si sa-si predea si pasaportul, facandu-i astfel fuga imposibila. Nu a dezvaluit numele acuzatorului, dar toti stiau ca este Gavin Arvizo, iar acesta avea sa afirme ca a fost abuzat si retinut impotriva vointei sale, pentru a-l obliga sa coopereze cu PR-ul de limitare a daunelor dupa efectul documentarului lui Bashir. Sneddon avea sa ceara juriului sa creada ca Michael si asociatii sai au facut asta atunci cand prietenia lui cu Gavin se afla mai degraba sub cercetarea atenta a presei, decat inainte de filmul documentar cand nimeni nu-l cunostea pe baiat.

Aflat in fata unui grup de microfoane, a mai spus audientei ca a fost stabilita o cautiune de 3 milioane de dolari, iar pedeapsa maxima de inchisoare pe cap de acuzare era de opt ani. Discursul sau “prezidential” a continuat iar si iar pentru a justifica de ce acest caz era foarte diferit de acuzatiile facute in 1993, dupa care i s-au adresat intrebari. “I-ar putea fi luati copiii lui Michael Jackson?” a strigat un reporter. “Aceasta este o decizie care va fi luata de o instanta pentru minori”, a spus el. 

- "Mama voastra *****! Continuati, adaugati cat puteti la chinul lui Michael! Faceti-l sa gandeasca ca va pierde tot ceea ce este pretios pentru el, am mai gandit eu." “Exista posibilitatea de a fi si alte victime?” “Da”, a raspuns el. „Vom incuraja publicul sa se prezinte daca are informatii despre alte victime din comunitate.” - "Nu aveti nimic. De aceea, invitati mai multi pe banda", am gandit.

In timp ce toata lumea radea, eu nu ma puteam gandi decat la Michael care isi distruge apartamentul, se prabuseste pe scaun, umbla prin camere, isi iese din minti. O strange in brate pe Paris. Ma gandeam la mama cum plange si se roaga. O vedeam pe Rebbie cum ridica de pe jos bucatile “operei” lui Sneddon. Si am simtit acea furie clocotind. Apoi, inainte de a fi fost condus acasa, avocatul districtual le-a reamintit reporterilor ce spera: “Ramaneti cu totii cat mai mult timp si cheltuiti cat mai multi bani; avem nevoie de vanzarile voastre pentru a ne sustine posturile”. Probabil ca si asta a fost o gluma! 

Tom Sneddon l-a subestimat insa pe Michael. Pana in momentul acela, fratele meu petrecuse 24 de ore trecand prin toate emotiile posibile si imposibile si, oricat de ezitant era sa colaboreze cu autoritatile in care nu avea deloc incredere, a inceput sa-si doreasca sa vorbeasca in instanta. Stia ca lasase usa intredeschisa pentru problema cu acea reglementare civila din 1994. “A fost un sfat rau”, a spus el, “si am stiut asta chiar atunci. Acum voi arata ce am vrut sa le arat inainte - ca sunt nevinovat”. Sneddon probabil uitase ca Michael a solicitat un proces penal in 1993, dar un judecator nu i l-a admis. Dar, asa cum avea sa spuna Michael: “Minciunile alearga in sprinturi si adevarul alearga la maratoane. Adevarul va desfasura acest maraton in instanta.” Si acel adevar a alergat pana acum, crescand ritmul (pasul) la 10 ani.

Michael a sosit cu avionul privat in Santa Barbara, unde politia il astepta, conform unui aranjament, intr-un hangar din aeroport. Fiecare miscare i-a fost televizata: decolarea, aterizarea, transferul la sectia de politie si sosirea acolo in catuse. Cand a coborat din masina politiei, si-a saltat bratele legate la spate - un gest spre elicopterele de stiri, ca si cand ar fi spus: “Vedeti! Vedeti ce imi fac?!”  El a vrut ca lumea sa stie. Mai tarziu, am vrut si eu sa aflu ce anume i se relata acestei lumi. Unii din familie nu au suportat sa urmareasca reportajele televiziunii, dar eu nu m-am putut opri sa urmaresc CNN. Prezentatoarea CNN, Kyra Phillips, era cu o fata blonda de la Entertainment.

In seara aceea, ea si o experta in justitie faceau comentarii dispretuitoare la adresa lui Michael si il condamnau. Prima data, a fost partea de spectacol oferita de Sneddon. Apoi, incatusarea si acum cele doua comentatoare care se pretindeau a fi informate. As fi putut sa nu fiu extrem de sensibil in momentele acelea, numai ca acest tip de opinie speculativa este un joc media pe care publicul il ia in serios si asta m-a infuriat. Ultima picatura a fost cand blonda a spus ceva dispretuitor despre familia noastra, iar eu am lovit strasnic cu pumnul ecranul televizorului, spulberandu-l. Apoi am apelat CNN si am cerut sa fiu difuzat, pentru ca este foarte simplu in familia noastra: daca ranesti pe unul dintre noi, ne ranesti pe toti.

Nu cred ca Kyra Phillips s-a gandit ca as putea fi eu cel care intra in direct, dar nu eram acolo pentru un prieten oarecare, iar vocea imi tremura de furie. Nu am intrat niciodata la radio, la televiziune sau pe scena atat de spontan sau de furios, dar auzisem destule. “Michael este mie la suta nevinovat”, i-am spus, ridicand vocea, “si noi ne-am saturat de toti acesti oameni - SUNT SCARBIT SI M-AM SATURAT DE OAMENI - vorbesc in numele fratelui meu si in numele familiei mele, pentru toti aceia care nu ne cunosc. Aduceti acesti oameni la televiziunea nationala si la televiziunea internationala, iar ei spun aceste lucruri si publicul se intreaba: “Wow, sa fie el chiar asa?” Fratele meu NU este un excentric. Fratele meu are un caracter pasnic. Cu alte cuvinte, ce i se intampla nu este altceva decat UN LINSAJ MODERN.

“Asta este ceea ce vor ei sa vada - pe el in catuse. Ai inteles? Dar nu va fi pentru mult timp, iti promit!”. Ea a spus ca habar nu avea prin ce treceam noi. “Nu, tu habar nu ai! Tu nu mergi in pantofii mei sau ai familiei mele, dar tu ii chemi pe acesti oameni la televiziune sa spuna tot felul de lucruri neadevarate. Suntem o familie si vom continua sa fim o familie. Afectiunea mea este chiar acolo. Si il sustinem mie la suta. Nu am altceva de spus. La revedere”. Atunci cand am trantit receptorul, mana imi tremura. M-am asezat, m-am uitat la ecranul spart al televizorului, mi-am pus capul in maini si am plans.

Odata ce prima faza a indignitatii (ofensei nemeritate) a trecut si ne-am eliberat cu totii supapele de presiune, Michael s-a intors la Vegas si a inceput sa vorbeasca. A fost mai putin o deschidere si mai mult o descarcare a ingrijorarii cu privire la un grup pe care il voi numi „Clubul barbatilor din Beverly Hills” - un grup de brokeri abili, bine conectati in industria muzicala, care, a mai spus el, erau in spatele tuturor si “incearca sa ma dea jos” si a adaugat: “Nu ma vor in preajma... Vor sa ma bage la inchisoare...Vor sa ma termine.” Cand a spus asta - mamei, mie si altor cativa dinauntrul si din afara familiei - temerile sale au fost exprimate calm, ca cineva care putea sa aiba o viziune clara odata ce praful se asezase. Ceva mai tarziu, in timpul unei emisiuni radio gazduite de Jesse Jackson, Michael a facut aluzie la suspiciunile sale spunand ca acum se da “o batalie importanta... si exista o multime de conspiratii.” Acea batalie la care el facea referire, se concentra pe catalogul sau muzical.

Cand a vorbit despre acest lucru, sinceritatea tonului sau m-a facut sa gandesc ca - indiferent daca era adevarat sau nu - noi, ca si familie a lui, puteam sa vedem ratiunea financiara spre care ne indrepta el: ca, daca ar fi mers la inchisoare ca si un infractor condamnat, ce control ar mai fi avut el asupra catalogului? Si, cu nenumarate procese din anumite afaceri, intentate impotriva lui, aliniate ca si avioanele, probabil ca, din inchisoare le-ar fi pierdut pe toate. Acest rezultat ar fi dus, in cele din urma, la pierderi mari, iar el nu ar mai fi putut respecta termenii imprumutului bancar - iar partea sa din catalog i-ar fi revenit lui Sony. Aceasta nu era deloc o teorie; aceasta era o probabilitate distincta in cazul unei condamnari clare. In opinia mea, temerile sale erau legitime: in industria muzicala el detinea echivalentul diamantului Koh-i-Noor. Dar, era mai mult decat atat: el vorbise despre o “conspiratie” cu mult timp inainte ca evenimentele sa se intoarca impotriva lui si suspiciunile sale pareau sa fie din ce in ce mai intemeiate. 

Investigatia politiei a inceput sa miroasa urat cand am aflat de o scrisoare oficiala din partea Departamentului Serviciilor pentru Copii si Familie, de unde am descoperit ca asistentii sociali ai acestuia au fost primii care au vorbit cu Gavin Arvizo si si-au inchis dosarul in termen de 13 zile, deoarece nu exista Caz pentru Raspuns. Scrisoarea, “un scurt rezumat al unei investigatii privind abuzul asupra copiilor, finalizata de Unitatea pentru Cazuri Sensibile”, explica ca “copilul a fost intervievat... si a negat orice forma de abuz sexual.” Mama lui, Janet Arvizo, a spus ca Michael era “tata la figurativ” si nu impartise niciodata patul cu fiul ei. Departamentul “a concluzionat ca acuzatiile de abuz sexual sunt nefondate” - opinie impartasita si de LAPD, a adaugat aceasta. Aceasta scrisoare l-a reabilitat pe Michael si era datata la 26 noiembrie 2003 - la cinci zile dupa arestarea sa.

Dar, desigur, Sneddon avea sa respinga semnificatia ei, spunand ca a numi cazul DCFS “o ancheta, este gresit – ea a fost un interviu.” Nu stiu ce credea el ca a mai ramas de investigat cand baiatul, sustinut de mama sa, a spus categoric ca Michael nu l-a atins, daramite sa-l fi abuzat sexual. El i-a spus acelasi lucru directorului de la scoala sa, dar nimic din toate acestea nu avea sa conteze. Tot ce stiam noi era ca, in februarie 2003, familia Arvizo a fost ferma cu privire la inocenta fratelui meu, la fel ca si autoritatile, insa in iunie, Gavin a spus ca a fost molestat si ca asta a avut loc dupa interviul cu asistentii sociali. Ceea ce nu a spus el a fost ca familia sa a consultat si un avocat cu privire la un proces civil - un avocat care oferise consiliere in cazul Jordie Chandler din 1993. Si cu acea cotitura acceptata de lege, Sneddon a convocat Marele Juriu si a decis ca cazul trebuie sa mearga in judecata.

Dupa arestarea sa si inainte de a pleca din Las Vegas, Michael a vrut sa discute despre aranjamentele lui de securitate si a spus: “Nu ma simt in siguranta pe cat ar trebui si sentimentul asta nu imi da pace.” Nanny Grace imi explicase deja ca actualul sistem de securitate nu functiona pentru el si eu i-am sugerat lui ca are nevoie de oameni care nu se tem de nimeni si care ii impartasesc increderea in Dumnezeu. Ii cunosteam pe fiii lui Louis Farrakhan, liderul Natiunii Islamului, care avea o echipa de bodyguarzi, ideala pentru meseria asta. Sigur pe ceea ce citise el despre Islam si pe ceea ce ii povestise Muhammad Ali, lui Michael i-a placut aceasta idee, dar 11 septembrie era inca o rana deschisa in America. Cunostea distinctia dintre adevaratii musulmani si extremistii ce abuzau de islam, dar problema trebuia tratata discret.

“Vei avea cateva chipuri negre imprejurul tau, cu costume si cravate noi - nimeni nu va observa”, l-am linistit eu. Desigur ca oamenii au observat, ceea ce a dus la sugestii ca “fundamentalistii” il inconjoara si il vor spala pe creier. Oamenii au uitat ca credinta lui Michael in Dumnezeu era prea puternica pentru a fi influentata de orice alta miscare si Natiunea era acolo pentru paza sa efectiva, nu pentru vreo ideologie. Dar agitatia ne-a amuzat pe amandoi si ne-am intrebat ce ar face Ali din toate astea. Oricum, dupa o intalnire la Vegas cu Natiunea Islamului, Michael a fost multumit de oamenii care i s-au adresat cu “Sir” si i-au aratat mult respect. Se simtea confortabil din nou.

Intre timp, fratele nostru Randy incepuse sa lucreze pentru Michael ca mana sa dreapta si inca o data isi impartaseau apropierea de care se bucurasera la Hayvenhurst inainte ca Randy sa plece de acolo. Contactele lui Randy l-au condus pe Michael la avocatul apararii, Tom Mesereau, un barbat nederanjat de cultura celebritatilor si neinteresat de spectacol. Singura preocupare era “integritatea, decenta, onoarea, caritatea, inocenta si reabilitarea” lui Michael. Nu exista nicio indoiala ca acum aveam omul potrivit pentru aceasta slujba. In momentul in care am intalnit acest personaj inaccesibil si i-am auzit optimismul cu privire la modul in care fiecare martor se va plia sub interogatoriu, am simtit o farama de speranta care era imposibil de gasit in nedreptatea lui Sneddon.

Aceasta speranta avea sa creasca in timpul procesului, pe masura ce avocatul nostru, Tom, demasca un caz de urmarire penala construit pe nisip. De asemenea, aflase ca acuzatorul din 1993, Jordie Chandler, refuzase sa depuna marturie si “chiar daca ar fi facut-o, avem martori care urmau sa spuna ce le-a spus: ca acest fapt nu s-a intamplat niciodata si ca el nu va mai vorbi niciodata cu parintii sai pentru ceea ce l-au pus sa spuna.” (Baiatul nu mai vorbise de 11 ani cu parintii). Nu este de mirare ca Michael s-a simtit incurajat de prezenta lui Tom Mesereau in timp ce cazul era judecat. Era sfarsitul lunii februarie 2005.

In prima zi a procesului, toata familia se afla la Neverland. Michael s-a sculat devreme, pentru a se asigura ca era pregatit mental, ca avea parul aranjat, costumul curat si machiajul perfect, asa cum i-l aplicase Karen Faye. Toata lumea medita; toata lumea manca fara graba. Era greu sa nu privesc intreaga scena ca din culise, asteptand sa mergem la un spectacol pe care nu am fi vrut sa-l facem niciodata. Era momentul sa aflam din ce suntem alcatuiti noi, ca familie, ca frati si surori. Tot ceea ce noi am evitat sau cu care nu ne-am confruntat s-a revelat in saptamanile urmatoare, pentru ca era vorba sa privim o realitate foarte urata in fata; nu era vorba de faima sau de un succes superficial, sau de a fi cel mai bun sau de a fi Michael Regele Popului - trebuia sa lasam toate acele mantii la usa.

In sala de judecata era vorba despre adevarul omenesc brut - binele, raul si uratul – si de a fi scapat controlul. In acea prima zi, cand eram in cartile lui Sneddon, m-am uitat la Michael, imbracat intr-o jacheta militara cu banda rosie si am fost uimit de cat de taios ca si cristalul parea; aducand cu o atitudine care spunea: “Aduceti-l aici. Dati-i cea mai buna lovitura.” A intrat acolo cu capul sus... si mirosind bine. Asta pentru ca folosea o apa de colonie Dolce & Gabbana cu un capac rosu care era si preferata mea. Daca o folosesc astazi in preajma lui Prince si Paris, ei spun: “Mirosi la fel ca tati!” Intr-o zi, cand conduceam spre tribunal, Michael pulveriza colonie pe haine, intr-un vartej de ceata. Mama - care se plangea ca este alergica la parfumuri - a inceput sa tuseasca. “Voi toti folosisiti prea mult parfum! Nu pot sa respir! Opreste-te acum…”

Michael a inceput sa rada si a pulverizat si mai mult. “Miroase bine, mama... vrei si tu, Jermaine?!” Asa ca am adaugat si eu un jet rapid pe gat. Mama s-a abtinut, a incercat sa-si pastreze seriozitatea, dar apoi nu s-a putut abtine sa nu zambeasca exasperata. Momente de acest fel ne-au ajutat intotdeauna la ruperea tensiunii care preceda o zi in instanta. In zilele in care calatoream cu Michael in SUV-ul negru, cei care asigurau paza stateau in fata si Joseph era asezat in spate. Eu, Mama si Michael imparteam acelasi rand. Cand plecam din Neverland, intotdeauna erau mai multi fani la poarta, care isi ridicau placardele lor cu LOVE si INNOCENCE, inveselindu-ne. Nu voi uita niciodata momentul in care Michael l-a rugat pe sofer sa opreasca pentru ca vazuse o femeie tinand o fotografie. A coborat fereastra, i-a strans mana si a luat de la ea fotografia unui bebelus care i-a atras atentia. “Este frumos... ce copil frumos”, a spus el. “Te iubesc Michael!”, a spus ea. “TE IUBIM MICHAEL!” a ovationat intreaga multime, iar noi ne-am indepartat.

De multe ori, el se aseza pe scaunul din dreapta, opus ferestrei innegrite, cu castile conectate, ascultand muzica. Odata, in acea prima saptamana, i-am dat castile si CD playerul meu. “Asculta asta... este tare cantecul”, am spus. “Run Johnny Run” era un cantec pe care l-am scris pentru Tito, inainte ca toate aceste chestii urate ale politiei sa aiba loc, dar tema melodiei parea destul de potrivita, deoarece coloana sonora secreta a plimbarii noastre spre tribunal era despre un barbat negru acuzat in mod fals ca a violat o femeie alba intr-un oras vechi din sud si “Johnny” trebuia sa fuga pentru ca tot orasul era convins ca el a facut-o. Dupa cum spuneau acele prime versuri: “Imi spui si stiu ca tu n-ai atins-o/ Insa, omul alb nu are incredere in tine/ El te va aduce si apoi te va incatusa/ Te va lega de un copac si apoi te va taia/ Tot ceea ce se spune este ceea ce spun ei/ Cuvintele se invart si devin zvonuri” 

Michael asculta in timp ce privea pe fereastra, iar piciorul lui batea incet pe ritmul din refren. In clipa in care am intrat pe drumul de acces catre tribunal, el il asculta pentru a doua oara. Cand SUV-ul s-a oprit si cei care asigurau paza au sarit afara, Michael mi-a dat inapoi castile. “Grozava poveste! Ar iesi un videoclip grozav!”, a spus rautacios. “Esti pregatit, Michael?”, I-a intrebat cel de la paza, intrerupand scanteia unei idei. Unu. Doi. Trei. Usile s-au deschis. Si linistea unei dimineti in Santa Maria a fost sparta de 100 de camere foto care fluturau, de uralele fanilor si de intrebarile strigate ale presei, in timp ce Michael se indrepta calm spre tribunal.

Curtea alocase sase locuri pentru familia noastra, asa ca l-am sustinut pe Michael in schimburi. Cand eu eram acolo, ma asezam pe primul rand in spatele lui, cam la sapte picioare distanta, cu ochii sfredelindu-i spatele capului, intrebandu-ma la ce se gandea. Am facut asta cu toata lumea, in timp ce scanam camera. Am ghicit expresiile de pe chipurile diferitilor jurati si am urmarit daca isi faceau sau nu isi faceau notite. M-am uitat fix la Judecatorul Melville si m-am intrebam daca a realizat ca nu el a prezidat cu adevarat acea rasturnare de situatie: Dumnezeu a facut-o. M-am uitat la mama, care a participat neobosita in fiecare zi, stapana pe sine si frumoasa, in priveghere la adevar. Nu cred ca i-am inteles cu adevarat puterea pana acum: era zdrobita pe dinauntru, dar nu a aratat-o niciodata.

Mandria si credinta in fiul ei erau evidente pentru noi toti si am aceasta imagine de nesters a lui Michael pe coridoare, intinzandu-i bratul mamei ca ea sa se sprijine, asa incat sa poata fi mai sigura in timp ce mergea. Si totusi, prezenta ei in sala tribunalului in fiecare zi era a lui stabilitate. Joseph era si el acolo. Suport solid. Fruntea lui, zilnic incruntata, nu-i trada niciodata sentimentele cele mai intime. Era omul doar a catorva cuvinte in privat, fara sa exprime niciodata altceva decat convingerea ca Michael va fi eliberat. Cred ca acest tip de credinta ne-a dat noua, tuturor, putere. De asemenea, am urmarit mass-media care se indesa in camera aceea, in timp ce martorii lui Sneddon isi ofereau marturia lor obraznica - iar jurnalistii se si repezeau afara pe usa, pentru a raspandi acuzatiile ca Michael a tratat “victimele” cu alcool, a citit porno impreuna cu ele, l-a atins pe baiat si i-a tinut familia “captiva”.

Mass-media s-a grabit sa fie prima care sa afle cele mai recente dovezi - si undeva in confuzia aceea, strivit la pamant, era insa adevarul pe care l-a extras Tom Mesereau in timpul interogatoriului. Ca atunci cand s-a dezvaluit ca Michael nu a imbatat pe nimeni cu alcool, dar ca baietii au stiut unde era pastrata cheia cramei. Sau atunci cand Gavin a spus ca da, aceea era revista porno pe care Michael a folosit-o cu el - doar pentru ca Tom sa sublinieze ca data emiterii ei a fost in luna august 2003. Sau cand Janet Arvizo a confirmat ca au fost tinuti “captivi” la Neverland - doar pentru ca Tom sa dovedeasca ca acestia au plecat si s-au intors la ferma in trei ocazii separate, din propria lor vointa. Sau atunci cand Gavin a declarat Marelui Juriu ca a fost agresat pe 7 februarie – insa, acuzatiile din proces se refereau la “o perioada intre 20 februarie si 12 martie 2003”.

Dar, cea mai mare lovitura a lui Tom a fost sa dezvaluie ca familia Arvizo a dat odata in judecata lantul de magazine JC Penney pentru cateva milioane, dar s-a stabilit pentru 150.000 de dolari, deoarece mama lor a spus ca a fost atinsa in mod necorespunzator de catre agentii de paza, dupa ce acestia il prinsesera pe fiul ei ca luase un articol de imbracaminte. Janet Arvizo a fost acuzata si de (si ulterior condamnata pentru) frauda sociala in dauna Guvernului. Cred ca juriul a avut masura acestei familii dupa aceea. De fapt, din prima zi a fost evident faptul ca Sneddon nu a avut niciun caz, deoarece primul sau martor cheie a fost Martin Bashir. Nu puteam sa cred ca documentarul lui deformat, care a fost prezentat juriului, a stat de fapt la baza cazului, dar, aparent, el a demonstrat “motivul”. Si oamenii s-au intrebat de ce l-am numit noi “proces inaintat de catre mass-media”.

Procesul judiciar a avut impact nu doar asupra reputatiei lui Michael, ci a mai afectat si finantele sale. Timp de 18 luni a trebuit sa se focuseze asupra curatarii numelui, nu sa faca muzica, iar acest lucru l-a impins mai departe in datorii, mai ales dupa ce anularea turneului Invincible l-a costat cel putin 100 milioane dolari. Intre timp, imprumutul sau bancar a crescut, cu dobanzi, la 272 milioane de dolari, iar Neverland il costa 1 milion de dolari pe luna, fara a include platile pentru o linie de credit de 23 milioane de dolari contractata la ferma. Mi-a fost clar ca inca de la albumul Invincible, Michael a inceput sa simta stresul, chiar daca lucrurile nu erau inca in criza, deoarece catalogul muzical ii oferea un venit anual de 25 de milioane de dolari.

Problema era ca cheltuielile sale se potriveau cu ceea ce intra. De aceea, in timpul procesului, a trebuit sa ma duc in Bahrain cateva zile. Am pastrat insa contactul cu mama si cu Tom prin telefon, dar nu am spus nimanui ca sunt acolo sa fac o intelegere care sa usureze grijile financiare ale lui Michael. De indata ce s-ar fi eliberat de proces, as fi vrut ca el sa fie liber si de povara datoriilor. Asta mi-am propus cat timp am fost in compania printului Abdullah, al doilea fiu al regelui. Bunul meu prieten Ali Qamber ne-a prezentat. El mi-a explicat ca printul era producatorul unui artist local, dar era dornic sa se extinda nu numai cu o casa de discuri, ci si cu o ramura de divertisment.

Michael incercase sa faca asta cu Kingdom Entertainment, cu ceva ani mai devreme si viziunea sa pentru hoteluri, parcuri tematice si filme niciodata nu a fost lasata deoparte – ea reprezenta “nivelul urmator”, intr-o directie departe de muzica. Dupa experienta avuta cu justitia americana, el a vorbit si de gasirea unui case in Est, unde sa locuiasca cu copiii, odata ce procesul s-a incheiat. Aceasta sincronizare a oferit si oportunitatea de a aduce impreuna pe print si bogatia sa, iar pe Michael si pe mine ca si colaboratori in muzica si in filme. A fost un castig pentru toate partile, dar mai important, o sansa pentru el de a reveni pe drumul cel bun.

Cand am ajuns in capitala Bahraini din Manama, Ali m-a condus la un mic studio de inregistrari. Mi-a povestit ca printul era foarte “incantat sa cunoasca un membru al familiei Jackson.” “Acesta este un bun punct de plecare!” am glumit, crezand ca el ma rasfata. Dar cand am ajuns, printul a si desfacut un afis Jackson 5 si mi-a cerut sa il semnez, apoi a inceput sa vorbeasca despre ambitiile sale muzicale si despre lansarea unei noi afaceri sub o noua eticheta si companie numita Two Seas. Urmatorul lucru pe care l-am facut, am stat cu el in desert, intr-unul dintre corturile rosii regale, semnand contracte pentru a imparti compania intre el, Michael si mine, fiecare cu cota de 33,3%. Cand m-am intors in California, l-am pus pe Michael in legatura telefonica cu printul Abdullah intr-o dimineata, in timp ce mergeam spre tribunal. Au discutat entuziasmati despre planurile de viitor, au schimbat numerele de telefon si, de atunci, au ramas in contact regulat.

Cat timp am fost plecat, s-a putut vedea din privirea lui Michael ca, stand la tribunal si ascultand minciuni dupa minciuni, traia o experienta foarte chinuitoare. Pentru el, era echivalentul legal al punerii unui om intr-o piata publica, unde toata lumea sa arunce cu minciuni asupra lui. Adesea, se intorcea seara la ferma si se inchidea in camera sa pana a doua zi dimineata. La sfatul securitatii, a inceput sa poarte si o vesta antiglont – deoarece multimile din fata tribunalului erau in crestere si cine stia ce fel de nebun era acolo? Simplul fapt ca trebuia sa poarte vesta antiglont nu facea insa nimic bun pentru spiritul sau.

Cazul lui a fost la vremea aceea, cea mai mare stire din lume. Ni s-a spus ca afara erau 1.800 de reporteri si producatori acreditati, iar corturile media aratau precum centrul de comanda al unei operatiuni militare. Intr-un alt colt al sediului instantei se mai afla o masa de fani ai lui Michael, cu stindardele si steagurile lor. Si in mijloc statea Michael, a carui toleranta pentru intregul circ expirase de mult. Exasperarea sa a rabufnit pentru prima data in ziua aceea in spital, cand era in pijamale, dar imi amintesc si ziua in care s-a saturat de toate regulile si formalitatile care ii dominasera viata de aproape cinci luni. Stateam in spatele lui atunci cand a incercat sa ridice o mana spre judecator, ca un elev din clasa care intrerupe o lectie ca sa puna o intrebare, doar ca Michael voia sa fie scuzat sa mearga la toaleta.

Parea mai degraba degetul aratator ridicat, tinut la nivelul ochilor, dar nu era sigur daca poate sa intrerupa procedurile sau nu. Daca a vazut ca nu este observat, si-a coborat mana si a asteptat inca un minut. Apoi, a incercat din nou, dar judecatorul Melville nu i-a luat in seama gestul si cred ca acest fapt s-a intamplat in timpul interogatoriului lui Tom, pentru ca acesta nu era langa el sa-l intrebe. Satula de a trece neobservata, vezica urinara a lui Michael a ajuns sa nu-i mai pese, iar el s-a ridicat in liniste, s-a intors si m-a batut pe umar. L-am urmat pe usa si, inconjurati de paza lui, am mers pe coridor si am urcat treptele spre toaleta. Am lasat paznicul la usa si Michael s-a repezit intr-o cabina si a facut pipi ca un cal de curse. “Poti sa crezi asta?!” a strigat el: “Incerc sa-i atrag atentia si el ma ignora! Ce voia sa fac - sa fac pipi in sala de judecata?”

In timp ce isi spala mainile la chiuveta, se uita la reflexia mea din oglinda. “Ai facut ceea ce trebuie - nu-i lasa sa ajunga la tine”, am spus. “Totul ajunge la mine! Nu inteleg cum oamenii pot sa rasuceasca lucrurile atat de ingrozitor”, a spus el. As putea spune ca aceasta pauza de toaleta a fost pentru el un ragaz ca oricare altul si a ramas acolo, apreciind momentele acelea scurte de a fi intr-o camera fara toti ochii atintiti asupra lui si fara minciunile ingrozitoare auzite; capabil sa vorbeasca, capabil sa fie auzit. “Este nevoie de multi oameni pentru a minti, este nevoie de o singura persoana ca sa spuna adevarul. Aminteste-ti asta,” i-am spus eu. Si, cu asta, s-a aranjat in oglinda, a inspirat adanc, s-a intors pe tocuri si ne-am intors in sala de judecata.

Saizeci si sase de zile a durat procesul in justitie pana cand libertatea lui Michael a fost pusa in mainile celor opt femei si patru barbati din juriu. Si ale lui Dumnezeu. Ni s-a permis sa plecam pe furis la Neverland, unde noi toti am asteptat cu sufletul la gura in urmatoarele sase zile, timp in care juriul a luat in considerare cele paisprezece acuzatii: infractiunile care i-ar impune o perioada de inchisoare si contraventiile care l-ar lasa sa umble liber, insa cu o pata de nesters. Pe masura ce fiecare zi venea si pleca, mintea noastra se invartea: daca dureaza atat de mult, trebuie sa fie un semn bun, nu? Sau dureaza atat de mult pentru ca unii sunt convinsi, iar altii nu? Ce se va intampla daca juriul nu va putea decide - va fi o noua rejudecare? Asteptarea acestei decizii a juriului si observarea fratelui tau care se intreaba daca va mai fi liber sa faca muzica din nou, era chinuitoare.

Autoritatile inconjurasera Neverland cu masinile de patrulare ale serifului si cu barbatii in uniformele bej ale politiei care stateau de paza la fiecare punct de intrare si iesire posibil. Parea excesiv, dar totul in acest caz se manifestase asa. In timp ce asteptam pedeapsa, am pornit canalele de stiri din camera mea. Nancy Grace de la CNN, in felul ei caracteristic, abia daca mai rasufla in prezicerea verdictelor sale de vinovatie. Am navigat pe diferite alte canale, dar consensul tot acesta parea sa fie. Deci, Sneddon avea mass-media cu examinarea sa superficiala. Tot ce puteam spera era ca Tom sa aiba juriul.

Stateam cu Tito pe marginea fantanii de langa parcul tematic. Fiecare plimbare, fiecare amintire a momentelor distractive pe care le impartasisem vreodata, stateau nemiscate in timp ce noi decojeam alune pentru a le folosi ca pranz. Am vorbit, am speculat, eram ingrijorati. Deasupra noastra, doua elicoptere de stiri continuau sa planeze. Odata chiar puteam sa le ignor. Apoi, din spatele nostru, am auzit o masina care depasise viteza. “Au verdictele!” a strigat soferul. In masina, am aflat ca judecatorul Melville a acordat familiei 45 de minute pentru a ajunge la instanta. Acum era ora unu in dupa-amiaza zilei de 13 iunie 2005. Am fugit la casa principala unde ne-am luat jachetele. Toata lumea a urcat apoi rapid in convoiul de masini. Michael, care purta ochelarii de soare, era deja in masina. Statea langa Rebbie, care avea Biblia in mana si citea din scripturi.

In timp ce o asculta, se legana in scaun. “De ce? De ce? De ce?" Continua intr-una sa repete, batand cu pumnul in genunchiul drept: “De ce a trebuit sa se ajunga la asta?” Rebbie a continuat sa citeasca in timp ce Randy a urcat langa ea - iar ea a continuat sa citeasca biblia pana la tribunal. In saptamanile anterioare, Michael participase intr-un mod privat la doua intalniri de la Sala Regatului locala, revenind la radacinile Martorilor lui Iehova in cea mai intunecata ora a sa. Am ras amandoi pentru ca ambele servicii au fost in spaniola, dar nu cred ca el trebuia sa auda continutul, avea nevoie doar sa se simta aproape de tot ceea ce stia, iertand tot ceea ce fusese inainte. Eram in masina din spatele lor, in timp ce ne indreptam spre instanta. In jurul gatului aveam un cadou de la noua femeie din viata mea, viitoarea mea sotie: Halima Rashid.

Ne intalnisem recent la Starbucks. Tabla de sah a Destinului. Regele o ia pe Regina. In saptamana verdictului, mi-a oferit un lant de aur cu o rugaciune musulmana in araba, inscriptionata pe medalion: “Doar El stie ce este inaintea lor si ce se afla in urma lor, ei nu inteleg nimic din cunostintele Lui, in afara doar de ceea ce vrea El...” l-am strans in palma si l-am tinut la buze pana acolo. “Fratele meu se intoarce acasa la ferma asta... fratele meu se intoarce acasa la ferma asta”, am tot soptit, in timp ce ne indepartam de Neverland, trecand de multimea de fani care ramasesera acolo tot timpul. “1000% Nevinovat!” spunea un banner. Te rog, Doamne, sa fie asta un semn!

Curtea a refuzat sa mai aloce patru locuri suplimentare in ziua verdictului. Numai sase locuri pentru familie. Regulile erau reguli. Eu si Janet am decis sa-i lasam pe ceilalti sa mearga mai departe. O parte din mine nu stia daca sunt capabil sa-l vad pe fratele meu stand in picioare, inconjurat de maresali ai curtii, in timp ce maistrul juriului citea cele 14 verdicte. Sora mea si cu mine am mers intr-o camera de la etaj. Doar eu, ea si paza in acea cutie fara ferestre, surzi si orbi la tot ce se juca in sala de judecata de sub noi. Ne-am rugat. Ne-am imbratisat. Am facut pasi. Am asteptat. Si apoi am auzit aclamatii din afara. Urmate de altele. M-am repezit pe usa, urmarind aceasta veselie de parca ar fi fost un copil disparut pe care eu eram disperat sa-l gasesc. Apoi au venit altele, mai tare de data aceasta.

Pe coridor, am gasit o fereastra mica lipita cu banda adeziva. Am smuls banda si am intredeschis fereastra doar atat cat sa vad afara.  In momentul acela, am vazut o femeie eliberand porumbei albi pentru fiecare aclamatie. “JANET! JANET!” am tipat eu si am inceput sa fug inapoi la sora mea, care s-a repezit si ea afara pe usa. “DAU DRUMUL LA PORUNBEI!” In acel moment, o doamna a venit sarind pe scari. “Este absolvit la toate capetele de acuzare! L-au eliberat de toate capetele de acuzare!” As dori sa pot exprima exaltarea pe care am simtit-o in acel moment; chiar si daca m-ati pune in fata a 200.000 de oameni in cel mai mare loc din lume si nu as mai putea egala sentimentul acela. Am alergat jos si am asteptat in fata usilor pana cand acestea s-au deschis si l-au scos afara pe Michael, inconjurat de restul familiei si de Tom Mesereau.

Michael nu zambea ca toti ceilalti: parea uluit si am continuat sa mergem. Nu a fost timp pentru imbratisari. Puteam face toate astea intorsi la Neverland. Nici nu am avut ocazia sa ma bucur de umilinta lui Sneddon. El, cu detectivii sai de elita, va intra in istorie ca echipa care l-au ridicat pe fratele meu si a pierdut. De doua ori. Am iesit ca familie si am fost intampinati cu cea mai mare bucurie. Am vrut sa o gasesc pe acea doamna care eliberase cei 14 porumbei albi la fiecare verdict “nevinovat” - facuse cel mai grozav lucru si am comentat asta cu totii, chiar si Michael. In plimbarea aceea spre libertate, sub umbrela sa, el a ignorat mass-media si si-a salutat fanii. Chiar inainte de a urca in SUV, s-a intors sa-i stranga mana lui Tom Mesereau. Si apoi convoiul ne-a dus inapoi la ferma Neverland, unde Prince, Paris si ‘Blanket’ asteptau alaturi de Nanny Grace. Viata putea reveni in cele din urma la normal si, sincer am crezut ca tot ce a fost mai rau se afla in spatele nostru.”

Traducere “You Are Not Alone, Michael”/capitolul "14 White Doves" - de Jermain Jackson

   

Sunt oameni care, in vanitatea si dorinta lor de afirmare, nu gasesc o alta modalitate de a castiga faima si o imagine imaculata, decat injosind si patand imaginea altor oameni. Sunt oameni care ies din tiparul logicii si nu ai cum sa-i contrazici. Nu poti sa lupti cu ceva ce nu intelegi. Iar ei tocmai pe acest lucru se bazeaza. Pentru ca, in virtutea lipsei de logica si a dorintei de razbunare, nu au nicio remuscare in a face rau. In dorinta de a servi propriile interese sau intereselor altora, creeaza o alta "realitate" folosind dozaje perfecte de minciuna, dar si de adevar, asa incat adevarul sa treaca drept minciuna si minciuna drept adevar. In aceasta lume a informatiilor contradictorii, capacitatea de a discerne a oamenilor se degradeaza. Acesta este si scopul celor din umbra, sa nu se ajunga la un rezultat corect sau la niciun rezultat... sau sa se ajunga la rezultatul pe care il vor ei.

Iubirea, inocenta, fidelitatea, modul de manifestare pacifist, calmul si seninatatea sunt atribute care atrag vulturi precum Bashir si Tom Snnedon. De la inaltimea acestui tip de vulturi aflati in zbor, drumul spre intelegerea iubirii ca dar divin, a compasiunii, a tolerantei se ingusteaza simtitor, deseori pana aproape de disparitie. LUMINA celor vizati trebuie acuzata de delicte pe care nu le-a infaptuit, ridiculizata, linsata mediatic si inlaturata.

“Procesul a fost atat de nedrept! Cazul a fost atat de nedrept si lipsit de credibilitate! Aceasta urmarire penala a fost o parodie a justitiei si unul dintre cele mai josnice atacuri asupra unei persoane nevinovate din istoria judiciara.” – spunea intr-un interviu avocatul Thomas Mesereau.

Oare, cu ce putere, cu ce forta interioara trebuie sa fi inzestrat sa rezisti de unul singur, in adanca tacere a sinelui tau, unui asemenea atac neintrerupt, unor asemenea forte malefice dezlantuite si distructive, cand ramai paralizat, terifiat in fata cavalcadei de minciuni, fapte distorsionate, inventate, care se tot rostogolesc intr-una si calca in picioare tot adevarul, toata limpezimea si inocenta sufletului tau?... Atunci cand iti spui si te intrebi neincetat: “De ce? De ce a trebuit sa se ajunga la asta? Ce am facut? Nu am facut nimic… Si atunci de ce? De ce vor sa ma aresteze? Pentru ce? Nu pot sa-mi faca asta! Nu am facut NIMIC...”

“Urmeaza-ti inima!”, aveau sa spuna cei 14 porumbei albi eliberati in inaltul cerului de verdictul nevinovatiei. “Este o situatie in care ti se cere sa mergi inainte cu credinta si sa fii fidel fata de tine insuti”

“Renunta la toate framantarile care te-au tinut inlantuit pana acum, purifica-ti gandurile si incearca sa-ti regasesti pacea interioara! O lume noua, eliberata de trecut, plina de speranta fagaduintei se deschide catre tine.”